Etimologie[modificare 

| modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olanDinozaurii sunt un grup divers
de reptile [note 1] a cladei Dinosauria. Au apărut pentru prima dată în perioada Triasică, cu 243-233,23
milioane de ani în urmă,[1][2] deși originea exactă și calendarul evoluției dinozaurilor este subiectul
cercetării active.[3] Ei au devenit vertebratele terestre dominante după Extincția din Triasic-Jurasic de
acum 201 milioane de ani; dominația lor a continuat în Jurasic și Cretacic. Ingineria
genetică inversă[4] și înregistrarea fosilă demonstrează că păsările sunt dinozauri moderni cu
pene[5] care au evoluat de la teropodele primare în timpul Jurasicului Târziu.[6] Ca atare, păsările
reprezintă singura linie de dinozauri care a supraviețuit Extincției Cretacic-Paleogen de acum 66
milioane de ani.[7] Astfel, dinozaurii pot fi împărțiți în dinozauri aviari sau păsări; și dinozauri non-
aviari.
Dinozaurii sunt un grup variat de animale din punct de vedere taxonomic, morfologic și ecologic.
Păsările, cu peste 10.000 de specii vii,[8] sunt cele mai diverse grupuri de vertebrate în afară de
pești perciformi.[9] Folosind dovezi fosile, paleontologii au identificat peste 500
de genuri distincte[10] și peste 1.000 de specii diferite de dinozauri non-aviari.[11] Dinozaurii sunt
reprezentați pe toate continente de ambele specii existente (păsări) și de resturile fosile.[12] În prima
jumătate a secolului XX, înainte ca păsările să fie recunoscute ca fiind dinozauri, majoritatea
comunității științifice credea că dinozaurii au fost lenți și cu sânge rece. Majoritatea cercetărilor
efectuate încă din anii 1970 au indicat însă că toți dinozaurile erau animale active cu metabolizări
ridicate și numeroase adaptări pentru interacțiunea socială. Unii erau erbivori, alții carnivori. Dovezile
sugerează că ouarea și construirea cuiburilor sunt trăsături adiționale împărtășite de toți dinozaurii,
aviari și non-aviari.
În timp ce dinozaurii erau bipezi ancestrali, multe grupuri dispărute au inclus specii cvadrupede, iar
unele erau capabile să treacă de la o poziție la alta. Structurile osoase, cum ar fi coarnele sau
crestăturile, sunt comune tuturor grupurilor de dinozauri, iar unele grupuri dispărute au dezvoltat
modificări scheletice cum ar fi armura osoasă și spini. În timp ce linia de dinozauri moderni, cei care
au reușit să supraviețuiască (păsările), sunt în general, mici din cauza constrângerilor de zbor, mulți
dinozauri preistorici (non-aviari și aviari) au avut un corp mare - cei mai mari
dinozauri sauropod sunt estimați că au atins lungimi de 39,7 metri [13] și înălțimi de 18 metri[14] fiind
cele mai mari animale de uscat ale tuturor timpurilor. Totuși, ideea că dinozaurii non-aviari erau toți
gigantici este o concepție greșită, plecată de la ideea că oasele mari sunt mai susceptibile să dureze
până când sunt fosilizate. Mulți dinozauri erau destul de mici: Xixianykus, de exemplu, avea o
lungime de aproximativ 50 cm.
De la primele fosile de dinozauri descoperite la începutul secolului al XIX-lea, scheletele de
dinozauri fosile au fost montate și au reprezentat atracții majore în muzeele din întreaga lume, iar
dinozaurii au devenit o parte durabilă a culturii mondiale. Dimensiunile mari ale unor grupuri de
dinozauri, precum și natura lor aparent monstruoasă și fantastică, au asigurat apariția regulată a
dinozaurilor în cărțile și filmele cel mai bine vândute, precum Jurassic Park. Entuziasmul public
persistent pentru animale a dus la o finanțare semnificativă pentru știința dinozaurilor, iar noile
descoperiri sunt acoperite în mod regulat de mass-media.
deză schruk, adică "răufăcător, ticălos", care a fost ulterior aplicată peștilor datorită
comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au proȘopârlă este numele generic dat unui grup
de reptile din ordinul Squamata, ce cuprinde peste 6.000 de specii.[1] În mod tipic au pielea verde-
cenușie sau pestriță, cu capul și abdomenul acoperite cu plăci cornoase, cu corpul aproape cilindric,
sprijinit pe patru picioare scurte, îndreptate în afară, cu coada lungă, subțiată spre vârf, regenerabilă.
Șopârla are o piele cărnoasă, îngroșată ce formează solzi mici si o protejează de uscăciune. Ochii
sunt protejați de o membrană subțire, transparentă. Auzul este bine dezvoltat, la fel și mirosul. Pe
maxilare șopârla are numeroși dinți conici, concrescuți cu maxilarul. Limba este musculoasă, mobilă,
bifurcată la vârf și poate fi ușor proiectată afară. Membrele sunt scurte, așezate pe laturile corpului,
îndreptate lateral, dar nu servesc la mers, ci la agățare de asperitățile solului si cățărare.
Deplasarea se face prin ondulațiile corpului, șopârla sprijinindu-se pe membrele posterioare și pe
coadă. Șopârla se târăște, deci este un animal târâtor. Șopârla se hrănește cu insecte, păienjeni și
râme. Este totuși un animal insectivor. Organele digestive sunt bine dezvoltate. Are tub digestiv și
glande anexe. Respirația este pulmonară. Căile respiratorii sunt bine diferențiate. Plămânii sunt ca
niște saci cu pereți cutați. Temperatura corpului este variabilă. Iarna se ascund în gropi și stau în
amorțire până primăvara.
