UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE LITERE

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE ORTODOXĂ PASTORALĂ

LICENŢĂ

AUTOCEFALIA ŞI PATRIARHIA BISERICII

ORTODOXE ROMÂNE

Îndrumãtor ştiinţific:
Pr. Lect. Dr. Stoica Ion
Absolvent:
Micu Ştefan

TÂRGOVIŞTE

2005
1
 CUPRINSUL

ARGUMENT ……………………………………………………...4

INTRODUCERE ………………………………………………...5

CaI Vechimea crestinismului la romani …………..17

I.1. Crestinismul la romani….17
II.2. Prima institutie ecleziologica pe teritoriul Romaniei………25

CapII.Infiintarea mitropoliilor pe teritoriul tarii

noastre…………………...………………….……………………..31
II.1.Infiintarea Mitropoliei Ungrovlahiei si a Mitropoliei
Severinului…………………………………………….……31
II.2.Infiintarea Mitropoliei Moldovei………………………..…….40
II.3.Infiintarea Mitropoliei Ardealului……………………….....…42

CaIII Organizarea bisericeasca si inceputul

autocefaliei……………………………..…………..48
III.1.Inceputurile afirmari autocefaliei in Biserica Ortodoxa
Romana…………………………………………………………...48

CaIV.Evenimente marcante istorice, sociale,

politice si religioase……………..……………….59
IV.1.Momentul Mihai Viteazul………………………………………59
IV.2.Momentul Andrei Saguna……………………………….……..63
IV.3.Momentul Alexandru Ioan Cuza…………………………..….72
IV.4.Razboiul de independenta…………………………………..…90
IV.5.Recunoasterea autocefaliei………………………………..….92

2
CaV.Infiintarea Patriarhiei Romane……………….106
V.1.Marea unire………………………………………………….….106
V.2.Infiintarea patriarhiei…………………………………………110

CapVI.Biserica Ortodoxa Romanain timpul

preafericitului Patriarh Teoctist…………….120

Concluzii……………………………………………………....124

Bibliografia…..…………………………………………..….126

3
 ARGUMENT

Mi-am ales lucrarea de licenţă în domeniul İstoriei Bisericii Ortodoxe

Române, deoarece studiul istoriei, adevărată magistra vitae, constituie o
preocupare constantă a mea încă de la începutul studiilor mele universitare.
Tema de faţă: „Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române” m-a interesat, nu
doar pentru că este o tema fundamentală pentru înţelegerea evoluţiei vieţii
bisericeşti de la noi din ţară, dar şi pentru că aceastǎ temă constituie un centru de
interes pentru mine, ci mai ales datoritǎ faptului ca anul acesta aniversǎm 120 de
ani de la dobậndirea autocefaliei si 80 de ani de la infintarea Patriarhiei romane.
Lucrarea aceasta doreşte să confirme faptul ca mi-am însuşit cunoştinţele
necesare pentru a elabora o lucrare de teologie, dar şi că pot lucra cu texte la
nivel stiinţific.
Ea aduce ca element de noutate o nouă perspectivă asupra dobậndirii
autocefaliei, cu toate circumstanţele de natură politică, socială şi bisericească care
au precedat aceast eveniment.
Pentru elaborarea acestui studiu ştiinţific am utilizat toate metodele ştiinţifice
şi am folosit materiale atât din domeniul istoriei bisericeşti, cât şi din cele ale
istoriei laice.
Sper ca ea să se constituie într-o frumoasă încununare a studiilor mele
teologice universitare, dar şi ca o dovadă a calităţii învăţământului teologic
târgoviştean.

4
 INTRODUCERE

Deşi termenul autocefalie nu s-a folosit ca atare în primele veacuri creştine, starea de
fapt pe care el o exprimă a existat încă din perioada apostolică şi s-a dezvoltat treptat,
conturându-se în forme noi, în epoca în care s-a desăvîrşit organizarea teritorială şi
ierarhică a Bisericii.
Iniţial, autocefalia episcopilor consta în exercitarea deplină a pu terii bisericeşti în
cuprinsul comunităţilor pe care le conduceau în mod independent. în virtutea succesiunii
apostolice, ei ândeplineau autoritatea învăţătorească, sfinţitoare şi cîrmuitoare sau de
conducere. Astfel, toate Bisericile apostolice şi toate comunităţile cîrmuite de episcopi au
fost independente, în sensul propriu al termenului, pînă prin veacurile II—III, când au
început a se constitui, pe baze teritoriale noi, unităţi bisericeşti mai mari, a căror
conducere superioară a trecut treptat asupra sinoadelor locale, prezidate de un episcop
protos, care, fiind recunoscut drept cap, exprima prin poziţia lui de întâi stătător,
autocefalia unităţii în fruntea căreia se afla 1.
Mai târziu, acest exerciţiu deplin al puterii bisericeşti a rămas numai pe seama
sinoadelor mitropolitane, mitropoliile devenind toate unităţi autocefale. În această fază,
elementele caracteristice prin care se exprima noţiunea de autocefalie constau din
drepturile sinoadelor pre mitropolitane şi mitropolitane de a alege, hirotoni şi judeca pe
toţi episcopii din unităţile respective, inclusiv pe întâi stătătorii lor.Această nouă formă
de organizare bisericească, astfel constituita, s-a consolidat treptat şi s-a generalizat cu
vremea, devenind unitatea autocefală tip, consfinţită prin canoanele apostolice şi întărită
de primele Sinoade ecumenice şi de unele sinoade locale.
Stabilind cã: „Trebuie (χρη) ca episcopii fiecărui popor (neam, εκαστου εθνους) să-
l cunoască pe cel dintâi dintre ei (τον εν αυτοις πρωτον, pe primat, n.n.), şi să-l considere
drept cap (ως κεφαλην), şi nimic în plus (περιττον) să nu săvârşeas-că fără părerea
(γνωμης, sfatul) lui. Să săvârşească însă fiecare, câte-i revin propriei episcopii, şi satelor
ei. (ταις επ’αυτην χωραις). Dar nici acela să nu în-treprindă ceva fără sfatul (părerea)
tuturor (της παντων γνωμης). Căci aşa va fi armonie (ομονοια, unitate de cuget,
înţelegere), şi se va preamări Dumnezeu, prin Domnul, în Sfântul Duh: Tatăl, şi Fiul, şi
Sfântul Duh..2
Concluzionând unuia dintre ei I se recunoaşte întâietatea şi numai acesta dispune de
toate cele, dar nu fără consimţămîntul dat în sinod de către ceilalţi episcopi. După
structura sa observăm că acest canon vorbeşte despre Bisericile provinciale care având
mai mulţi episcopi trebuiau să fie conduşi de unii dintre ei cu alte cuvinte vorbeşte despre
unităţile teritoriale care mai târziu în secolul al IV-lea şi următoarele aveau să aibă
caracter de Biserici locale.Prin urmare în urma dispoziţiei canonului prezent toţi episcopii
bisericilor locale trebuiau să recunoască şi să considere drept căpetenie a lor pe întâiul
episcop al cărui scaun se găsea în capitala unităţii teritoriale bisericeşti. Fiecare din
episcopii unităţii respective îşi avea eparhia sa proprie şi deţinea în aceasta toate
1
Constantin Popovici, Canoanele apostolice, în «Candela», 1896, nr. 8, 287
2
Pr. Prof. Dr. Alexandru Stan Curs de drept Bisericesc, Universitatea Valahia Targovişte, 2002,
Facultatea de Teologie, 17-19
5
drepturile cuvenite lui în urma rangului ierarhic, şi astfel el era deplin independent în
administrarea eparhiei sale. «episcopii fiecărui neam să cinstească pe cel dintâi dintre
dânşii şi să-l socotească pe acela drept căpetenie, şi nimic mai important să nu facă fără
părerea aceluia, şi numai pe acelea să le facă fiecare, câte se referă la eparhia lui şi la
ţinuturile de sub stăpânirea ei. Dar nici acela să nu facă ceva fără socotinţa tuturor.
Căci astfel va fi înţelegere şi se va preamări Dumnezeu», 3 canonul 34 apostolic a dat
temei legal rânduielii urmată, în acea epocă, în închegarea organizaţiei Bisericii,
concretizată în respectarea principiului etnic, a celui ierarhic şi sinodal, a autonomiei
episcopilor, precum şi a conducerii independente a unităţilor teritoriale bisericeşti,
punând, astfel, bazele canonice ale autocefaliei.
La rândul lor, Canonul 35 apostolic, prin reglementarea dreptului fiecărui
întâistătător de a săvârşi hirotonia episcopilor din cadrul unităţii în fruntea cãreia se
găsea, fiind oprit de a exercita acest drept esenţial în afara jurisdicţiei sale, şi Canonul
37 apostolic, prin specificarea atribuţiilor sinodului, căruia îi conferă dreptul de a hotărî
şi a îndeplini, în mod liber, întreaga putere bisericească în cuprinsul teritoriului
respectiv, adică dreptul de a se cârmui prin sine însuşi sau drep tul de autoconducere,
au conturat şi mai precis conţinutul autocefaliei.
„Dar în afară de aceasta canonul le interzice în chestiunile bisericeşti de a lua
orice iniţiativă independentă, şi dispune ca orice problemă bisericească care trece peste
competenţa lor să se rezolve cu ştirea şi consimţământul căpeteniei, adică a prim
episcopului din capitală, care era în acelaşi timp şi episcop eparhiot, deci cu ştirea
sinodului. Mai mult se precizează ca episcopul să nu facă hirotonii afară de hotarele
sale…, iar de se va dovedi că a făcut acesta să se caterisească şi el şi cei pe care i-a
hirotonit cum ne precizează canonul 35 apostolic:
“Episcopul să nu îndrăznească să-şi facă hirotonii în afara hotarelor sale, în cetăţile
şi în satele nesupuse lui. Iar de va fi găsit vinovat că a făcut aceasta fără avizul celor ce
deţin acele cetăţi şi sate, să se caterisească şi el şi cei pe care i-a hirotonit..” 4Este vorba deci
de exercitarea drepturilor ierarhice ale episcopului eparhiot. Nimeni nu poate să-l
împiedice în exercitarea drepturilor sale fixate de canoane şi iarăşi nimeni nu poate să se
amestece în treburile interne ale conducerii eparhiei sale influenţându-l direct sau indirect
(canonul 34 apostolic).5„
Normele cuprinse în canoanele apostolice au fost, apoi, adîncite de Sinodul III
ecumenic (Efes, 431), prin canonul 8, şi de Sinodul IV ecumenic (Calcedon, 451), prin
canonul 28, care, dându-le o interpretare autentică, le-a aşezat, ca rânduială de urmat, la
baza organizării Bisericii, consacrând definitiv autocefalia.
Pe temeiul acestor rânduieli de origine apostolică, începând din veacul IV, s-a
constituit, ca unităţi autocefale, toate mitropoliile, urmate, tot din veacul IV, de exarhate
şi, apoi, din veacurile IV—V, de patriarhii 6 la început în număr de cinci, având drept centre
ierarhico: Roma, Constantinopol, Alexandria şi Ierusalim.
3
ibidem, 19
4
ibidem
5
ibidem, 20
6
Ibidem, 18
6
 În decursul procesului istoric de dezvoltare a organizaţiei Bisericii, episcopiile şi-
au pierdut autocefalia avută odinioară, dar, potrivit rând uielilor apostolice, şi-au păstrat
autonomia în cadrul mitropoliilor autocefale, care, intrând, la rândul lor, prin veacurile
V—VI, ca unităţi autonome în alcătuirea exarhatelor şi a patriarhiilor, au rămas şi ele
fără autocefalie.
Specificul unităţii bisericeşti a Ortodoxiei universale este faptul că ea este
bazatã pe principiul egalităţii şi coresponsabilităţii Bisericilor surori, şi nu pe
principiul subordonării tuturor Bisericilor locale unui centru universal unic cu
putere juridică şi dogmatică supremă şi absoluta, cum este cazul în Biserica
Romano-Catolică, unde autoritatea canoica supremă nu este sinodul sau conciliul
ecumenic al episcopilor reprezentând comuniunea tuturor Bisericilor locale, ci
episcopul Romci, adică papa, considerat ca fiind păstor universal cu jurisdicţie
ordinară şi imediată asupra tuturor episcopilor şi credincioşilor romano-catolica, dascăli
infailibili în materie de credinţă şi morală şi pontif suveran (care nu poate fi tras la
răspundere de nici o instanţă bisericeasca sau civilă). 7 Totuşi, în ciuda acestei mari
deosebiri între Ortodoxie şi Romano-Catolicism, deosebire care constituie pânã
astazi un obstacol major în calea unirii celor două Biserici, ceea ce este comun
amândorura este accentul pus pe unitatea de credinţă, de viată sacramentală şi pe
dimensiunea sacramentală şi canonică a episcopatului unic în vederea menţinerii
unităţii bisericeşli.
Dacă principiul autocefaliei distinge Ortodoxia de Romano-Catoli cism şi o
face să fie o comuniune de Biserici autocefale surori egale, fără să fie subordonate
unui centru unic, acest principiu al autocefaliei face ca, pe de altă parte, Ortodoxia
să se distingă şi de Protestantism, care, deşi pune şi el, ca şi Ortodoxia, accentul pe
libertatea Bisericilor locale, nu mai are conştiinţa de a forma în totalitatea sa, o
singură Biserică şi nici de a fi păstrat unitatea de doctrină a credinţei de viatã
sacramentală şi de structură canonică a Bisericilor locale protestante.
„Acest lucru se datoreşte mai ales faptului că Reforma a suprimat episcopatul
sacramental şi structura canonică ecumenică legată de el. Spre deosebire de
Protestantism care se prezintă sub forma unei mulţimi de Biserici şi de grupuri
confesionale bisericeşti sau denominaţiuni diferite între ele în ceea ce priveşte
atât doctrina credinţei, cât şi structura sacramentală şi canonică, Ortodoxia, deşi
compusă din multe Biserici autocefale, are conştiinţa vie de a forma o singura
Biserica, ba mai mult, de a fi continuatoarea Bisericii nedespărţite a lui Hris tos.”8
Iar acest adevăr, Ortodoxia îl afirmă nu din simplă pornire triumfalistă, ci
tocmai datorită identităţii dogmatice, sacramentale şi canonice a tuturor Bisericilor
Ortodoxe surori, între ele şi a fidelităţii ei faţă de Biserica Apostolilor şi a Sinoadelor
ecumenice din primul mileniu.Din punct de vedere al eclesiologiei ortodoxe, o Biseri
că locală ( î n sensul cel mai restrâns) ortodoxă canonică este o episcopie care
are în fruntea sa un episcop ortodox canonic şi care se află în comuniune cu

