Olteanu Roxana-Elena

11B

Luceafarul
De Mihai Eminescu
Poemul „Luceafarul”de Mihai Eminescu, puclicat initial
in Viena, apoi in toamna anului 1883 in „Convorbiri
litarare”, valorifica idei din basmul „Fata in gradina de
aur”, cules de Richard Kunisch, dar si surse mitologice si
izvoare filosofice, despre antinomiile dintre onul de geniu si
omul de rand.
Creatia poetica eminesciana apartine romantismului prin
tema, amestecul genurilor, suprapunerea terestrului cu
cosmicul si prin dezvoltarea problematicii geniului in raport
cu lumea, iubirea, cunoasterea, filosofia, inspiratia folclorica.
Caracterul dramatic este conferit din predominanta
dialogului. Substanta lirica provine din faptul ca poemul
proiecteaza problematica geniului in raport cu societatea, dar
si din afectivitatea accentuata si din multitudinea de procedee
artistice.
Iubirea este prezenta in diferite ipostaze sau tipare:
terestra (cuplul Catalin si Catalina), cosmica (fata de imparat
si Luceafar). Indragostitul e titan, demon sau geniu, iubirea
oscileaza intre Venera si Madona.
Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia
planurilor cosmic si terestru si a celor doua ipostaze ale
cunosterii: geniul si omul comun. Simetria compozitionala se
realizeaza prin interferenta celor doua planuri in prima si
ultima parte, in timp ce partea a doua reflecta doar planul
terestru, iar a treia este consacrata planului cosmic.
Olteanu Roxana-Elena
11B

Tema iubirii este evidentiata prin prezenta omului de

geniu, zborul spre primordial pentru implinirea dragostei, dar
si prin aspectele feerice ale naturii terestre si cosmice.
Motivele romantice de la inceputul poemului- luceafarul,
marea, castelul, fereastra, oglinda- sustin atmosfera de
contemplatie si de reverie. Alte motive, ca ingerul si demonul,
intensifica tensiunea lirica a trairii emotiei erotice. Zborul
cosmic, motiv literar ce releva setea de iubire ca act al
cunoasterii absolute, se intersecteaza cu motivul trecerii
timpului. Problematica geniului este dezbatuta de Mihai
Eminescu din perspectiva filosofica a lui Arthur
Schopenhauer. Potrivit teoriei filosofului, cunoasterea omului
este accesibila numai omului de geniu, singurul capabil sa
depaseasca sfera stramta a subiectivitatii si sa obiectivizeze.
Titlul poemului „Luceafarul” este format dintru-un
substantiv propriu articulat hotarat, ce denota un astru
ceresc. In acest fel, elementul paratextual face trimitere la
motivul central al textului si sustine alegoria pe tema
romantica a locului geniului in lume, vazut ca o fiinta solitara
si nefericita, opusa omului comun. Titlul uneste doua mituri:
unul romanesc, al stelei calauzitoare si altul grecesc al lui
Hyperion, sugerand natura dubla a personajului romantic.
Figura de stil specifica romantismului este antiteza, care
predomina la nivelul poemului, subliniind relatia de opozitite
dintre fata de imparat si luceafar, respectiv intre Luceafar si
Catalin. Cea dintai este marcata de vorbele fetei „caci eu sunt
vie/tu esti mort.
Incipitul poemului romantic dezvaluie o perspetiva
mitica, atemporala, prin intermediul unei formule specifice
basmelor: „A fost odata ca-n povesti,/A fost ca niciodata”.
Olteanu Roxana-Elena
11B

Cadrul abstract umanizat. Portretul fetei de imparat,realizat

prin superlativul absolut de factura populara „o prea
frumoasa fata”,evidentiza o autentica unicitate terestra.
Cadrul initial al primului tablou in care apare fata de
imparat este specific romantic. Izolarea si singuratatea
accentueaza predispozitia la reverie. In vis, fata se
indragosteste de luceafar, pe care il invoca printr-o
formula:”Coboara-n jos,luceafar bland,/Alunecand pe-o
raza,/Patrunde-n casa si in gand/Si viata-mi lumineaza!”Fetei
i se ofera stapanirea marii,dar ea refuza. A doua invocatie
este urmata de metamorfozarea in ipostaza demonica, sinteza
a contrariilor dintre soare si noapte:”Pe negre vitele-i de
par/Coroana-i are pare,/Venea plutind in adevar,/Scaldat in
foc de soare.”Fetei i se ofera stapanirea cerului, dar ea
refuza si de aceasta data, cerandu-i luceafarului intruparea in
muritor. Din iubire, acesta accepta sarificiul de a deveni
muritor, prin care isi dovedeste conditia superioara:”Da,ma
voi naste din pacat,/Primind o alta lege;/Cu vecinicia sunt
legat,/Ci voi sa ma dezlege”.
Al doilea tablou, concentrat in plan terestru, dezvolta
tema romantica a iubirii idilice dintre doi pamanteni- Catalin
si Catalina. Primind un nume individualizator, fata de
imparat isi pierde unicitatea, devenind un muritor banal. Idila
se desfasoara in termenii terestrului, cei doi alcatuind un
cuplu compatibil:”Inca de mic/Te cunosteam pe tine,/Si
guraliv si de nimic,/Te-ai potrivi cu mine...”
Tabloul al treilea asociaza motivul calatoriei
interstelare, ilustrat in zborul Luceafarului catre Demiurg si
motivul perisabilitatii fiintei umane. Hyperion ii cere
Demiurgului, in numele iubirii, sa-l dezlege de nemurire, insa
Olteanu Roxana-Elena
11B

acesta ii subliniaza antiteza dintre cele doua lumi, sugerand

superioritatea omului geniu, capabil de idealuri inalte:”Ei
doar au stele cu noroc/Si prigoniri de soarte,/Noi nu avem
nici timp,nici loc,/Si nu cunoastem moarte”.Se evidentiaza
relatia de opozitie intre cele doua lumi, incompatibilitatea
dintre omul de rand si cel de geniu.
Finalul propune un dialog cosmic-terestru. Iubirea
terestra simbolizata prin cuplul Catalin si Catalina se
implineste intr-un cadru romantic specific. Luceafarul ramane
in sfera proprie, dincolo de marginirea umana:”Traind in
cercul vostru stramt,/Norocul va petrece,/Ci eu in lumea mea
ma simt/Nemuritor si rece.” Planului terestru i se asociaza
motivul teiului, simbolizand dragostea implinita dintre
Catalina si Catalin, motivul codrului,fortuna labilis. Planului
cosmic i se asociaza motivul singuratatii, al statorniciei care
scapa de destinul uman, al nemarginirii.
In concluzie, se contureaza o viziune a lumii prin prisma
iubirii si a omului de geniu. Iubirea dorita este, in final, o
iubire imposibila, iar superiorul este condamant la o viata
nesfarsita, fara iubire.