Șopârla este în general carnivoră, respectiv insectivoră. I se mai spune popular gușter. Mediul de
viață este terestru, respectiv acvatic (secundar). În special se află în zone de la câmpii până în zona
de munte (în locuri însorite). Culoarea ei este adaptată mediului. Se înmulțește prin ouă cu coaja
calcaroasă, prin fecundație internă.
Cele mai variate și răspândite specii de reptile care trăiesc în prezent sunt șopârlele. Se cunosc
circa 3000 de specii, ce sunt grupate în 23 de familii.
Pot trăi în orice mediu, majoritatea preferând zona intertropicală. Datorită iuțelii și a capacității de a
se cățăra (pot urca până la 4000 m altitudine), șopârlele pot evita mulți prădători.
Dimensiunea șopârlelor variază în functie de specie și de sex. Astfel, există specii care au o lungime
mai mică de 2 cm, la polul opus aflându-se Dragonul de Komodo, a cărui lungime poate ajunge la 3
m. În general, coada șopârlelor este mai lungă decât corpul, care este acoperit cu solzi mărunți.
Solzii dorsali sunt dispuși pe 8-12 rânduri, au forma ovală sau hexagonală și sunt bine diferențiați de
solzii dorso-laterali. Coada este acoperită de solzi înguști și drepți.
Șopârlele au patru picioare scurte, aduse pe lângă corp, cu câte cinci degete fiecare, dar există și
specii fără picioare.
În general, șopârlele prezintă 10-17 pori femurali de fiecare parte și între 6-8 siruri longitudinale. Pliul
gâtului este mai mult sau mai puțin vizibil, iar limba se termină cu 2 lobi scurți, rotunjiți.
Față de șerpi, șopârlele prezintă deschizături pentru urechi, pleoape mobile și maxilare mult mai
putin flexibile, strâns articulate cu craniul.
În cazul capturării, multe specii sunt gata să muște, dar există specii ce nu au dinți veninoși.
Înainte de împerechere, masculul de șopârlă își poate schimba culoarea sau își ridică faldurile ce
sunt dispuse în jurul gâtului.
Reproducerea are loc în luna iunie, prin depunerea a 5-14 ouă de culoare alb-gălbui, ușor cilindrice,
lungi de 12–14 mm. Clocirea durează în jur de 2 luni, chiar 90 de zile în cazul în care temperatura
este devaforabilă. Ouăle cresc în volum în timpul clocitului, devenind cenușii, iar prin august-
septembrie ies puii.
Femelele sunt apte pentru reproducere după 3 ani, pe când masculii după 2 ani.
Șopârlele inelate sunt reptile strâns înrudite cu șerpii și se hrănesc cu mici nevertebrate. Craniul lor
este lat, coada scurtă, iar plămânul scurt dezvoltat. Ele trăiesc în Africa, Orientul Mijlociu, America
de Sud și se hrănesc cu râme, muște, omizi.
Cea mai mare specie de șopârlă este Dragonul de Komodo. Cu toate că are o greutate de până la
125 kg și o lungime de circa 3 metri, se poate deplasa incredibil de rapid. Animalele prinse nu au nici
o șansă de viață, deoarece Dragonul de Komodo are maxilare puternice și gheare care îi permit să
ucidă rapid.
Șopârlă este numele generic dat unui grup de reptile din ordinul Squamata, ce cuprinde peste 6.000
de specii.[1] În mod tipic au pielea verde-cenușie sau pestriță, cu capul și abdomenul acoperite cu
plăci cornoase, cu corpul aproape cilindric, sprijinit pe patru picioare scurte, îndreptate în afară, cu
coada lungă, subțiată spre vârf, regenerabilă.
Șopârla are o piele cărnoasă, îngroșată ce formează solzi mici si o protejează de uscăciune. Ochii
sunt protejați de o membrană subțire, transparentă. Auzul este bine dezvoltat, la fel și mirosul. Pe
maxilare șopârla are numeroși dinți conici, concrescuți cu maxilarul. Limba este musculoasă, mobilă,
bifurcată la vârf și poate fi ușor proiectată afară. Membrele sunt scurte, așezate pe laturile corpului,
îndreptate lateral, dar nu servesc la mers, ci la agățare de asperitățile solului si cățărare.
Deplasarea se face prin ondulațiile corpului, șopârla sprijinindu-se pe membrele posterioare și pe
coadă. Șopârla se târăște, deci este un animal târâtor. Șopârla se hrănește cu insecte, păienjeni și
râme. Este totuși un animal insectivor. Organele digestive sunt bine dezvoltate. Are tub digestiv și
glande anexe. Respirația este pulmonară. Căile respiratorii sunt bine diferențiate. Plămânii sunt ca
niște saci cu pereți cutați. Temperatura corpului este variabilă. Iarna se ascund în gropi și stau în
amorțire până primăvara.
Șopârla este în general carnivoră, respectiv insectivoră. I se mai spune popular gușter. Mediul de
viață este terestru, respectiv acvatic (secundar). În special se află în zone de la câmpii până în zona
de munte (în locuri însorite). Culoarea ei este adaptată mediului. Se înmulțește prin ouă cu coaja
calcaroasă, prin fecundație internă.