7
Magistrand Dumitru Găină, Temeiuri canonice ale conştiinţei ortodoxe, în Ortodoxia, nr. 3,1962, 398
8
ibidem
7
întreg episcopatul ortodox canonic universal, adică cu totalitatea Bisericilor ortodoxe
autocefale surori.
De aceea, în Ortodoxie nu oricine şi oricum poate înfiinţa Biserici locale
noi sub pretextul sau cu pretenţia de a crea Biserici « libere» sau «independente»,
căci adevărata libertate creştina nu provine din ruptură şi separaţie bisericească, ci
din afirmarea împreună a unităţii de credinţă, de viaţă sacramentală, de iubire şi de
respect reciproc. Iar dacă este nevoie să fie corectate abuzuri sau devieri şi să fie
înnoită viaţa bisericească, aceasta trebuie să se facă, în Ortodoxie, pe baza
Tradiţiei Bisericii nedesparţite, nu împotriva ei şi nici sub forma rup turii cu ea, ci
printr-o fidelitate reînnoită faţă de Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi
apostolica a lui Hristos de-a lungul veacurilor.
Prin autocefalie (autos = însuşi, şi chefali = cap) se înţelege „independenţa
administrativă-iurisdicţională i unei unitaţi bisericeşti ortodoxe, constituită pe bază
sinodală, faţă de altă unitate constituită în acelaşi fel, în cadrul Ortodoxiei
ecumenice” 9 .
Este vorba, deci, numai de aspectul administrativ-jurisdicţional, care,
potrivit numelui său grecesc — auto-chefali, cu care este desem nată, autocefalia
«înseamnă», din acest punct de vedere, « cârmuire prin cap propriu, adică prin
căpetenia proprie a unei Biserici». 10 Acest lucru vrea să precizeze că: «nici una
din unităţile bisericeşti, care au cârmuire proprie, nu este subordonată una
alteia, ci fiecare se con-duce în mod independent».
Autocefalia s-a conturat şi dezvoltat «în forme mereu noi, în epoca în care
s-a desăvârşit organizarea teritorială şi ierarhică a Bisericii».11
Se socoteşte că dintru început toate comunităţile bisericeşti creş tine conduse
de episcopi au fost autocefale şi că această situaţie s-a prelungit până prin secolele
II—III, când a început să se constituie unităţi teritoriale-bisericeşti mai mari a
căror conducere superioară pe încetul a trecut pe seama sinoadelor locale, de tip
provincial, numite de prin secolul al IV-lea «sinoade mitropolitane». Acestea
aveau în frunte, ca întâistătător, protos, pe unul dintre episcopii unităţii,de obicei
pe cel din capitala provinciei, când era cazul, care printr-o asemenea sarcină exprima
simbolic independenţa sau autocefalia unităţii teritoriale bisericeşti la cârma
cãreia se găsea.
O astfel de unitate bisericească, în acest fel constituită şi condusă, care, ca
întindere teritorială, putea fi cât o provincie a imperiului, ori mai mare sau mai
mică , a devenit cu vremea, comunitate creştină autocefală ti
Temeiul canonic pentru o atare situaţie se socoteşte a fi Canonul 34
Apostolic, urmat de Canoanele 35 şi 37 Apostolic, Canonul 8 al Sinodului III ecumenic
(431), Canonul 28 al Sinodului IV ecumenic (451). 12
Cel dintâi dintre acestea spune: «Se cuvine ca episcopii fiecărui neam să
recunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe acesta drept căpetenie (a
9
Nicodim Milaş. Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. I, partea 1, Arad, 1930, 236
10
Pr.Prof Liviu Stan, Despre autocefalie, în «Ortodoxia», VIII (1956), nr. 3, 373
11
ibidem
12
Pr. Prof.Liviu Stan, Despre autocefalie… 373
8
lor) şi nimic mai însemnat să nu facă fără învoirea aceluia şi fiecare (episcop) să
facă numai cele ce se referă la eparhia lui şi la teritoriile de sub ascultarea
(jurisdicţia) ei.Dar nici acela (protosul) să nu facă nimic fără învoirea tuturor.
Căci numai aşa va fi înţelegere şi se va slăvi Dumnezeu prin Domnul, întru Duhul
Sfânt, Tatal, Fiul şi Sfântul Duh» 13.
Din această prevedere canonică rezultă: «atât faptul cã prin ea se recunoaşte
principiul etnic ca bază pentru constituirea unei Biserici autocefale, cât şi faptul
că la data alcătuirii ei, — prin veacul al III-lea sau începutul veacului al IV-lea —,
existau astfel de unităţi bisericeşti autocefale constituite în cadrul etnic 14 .
În afară de aceasta, « î n lumina» Canonului 34 Apostolic, «pe lângă principiul
ierarhic, potrivit căruia numai episcopii, ca urmaşi în sfera de putere a Apostolilor,
deţin şi exercită puterea bisericească în cea mai înaltă treaptă, şi pe lângã
principiul colegial-sinodal, potrivit căruia puterea centrală bisericească se exercită
numai de colegiul episcopilor, întruniţi în sinod, fiind toţi egali în putere,
indiferent de rangul onorific pe care unii l-ar avea potrivit organizaţiei bisericeşti
respective (mitropolit, mitropolit primat, exarh sau patriarh), poate fi înţeles, în
adevăratul lui cuprins, şi principiul autocefaliei. Potrivit acestui principiu, ierarhia
unei Biserici ortodoxe naţionale, constituită în sinod, ca autoritate centrală în
cuprinsul unui stat suveran, exercită în Biserica naţională respec tivă puterea
bisericească deplină, — învăţătorească, sfinţitoare şi de conducere —, în mod
independent de ierarhia oricărei alte Biserici Ortodoxe autocefale, recunoscând drept
căpetenie supremă numai pe întemeietorul Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos, dar
păstrând permanentă legătură cu autoritatea centrală a celorlalte Biserici ortodoxo
autocefale, în spiritul dragostei frăţeşti, pentru a avea garanţia cã în cuprinsul
tuturor Bisericiilor ortodoxe autocefale se păstrează aceeaşi dreaptă învăţătură, se
practică acelaşi cult şi se respectă aceleaşi principii fundamentale canonice în
organizarea pe care fiecare şi-o dă, tinând seama de situaţia şi de organizarea
statului respectiv» 15 .
Pe lingă Canonul 34 Apostolic, şi alte canoane aduc preţioase precizări în
legatură cu principiile definitorii ale autocefaliei în Biserica Ortodoxă 5 Dar, iata ce
presupune autocefalia şi care sunt condiţiile obţinerii ei:
-Biserica autocefală are conducere proprie (în greceşte: autos — de sine, propriu ;
kefale = cap, conducere). „Conducerea unei Biserici autocefale este Sfântul Sinod
în frunte cu mitropolitul primat sau patriarhul acelei Biserici. Bisericile autocefale
sunt Biserici surori, egale între ele şi libere unele în raport cu altele în ceea ce
priveşte organizarea întrergii vieţi bisericeşti.”16

13
Dr. Nicodim Milaş. Ocit., 236
14
Prof. dr. Iorgu D. Ivan, O sută dc ani de la recunoaşterea autocefalei Blsericii Ortodoxe
Române, 2
15
Pr. Prof. Livin Stan, Autoceialia ţi autonomia în Ortodoxia nr. 5—6/1952, 385
16
pr.prof. dr. Niculae Şerbãnescu, Autocefalia BOR cu prilejul Centenarului” în Centenarul
Autocefaliei, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, 41
9
 Autocefalia unei Biserici implică multe drepturi şi multă libertate. Chiar dacã
aceste drepturi nu sunt toate prezente într-un cod canonic, ele reies dintr-un
consens al practicii vieţii Bisericilor autocefale :
-dreptul de a avea propriul Sinod al episcopilor ; acest sinod (singura
autoritate canonică pentru tot ceea ce priveşte organizarea vi-ţii bisericeşti dreptul
de a alege proprii săi episcopi şi, în special, primatul său mitropolit sau
patriarh, fără a avea nevoie de o confirmare a lor de către o autoritate
bisericească externă ;
-dreptul de a convoca sinoade şi adunări bisericeşti care privesc
comunităţile de sub jurisdicţia sa ,
-dreptul de a întocmi şi promulga legi bisericeşti cu valabililate pentru
toate comunităţile bisericeşti de sub jurisdicţia sa ;
-dreptul de a înfiinţa instanţe canonice sau tribunale bisericeşti în
vederea reglementarii disciplinei bisericeşti ;
-dreptul de a întreţine liber relaţii cu alte Biserici ortodoxe auto cefale
şi de a întreprinde acţiuni de interes comun într-o anumită re giune, precum
şi dreptul de a promova dialoguri ecumenice cu alte con fesiuni creştine
(desigur, nu în numele Ortodoxiei întregi) ;
-dreptul de a sfinţi Sfântul şi Marele Mir (care este folosit la Sfânta
Taină a Mirungerii, în general, îndată după Botez);
-dreptul de a canoniza sfinţi locali ;
-dreptul de a compune noi imne liturgice 17
Biserica autocefală este, deci, o Biserică liberă în deciziile sale privind:
alegerea şi hirotonirea episcopilor, administratia bisericească, organizarea
educaţiei teologice, a vieţii liturgice şi a activităţii pasto rale şi misionare,
liberă în ceea ce priveşte angajamentul social sau slujirea sa în societate,
relaţiile ecumenice cu alte Biserici, precum şi relaţiile cu autorităţile civile din
ţara în care se află.
Biserica autonomă se distinge de o Biserică autocefală prin faptul cã nu
se bucură de toate aceste drepturi enumerate mai sus: de exemplu, primatul
ei trebuie să fie confirmat de Biserica-Mamă, care îşi rezervă şi dreptul de a
întocmi şi promulga legi bisericeşti, de a înfiinţa instanţe canonice şi dreptul
de a consacra Sfântul şi Marele Mir, iar uneori şi dreptul de a supraveghea
relaţiile Bisericii autonome cu alte Biserici ortodoxe autocefale şi cu alte
confesiuni creştine. 18
În cea ce priveşte obţinerea recunoaşterii autocefaliei unei Bise rici locale de
către Biserica-Mamă şi de către totalitatea Bisericilor ortodoxe autocefale, trebuie să
precizam că până în prezent, Ortodoxia nu dispune de reguli canonice bine
definite asupra modului acordării sau recunoaşteri autocefaliei, fapt pentru care
această tema a şi fost înscrisă pe agenda viitorului Sinod panortodox.

