O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale

Tema și viziunea
“Vremurile caragialiene au trecut, omul descoperit de scriitor a ră mas, nu în
culorile și gesturile de epocă , ci în esența lui tipologică ; nu în portretele din
cadrele pră fuite ale odă ilor din mahala cu miros de scă pă tare, ci în tentațiile
lor înșelă toare” afirma Vasile Fanache.

„O scrisoare pierdută ” de Ion Luca Caragiale, reprezentată pe scenă în anul

1884, este o capodoperă a dramaturgiei româ nești, fiind un model de comedie
clasică , specie a geniului dramatic, cu personaje si întâ mplă ri vesele. Stâ rnind
râ sul prin prezentarea unor tipuri umane, comedia urmă rește un scop
moralizator și are întotdeaua un sfâ rșit fericit.

Din punct de vedere estetic, comedia lui Caragiale aparține realismului.

Realismul este un curent literar caracterizat de intenția de a reflecta veridic și
fidel realitatea în întreaga ei complexitate. Prezența temei sociale, interesul
pentru tipologie, cultivarea spiritului critic și de observație dau identitate
dramaturgiei realiste. O scrisoare pierdută , Caragiale încearcă să ofere o
imagine a vieții politice de la sfâ rșitul secolului al XIX-lea, o lume meschină în
care lupta politică se dă cu mijloace murdare. Corupția, adulterul, șantajul
redau moravurile epocii. Totodată , intenția lui Caragiale este de a crea tipuri
umane, indivizi reprezentativi pentru timpul și spațiul pe care îl locuiesc.
Tică itul, adulterina, donjuanul, prostul fudul, prostul mișel, servilul, alegă torul
naiv reprezintă tipurile umane prin care Caragiale încearcă să redea imaginea
societă ții aflate în plin proces de degradare.

Tema operei o constituie satirizarea aspectelor societă ții contemporane

autorului prin ilustrarea ironică și comică a unor situații ce caracterizează un
univers supus intereselor, dornic de mă rire și ahtiat după ranguri politice.
Întreaga acțiune va gravita în jurul unui element banal, dar cu o forță
extraordinară în planul evenimentelor, anume scrisoarea de amor trimisă de
Ș tefan Tipă tescu lui Zoe Trahanache, cea care o pierde și astfel declanșează o
tulburare generală în grupul oamenilor politici aflați la putere, spre încâ ntarea
și autoiluzionarea opoziției reprezentate de Nae Cațavencu.

Un prim episod sugestiv pentru temă este ilustrat chiar în actul I al operei
câ nd Ș tefan Tipă tescu și Ghiță Pristanda dialoghează pe marginea calomniilor
aduse de Cațavencu prefectului, apoi discuția este transferată la sarcina
polițaiului de a așeza cele patruzeci și patru de steaguri la marile instituții ale
localită ții. Acest context va scoate în evidență faptul că oamenii politici sunt
corupți și acoperă cu bună știință faptele ilegale la care se dedă înșuși omul
legii. Ironia lui Tipă tescu întâ lnește minciuna și lingușirea angajatului servil
care știe cum ”să tragă condeiul” pentru a avea grijă de ”famelia mare” în
condițiile ”renumerației mici, după buget”. Critica autorului se îndreaptă atâ t
asupra acestor personaje câ t și a altora, cum este Trahanache, ”prezidentul de
comitete și comiții”, care vine de la Cațavencu unde află de scrisoare amoroasă
adresată soției sale de prefect, însă o consideră plastografie, el fiind cel care
încearcă să îl liniștească pe Tipă tescu, pe care vestea îl înfuriase teribil.

Un alt episod relevant pentru satira autorului este finalul operei care va
demasca multe caractere, caracteristice societă ții pe care o construiește
acțiunea. Astfel, festivitatea organizată cu ocazia numirii lui Agamemnon
Dandanache în funcția din Camera deputaților, va reuni toată comunitatea
pestriță a tipologiilor umane care nu mai luptă , ci se resemnează în fața unei
hotă râ ri venite de la București. Opoziția nu mai are obiectul șantajului,
scrisoarea compromiță toare, așa că renunță la amenință ri și acceptă
conducerea oficialită ților serbă rii, umil și resemnat. Partidul aflat la putere
respiră ușurat că marele secret nu a fost dezvă luit și astfel imaginea acestora
nu a avut de suferit, iar Zoe și Tipă tescu își pot continua liniștiți amantlâ cul.
Demagogia, pretinsa erudiție și incultura evidente la cei doi contracandidați –
Cațavencu și Farfuridi – vor fi mult depă șite de Agamiță Dandanache, ”mai
prost ca Farfuridi și mai canalie decâ t Cațavencu”.

Două elemente de structură relevante pentru opera “O scrisoare pierdută ”

le constituie acțiunea comediei și conflictul acesteia deoarece au rolul de a
susține într-o manieră originală , remarcabilă , tema și viziunea asupra lumii a
dramaturgului.

Expoziţiunea – în salonul lui Tipă tescu, prefectul şi Ghiţă Pristanda, poliţistul

oraşului, discută articolul semnat de Caţavencu în Ră cnetul Carpaţilor, apoi
despre spionarea adversarilor politici din seara precedentă .
Intriga – şantajarea de că tre Caţavencu a clasei politice aflate la putere prin
surprinderea unui bilet compromiţă tor, care ar demasca adulterul dintre Zoe
Trahanache şi Tipă tescu.

Desfăşurarea acţiunii descrie pe de o parte eforturile lui Trahanache de a

gă si o armă de contraşantaj, pe de altă parte încercă rile lui Tipă tescu şi ale
Zoei de a recă pă ta scrisoarea pierdută .
Punctul culminant – încă ierarea din seara primă riei, declanşată de Pristanda
din ordinul lui Tipă tescu, în timpul că reia Caţavencu pierde pă lă ria în a că rei
că ptuşeală se afla scrisoarea.

Deznodământul : în calitate de fost poştaş, cetă ţeanul turmentat îi returnează

Zoei biletul gă sit în pă lă ria ră tă cită la încă ierare.

Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică

a două forțe opuse: reprezentanții partidului aflat la putere, prefectul Ș tefan
Tipă tescu, Zaharia Trahanache – președintele grupă rii locale a partidului și
Zoe, soția acestuia, și gruparea independentă constituită în jurul lui Nae
Cațavencu, ambițios avocat, proprietar al ziarului ”Ră cnetul Carpaților” și
fondator al societă ții Aurora Economică Româ nă . Conflicul are la bază
contrastul dintre ceea ce sunt și ceea ce vor să pară personajele, între
aparență și esență .

Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brâ nzovenescu,

care se teme de tră darea prefectului. Este utilizată tehnica amplifică rii
treptate a conflictului prin modificarea raporturilor între personaje, prin
ră sturnă ri bruște de situații, prin introducerea elementelor surpriză , prin
anticipă ri și amâ nă ri.

În concluzie „O scrisoare pierdută ” este o capodoperă a nemuritorului

Caragiale, un pilon de rezistenţă ȋn comedia româ nească şi, nu ȋn ultimul râ nd,
supunâ ndu-se machiavelismul, un mecanism de facilă critică a falselor valori
şi a inculturii.