Cele mai variate și răspândite specii de reptile care trăiesc în prezent sunt șopârlele. Se cunosc
circa 3000 de specii, ce sunt grupate în 23 de familii.
Pot trăi în orice mediu, majoritatea preferând zona intertropicală. Datorită iuțelii și a capacității de a
se cățăra (pot urca până la 4000 m altitudine), șopârlele pot evita mulți prădători.
Dimensiunea șopârlelor variază în functie de specie și de sex. Astfel, există specii care au o lungime
mai mică de 2 cm, la polul opus aflându-se Dragonul de Komodo, a cărui lungime poate ajunge la 3
m. În general, coada șopârlelor este mai lungă decât corpul, care este acoperit cu solzi mărunți.
Solzii dorsali sunt dispuși pe 8-12 rânduri, au forma ovală sau hexagonală și sunt bine diferențiați de
solzii dorso-laterali. Coada este acoperită de solzi înguști și drepți.
Șopârlele au patru picioare scurte, aduse pe lângă corp, cu câte cinci degete fiecare, dar există și
specii fără picioare.
În general, șopârlele prezintă 10-17 pori femurali de fiecare parte și între 6-8 siruri longitudinale. Pliul
gâtului este mai mult sau mai puțin vizibil, iar limba se termină cu 2 lobi scurți, rotunjiți.
Față de șerpi, șopârlele prezintă deschizături pentru urechi, pleoape mobile și maxilare mult mai
putin flexibile, strâns articulate cu craniul.
În cazul capturării, multe specii sunt gata să muște, dar există specii ce nu au dinți veninoși.
Înainte de împerechere, masculul de șopârlă își poate schimba culoarea sau își ridică faldurile ce
sunt dispuse în jurul gâtului.
Reproducerea are loc în luna iunie, prin depunerea a 5-14 ouă de culoare alb-gălbui, ușor cilindrice,
lungi de 12–14 mm. Clocirea durează în jur de 2 luni, chiar 90 de zile în cazul în care temperatura
este devaforabilă. Ouăle cresc în volum în timpul clocitului, devenind cenușii, iar prin august-
septembrie ies puii.
Femelele sunt apte pentru reproducere după 3 ani, pe când masculii după 2 ani.
Șopârlele inelate sunt reptile strâns înrudite cu șerpii și se hrănesc cu mici nevertebrate. Craniul lor
este lat, coada scurtă, iar plămânul scurt dezvoltat. Ele trăiesc în Africa, Orientul Mijlociu, America
de Sud și se hrănesc cu râme, muște, omizi.
Cea mai mare specie de șopârlă este Dragonul de Komodo. Cu toate că are o greutate de până la
125 kg și o lungime de circa 3 metri, se poate deplasa incredibil de rapid. Animalele prinse nu au nici
o șansă de viață, deoarece Dragonul de Komodo are maxilare puternice și gheare care îi permit să
ucidă rapid.
Șopârlă este numele generic dat unui grup de reptile din ordinul Squamata, ce cuprinde peste 6.000
de specii.[1] În mod tipic au pielea verde-cenușie sau pestriță, cu capul și abdomenul acoperite cu
plăci cornoase, cu corpul aproape cilindric, sprijinit pe patru picioare scurte, îndreptate în afară, cu
coada lungă, subțiată spre vârf, regenerabilă.
Șopârla are o piele cărnoasă, îngroșată ce formează solzi mici si o protejează de uscăciune. Ochii
sunt protejați de o membrană subțire, transparentă. Auzul este bine dezvoltat, la fel și mirosul. Pe
maxilare șopârla are numeroși dinți conici, concrescuți cu maxilarul. Limba este musculoasă, mobilă,
bifurcată la vârf și poate fi ușor proiectată afară. Membrele sunt scurte, așezate pe laturile corpului,
îndreptate lateral, dar nu servesc la mers, ci la agățare de asperitățile solului si cățărare.
Deplasarea se face prin ondulațiile corpului, șopârla sprijinindu-se pe membrele posterioare și pe
coadă. Șopârla se târăște, deci este un animal târâtor. Șopârla se hrănește cu insecte, păienjeni și
râme. Este totuși un animal insectivor. Organele digestive sunt bine dezvoltate. Are tub digestiv și
glande anexe. Respirația este pulmonară. Căile respiratorii sunt bine diferențiate. Plămânii sunt ca
niște saci cu pereți cutați. Temperatura corpului este variabilă. Iarna se ascund în gropi și stau în
amorțire până primăvara.
Șopârla este în general carnivoră, respectiv insectivoră. I se mai spune popular gușter. Mediul de
viață este terestru, respectiv acvatic (secundar). În special se află în zone de la câmpii până în zona
de munte (în locuri însorite). Culoarea ei este adaptată mediului. Se înmulțește prin ouă cu coaja
calcaroasă, prin fecundație internă.
Cele mai variate și răspândite specii de reptile care trăiesc în prezent sunt șopârlele. Se cunosc
circa 3000 de specii, ce sunt grupate în 23 de familii.
Pot trăi în orice mediu, majoritatea preferând zona intertropicală. Datorită iuțelii și a capacității de a
se cățăra (pot urca până la 4000 m altitudine), șopârlele pot evita mulți prădători.
Dimensiunea șopârlelor variază în functie de specie și de sex. Astfel, există specii care au o lungime
mai mică de 2 cm, la polul opus aflându-se Dragonul de Komodo, a cărui lungime poate ajunge la 3
m. În general, coada șopârlelor este mai lungă decât corpul, care este acoperit cu solzi mărunți.