17
Ilie Dan Ciubotea, Autocefalia Bisericeasca: Unitate de credinta şi libertat religioasa în în
Centenarul Autocefaliei, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, 271-272
18
ibidem
10
 În istorie; acest proces al recunoaşterii autocefaliei a fost, adesea,
complex şi ane voios, legat de diferiţi factori de ordin istoric, misionar, etnic şi
politic.
Au fost cazuri în care Biserici autocefale şi-au pierdut pentru o
perioadă, chiar în mai multe rânduri, autocefalia (de pildă, Biserica Serbiei) tocmai
datorită fluctuaţiilor istoriei, a stăpânirilor şi a frontierelor. În acest sens,
autocefalia bisericească trebuie privită şi ca un efort al Or todoxiei de a ţine
seama, în organizarea vieţii bisericeşti, de schimbare şi evoluţia istoriei. Între
condiţiile obţinerii autocefaliei pot fi enumerate :
-capacitatea spirituală şi materială a unei Biserici locale de a
menţine şi promova credinţa ortodoxă şi de a organiza viaţa biseri cească a
unui popor în totalitatea sa, fapt dovedit în decursul unei lungi perioade de
timp ;
-numărul suficient (cel puţin trei) al episcopilor titulari ;
dorinţa episcopilor şi a diferitelor dioceze dintr-o ţară de a deveni o Biserică
autocefală ;
-un teritoriu bine definit şi un context etnic sau cultural în care această
Biserica locala şi-a arãtat capacitatea de a se pune în slujba sa şi de a-l
aduce la Hristos. Cu alte cuvinte, e nevoie să fie dovedită o sudură profundă
şi o simbioză trainică între credinţa ortodoxă şi con textul etnic şi cultural al
Bisericii care doreşte autocefalia ;
-autocefalia a fost adesea condiţionată de independenţa statală sau
politică a teritoriului sau ţării în care se află Biserica locală respec tivă.
Această conditionare derivă din spiritul canoanelor 17 şi 28 ale
modului IV ecumenic, precum şi al canonului 38 al Sinodului VI ecu menic
(trulan), potrivit cărora, pentru o mai
bună coordonare a vieţii bisericeşti şi misionare, organizarea bisericească
trebuie sã ţină seama de evoluţia organizării civile ;
-Biserica Mamă, care are responsabilitatea canonică şi pastorală pentru
Biserica locală aflatã sub jurisdictia sa, trebuie să f i e convinsă de
posibilitatea şi necesitatea acordăriisau recunoaşterii autocefaliei dorite de
această Biserică locală-fiică. 19
Recunoasterea acestei autocefalii şi, în general, drepturile şi ândatoririle
majore legate de ea, sunt precizate într-un act oficial şi solemn numit Tomos .
Recunoaşterea oficială a autocefaliei Bisericii noastre străbune a fost cu adevărat
un act măreţ, un act de prestigiu, un act de pecetluire a unor eforturi seculare, de păstrare a
ei.
Prin fiinţa sa, sinodalitatea a devenit o practică a Bisericii fără de care Biserica nu
poate exista ca stare de comunitate. Putem menţuina aici faptul că prntru hirotonia unui
episcop sunt necesari trei sau cel puţin doi episcopi conform cu canonul 1 apostolic
“Epιscopul să se hirotonească de către doi sau trei episcopi..”20
19
Ibidem, 273
20
Pr. Prof. Dr. Stan Alexandru, ocit.,
11
 Iar în ceea ce priveşte alegerea episcopului canonul 4 al sinodului I ecumenic
rînduieşte să facă acesta sinodul tuturor episcopilor din respectiva circumscripţie
mitropolitană, iar dacaă nu pot veni toţi la sinod, să fie prezenţi cel puţin trei episcopi
ceilalţi dându-şi consimţământul prin scris apoi să fie hirotonit şi aprobat de mitropolitul
competent:
«Se cuvine ca episcopul să fie aşezat mai ales de către toţi cei din provincie
(επαρχια); iar de ar fi greu acest lucru, fie din vreo cauză presantă, fie din cauza lungimii
drumului, adunându-se trei (episcopi) şi făcându-se vot şi adăugându-se prin scrisori şi al
celor absenţi, atunci să se facă hirotonia, iar confirmarea celor săvârşite (το κυρος των
γινομενων) să se acorde în fiecare provincie (καθ` εκαστην επαρχιαν) mitropolitului.»21
Această normă este expresia exactă şi completă a ceea ce era în vigoare în Biserica
întreagă din epoca Apostolilor lui Iisus Hristos, până în vremea sinodului I ecuemnic, când
acest sinod îi dă valoare legală. Iată dar importanţa sinodului în alegerea episcopilor.
Participarea ierarhiei la alegerea şi instituirea episcopului a rămas neschimbată pentru
totdeauna, participarea însă a poporului a suferit modificări în tim Faptul că la alegerea
episcopului lua parte întreg poporul se produceau unele tulburări în alegeri şi atunci,
potrivit dispoziţieie Sinodului de la Laodiceea în canonul 18, s-a introdus practica
bisericească ca numai reprezentanţii sau delegaţii credincioşilor să participe la alegerea
episcopilor.
S-a constata apoi că unii dintre episcopi, potrivit atribuţiilor lor excomunicau din
Biserică clerici şi laici din motive nu întotdeauna justificate. Şi atunci ca nu cumva să fie
cineva excomunicat fără de merite, ci numai di furia episcopului, sau din cauza oricărei
controverse, sau pentru altceva ce provine din firea pătimaşă a episcopului care dictează să
excomunice pe respectivul, deşi nu este vinovat canonul 5 al sinodului I ecumenic dispune
că pentru acest fel de cazuri problema trebuie cercetată de sinodul provincial. În asemenea
cazuri hotărârea dată de sinodul provincial este definitivă, chiar dacă ar fi contrară voinţei
episcopului, orice transferare de chestiuni fiind interzisă de la o biserică provincială la alta
percum ne precizează canonul 2 al sinodului 2 ecumenic:
«Episcopii din dioceze să nu se amestece în bisericile învecinate, nici să nu tulbure
bisericile; ci potrivit canoanelor, episcopul din Alexandria să admi-nistreze numai cele din
Egipt, episcopii din Răsărit să administreze numai Ră-săritul, respectându-se
prerogativele prevăzute pentru Biserica din Antiohia în canoanele de la Niceea. Iar
episcopii diocezei Asiei (Mici), numai cele ce pri-vesc Asia (Mică); şi cei din Pont, numai
cele ale Pontului, iar cei din Tracia, numai pe cele ale Traciei să le administreze.
Iar nechemaţi, episcopii cei peste dioceze să nu intervină în hirotonire, sau în alte
treburi administrative biseri-ceşti. Păzindu-se canoanele (rânduielile) scrise mai înainte cu
privire la dio-ceze, este evident că pe cele din fiecare provincie le va administra sinodul
pro-vinciei (η της επαρχιας συνοδος), potrivit celor hotărâte la Niceea. Bisericile lui
Dumnezeu cele dintre neamurile barbare (τας δε εν τοις βαρβαρικοις εθνεσι του Θεου
εκκλησιας) trebuie administrate după obiceiul ţinut de Părinţi.

21
Ibidem
12
 Pentru dezbaterea diferitelor chestiuni judecătoreşti, cât şi pentru rezolvarea tuturor
problemelor care se referă la viaţa bisericească a unei Biserici provinciale problemă
dezbătută în (canonul 37 apostolic, 2 sinodul II ecumenic), canonul 5 al Sinodului I
ecumenic dispune ca primul sinod annual să se ţină în ultimele zile ale câşlegilor înainte de
postul mare, iar nu în duminicaa patra după Paşti, după cum se precizase în canonul 37
apostolic:
canonul 5 al Sinodului I ecumenic
«Privitor la cei excomunicaţi (ακοινωνητων γενομενων), fie dintre cei din cler fie
din rândul laicilor, să se ţină de către episcopii din fiecare eparhie re-gula (η γνωμη),
potrivit canonului care porunceşte ca pe cei alungaţi de unii să nu-i primească ceilalţi. Să
se cerceteze însă ca nu cumva să fie daţi afară din micime de suflet (μικροψυχια), sau din
ceartă (φιλονεικια), sau din vreo astfel de apatie (αηδια) a episcopului. Aşadar, să se
întreprindă cercetarea cu-venită, s-a socotit de bine ca să se ţină sinod de două ori pe an
în fiecare pro-vincie (bisericească, n.n.), astfel încât adunându-se laolaltă ei să cerceteze
astel de cereri, şi aşa, toţi episcopii provinciei în acelaşi loc, astfel încât cei care, după
părerea generală, nu vor fi ascultat de episcopul lor, să fie decla-raţi motivat
excomunicaţi, până ce adunarea episcopilor ar socoti să se rându-iască (εκθεσθαι) un vot
mai uman (φιλανθρωποτεραν ψηφον) cu privire la dânşii (υπερ αυτων). Iar sinoadele să se
ţină, unul înainte de Patruzecime (προ της Τεσσαρακοστης), aşa încât înlăturându-se
toată micimea de suflet, să se aducă lui Dumnezeu darul cel curat (το δωρον καθαρον
προσφερηται τω Θεω); iar cel de-al doilea să se ţină toamna (δε περι τον του μετοπωρου
καιρον).22
Si aceasta pentru ca fiind eliberaţi de toată necurăţenia să se aducă lui Dumnezeu
jertfa curată. Căci dacă unul faţă de altul nu avem dispoziţie sufletească, atunci cum se
poate aduce cu inimă curată jertfă lui Dumnezeu? Din acestă cauză s-a dispus ca cel dintîi
sinod să se ţină înaintea Patruzecimii, iar al doilea, toamna, fiindcă octombrie e lună de
toamnă.
Din cele de mai sus constatăm că puterea conducătoare în biserică o deşine sinodul
şi că hotărârile importante în cadrul Bisericii vechi erau luate, ca şi astăzi de către sinod,
iar nu de o persoană cum ar fi cazul papei; sinodul reprezintă Biserica şi deci sinodul
deliberează în Biserică. Constatăm apoi că pe lângă ierarhie, la viaţa Bisericii participă şi
credincioşii cum e firesc ei formează majoritatea comunităţilor creştine, şi cum Biserica
este a credincioşilor, aceştia trebuie să fie şi sunt prezenţi în toate acţiunile bisericeşti
(Faptele Apostolilor VI, 1-6; XV). De la sinodul apostolic până astăzi în Ortodoxie
principiul sinodalităţii a fost neântrerupt respectat. În ortodoxie, nici o biserică nu şi-a
manifestat tendinţa de a întâietate asupra alteia. Unitatea dogmatică cultică, şi canonică a
ortodoxiei s-a păstrat neîntrerupt numai datorită conducerii sale sinodale şi a duhului
dragostei care a însufleţit pe toţi ierarhii săi în raporturile bisericeşti dintre ei. În zadar
încearcă apusenii să-şi apre primatul papal, adică precăderea eutorităţii lor papale asupra
întregii Biserici Universale.
Canonul 6 al sinodului I ecumenic aminteşte despre drepturile pe care le au anumiţi
episcopi privilegiaţi şi despre aceea că nimeni nu-I poate tulbura în exercitarea drepturilor
22
ibidem,
13
lor: «Să se ţină obiceiurile cele vechi, cele din Egipt, şi din Libia şi din Penta-pole, astfel
încât episcopul din Alexandria să aibă autoritate peste toate aces-tea (παντων τουτων
εχειν την εξουσιαν). Fiindcă şi pentru episcopul din Roma se obişnuieşte aceasta. La fel şi
în Antiohia, şi în celelalte provincii (εν ταις αλλαις επαρχιαις) Bisericilor li se respectă
prerogativele (τα πρεσβεια σωζεσ-θαι ταις εκκλησιαις). Mai mult, să fie clar acest lucru:
Că dacă cineva ar deveni episcop fără consimţământul mitropolitului, Marele Sinod a
hotărât că unul ca acesta nu trebuie să fie episco Iar dacă vreunul (ar deveni episcop) prin
votul comun al tuturor, cu binecuvântare şi potrivit canonului bisericesc, iar doi sau trei,
din spirit de gâlceavă se opun, să se ţină votul majorităţii (κρα-τειτω η των πλειονον
ψηφος).
El menţionează că episcopul Antiohiei şi alţi episcopi de la alte biserici privilegiate
cu privire la exercitarea drepturilor lor pot fi independenţi şi de sine stătători în Bisericile
respective, întrucât şi episcopul Romei era independent în acestă privinţă. S-a căutate deci
să se arate prin acest canon că drepturile episcopului de alexandria sunt aceleaşi ca şi ale
celorlalţi episcopi privilegiaţi Vechii creştini apuseni, care au participat activ la sinoadele
ecumenice, au ştiul că numai sinoadelor li se rezervă dreptul de a face legi bidericeşti sau
canoane (Canonul 1 al sinodului IV ecuemnic):.23
Pentru că potrivit canonului 19 al Sin IV Ecumenic: “A ajuns la auzul nostru că în
provincii nu se ţin rânduitele sinoade ale episcopilor, şi din această pricină multe lucruri
bisericeşti sunt neglijate din câte au nevoie de îndreptare. Aşadar, a hotărât Sfântul sinod,
potrivit cu canoanele Sfinţilor Părinţi, de două ori pe an să se întrunească la un loc
episcopii din fiecare provincie, acolo unde ar socoti de bine episcopul metropolei (ο της
μητροπολεως επισκοπος), îndreptând pe fiecare dintre cele ivite. Iar pe episcopii care nu
vin, cei care rămân în cetăţile lor, şi aflându-se în sănătate deplină, şi fiind liberi de orice
treabă neapărată şi urgentă (πασης απαραιτητου και ανγκαιας ασχολιας), să se mustreze
frăţeşte (αδελφικως επιπληττεσθαι)..”24
Constamtăm că acest reactualizează dispoziţiile canonului 27 apostolic deasemenea
şi canonul 5 al sinodului I ecumenic ne confirmă că episcopii din cuprinsul fiecărei
mitropolii, trebuie să se întrunească în sinoade mitropolitane de două ori pe an, pentru a
trata în ele şi a rezolva toate problemele care nu sunt în competenţa niciunuia dintre
membrii sinodului în parte, ci numai de a sinodului însuşi canonul integral fiind prezentat
mai sus.
Un exemplu de autocefalie din viaţa Bisericii l-a constituit lupta pentru păstrarea
propriei autocefalii de către a Biserica din Cipru, ca atare şi pentru recunoaşterea
capacităţii sale eclesiale. Autocefalia bisericii din Cipru era grav primejduită şi chiar
atacată de dorinţa de hegemonie şi de amestec în treburile interne bisericeşti de către
scaunul de Antiohia. Canonul 8 de la Sinodul al III-lea Ecumenic dela Efes răspundea clar
şi soluţiona corect această situaţie, confirmând capacitatea plenară eclesială a Biserica din
Cipru şi a celorlalte Biserici asemănătoare ei.
Biserica din Cipru îşi avea episcopii ei, care de altfel s-au prezentat la Sinod, şi era
unitară neavând nevoie de ceva de la Biserica Antiohiei al cărei întâistătător dorea ca
23
Pr. Prof. Dr. Stan Alexandru, ocit., 171
24
Ibidem
14
episcopii din insulă să-i fie sufragani, deci supuşi. Dacă – spre exemplu – Biserica din
Cipru s-ar fi aflat în situaţia de a nu putea să săvârşească ortodox Sfintele Taine, să
mărturisească ortodox credinţa în Hristos, să se conducă şi să se autosusţină asemenea
celorlalte Biserici care şi-au trimis episcopii la Sinod, să pregătească şi să-şi sfinţească
Mirul, poziţia ei nu ar fi fost atât de solidă la Sinod.
Or, tocmai că argumentarea adusă în faţa Sinodului de către episcopii din Cipru a
convins prin forţa şi prin adevărul ei. Iată ce spune acel celebru canon 8: „Un lucru
născocit contrar rânduielilor bisericeşti şi contrar canoanelor Sfinţilor Apostoli, şi care
afectează libertatea tuturor, ni l-a vestit preaiubitorul de Dumnezeu şi împreună episcopul
Reginus, şi cei dimpreună cu el preaiubitorii de Dumnezeu episcopi ai provinciei Ciprului,
Zenon şi Evagrios.
Deci, fiindcă suferinţele obşteşti cer mai ândelungă îngrijire, că şi prezintă pericol mai
mare, şi mai ales fiindcă nici nu s-a urmat obiceiul cei vechi, încât episcopul cetăţii
Antiohienilor să facă hirotoniile din Cipru (ale episcopilor, n.n.), după ce ne-au înştiinţat
prin suplici şi prin glasurile proprii prea evlavioşii bărbaţi, cei care au făcut arătare în
Sfântul Sinod, întâistătătorii Bisericilor din Cipru (oι των αγιων εκκλησιων, των κατα την
Κυπρων, προεστοτες) vor avea dreptul nestrămutat şi inviolabil (το ανεπηρεαστον και
αβιαστον), potrivit canoanelor Părinţi şi potrivit vechiului obicei, să facă ei înşişi
hirotoniile prea evlavioşilor episcopi. Acelaşi lucru să se păzească şi în privinţa altor
dioceze şi a provinciilor de pretutindeni, încât nimeni dintre preaiubitorii de Dumnezeu
episcopi să nu ia în stăpânire o altă provincie care nu s-a aflat anterior şi de la început
(ανωθεν και εξ αρχης) sub mâna lui sau sub a celor mai înainte de el ...”.
Se pune întrebarea: Era dependentă vreo episcopie din Cipru, în ce priveşte pregătirea
Mirului, de vreo altă provincie bisericească? Evident, nu. Ea dispunea de capacitatea
proprie de pregătire şi sfinţire proprie şi celorlalte Biserici.
La fel se deduce şi din canonul 34 apostolic, vestitul canon al autocefaliei de jure şi de
facto a Bisericilor locale proprii unui neam şi gravitând în jurul unei capitale sau
metropole proprii acelui neam sau popor. Nu numai că Bisericile locale etnice primiseră
Duhul Sfânt, dar Duhul Sfânt şi lucra deplin în acele Biserici, fără ca Bisericile de care
estre vorba să se supună vreunor supra-Biserici ale altui neam. Episcopul din metropola
(capitala) fiecărui neam (εκαστου του εθνους) ândeplinea, în strânsă colegialitate sinodală,
tot ceea ce din punct de vedere liturgic sau canonic trebuia rezolvat pentru credincioşii
proprii. O dată cu încreştinarea unui neam, episcopii acelui neam deveneau slujitori deplini
ai lui Hristos în Biserica acelui neam, oriunde se întindea el, adică şi în propria diasporă:
„Trebuie (χρη) ca episcopii fiecărui popor (εκαστου του εθνους) să-l cunoască pe cel
dintâi dintre ei (τον εν αυτοις πρωτον, pe primat), şi să-l considere drept cap (ηγεισθαι
αυτον ως κεφαλην), şi nimic în plus (περιττον) să nu săvârşească fără părerea lui
(γνωμης). Să săvârşească însă fiecare, câte-i revin propriei episcopii şi satelor ei (ταις
επ`αυτην χωραις). Dar nici acela să nu întreprindă ceva fără sfatul (părerea) tuturor. Căci
aşa va fi unitate de cuget (ομονοια), şi se va preamări Dumnezeu, prin Domnul, în Sfântul
Duh: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”(.25
25
Canonul este citat din Pr.prof. dr. Alexandru I. Stan, Drept Bisericesc, Împreună cu Canoanele
15
 I. VECHIMEA CREŞTINISMULUI LA ROMÂNI