Solzii dorsali sunt dispuși pe 8-12 rânduri, au forma ovală sau hexagonală și sunt bine diferențiați de
solzii dorso-laterali. Coada este acoperită de solzi înguști și drepți.
Șopârlele au patru picioare scurte, aduse pe lângă corp, cu câte cinci degete fiecare, dar există și
specii fără picioare.
În general, șopârlele prezintă 10-17 pori femurali de fiecare parte și între 6-8 siruri longitudinale. Pliul
gâtului este mai mult sau mai puțin vizibil, iar limba se termină cu 2 lobi scurți, rotunjiți.
Față de șerpi, șopârlele prezintă deschizături pentru urechi, pleoape mobile și maxilare mult mai
putin flexibile, strâns articulate cu craniul.
În cazul capturării, multe specii sunt gata să muște, dar există specii ce nu au dinți veninoși.
Înainte de împerechere, masculul de șopârlă își poate schimba culoarea sau își ridică faldurile ce
sunt dispuse în jurul gâtului.
Reproducerea are loc în luna iunie, prin depunerea a 5-14 ouă de culoare alb-gălbui, ușor cilindrice,
lungi de 12–14 mm. Clocirea durează în jur de 2 luni, chiar 90 de zile în cazul în care temperatura
este devaforabilă. Ouăle cresc în volum în timpul clocitului, devenind cenușii, iar prin august-
septembrie ies puii.
Femelele sunt apte pentru reproducere după 3 ani, pe când masculii după 2 ani.
Șopârlele inelate sunt reptile strâns înrudite cu șerpii și se hrănesc cu mici nevertebrate. Craniul lor
este lat, coada scurtă, iar plămânul scurt dezvoltat. Ele trăiesc în Africa, Orientul Mijlociu, America
de Sud și se hrănesc cu râme, muște, omizi.
Cea mai mare specie de șopârlă este Dragonul de Komodo. Cu toate că are o greutate de până la
125 kg și o lungime de circa 3 metri, se poate deplasa incredibil de rapid. Animalele prinse nu au nici
o șansă de viață, deoarece Dragonul de Komodo are maxilare puternice și gheare care îi permit să
ucidă rapid.
Șopârlă este numele generic dat unui grup de reptile din ordinul Squamata, ce cuprinde peste 6.000
de specii.[1] În mod tipic au pielea verde-cenușie sau pestriță, cu capul și abdomenul acoperite cu
plăci cornoase, cu corpul aproape cilindric, sprijinit pe patru picioare scurte, îndreptate în afară, cu
coada lungă, subțiată spre vârf, regenerabilă.
Șopârla are o piele cărnoasă, îngroșată ce formează solzi mici si o protejează de uscăciune. Ochii
sunt protejați de o membrană subțire, transparentă. Auzul este bine dezvoltat, la fel și mirosul. Pe
maxilare șopârla are numeroși dinți conici, concrescuți cu maxilarul. Limba este musculoasă, mobilă,
bifurcată la vârf și poate fi ușor proiectată afară. Membrele sunt scurte, așezate pe laturile corpului,
îndreptate lateral, dar nu servesc la mers, ci la agățare de asperitățile solului si cățărare.
Deplasarea se face prin ondulațiile corpului, șopârla sprijinindu-se pe membrele posterioare și pe
coadă. Șopârla se târăște, deci este un animal târâtor. Șopârla se hrănește cu insecte, păienjeni și
râme. Este totuși un animal insectivor. Organele digestive sunt bine dezvoltate. Are tub digestiv și
glande anexe. Respirația este pulmonară. Căile respiratorii sunt bine diferențiate. Plămânii sunt ca
niște saci cu pereți cutați. Temperatura corpului este variabilă. Iarna se ascund în gropi și stau în
amorțire până primăvara.
Șopârla este în general carnivoră, respectiv insectivoră. I se mai spune popular gușter. Mediul de
viață este terestru, respectiv acvatic (secundar). În special se află în zone de la câmpii până în zona
de munte (în locuri însorite). Culoarea ei este adaptată mediului. Se înmulțește prin ouă cu coaja
calcaroasă, prin fecundație internă.
Cele mai variate și răspândite specii de reptile care trăiesc în prezent sunt șopârlele. Se cunosc
circa 3000 de specii, ce sunt grupate în 23 de familii.
Pot trăi în orice mediu, majoritatea preferând zona intertropicală. Datorită iuțelii și a capacității de a
se cățăra (pot urca până la 4000 m altitudine), șopârlele pot evita mulți prădători.
Dimensiunea șopârlelor variază în functie de specie și de sex. Astfel, există specii care au o lungime
mai mică de 2 cm, la polul opus aflându-se Dragonul de Komodo, a cărui lungime poate ajunge la 3
m. În general, coada șopârlelor este mai lungă decât corpul, care este acoperit cu solzi mărunți.
Solzii dorsali sunt dispuși pe 8-12 rânduri, au forma ovală sau hexagonală și sunt bine diferențiați de
solzii dorso-laterali. Coada este acoperită de solzi înguști și drepți.
Șopârlele au patru picioare scurte, aduse pe lângă corp, cu câte cinci degete fiecare, dar există și
specii fără picioare.
În general, șopârlele prezintă 10-17 pori femurali de fiecare parte și între 6-8 siruri longitudinale. Pliul
gâtului este mai mult sau mai puțin vizibil, iar limba se termină cu 2 lobi scurți, rotunjiți.