I.CREŞTINISMUL LA ROMÂNI

Sfântul Andrei, Apostolul geto-dacilor (sciţilor). Lucrarea misionară a celorlalţi apostoli

ai Mântuitorului printre „neamurile păgâne” este cunoscută numai din tradiţie, fixată în
scris mult mai târziu. Pe noi ca români, ne interesează activitatea Sfântului Andrei, care a

Apostolice şi ale Sinoadelor Ecumenice.Universitatea Valahia, Târgovişte, 2002, 133

16
predicat în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, Dobrogea de mai târziu, cunoscut în
izvoarele antice sub numele de „Sciţia”.
Sfântul Ipolit (Hipolit) (c. 170 - c. 236) consemna o tradiţie potrivit căreia Sfântul
Apostol Andrei „a vestit (cuvântul Evangheliei) sciţilor şi tracilor".26 De asemenea,
marele teolog şi scriitor patristic Origen (+254) consemna, în Cartea a IlI-a a
comentariilor la Geneză, propovăduirea Sfântului Apostol Andrei la sciţi, prin cuvintele:
„Când Sfinţii Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au răspândit în toată
lumea, Toma, după cum spune tradiţia, a primit, (spre evanghelizare, prin tragere la sorţi)
Parţia (Persia), iar Andrei, Scythia.... ". 27
Descriind acelaşi fapt, episcopul Eusebiu al Cezareei Palestinei (265 - 339/40), cel
mai de seamă istoric creştin al veacurilor primare, scria în Istoria bisericească alcătuită
de el, că Sfântul Apostol Andrei a propovăduit creştinismul şi în Dacia Pontică,
viitoarea provincie romană Scythia Minor.
„ Când Sfinţii Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru, scria el, s-au răspândit
peste tot pământul locuit, Toma, după spusele tradiţiei, a luat (spre evanghelizare) ţara
părţilor (perşilor), Andrei - Scythia, Ioan - Asia, unde şi-a petrecut toată viaţa până ce a
murit în Efes; Petru a predicat iudeilor împrăştiaţi în Pont, Galitia, Bitinia, Capadocia şi
Asia...
Ce să mai spun de Pavel, care, după ce a predicat Evanghelia lui Hristos de la
Ierusalim până în părţile Iliriei, a suferit martiriul la Roma, sub Nero? Acestea sunt spuse
întocmai de Origen, în cartea a IH-a a Comentariilor sale la Geneză"28.Cei mai mulţi
istorici identifică Scythia de care vorbeşte Eusebiu din Cezareea cu teritoriul dintre
Dunăre şi Mare, viitoarea provincie romană Scythia Minor. La această concluzie ne duce şi
faptul că poetul Ovidius (43 î.Hr. - 17/18 d.Hr.) se plângea în Tristele şi Ponticele sale că
a fost exilat la Tomis, printre „sciţi".29
Geograful grec Strabon (c. 58 î.Hr. - c. 21 d.Hr.) în lucrarea sa Geografia, înţelegea
prin Scythia tot Dobrogea de azi sau Scythia Minor (uiKpd SicuQla).30 Este cunoscut, de
altfel, faptul că, în anul 297, împăratul roman Diocletian (284 - 305) a despărţit provincia
Dacia Pontică de Moesia Inferior, formând provincia Scythia Minor. În Doctrina syriacă
a Apostolilor se arată că teritoriile evanghelizate de Sfântul Apostol Andrei sunt: „Niceea,
Nicomidia, Bithinia şi... Gothid sub numele din urmă „trebuie să înţelegem regiunea de est
a Daciei Carpatice.31
26
Hipolit Romanul, Despre cei doisprezece Apostoli, în „Fontes historiae daco-romaniae pertinentes", I,
Bucureşti, 1964, 713. Izvoarele vremii numesc pe locuitorii ţinutului dintre Dunăre şi Mare „sciţi",
pentru că această provincie a Imperiului purta numele de Scythia Minor, amintire a vechilor sciţi, de mult
plecaţi în teritoriile lor de obârşie nord-pontice, ori asimilaţi de dacii printre care au trăit. Era vorba,
de fapt, de daco-romanii din spaţiul danubian-pontic.
27
Eusebiu din Cezareea, Istoria bisericească, III, 1, în „Fontes historiae daco-
romaniae pertinentes", II, Bucureşti, 1967, 15.
28
N. Lascu, Pământul şi vechii locuitori ai ţării noastre în opera din exil a lui Ovidius, în vol.
„Publius Ovidius Nasso", Bucureşti, 1957, 18. s Strabon, Geographia, VII, 4, 5, C311.
29
ibidem
30
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, a H-a, EIBMBOR, Bucureşti,
1991, 60
31
Pr. Prof. I. Rămureanu, Noi consideraţii privind pătrunderea creştinismulu ila traco-geto-daci, în rev.
17
 Într-o omilie a lui Pseudo Atanasie se arată că Sfântul Apostol Andrei „a făcut
misiune printre greci şi barbari", între care puteau fi socotiţi şi sciţii. Chiar Sfântul
Apostol Pavel, cu mult timp înainte, chiar în veacul apostolic, spunea în Epistola sa
către Coloseni că „ nu mai este grec şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar,
scit, rob ori liber, ci întru toate şi întru toţi este Hristos" (Coloseni 3, 11)
Pătimirea Sfântului Apostol Andrei, consemnată de Sinaxarul Bisericii
Constantinopolitane, în ziua de 30 noiembrie, precizează că Sfântul Apostol Andrei „a
predicat în Pont, Tracia şiScythia".32
Tradiţia propovăduirii Sfântului Apostol Andrei în Dobrogea de azi a fost reluată şi
consemnată, în secolul al VlII-lea, de monahul Epifanie, iar mai târziu, în secolul al
XlV-lea, de istoricul bizantin Nichifor Calist.33Acesta din urmă ne informează că „după
ce Apostolul Andrei a predicat în cetăţile Pontului stâng locuit de greci, romani şi geto-
daci, trecând prin Tracia, a ajuns la Bizanţ, iar de aici, coborând prin Macedonia şi
Tesalia, a ajuns în oraşul Patras, din Achaia (Grecia), aproape de golful Lepanto, unde
avea să moară de moarte martirică, fiind răstignit pe o cruce în formă de X, care până azi
se numeşte Crucea Sfântului Andrei. "3435
Menţiuni despre propovăduirea Sfântului Apostol Andrei în Scythia Minor
(Dobrogea de azi), întâlnim şi în unele cărţi de slujbă şi vieţi de sfinţi, tipărite în ţara
noastră.
De pildă Proloagele, tipărite prin osârdia marelui mitropolit Dosoftei al Moldovei (+ 1693),
în perioada 1682-1686, menţionează pentru ziua de 30 noiembrie următoarele:
„Apostolului Andrei i-a revenit (prin tragere la sorţi, n.n.) Bitinia şi Marea Neagră şi
părţile Propontului, Halcedonul şi Vizantea, unde e acum Ţaringradul, Tracia şi
Macedonia şi sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea şi altele ce sunt pe Dunăre, Tesalia şi
acestea toate le-a umblat "I36
În manuscrisul său, „Vieţile Sfinţilor" din anul 1760, mitropolitul Iacob
Putneanul (1750 - 1760) făcea următoarea menţiune: „Acest întâi chemat a luat (prin
tragere la sorţi, n.n.) Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontului, Halchidonia şi
Bizantia şi Trachia şi Macedonia şi cele ce se află până la Dunăre... "37
De asemenea, Sinaxarul Mineiului pe luna noiembrie, tipărit la Râmnic, în anul
1778, glăsuieşte astfel la cea de-a treizecea zi: „Iară acesta întâi chemat (Andrei) şi-a

„Ortodoxia" (anul XXVI), Bucureşti, 1974. nr. 1, 169.