Față de șerpi, șopârlele prezintă deschizături pentru urechi, pleoape mobile și maxilare mult mai
putin flexibile, strâns articulate cu craniul.
În cazul capturării, multe specii sunt gata să muște, dar există specii ce nu au dinți veninoși.
Înainte de împerechere, masculul de șopârlă își poate schimba culoarea sau își ridică faldurile ce
sunt dispuse în jurul gâtului.
Reproducerea are loc în luna iunie, prin depunerea a 5-14 ouă de culoare alb-gălbui, ușor cilindrice,
lungi de 12–14 mm. Clocirea durează în jur de 2 luni, chiar 90 de zile în cazul în care temperatura
este devaforabilă. Ouăle cresc în volum în timpul clocitului, devenind cenușii, iar prin august-
septembrie ies puii.
Femelele sunt apte pentru reproducere după 3 ani, pe când masculii după 2 ani.
Șopârlele inelate sunt reptile strâns înrudite cu șerpii și se hrănesc cu mici nevertebrate. Craniul lor
este lat, coada scurtă, iar plămânul scurt dezvoltat. Ele trăiesc în Africa, Orientul Mijlociu, America
de Sud și se hrănesc cu râme, muște, omizi.
Cea mai mare specie de șopârlă este Dragonul de Komodo. Cu toate că are o greutate de până la
125 kg și o lungime de circa 3 metri, se poate deplasa incredibil de rapid. Animalele prinse nu au nici
o șansă de viață, deoarece Dragonul de Komodo are maxilare puternice și gheare care îi permit să
ucidă rapid.
Șopârlă este numele generic dat unui grup de reptile din ordinul Squamata, ce cuprinde peste 6.000
de specii.[1] În mod tipic au pielea verde-cenușie sau pestriță, cu capul și abdomenul acoperite cu
plăci cornoase, cu corpul aproape cilindric, sprijinit pe patru picioare scurte, îndreptate în afară, cu
coada lungă, subțiată spre vârf, regenerabilă.
Șopârla are o piele cărnoasă, îngroșată ce formează solzi mici si o protejează de uscăciune. Ochii
sunt protejați de o membrană subțire, transparentă. Auzul este bine dezvoltat, la fel și mirosul. Pe
maxilare șopârla are numeroși dinți conici, concrescuți cu maxilarul. Limba este musculoasă, mobilă,
bifurcată la vârf și poate fi ușor proiectată afară. Membrele sunt scurte, așezate pe laturile corpului,
îndreptate lateral, dar nu servesc la mers, ci la agățare de asperitățile solului si cățărare.
Deplasarea se face prin ondulațiile corpului, șopârla sprijinindu-se pe membrele posterioare și pe
coadă. Șopârla se târăște, deci este un animal târâtor. Șopârla se hrănește cu insecte, păienjeni și
râme. Este totuși un animal insectivor. Organele digestive sunt bine dezvoltate. Are tub digestiv și
glande anexe. Respirația este pulmonară. Căile respiratorii sunt bine diferențiate. Plămânii sunt ca
niște saci cu pereți cutați. Temperatura corpului este variabilă. Iarna se ascund în gropi și stau în
amorțire până primăvara.
Șopârla este în general carnivoră, respectiv insectivoră. I se mai spune popular gușter. Mediul de
viață este terestru, respectiv acvatic (secundar). În special se află în zone de la câmpii până în zona
de munte (în locuri însorite). Culoarea ei este adaptată mediului. Se înmulțește prin ouă cu coaja
calcaroasă, prin fecundație internă.
Cele mai variate și răspândite specii de reptile care trăiesc în prezent sunt șopârlele. Se cunosc
circa 3000 de specii, ce sunt grupate în 23 de familii.
Pot trăi în orice mediu, majoritatea preferând zona intertropicală. Datorită iuțelii și a capacității de a
se cățăra (pot urca până la 4000 m altitudine), șopârlele pot evita mulți prădători.
Dimensiunea șopârlelor variază în functie de specȘopârlă este numele generic dat unui grup
de reptile din ordinul Squamata, ce cuprinde peste 6.000 de specii.[1] În mod tipic au pielea verde-
cenușie sau pestriță, cu capul și abdomenul acoperite cu plăci cornoase, cu corpul aproape cilindric,
sprijinit pe patru picioare scurte, îndreptate în afară, cu coada lungă, subțiată spre vârf, regenerabilă.
Șopârla are o piele cărnoasă, îngroșată ce formează solzi mici si o protejează de uscăciune. Ochii
sunt protejați de o membrană subțire, transparentă. Auzul este bine dezvoltat, la fel și mirosul. Pe
maxilare șopârla are numeroși dinți conici, concrescuți cu maxilarul. Limba este musculoasă, mobilă,
bifurcată la vârf și poate fi ușor proiectată afară. Membrele sunt scurte, așezate pe laturile corpului,
îndreptate lateral, dar nu servesc la mers, ci la agățare de asperitățile solului si cățărare.
Deplasarea se face prin ondulațiile corpului, șopârla sprijinindu-se pe membrele posterioare și pe
coadă. Șopârla se târăște, deci este un animal târâtor. Șopârla se hrănește cu insecte, păienjeni și
râme. Este totuși un animal insectivor. Organele digestive sunt bine dezvoltate. Are tub digestiv și
glande anexe. Respirația este pulmonară. Căile respiratorii sunt bine diferențiate. Plămânii sunt ca
niște saci cu pereți cutați. Temperatura corpului este variabilă. Iarna se ascund în gropi și stau în
amorțire până primăvara.
Șopârla este în general carnivoră, respectiv insectivoră. I se mai spune popular gușter. Mediul de
viață este terestru, respectiv acvatic (secundar). În special se află în zone de la câmpii până în zona
de munte (în locuri însorite). Culoarea ei este adaptată mediului. Se înmulțește prin ouă cu coaja
calcaroasă, prin fecundație internă.
Cele mai variate și răspândite specii de reptile care trăiesc în prezent sunt șopârlele. Se cunosc
circa 3000 de specii, ce sunt grupate în 23 de familii.
Pot trăi în orice mediu, majoritatea preferând zona intertropicală. Datorită iuțelii și a capacității de a
se cățăra (pot urca până la 4000 m altitudine), șopârlele pot evita mulți prădători.
Dimensiunea șopârlelor variază în functie de specie și de sex. Astfel, există specii care au o lungime
mai mică de 2 cm, la polul opus aflându-se Dragonul de Komodo, a cărui lungime poate ajunge la 3
m. În general, coada șopârlelor este mai lungă decât corpul, care este acoperit cu solzi mărunți.
Solzii dorsali sunt dispuși pe 8-12 rânduri, au forma ovală sau hexagonală și sunt bine diferențiați de
solzii dorso-laterali. Coada este acoperită de solzi înguști și drepți.
Șopârlele au patru picioare scurte, aduse pe lângă corp, cu câte cinci degete fiecare, dar există și
specii fără picioare.
În general, șopârlele prezintă 10-17 pori femurali de fiecare parte și între 6-8 siruri longitudinale. Pliul
gâtului este mai mult sau mai puțin vizibil, iar limba se termină cu 2 lobi scurți, rotunjiți.
Față de șerpi, șopârlele prezintă deschizături pentru urechi, pleoape mobile și maxilare mult mai
putin flexibile, strâns articulate cu craniul.
În cazul capturării, multe specii sunt gata să muște, dar există specii ce nu au dinți veninoși.
Înainte de împerechere, masculul de șopârlă își poate schimba culoarea sau își ridică faldurile ce
sunt dispuse în jurul gâtului.
Reproducerea are loc în luna iunie, prin depunerea a 5-14 ouă de culoare alb-gălbui, ușor cilindrice,
lungi de 12–14 mm. Clocirea durează în jur de 2 luni, chiar 90 de zile în cazul în care temperatura
este devaforabilă. Ouăle cresc în volum în timpul clocitului, devenind cenușii, iar prin august-
septembrie ies puii.
Femelele sunt apte pentru reproducere după 3 ani, pe când masculii după 2 ani.
Șopârlele inelate sunt reptile strâns înrudite cu șerpii și se hrănesc cu mici nevertebrate. Craniul lor
este lat, coada scurtă, iar plămânul scurt dezvoltat. Ele trăiesc în Africa, Orientul Mijlociu, America
de Sud și se hrănesc cu râme, muște, omizi.
Cea mai mare specie de șopârlă este Dragonul de Komodo. Cu toate că are o greutate de până la
125 kg și o lungime de circa 3 metri, se poate deplasa incredibil de rapid. Animalele prinse nu au nici
o șansă de viață, deoarece Dragonul de Komodo are maxilare puternice și gheare care îi permit să
ucidă rapid.
Șopârlă este numele generic dat unui grup de reptile din ordinul Squamata, ce cuprinde peste 6.000
de specii.[1] În mod tipic au pielea verde-cenușie sau pestriță, cu capul și abdomenul acoperite cu
plăci cornoase, cu corpul aproape cilindric, sprijinit pe patru picioare scurte, îndreptate în afară, cu
coada lungă, subțiată spre vârf, regenerabilă.
Șopârla are o piele cărnoasă, îngroșată ce formează solzi mici si o protejează de uscăciune. Ochii
sunt protejați de o membrană subțire, transparentă. Auzul este bine dezvoltat, la fel și mirosul. Pe
maxilare șopârla are numeroși dinți conici, concrescuți cu maxilarul. Limba este musculoasă, mobilă,
bifurcată la vârf și poate fi ușor proiectată afară. Membrele sunt scurte, așezate pe laturile corpului,
îndreptate lateral, dar nu servesc la mers, ci la agățare de asperitățile solului si cățărare.
Deplasarea se face prin ondulațiile corpului, șopârla sprijinindu-se pe membrele posterioare și pe
coadă. Șopârla se târăște, deci este un animal târâtor. Șopârla se hrănește cu insecte, păienjeni și
râme. Este totuși un animal insectivor. Organele digestive sunt bine dezvoltate. Are tub digestiv și
glande anexe. Respirația este pulmonară. Căile respiratorii sunt bine diferențiate. Plămânii sunt ca
niște saci cu pereți cutați. Temperatura corpului este variabilă. Iarna se ascund în gropi și stau în
amorțire până primăvara.
Șopârla este în general carnivoră, respectiv insectivoră. I se mai spune popular gușter. Mediul de
viață este terestru, respectiv acvatic (secundar). În special se află în zone de la câmpii până în zona
de munte (în locuri însorite). Culoarea ei este adaptată mediului. Se înmulțește prin ouă cu coaja
calcaroasă, prin fecundație internă.
Cele mai variate și răspândite specii de reptile care trăiesc în prezent sunt șopârlele. Se cunosc
circa 3000 de specii, ce sunt grupate în 23 de familii.
Pot trăi în orice mediu, majoritatea preferând zona intertropicală. Datorită iuțelii și a capacității de a
se cățăra (pot urca până la 4000 m altitudine), șopârlele pot evita mulți prădători.