32
Sinaxarium Ecc/esiae Constantinopolitane, H. Delehaye, Bruxelles 1902, col. 265-266.
33
Pr. Prof.Dr. Niculae Şerbănescu, 1600 de ani de la prima mărturie documentară despreexistenţa
episcopiei Tomisului, în B.O.R. (anul LXXXVII), Bucureşti, 1969, nr. 9 -10, 979
34
35
Nichifor Calist, Istoria bisericească, II, 30, în „Patrologia greacă", CXLV,col. 2031 - 2034; vezi şi
Pr.Prof.I. Rămureanu, Sfinţi şi martiri la Tomis – Constanţa, în rev. „Biserica Ortodoxă Română",
(anul XCII), Bucureşti,1974, nr. 7-8, 986
36
Dosoftei, Mitropolitul Sucevei, Viaţa şi petrecerea sfinţilor acum tipărite...,laşi, 1682, f. 173; vezi şi Pr.
Niculae Şerbănescu, Pătrunderea şi dezvoltarea creştinismului în Scythia Minor, în voi. „De la Dunăre
Ia Mare", Galaţi ediţia a Ii-a, 1979, 24.
37
Iacob Putneanul, Vieţile Sfinţilor, ms. nr. 79, Putna, 1760. f. 263,
18
luat Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontului, Halchidonia şi Vizantia şi Trachia şi
Macedonia şi cele ce se află până la Dunăre, Tesalia, Elada şi părţile Ahaiei...".38
„Vieţile Sfinţilor", tipărite în 1811, la Neamţ, arată că nu numai în Bitinia a
propovăduit marele Apostol Andrei, ci: „şi în partea Mării Negre câtă iaşte a răsăritului,
cu toate locurile ei şi amândouă părţile cele de pre lângă Marea Euxinului, şi nu numai
acestea, ci încă şi alte ţinuturi câte se află între Thracia şi între Machedonia, până la râul
cel mare Istrul, care acum se numeşte Dunăre, şi acestea tot în soarta Sfântului Apostol
acestuia Andreiu au căzut."39 După Sinodul Apostolic din anul 50, Sfântul Apostol Andrei
a luat cu sine pe Apostolul Matia şi pe Tadeu şi au mers la Edesa unde i-a lăsat „ iar Andrei
iarăşi s-a retras în partea Mării Negre cea despre răsărit...”40
Din „Vieţile Sfinţilor" pe luna noiembrie, tipărită în anul 1835 de Mitropolia
Bucureştilor, aflăm că Sfântul Andrei a propovăduit Evanghelia lui Hristos în „amândouă
părţile cele de pe lângă Marea Euxinului"41, iar în Prologul tipărit la Mănăstirea Neamţ, în
anul 1854, se menţionează că, după înălţarea Domnului, „când au luat sorţi apostolii
şi au mers care într-o ţară care într-alta, atunci acestuia întâi chemat i-au căzut
soarta şi au luat Bitinia şi Marea Neagră"42
Într-o nouă ediţie a „ Vieţile Sfinţilor ", apărută la Bucureşti în anul 1903, se face,
între altele, menţiunea: „şi nu numai acestea, ci şi încă alte neamuri câte se află între
Tracia şi între Macedonia, până la râul cel mare Istrul, care acum se numeşte Dunăre,
şi acestea tot în soarta Sfântului Andrei au căzut..."43 De asemenea, „Vieţile Sfinţilor",
tipărită în anul 1910, consemnează că, pe când propovăduia Sfântul Andrei în Scythia
Minor, avea ca ucenici pe In, Rim şi Pin, sciţi de origine, care se ocupau cu cultivarea
pământului şi care au luat cununa muceniciei pentru credinţa în Iisus Hristos şi
Evanghelia Sa, pe la începutul secolului al II-lea, murind îngheţaţi în timpul iernii la
Tomis .44
Ştirile despre predica Sfântului Apostol Andrei la strămoşii noştri au fost confirmate
şi de o serie de cercetători mai vechi în domeniul istoriei bisericeşti, dintre care amintim
pe arhiereul Filaret Scriban 45 (1811 - 1873) şi episcopul Ghenadie Enăceanu46 (1835 -
1898) al Râmnicului şi Noului Severin, care, analizând cele relatate de preotul Epifanie cu
privire la propovăduirea Sfântului Andrei în Scythia, a ajuns la concluzia că acest ţinut nu
poate fi altul decât Dobrogea noastră, teză susţinută şi de J. Zeiller.47
38
Minei pe luna noiembrie, Râmnic, 1778, f. 198,
39
Vieţile Sfinţilor pe luna noiembrie, Mănăstirea Neamţ, 1811, f. 320, v-333
40
Ibidem, f. 327. Vezi şi: Epifanie Tomitanul (Episcop Vicar), Sfântul Andreiîn tradiţia românilor –
mărturie a vechimii creştinismului şia continuităţii noastre pe aceste meleaguri, în rev. „Glasul
Bisericii" (anulXXXVIII), Bucureşti, nr. 11 - 12, 1161.
41
*** Vieţile Sfinţilor pe luna noiembrie, Mitropolia din Bucureşti, 1835, 474
42
*** Prolog pe lunile septembrie, octombrie şi noiembrie, tom. I. Mănăstirea Neamţ, 1954, f. 229 - 230.
43
Vieţile Sfinţilor, cartea a Ii-a, Chişinău, 1910, 806.
44
Pr. Prof.I. Rămureanu, Sfinţi şi martiri..., 978
45
Filaret Scriban, Istoria Bisericească a românilor pe scurt, Iaşi, 1871, 1-2.
46
G. M. Ionescu, Istoria Bisericii românilor din Dacia Traiană, 44 - 679, Hr. Origini, voi I,
Bucureşti, 1906, 46-49.
47
J. Zeiller, Les origines chretiennes dans Ies provinces dannubiennes de l'Empire Romain, Paris,
1918, 28-30.
19
 Marele istoric şi cercetător Dionisie Fotino de la Iaşi arăta în „Istoria Daciei" că
Sfântul Apostol Andrei a predicat şi în Dacia, fapt confirmat şi de profesorul
Constantin Erbiceanu.48
Mitropolitul Irineu al Moldovei şi Sucevei sublinia cu convingere că: „ Ceea ce este
cu totul vrednic de crezare şi mai presus de orice îndoială este că Sfântul Andrei a
propovăduit Evanghelia prin Dobrogea noastră".49
C. Auner afirma, de asemenea, că Sfântul Andrei a propovăduit Evanghelia lui Hristos
şi în interiorul Scythiei Minor (Dobrogea de azi), orăşenilor şi claselor grecizate, deci a
cercetat oraşele de pe litoralul Mării Negre şi, îndeosebi, Tomisul, capitala provinciei.50
Făcând referire la scriitorii bisericeşti din secolele IV-V, profesorul Ion Barnea
sublinia că aceştia vorbesc de activitatea misionară a Sfântului Apostol Andrei în Scythia
Minor51 (Dobrogea de azi), majoritatea fiind de acord că zorii creştinismului la noi s-au
ivit chiar din veacul apostolic.
Istoricul C. C Giurescu, făcând referire la vechimea creştinismului la noi, spunea: „
Este sigur că au existat creştini în Dacia şi înainte de părăsirea ei.
Creştinismul avea, în momentul când au plecat legiunile (271 - 275), o vechime de
două secole şi jumătate; el pătrunsese în toate centrele mai importante ale Imperiului
roman, între altele şi în Peninsula Balcanică". 5 2 De asemenea, Panaitescu
remarca: „creştinismul daco-romanilor a început mai devreme decât ne lasă să înţelegem
inscripţiile şi monumentele, adică înainte de Constantin cel Mare (325).”53 Deci,
indirect, este acceptată teza că învăţătura creştină era răspândită la noi în secolul I, fapt
datorat, în primul rând, predicii Sfântului Apostol Andrei în Scythia Minor.
Profesorul Niculae Şerbănescu, referindu-se la cercetătorii care privesc cu rezervă
propovăduirea Sfântului Apostol Andrei în părţile dunărene şi în Scythia Minor, dar
care nu au aceeaşi atitudine când este vorba de spaţiul geografic al misiunii Sfinţilor
Apostoli Toma şi Ioan, pomeniţi în acelaşi pasaj din „Istoria bisericească" a lui Eusebiu
de Cezareea, se întreabă, pe bună dreptate:
„Oare tradiţia în cauză va fi spunând neadevăr numai cu privire la locul în care şi-a
desfăşurat parte din activitatea evanghelizatoare cel dintâi chemat dintre apostoli? ".54
Profesorul Ioan Rămureanu preciza că: ,,Andrei, fratele lui Petru, după mărturia
lui Origen şi a istoricului Eusebiu de Cezareea, ar fi predicat în Scythia, prin care
poate fi înţeleasă regiunea de la nordul Mării Negre, numită Scythia Major, sau, mai sigur,

48
Constantin Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei şi a catedralei mitropolitane din Iaşi,
Bucureşti, 1888, 4-8.
49
Irineu, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Istoria Bisericii Române, ediţia a V- a, Iaşi, 1939, 8; vezi
şi Ion Dinu, Sfântul Apostol Andrei, Constanţa, august 1945, 19-20.
50
C Auner, Predicat-a un apostol la români?, în „Revista Istorică", Bucureşti, 1912, nr. 1, 48.
51
I. Barnea, Recenzie asupra lucrării D. M. Pippidi, Intornealle fonti litterarie de cristianesimo daco-
româna, în rev. „Biserica Ortodoxă Română", n Bucureşti, 1945, (anul LXIII), nr. 1-2, 157.
52
Constantin C. Giurescu, Formarea poporului Român, Bucureşti, 1973, 116; a se vedea şi: C. C.
Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria românilor,I, Bucureşti, 1974, 140.
53
Panaitescu, Introducere în istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, 16
54
Pr. Niculaie Şerbănescu, 1600 de ani de la prima mărturie documentar despre existenţa episcopiei
Tomisului, în Rev. „BOR" (an LXXXVII), Bucureşti, 1967, nr. 9-10, 980.
20
în Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), în cetăţile Histria, Tomis (Constanţa),
Callatis (Mangalia), Dionysopolis (Balcic) din Scythia Minor ".55
M. Păcurariu face următoarea precizare referitor la propovăduirea Sfântului Apostol
Andrei în Dobrogea: „Potrivit unei tradiţii, consemnată de istoricul bisericesc Eusebiu din
Cezareea (pe la anul 324), Sfântul Apostol Andrei a predicat Evanghelia în Scythia.
Tradiţia mai târzie afirmă că el a trecut din Asia în Scythia Mare (sudul Ucrainei de
azi), apoi în Scythia Minor (Dobrogea de azi), unde a predicat în oraşele greceşti de pe
ţărmul Mării Negre. Unele colinde şi creaţii folclorice din Dobrogea sau din stânga
Prutului, ca şi unele toponime (peştera Sfântului Andrei, pârâiaşul Sfântului Andrei), de
asemenea, atestă prezenţa şi propovăduirea sa pe aceste teritorii. înseamnă că o parte
din teritoriul patriei noastre a fost evanghelizat de unul dintre ucenicii Mântuitorului,
Sfântul Andrei.
Ca şi ceilalţi apostoli, va fi rânduit şi el episcopi şi preoţi în cetăţile de pe ţărmul
Pontului Euxin, care i-au continuat apoi lucrarea de încreştinare a locuitorilor de
aici.” 56
Patriarhul Iustin, în cuvântul solemn rostit cu prilejul intronizării sale ca
întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, aprecia că: „o străveche tradiţie, păstrată până
în zilele noastre, mărturiseşte că Sfântul Apostol Andrei a vestit cuvântul Evangheliei
în părţile de răsărit ale ţării noastre, îndeosebi pe malurile Mării Negre”. 57
De asemenea, Arhiepiscopul Lucian Florea spunea, cu prilejul înscăunării sale ca
întâistătător al ţinutului dintre Dunăre şi Mare: „păşim pe pământul sfânt al Dobrogei
româneşti, al Sciţiei Mici de odinioară, în care a predicat evanghelia dragostei, a
smereniei şi a bunei înţelegeri între toţi oamenii, unul din apostolii Domnului - Sfântul
Andrei - pe care trebuie să-l considerăm primul misionar între sciţi şi geto-daci".58
Prin neobosita sa strădanie, Sfântul Apostol Andrei - cel dintâi chemat la apostolie - a
întemeiat primele comunităţi creştine „străromâne", cărora le-a rânduit preoţi şi ierarhi,
pentru a se continua, prin ei, succesiunea apostolică. Dovada grăitoare în acest sens este
prezenţa acestora la primele sinoade ale întregii lumi creştine, începând cu cel de la
Niceea (din anul 325.Din cele prezentate mai sus, reiese cu prisosinţă că Sfântul Andrei,
apostolul cel dintâi chemat de către Mântuitorul, a predicat Evanghelia lui Hristos, între
altele, şi în Scythia Minor (Dobrogea de azi).
Avem bucuria sufletească de a constata că: „Biserica noastră Ortodoxă este de
origine apostolică, iar prin succesiunea şirului de ierarhi, rânduiţi de la Sfântul Apostol
Andrei până azi, s-a păstrat, nu numai în Dobrogea, dar şi pe întreg cuprinsul
românesc, garanţia autenticităţii Evangheliei lui Hristos, peste veacuri".59

55
Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Întemeierea Bisericii. Activitatea Sfinţilor Apostoli şi a ucenicilor
lor, în „Istoria bisericească universală", voi. I. Bucureşti, 1975, 47.
56
Pr. Dr.Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, manual pentru Seminariile Teologice,
Sibiu, 1978, 15.
57
Vezi rev. „Biserica Ortodoxă Română", Bucureşti, 1977 (anul XCV), nr.7-8, 646.
58
Nechita Runcan, Aspecte din viaţa creştină dobrogeană de la începuturi până în zilele noastre, în
voi.
„Colegiul Pedagogic Constantin Brătescu, Bucuresti, 1987,32
59
Pr. Lector Univ. Nechita Runcan, Sfântul Andrei, apostol al lui Iisus Hristos, la români, Arhiepiscopiei
21
 Realitatea propovăduirii Sfântului Apostol la strămoşii noştri, consemnată în
izvoarele mai vechi, prin osârdia scriitorilor bisericeşti din primele veacuri creştine,
preluată apoi de cărţile de cult, de creaţiile folclorice, credinţele, colindele şi practicile
(legate de persoana şi de pomenirea sa din ziua de 30 noiembrie), păstrate în ţara noastră,
dar, mai ales, în limesul (fortificaţiile romane) dintre Dunăre şi Mare, este demnă de luat în
considerare.
Prin propovăduirea sa la strămoşii noştri, el este considera „ un apostol al daco-
romanilor", sau, mai precis, „un apostol al românilor".Misiunea Sfântului Andrei la români
reprezintă nu numai un argument al statorniciei noastre aici, ci ea a contribuit în mare
măsură la întărirea unităţii şi continuităţii noastre în vatra în care ne-am născut, am trăit
până astăzi şi vom trăi pururea
Menţionăm la inceput că Sfântul Andrei a trebuit să hirotonească episcopi, preoţi şi
diaconi în cetăţile de la Pontul Euxin în care a predicat pe Hristos. La rândul lor, primii
episcopi au hirotonit pe alţii, chiar în condiţiile în care credinţa creştină nu era incă
recunoscută legal. Numai aşa se poate explica faptul că în cetatea Tomis, metropola
provinciei, sunt atestaţi documentar mai mulţi episcopi.
Actele martirice amintesc pe episcopii Evangelicus, Efrem şi Tit la inceputul
secolului al IV-lea.60 Un episcop de Tomis cu numele Marcu a participat la lucrările
primului Sinod ecumenic de la Niceea.
În anul 369 era atestat documentar episcopul Betranion, apărător al Ortodoxiei în
faţa ereziei ariene; urmaşul său Gherontie a participat la Sinodul îi ecumenic de la
Constantinopol din 381.În secolul al V-lea sunt cunoscuţi episcopii Teotim I, Timotei,
care a luat parte la Sinodul III ecumenic din 431, de la Efes, Ioan, Alexandru, Teotim II, iar
în secolul următor Paternus şi Valentinian. Toţi erau oameni de mare cultură, autori de
scrieri teologice, care au luat parte la controversele dogmatice ale timpului.
În secolul al VI-lea Scythia Minor era o „provincie mitropolitană61”, iar titularul ei
devenise mitropolit, având 14 episcopii sufragane, în principalele oraşe ale provinciei.
Toate aceste scaune episcopale - inclusiv Tomisul - erau în legatură directă cu Patriarhia
din Constantinopol, noua capitală a imperiului, principiu consfinţit printr-o hotărâre a
Sinodului IV ecumenic de la Calcedon, din anul 451. Deci erau legaţi de Roma prin limbă,
iar de Constantinopol prin credinţă.
Din aceeaşi provincie erau originari şi câţiva teologi de prestigiu, din care vom
menţiona doar doi: Sfântul Ioan Casian (c. 360-435), intemeietorul a două mânăstiri în
Marsilia (azi Marseille - Franţa), autorul unor lucrări teologice (Convorbiri cu Parinţii,
Despre aşezămintele mânăstireşti cu viaţa de obşte, Despre intruparea Domnului s. a.) şi
Dionisie Exiguul (sau cel smerit, aprox. 460-545), traducătorul unor cărţi teologice şi

Tomisului, Constanţa, 1994, 29.

60
Prof.Dr.Emilian Popescu, Începuturile îndepartate ale autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române: Tomisul,
Arhiepiscopie autocefală în Izvoarele Creştinismului Românesc, Arhiepiscopiei Tomisului, Tomis,
2003, 193
61
Virgil Lungu, Organizarea bisericească în Scythia Minor, Arhiepiscopiei Tomisului, Constanta, 2003,
46
22
canonice din greceşte, cel care a pus bazele actualului sistem cronologic, cu numărarea
anilor de la naşterea lui Hristos (era creştină).62
Răspândirea masivă a creştinismului în teritoriul dintre Dunăre şi Mare este
confirmată şi de cele aproximativ 35 de bazilici din secolele IV-VI descoperite în
principalele centre urbane ale provinciei, la Tomis, Callatis (azi Mangalia), Tropaeum
Traiani (Adamclisi), Histria (Istria), Axiopolis (Cernavoda), Troesmis (Iglitia), Dinogetica
(Gărvan) etc., la care se adaugă peste o sută de inscripţii de obiecte cu caracter creştin din
secolele IV-VI.

I.2. PRIMA INSTITUŢIE ECLESIASTICĂ PE TERITORIUL ACTUAL AL

ROMÂNIEI

Factorul creştin apare în procesul de romanizare de la originea poporului roman cu un

rol atât de determinant, încât se ridică la o însemnătate egală cu aceea a românităţii noastre
însăşi. „Cu bună dreptate se poate vorbi de aceste două fenomene ca de două direcţii
istorice cardinale, ca de coordonatele magistrale ale etnogenezei noastre.”63
Toate popoarele din jurul Daciei îşi cunosc data precisă când au devenit creştine, cu
anul şi uneori chiar ziua,căci toate au adoptat noua religie târziu, din calculele politice
minuţios chibzuite.
Poporul nostru însă n-o poate preciza, deoarece n-are certificat de botez. S-a nascut
creştin în mod spontan, natural, o dată cu formarea romanităţii sale, la a cărei desăvârşire
creştinismul popular şi-a adus contribuţia cea mai de seamă. Noi suntem români fiindca
suntem creştini şi creştini fiindcă suntem români.
„La apariţia credinţei creştine ca exponent al spiritualităţii imperiului roman,
romanismul carpato-danubian era desigur clar afirmat în focarele sale din fosta Dacie
traiana şi din provinciile vecine, dar aceste focare erau încă sporadice şi cu prea slabe
perspective de durată în faţa covârşitoarelor ameninţari care îi veneau din partea
neamurilor migratoare.”64
Dacă a putut totuşi să se consolideze, să se unifice şi să oţelească vitalitatea bazei sale
geto-dacice cu o superioară energie, care să reziste tuturor primejdiilor, supravieţuindu-le
şi dominându-le o datoreşte mai presus de orice nesecatului izvor de forţe morale care era
creştinismul.
„Acest factor a venit în sprijinul romanităţii noastre într-un moment atât de critic - cu o
Dacie părăsită de oficialitatea romana şi în mare parte cotropită de migraţii covârşitoare
şi cu un imperiu roman la cumpăna înclinării sale spre decadenţa şi dezmembrare - încât
nu ne temem de exagerare încheind prezenta expunere cu gândul că dacă poporul nostru
n-ar fi fost roman, ci ar fi fost orice altceva, ar fi devenit totuşi creştin, ca şi neamurile
străine din vecinatatea sa, dar dacã n-ar fi fost creştin atunci, în acel mare moment de
răscruce, este ândoielnic că ar mai fi rămas roman.’65
62
Marius Telea, Viaţa monahală în opera Sf. Ioan Cassian, Constanţa 2001, 34
63
Radu Vulpe, Romanitate şi crestinism, Galati, 1977, 45
64
ibidem
65
Prof.Dr.Emilian Popescu, Începuturile îndepartate ale autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române:
Tomisul,Arhiepiscopie autocefală în Izvoarele Creştinismului Românesc, Arhiepiscopiei
23
 Trebuia să existe şi o organizare bisericească în teritoriile carpato-dunărene. İzvoarele
istorice au dovedit că încă de la începutul secolului al IV-lea, deci îndată după promulgarea
edictului de la Mediolanum din 313, sunt atestate documentar aproximativ 15 scaune
episcopale în diferite cetăţi de pe malul drept al Dunării, în provinciile romane Pannonia
İnferior, Dacia Ripensis şi Moesia İnferior (azi în İugoslavia şi mai ales Bulgaria) - la
Sirmium, Singidunum, Viminacium, Oescus, Bononia, Marcianopolis, Novae, Appiaria,
Abbvitus, Durostorum, ai caror titulari au participat la lucrările unor Sinoade ecumenice
sau locale.
Presupunem că acestea erau şi mai vechi, pentru că în jurul anului 300, în cursul
persecuţiei lui Diocleţian, în cetăţile respective au suferit moarte martirică un numar
apreciabil de preoţi.
În nordul Dunării se cunoaşte un singur episcop şi anume: „Teofil „al Gothiei”,
participant la lucrarile primului Sinod ecumenic de la Niceea din anul 325; titulatura lui
se explică prin aceea că la data respectivă teritoriile nord-dunarene erau sub stăpânirea
goţilor.” 66
În anul 336 a fost hirotonit la Constantinopol un ucenic al lui Teofil, Ulfila, unul din
marii misionari din ţinuturile nord-dunărene (unul din părinţi era grec, altul got). Potrivit
relatărilor unui istoric de atunci, Filostorgiu, el „a fost hirotonit episcop pentru toţi creştinii
din ţara getică”67, deci dintr-o ţară ai cărei locuitori erau consideraţi ca „geţi” (acum daco-
romani).Reîntors în nordul Dunării, el a predicat în limbile gotică, latină şi greacă (pentru
descendenţii grecilor luaţi în captivitate de goţi).
La început a fost ortodox, dar mai târziu a devenit arian sau semiarian. în chip deosebit
trebuie arătat ca acum a început traducerea Bibliei în limba gotică, folosind şi un alfabet
nou, creat de el.
Prin anul 348 a fost nevoit să se refugieze - cu mulţi credincioşi - în sudul Dunării, din
cauza persecuţiilor ândreptate împotriva creştinilor de conducătorii goţilor, continuându-şi
acolo activitatea până la moarte (c. 381-383).
„Pe lângă aceştia, au putut activa în nordul Dunării şi alţi episcopi, dar şi aşa numiţii
„horepiscopi”, adicã episcopi de sat, atestaţi în Biserica veche între secolele III-XI, care
locuiau în sate şi activau numai din încredinţarea unor episcopi cu eparhie sau episcopi
„perihoreţi” (misionari).”68
Menţionăm la început că Sfântul Andrei a trebuit să hirotonească episcopi, preoţi şi
diaconi în cetăţile de la Pontul Euxin în care a predicat pe Hristos. „La rândul lor, primii
episcopi au hirotonit pe alţii, chiar în condiţiile în care credinţa creştină nu era încă
recunoscută legal.„69Numai aşa se poate explica faptul că în cetatea Tomis, metropola
provinciei, sunt atestaţi documentar mai mulţi episcopi. Actele martirice amintesc pe
episcopii Evangelicus, Efrem şi Tit la începutul secolului al IV-lea.