Dimensiunea șopârlelor variază în functie de specie și de sex. Astfel, există specii care au o lungime
mai mică de 2 cm, la polul opus aflându-se Dragonul de Komodo, a cărui lungime poate ajunge la 3
m. În general, coada șopârlelor este mai lungă decât corpul, care este acoperit cu solzi mărunți.
Solzii dorsali sunt dispuși pe 8-12 rânduri, au forma ovală sau hexagonală și sunt bine diferențiați de
solzii dorso-laterali. Coada este acoperită de solzi înguști și drepți.
Șopârlele au patru picioare scurte, aduse pe lângă corp, cu câte cinci degete fiecare, dar există și
specii fără picioare.
În general, șopârlele prezintă 10-17 pori femurali de fiecare parte și între 6-8 siruri longitudinale. Pliul
gâtului este mai mult sau mai puțin vizibil, iar limba se termină cu 2 lobi scurți, rotunjiți.
Față de șerpi, șopârlele prezintă deschizături pentru urechi, pleoape mobile și maxilare mult mai
putin flexibile, strâns articulate cu craniul.
În cazul capturării, multe specii sunt gata să muște, dar există specii ce nu au dinți veninoși.
Înainte de împerechere, masculul de șopârlă își poate schimba culoarea sau își ridică faldurile ce
sunt dispuse în jurul gâtului.
Reproducerea are loc în luna iunie, prin depunerea a 5-14 ouă de culoare alb-gălbui, ușor cilindrice,
lungi de 12–14 mm. Clocirea durează în jur de 2 luni, chiar 90 de zile în cazul în care temperatura
este devaforabilă. Ouăle cresc în volum în timpul clocitului, devenind cenușii, iar prin august-
septembrie ies puii.
Femelele sunt apte pentru reproducere după 3 ani, pe când masculii după 2 ani.
Șopârlele inelate sunt reptile strâns înrudite cu șerpii și se hrănesc cu mici nevertebrate. Craniul lor
este lat, coada scurtă, iar plămânul scurt dezvoltat. Ele trăiesc în Africa, Orientul Mijlociu, America
de Sud și se hrănesc cu râme, muște, omizi.
Cea mai mare specie de șopârlă este Dragonul de Komodo. Cu toate că are o greutate de până la
125 kg și o lungime de circa 3 metri, se poate deplasa incredibil de rapid. Animalele prinse nu au nici
o șansă de viață, deoarece Dragonul de Komodo are maxilare puternice și gheare care îi permit să
ucidă rapid.
ie și de sex. Astfel, există specii care au o lungime mai mică de 2 cm, la polul opus aflându-
se Dragonul de Komodo, a cărui lungime poate ajunge la 3 m. În general, coada șopârlelor este mai
lungă decât corpul, care este acoperit cu solzi mărunți.
Solzii dorsali sunt dispuși pe 8-12 rânduri, au forma ovală sau hexagonală și sunt bine diferențiați de
solzii dorso-laterali. Coada este acoperită de solzi înguști și drepți.
Șopârlele au patru picioare scurte, aduse pe lângă corp, cu câte cinci degete fiecare, dar există și
specii fără picioare.
În general, șopârlele prezintă 10-17 pori femurali de fiecare parte și între 6-8 siruri longitudinale. Pliul
gâtului este mai mult sau mai puțin vizibil, iar limba se termină cu 2 lobi scurți, rotunjiți.
Față de șerpi, șopârlele prezintă deschizături pentru urechi, pleoape mobile și maxilare mult mai
putin flexibile, strâns articulate cu craniul.
În cazul capturării, multe specii sunt gata să muște, dar există specii ce nu au dinți veninoși.
Înainte de împerechere, masculul de șopârlă își poate schimba culoarea sau își ridică faldurile ce
sunt dispuse în jurul gâtului.
Reproducerea are loc în luna iunie, prin depunerea a 5-14 ouă de culoare alb-gălbui, ușor cilindrice,
lungi de 12–14 mm. Clocirea durează în jur de 2 luni, chiar 90 de zile în cazul în care temperatura
este devaforabilă. Ouăle cresc în volum în timpul clocitului, devenind cenușii, iar prin august-
septembrie ies puii.
Femelele sunt apte pentru reproducere după 3 ani, pe când masculii după 2 ani.
Șopârlele inelate sunt reptile strâns înrudite cu șerpii și se hrănesc cu mici nevertebrate. Craniul lor
este lat, coada scurtă, iar plămânul scurt dezvoltat. Ele trăiesc în Africa, Orientul Mijlociu, America
de Sud și se hrănesc cu râme, muște, omizi.
Cea mai mare specie de șopârlă este Dragonul de Komodo. Cu toate că are o greutate de până la
125 kg și o lungime de circa 3 metri, se poate deplasa incredibil de rapid. Animalele prinse nu au nici
o șansă de viață, deoarece Dragonul de Komodo are maxilare puternice și gheare care îi permit să
ucidă rapid.
venit din Dicționarul englezesc Oxford, care reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii
lui Sir John Hawkins au expus unul în Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la
rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o
apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de
Thomas Beckington în 1442, care exclude o etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.
Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.
Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.
Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.
Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.
Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]
Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard
Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula
este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.
Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.
Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]
Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard
Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula
este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.
Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.
Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.
Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.
Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]
Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard
Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula
este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.
Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.
Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]
Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard
Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula
este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.
Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.
Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.
Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.
Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]
Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard
Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula
este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.
Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.
Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]
Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard
Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula
este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.
Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.
Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.
Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.
Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]
Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard
Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula
este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.
Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.
Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]
Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard
Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula
este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.
Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.
Etimologie[modificare | modificare sursă]
Până în secolul al XVI-lea,[2] rechinii erau cunoscuți de marinari drept "câini de mare".[3] Etimologia
cuvântului "rechin" este incertă, cele mai probabile etimologii afirmă că sensul original al cuvântului
era cel al „prădătorului, cel care vânează pe alții” din olandeză schruk, adică "răufăcător, ticălos",
care a fost ulterior aplicată peștilor datorită comportamentului lor de prădător.[4]
O teorie dispărută acum este că derivă din limba Yucatec Maya cuvântul xok (pronunțat 'shok'),
adică "pește".[5] Dovezile acestei etimologii au provenit din Dicționarul englezesc Oxford, care
reamintește că „rechinul” a intrat în uz după ce marinarii lui Sir John Hawkins au expus unul în
Londra în 1569 și au postat "rechin" pentru a se referi la rechinii mari din Marea Caraibilor. Cu toate
acestea, Dicționarul englez mijlociu înregistrează o apariție izolată a cuvântului rechin (referindu-se
la un pește de mare) într-o scrisoare scrisă de Thomas Beckington în 1442, care exclude o
etimologie a Lumii Noi.[6]

Ordine[modificare | modificare sursă]
Primii rechini au apărut în oceanul planetar acum circa 400 de milioane de ani, în Devonian. Rechinii
fac parte din clasa Chondrichthyes, din care fac parte și pisicile-de-mare. În lume există 368 de
specii de rechini, împărțite în opt ordine:

 Hexanchiformes: care cuprind două familii și cinci specii. Exemple din acest ordin sunt
rechinul-vacă (Notorynchus cepedianus) și rechinul-pescar (Hexanchus griseus).
 Squaliformes: compus din trei familii și 82 de specii. Din acest ordin face parte rechinul pigmeu
(Europtomicrus bispinatus), porcul-de-mare (Oxynotus centrina) și rechinul boreal (Somniosus
microcephalus).
 Pristoforiformes: sunt rechinii-ferăstrău care au un bot alungit ca o trompă prevăzută cu dinți și
pe care o utilizează pentru a tăia prada înainte de a o înghiți.
 Squatiniformes: din acest ordin fac parte rechinii-înger.
 Heterodontiformes: rechinul-cu-corn (Heterodontus francisci) este un reprezentant al acestui
ordin.
 Orectolobiformes: din care fac parte rechinul-covor, rechinul-dădacă (Ginglymostoma cirratum)
și cel mai mare pește, rechinul-balenă.
 Carchariniformes: care cuprinde 197 de specii cunoscute. În acest ordin se includ rechinul-
ciocan (Sphyrna zygaena), rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), și rechinul-cenușiu (Carcharhinus
amblyrhynchos).
 Lamniformes: cuprinde șapte familii și 16 specii cunoscute din care fac parte rechinul mako
(Isurus oxyrinchus), rechinul-cu-bici (Alopias Vulpinus), rechinul-peregrin (Cetorhinus maximus)
și marele rechin alb (Carcharodon carcharias).
Din acest ultim ordin făcea parte și megalodonul[7] (Carcharodon megalodon), specie dispărută, dar
care este cunoscută datorită conservării dinților săi (singurele oase propriu-zise ale acestui pește
care are un schelet cartilaginos). O reproducere a mandibulei sale a avut ca punct de plecare
dimensiunea dinților iar aceasta a sugerat ideea că peștele putea atinge 36 de metri în lungime.
Calculele s-au revăzut anterior și s-a ajuns la concluzia că această specie putea atinge în jur de 15
metri.

Scheletul[modificare | modificare sursă]
Scheletul rechinilor este foarte diferit de scheletul peștilor teleosteni (pești cu schelet osos) sau al
vertebratelor terestre. Rechinii, ca și pisicile-de-mare, au un schelet cartilaginos și elastic, un țesut
mult mai ușor și mai flexibil decât cel al oaselor.

Rechinul-leopard

Ca și la ruda sa apropiată, pisica-de-mare, mandibula rechinului nu este unită de craniu. Mandibula

este, ca și vertebrele și arcurile branhiale, un element scheletic care are această structură datorită
expunerii la intense tensiuni fizice și este acoperită de un strat de plăci subțiri de formă hexagonală
numite tesserae, compuse din cristale de săruri de calciu dispuse sub forma unui mozaic. Acestea
conferă mandibulei o rezistență comparabilă cu cea a celor mai dure oase.
În general, există doar un strat de tesserae la nivelul mandibulei, însă la speciile de talie mare cum
ar fi rechinul-taur sau rechinul-alb, s-au găsit două, trei, în unele cazuri, chiar mai mult de trei
straturi, depinzând de mărimea corpului. Mandibula unui exemplar mare de rechin-alb poate avea
chiar cinci straturi de tesserae.
Cartilajul botului este spongios și flexibil. Această particularitate are menirea de a diminua puterea
impacturilor.
Tot timpul vieții lui, de fiecare dată când unui rechin îi cade un dinte mușcând dintr-o pradă tare, un
nou dinte îi crește rapid în loc.
Scheletul înotătoarelor este alungit și întărit de o serie de filamente elastice nesegmentate
numite ceratotrihii compuse dintr-o proteină asemănătoare cheratinei din țesutul cornos din care
este format părul și penele.