Tomisului, 2003, 193

66
Constantin Daicoviciu, Dacia şi romanitatea sa, Bucuresti, 1980, 79
67
Radu Vulpe, ocit., 81
68
ibidem
69
Virgil Lungu, Organizarea vietii bisericesti în Scytia Minor, în Izvoarele Crestinismului romanesc,
Arhiepiscopiei Tomisului, Constanta, 2003, 84
24
 Un episcop de Tomis cu numele Marcu a participat la lucrările primului Sinod
ecumenic de la Niceea. în anul 369 era atestat documentar episcopul Betranion, apărător al
Ortodoxiei în faţa ereziei ariene; urmaşul sau Gheronţie a participat la Sinodul II ecumenic
de la Constantinopol din 381.
În secolul al V-lea sunt cunoscuţi episcopii Teotim I, Timotei, care a luat parte la
Sinodul III ecumenic din 431, de la Efes, İoan, Alexandru, Teotim II, iar în secolul următor
Paternus şi Valentinian.
„Toţi erau oameni de mare cultură, autori de scrieri teologice, care au luat parte la
controversele dogmatice ale timpului.”70
În secolul al VI-lea Scythia Minor era o „provincie mitropolitană”, iar titularul ei
devenise mitropolit, având 14 episcopii sufragane, în principalele oraşe ale provinciei.
Toate aceste scaune episcopale - inclusiv Tomisul - erau în legatură directă cu Patriarhia
din Constantinopol, noua capitală a imperiului, principiu consfinţit printr-o hotarare a
Sinodului IV ecumenic de la Calcedon, din anul 451. Deci erau legaţi de Roma prin limbă,
iar de Constantinopol prin credinţă.71
Din aceeaşi provincie erau originari şi câţiva teologi de prestigiu, din care vom
menţiona doar doi: Sfântul İoan Casian (c. 360-435), întemeietorul a două mânăstiri în
Marsilia (azi Marseille - Franţa), autorul unor lucrări teologice (Convorbiri cu Părinţii,
Despre aşezămintele mânăstireşti cu viaţa de obşte, Despre întruparea Domnului s. a.) şi
Dionisie Exiguul (sau „cel smerit”, c. 460-545), traducătorul unor cărţi teologice şi
canonice din greceşte, cel care a pus bazele actualului sistem cronologic, cu numărarea
anilor de la naşterea lui Hristos („era creştină”).72
„Răspândirea masivă a creştinismului şi organizarea bisericească în teritoriul dintre
Dunăre şi Mare este confirmată şi de cele aproximativ 35 de bazilici din secolele IV-VI
descoperite în principalele centre urbane ale provinciei, la Tomis, Callatis (azi Mangalia),
Tropaeum Traiani (Adamclisi), Histria (Istria), Axiopolis (Cernavoda), Troesmis (Iglitia),
Dinogetica (Garvan) etc., la care se adaugă peste o sută de inscripţii de obiecte cu
caracter din secolele IV-VI.”73
Din toate acestea, se poate desprinde constatarea că nu poate fi vorba de o încreştinare
a strămoşilor noştri la o anumită dată, de o convertire a lor în masă, din ordinul
conducătorilor politici sau în urma activităţii unor misionari oficiali, cum este cazul altor
popoare din jur.La daco-romani procesul de încreştinare are o notă specifică, în sensul ca a
durat câteva secole, fiind rezultatul contactului direct al populaţiei autohtone şi al
coloniştilor cu propovăduitorii noii credinţe religioase.
Limba latină şi credinţa creştină au fost factorii care au contribuit la consolidarea
procesului de unificare etnică, lingvistică şi spirituală a autohtonilor cu noii veniţi în Dacia,
de neamuri şi credinţe diferite.

70
Ion Barnea, Date despre episcopia Tomisului, în Izvoarele Crestinismului romanesc ,
Arhiepiscopiei Tomisului, Constanta, 2003, p107
71
Virgil Lungu, ocit., 84
72
ibidem, 85
73
Ion Barnea, ocit., 108
25
 „Romanizarea şi creştinarea au fost două procese paralele, încât se poate spune ca la
încheierea lor a apărut în istorie un popor nou, cel român, cu o credinţă nouă, cea
creştină, cu alte cuvinte poporul român s-a născut creştin.”74
Cel mai vechi lăcaş de cult descoperit în nordul Dunării este cel de la Slăveni-Olt, din a
doua jumătate a secolului IV, cu dimensiunile 21/7m. Tot aici s-a mai descoperit în 1963
un mormânt, probabil al unui martir.
În Dobrogea, la Tomis, s-au descoperit patru bazilici, cea mai mare fiind probabil
catedrala episcopală, unde episcopul Vetranion l-a infruntat pe împăratul Valens în 369.
Are dimensiunile 28/24m şi datează din secolul V-VI, înlocuind una mai veche. La Callatis
(Mangalia) s-a descoperit o bazilică de tip sirian, sec. IV, diferenţiată de cele bizantine
prin: orientarea altarului spre sud, lipsa absidei şi plasarea laterală a atriumului.75
La Trophaeum Traiani s-au descoperit cinci bazilici din sec. V-VI, dintre care una din
marmură, de 26m lungime. La Histria s-au gasit şapte bazilici, sec.V-VI, una cu criptă.
La Dinogeţia (Garvan), în 1952, s-a descoperit o bazilică cu absida, sec.IV-V, refăcută
mai târziu. Alte bazilici s-au mai descoperit la Troesmis (İgliţa), la Axiopolis (Hinog), la
Noviodunum (Beroe), Ulmetum (Pantelimon), şi İbida cu trei abside.
În 1957 s-a descoperit la Basarabi (fost Murfatlar) un centru monastic alcătuit din şase
bazilici rupestre, săpate în cretă, sec.X-XI. Pe pereţi sunt incizate cruci, chipuri de sfinţi,
figuri zoomorfe, alături de grafite şi inscripţii, peste 60, în gotică şi slavonă. 76 În privinţa
jurisdicţiei bisericeşti asupra comunităţilor creştine nord-dunărene istoricii catolici susţin
că toate comunităţile din provinciile dunărene ar fi existat sub jurisdicţia Romei.
Este cunoscută reforma împăratului Diocleţian şi împărţirea definitivă a İmperiului
Roman în cel de apus şi de răsărit din 395 Schimbările au avut urmări şi asupra organizării
bisericeşti. Astfel, prin „decretul împăratului Teodosie II din 421, toate bisericile din
prefectura Iliricului, care făceau parte din İmperiul de răsărit, erau subordonate
Arhiepiscopului de Constantinopol. Prin "Codicele Teodosian" din 438, se prevedea din
nou subordonarea Iliricului faţa de Constantinopol.”77Deci, Biserica străromână n-a stat
niciodata sub jurisdicţia Romei, mai ales că în primele trei secole, fiecare Biserică locală
îşi avea propriul său episcop, bucurându-se de o deplină independenţă şi nedepinzând
canonic de nici un alt ierarh.
Începând cu secolul VII, pe teritoriul României s-au aşezat slavii, care, în contact cu
autohtonii, s-au încreştinat treptat. „Dupã opinia unor mari istorici, Panaitescu sau C. C.
Giurascu, începând cu secolul X s-a introdus slavona în slujbele bisericeşti,oficiate în
bisericile româneşti nord-dunărene.”78 xplicaţia este că existau grupuri de slavi, ai cãror
conducători voiau în biserici o limbă pe care să o înţeleagă şi nu limba română, înţeleasă
numai de autohtoni. Astfel, s-a adoptat treptat slavona de către biserica şi clasa cnezială
românească, fiind introdusă mai târziu şi în cancelariile Ţării Româneşti şi Moldovei.79
74
Radu Vulpe, ocit., 71
75
Ion Barnea, ocit., p108
76
Idem, Les monuments rupestres de Bassarabi, în "Cahiers archiologiques", Paris, 1962, 23
77
ibidem
78
Neagu Djuvara, Scurta istorie a românilor povestitã celor tineri, Humanitas, Bucureşti, 2002, 72
79
pr.prof.dr. M. Pacurariu, Pagini de istorie bisericeasca romineasca, Sibiu, 1998, 4 - 5
26
 „Prin introducerea "ritului bizantino-slav" în bisericile noastre începând cu secolul X,
am rămas mai departe în Biserica Răsăriteană”,80 fiind până astăzi singurul popor de
limbă şi origine latină, dar de credinţă ortodoxă, deci legat de Roma prin limba şi de
Constantinopol prin credinţă, purtând "sigiliul Romei şi amprenta Bizanţului"81, după
fericita expresie a lui Nicolae İorga. Mai mult: "această sinteză de latinitate şi Ortodoxie,
ea însăşi un miracol şi o formă de originalitate unică, a ajutat poporul român să se
menţină, prin latinitate neconfundat în lumea slavă, iar prin Ortodoxie neconfundat în
lumea naţionalităţilor catolice din vecinatatea apuseană."82
Într-adevăr, noi, Românii, suntem singurul popor neo-latin care purtăm numele
strămoşilor romani, ceea ce implica o puternica constiinta a latinitatii noastre, dublată de
credinţa ortodoxă, conştiinţă ce poartă în ea toata bogăţia spirituală, hărnicia şi demnitatea
Romei, alături de frumuseţea, adâncimea şi spiritualitatea Bizanţului.
Dacă românitatea este conştiinţa însăşi a neamului nostru, implicând unitatea şi
permanenţa, forţa decisivă care integrează elementul acestei conştiinţe, o constituie
spiritualitatea răsăriteană ortodoxă, care menţine şi promovează unitatea şi permanenţa
românească.
În jurul anului 600, întreaga organizare bisericească de la Dunărea de Jos s-a prăbuşit
sub presiunea triburilor avaro-slave. Prin aşezarea slavilor în Peninsula Balcanică,
legăturile daco-romanilor din nordul Dunării cu populaţiile romanizate din sudul ei au
slabit.
În schimb, slavii au reuşit să impună limba slavă în cultul Bisericii noastre - începând
cu secolul al X-lea - care s-a menţinut până în secolul al XVII-lea.Ştirile privitoare la viaţa
bisericească a românilor, după anul 600, sunt destul de lacunare. Continuitatea unei vieţi
creştine este atestată însă de descoperirile arheologice: şase bisericuţe rupestre într-un
masiv calcaros la Basarabi - jud. Constanţa, desigur o aşezare mânăstirească (secolele IX-
XI, dupa unii istorici chiar din secolele IV-XII), fundaţiile a doua biserici în nordul
Dobrogei, una la Niculiţel (secolele X-XII), alta la Garvan (fosta Dinogeţia) din aceeaşi
perioadă. în jurul celei din urmă s-au descoperit resturi de pictură, la care se adaugă
numeroase obiecte de cult creştine între care şi bucăţi dintr-un clopot, cel mai vechi
cunoscut la noi în ţară. 83
O serie de cruci-relicvar şi chiar matriţe pentru confecţionarea crucilor s-au descoperit
în diferite părţi ale ţării, inclusiv dincolo de Prut. Fundaţiile de biserici s-au descoperit la
Dabaca, la c. 30 km. NV de Cluj-Napoca (secolele X-XI), altele sub bisericile catolice de
mai târziu din Alba Iulia şi Prejmer, jud. Braşov şi altele.84
Aceste descoperiri sunt nu numai probe incontestabile asupra continuităţii românilor
ortodocsi pe aceste meleaguri, ci constituie şi indicii sigure pentru existenţa unor episcopi
români. Probabil, în locul vechiului scaun episcopal de la Tomis, distrus de avari şi slavi,

80
Radu Vulpe, ocit., 72
81
ibidem
82
Pr. Prof. Dr.Dumitru Staniloae. Rolul Ortodoxiei în formarea şi pastrarea fiintei poporului romin şi
a unitatii nationale, în "Ortodoxia" nr.4/1979, 529
83
pr.prof.dr. M. Pacurariu, Pagini de istorie bisericeasca romineasca, Sibiu, 1998, 45
84
ibidem
27
va fi luat fiinţă altul, în nordul Dobrogei, poate la Dinogeţia - Garvan, unde s-au descoperit
biserica şi atâtea obiecte de factură creştină.
„Nu este lipsit de interes să menţionăm că în secolele XI-XIV exista o „episcopie a
vlahilor” în sudul Dunării - pe teritorii aparţinătoare azi Bulgariei şi İugoslaviei - iar
după 1185/86 a luat naştere o Arhiepiscopie vlaho-bulgară la Târnovo, în cadrul statului
„vlaho-bulgar” de la Târnovo, creat atunci Argumentul filologic ne oferă şi el câteva
temeiuri pentru concluzia ca creştinismul românesc a fost de la început cel ortodox
oriental.85”
Unele cuvinte din terminologia noastră religioasă fundamentală păstrează până azi
forma curat grecească, foarte puţin latinizată, altele sunt traducerea termenilor tehnici
greceşti, dar nu în cei curenţi în creştinismul latin-apusean, ci în termeni improvizaţi pe
loc, în mediul nostru popular, în special în ceea ce priveşte administraţia bisericească.
Greceşti sunt termenii noştri religioşi: apostol, episcop, mitropolit, sinod, protopop,
preot, diacon, călugăr, mânăstire, schit, liturghie, Evanghelie, Paşti, botez, mir, mărturisire,
patrafir, tămâie, metanie, blestem, afurisenie, înger, drac, idol, iad, sarindar, saracusta etc.
Aceştia arată că există şi o organizare bisericească la noi, altfel aceste cuvinte ar fi fost
inutilizabile.Unele ca aceste cuvinte le avem comune cu popoarele latine din Apus, din
cauza limbii comune, altele însă le avem numai noi, ca dovadă a evanghelizării noastre
prin misionari greci orientali. Cuvântul drac, de exemplu, din numele grecesc al şarpelui,
simbol al cultului zeului medic Asclepios-Aesculap, foarte răspândit în Balcani în secolul
III, numai noi îl avem, popoarele latine (şi germane) din Apus, evanghelizate de la Roma,
au derivate din diabolos destrămătorul. Dovada, că noi am avut misionari din altă parte.
Avem însă o serie de termeni tehnici creştini formaţi pe teren, la noi, prin traducerea
celor greceşti, ceea ce dovedeşte ca n-am fost evanghelizaţi de misionari din Apusul latin,
fiindcă ştim precis că vremea când am fost evanghelizaţi,
"Dacă misionarii ar fi venit trimişi de Roma, ar fi venit cu termenii formaţi de-a gata de
acolo şi i-ar fi impus şi la noi cum i-a impus Roma în tot Apusul. Dar la noi n-au venit cu
fides, Trinitas, Deus, Ecclesia, Oratio, regnum Dei, pater, incarnaţio, resurectio, assumptio,
carnatio, virgo, etc.", ci misionarii şi ucenicii lor locali, având a traduce termenii greceşti în
care învăţaseră ei creştinismul, "au ales din graiul poporului, că unii ce acum i-au învăţat
graiul, cuvintele: credinţa, Treime, Dumnezeu, Tatăl, întrupare, înviere, înălţare, biserică,
rugăciune, împărăţia lui Dumnezeu, Făcătorul, Fecioara etc.". Astfel, "termenii latini, prin
care se exprima creştinismul nostru primit de la Roma, arată dimpotrivă, că nu l-am primit
de la Roma, ci de la misionari, care nefiind în legatură cu Roma, nu ne-au adus termeni
consacraţi acolo, ci învăţând limba poporului de aici, ca să-i poată predica, au ales din
graiul lui pentru prima dată cuvintele corespunzătoare pentru noţiunile creştine". 86
Aşezarea slavilor în părţile Croaţiei şi Dalmaţiei taie calea asalturilor papale spre
subjugarea creştinilor balcanici şi dunăreni de naţionalitate romanică (de aceea atât de
râvniţi). Romanicii aceştia, de pe atunci romani deja, fură însa mult împuţinaţi în Balcani şi
sporiţi în nordul Dunării prin marea migraţiune din 602. Aşezarea slavilor în Balcani şi
golul lăsat de ei în nordul Dunării provoacă mutarea în mare masă a românilor din Balcani

85
Neagu Djuvara, ocit., 73
86
pr.prof.dr.Dumitru Staniloae, ocit., 530
28
în ţara lor de azi, mutare sporita în 678, când se aşezară bulgarii în ţara lor de azi. Aşa se
mută centrul de greutate al românimii în fosta Dacie Traiana, unde ea nu pierise nici după
Aurelian şi unde încă păstrase legăturile cu creştinismul ortodox răsăritean.
La Celei, vechea Sucidava, pe unde trecuse Constantin cel Mare şi apoi şi Valens pentru
a repurta asupra goţilor biruinţe şi pentru İmperiul bizantin, dar şi pentru crucea lui Hristos,
exista o bazilică creştină din secolul IV, pe care o restaura Justinian. în ruinele ei
dezgropate în 1946, s-a găsit o amforă cu inscripţia greaca: "Maria naşte pe Hristosul
divin, a preotului Luconohos al lui Licatios, inscripţie antinestoriană".87
Ruina altei bazilici, tot din secolul IV şi restaurată de Justinian, s-a dezgropat la Turnu-
Severin. în dreapta Dunării, inclusiv Dobrogea noastră, multe şi foarte multe inscripţii
creştine, cam tot atâtea greceşti câte latine, multe chiar bilingve, ele rărindu-se cu secolul
VII până la dispariţie. Latin este epitaful episcopului Sardicii din jumatatea a doua a
secolului VI, Theuprepius,deşi numele îi este grec. Latin este epitaful crisnicului Deciu de
la biserica din Sardica, închinată Sfântului Apostol Andrei, în amintirea predicării lui pe
aici. Sarcofagul lui Dasiu din Durostor, făcut la refugierea de aici dinaintea slavilor şi
avarilor în 579, are inscripţie greacă.88
Cea mai deplină şi definitivă consolidare o primiră legăturile Bisericii româneşti cu
Biserica ecumenica ortodoxă de Răsărit prin intrarea în aceasta a bulgarilor şi a slavilor de
sud în secolul IX. Faptul că şi bulgarii în 864 şi sârbii în 868 au fost creştinaţi de bizantini,
a fost hotărâtor pentru rămânerea noastră în comunitatea şi în sfera de influenţă a Bisericii
Ortodoxe de răsărit, patronate de İmperiul bizantin.
În urma slavizării Bisericilor creştine ortodoxe sârbă şi bulgară pe la anul 900, în urma
primirii în sec. următor a creştinismului ortodox şi de slavii de nord: ruşi şi ruteni, am
ajuns a fi cuprinşi şi din nord şi din sud de vecini ortodocşi. Spre răsărit Marea tot spre
ortodocsi ne deschidea drum. Numai spre apus aveam vecini de altă lege, de lege latină.
İnfluenţa acestor vecini asupra noastră însă era împiedicată de limbă diferită, pe când cu
slavii aveam limbă comună, în viaţa politică şi bisericească în urma slavizării acesteia la
noi prin ândelungata simbioză slavo-română, şi prin slavizarea de ei a Bisericii în cuprinsul
stăpânirii lor.
„Slavismul ne-a scutit, de influenţa apuseană bisericească, aceasta având ca vehicol
limba latină, neânţeleasă şi nefolosită la noi după anul 900. Cultura bisericească slavă
alimentându-se exclusiv din cea grecească ortodoxă, şi a noastră tot ortodoxă a rămas şi
în perioada slavonă.”89
Ambele Biserici foloseau cărţile de slujbă şi biblice traduse de Ciril şi Metodiu,
predicile lui İoan Gură de Aur traduse de ţarul Simion († 927), Dogmatica lui İoan
Damaschin, tradusă de arhiepiscopul Ohridei İoan, din vremea ţarului Simion şi a
urmaşului său, şi altele, toate ortodoxe.

87
Radu Vulpe, Romanitate şi crestinism, Galati, 1977, 41
88
ibidem
89
Constantin C. Giurascu, Intemeierea…, 674
29
 II. ÎNFİİNŢAREA MİTROPOLİILOR

II.1. ÎNFIINŢAREA MITROPOLIEI UNGRO-VLAHIEI ŞI A MITROPOLIEI

SEVERINULUI

Domnitorul Ţării Româneşti Nicolae Alexandru (1352—1364, fiul marelui Basarab I

voievod şi al doamnei Marghita, s-a arătat un vrednic urmaş al tatălui său. A gospodărit cu
pricepere ţara şi a instituit, cu aprobarea Patriarhiei din Constantinopol, mitropolia
munteană. A stat în legaturi strânse cu statele slave de la miazăzi, iar faţă de coroana
ungară a ştiut să păstreze o atitudine demnă.

30
 Raporturile cu Transilvania şi Ungaria. Un cronicar oficial ungar afirma că la 1343: „ar
fi făcut un act formal de supunere venind la hotarele Transilvaniei şi recunoscând ca
suzeran pe noul rege Ludovic urmaşul lui Carol Robert.”90
Afirmaţia nu poate fi adevărată deoarece, la această dată, Alexandru nu era decât
asociat la domnie, iar nu domn singur, şi marele Basarab n-ar fi îngăduit revenirea la
vechea situaţie de dinainte de Posada.A fost mai degrabă, credem noi, o întrevedere în
scopul general de reluare a raporturilor rupte de la războiul din 1330 şi privind în special
expediţia ce se va porni împotriva tătarilor, expediţie la care a participat şi Alexandru.
Că n-a fost un act de recunoaştere a suzeranităţii, rezultă şi din faptul că doisprezece ani
mai târziu, în 1355, regele ungar însuşi recunoaşte că a trimis în mai multe rânduri, dupa
1341, pe episcopul Dimitrie din Oradea la Alexandru spre a trata „pace şi concordie”. 91De
altfel, acelaşi rege, într-un act din 29 august 1359, spune lămurit că mai înainte Nicolae
Alexandru „refuzase să-l recunoască drept suzeran”. Relaţiile sunt restabilite în 1355 când
Ludovic numeşte pe Alexandru „voievodul nostru transalpin”.92
În răstimpul dintre 1355 şi 1359 se vor fi încheiat „pactele” de care va aminti un
document ulterior din timpul lui Vlaicu vodă. Tot acum pare a fi admis Alexandru şi
jurisdicţia episcopului Transilvaniei asupra catolicilor din Ţara Românească, pomenită în
alt document ulterior.
Relaţiile mai strânse cu Buda, chiar eventuala recunoaştere a suzeranitatii lui Ludovic în
această epocă a domniei lui Alexandru, au, se pare, ca explicaţie, cedarea de către regele
ungar a unor anumite „beneficii “ vasalului său muntean. Aşa se spune cel puţin într-un
document din 1365, în care se amintesc şi „scrisorile” schimbate între cei doi stăpânitori şi
„pactele” pe care le încheiaseră. 93De ce „beneficii” e oare vorba? Trebuie să înţelegem
prin această expresie cetatea Severinului, unde în 1355 era încă un ban unguresc? Sau
vreun teritoriu peste munţi, în Transilvania, de pildă Amlaşul şi Făgăraşul? Nu putem da
un răspuns precis, deoarece lipsesc documentele.
Din aceeaşi epocă de relaţii strânse şi anume din anul 1358 datează scrisoarea pe care
regele Ludovic o dă negustorilor din Braşov autorizându-i să treacă liberi, cu mărfurile lor,
prin teritoriul cuprins între Buzău şi Prahova, de la locul unde İalomiţa se varsă în Dunăre
şi pâna la vărsarea Siretului. Nimeni nu-i va putea opri, fără motiv. Din scrisoare ar părea
să rezulte că regele ungar îşi întindea stăpânirea asupra regiunii din răsăritul Munteniei. De
fapt însă nu era aşa. Acolo stăpânea voievodul muntean; regiunea fusese ocupată încă din
vremea lui Basarab Întemeietorul. 94
Dacă totuşi Ludovic dă această scrisoare, explicaţia, credem noi, stă în faptul că relaţiile
dintre Nicolae Alexandru şi regele ungar fiind reluate de puţină vreme, după o atât de
lungă întrerupere, negustorii braşoveni au ţinut să aibă o asigurare în plus ca nu li se face
nici un rău din partea dregătorilor munteni şi au cerut-o regelui Ludovic, suzeranul
„voievodului transalpin”.
90
pr.prof.dr. Danut Manu, Episcopia în primele secole ale erei crestine în Izvoarele Crestinismului
Romanesc, Arhiepiscopiei Tomisului, 2003 218
91
ibidem
92
Neagu Djuvara, ocit., 80
93
ibidem
94
Constantin C. Giurascu, Intemeierea…, 581
31
 În orice caz, aceasta situaţie n-a durat însa mult, deoarece, spre sfârsitul domniei,
Nicolae Alexandru nu mai recunoaşte pe Ludovic ca suzeran; o ştim precis din proclamaţia
de război a regelui Ungariei împotriva noului domn muntean Vladislav I (Vlaicu), despre
care se spune ca a urmat „obiceiurile rele” ale tatălui său Alexandru.95
O anumită ierarhie bisericească a existat în ţinuturile noastre şi înainte de întemeierea
statului muntean. Chiar la un moment dat existau trei mitropoliţi cu drepturi depline aici în
Ţara Românească: İachint de la Vicina, Daniil de la Vidin şi Antim Critopoulos, fapt ce
arată ospitalitatea noastră românească, dar şi importanţa acestui teritoriu pentru
Ortodoxie.
În scrisoarea din 1234, trimisă de Papă principelui de coroana al Ungariei, Bela, este
vorba de „pseudo-episcopii” românilor din episcopatul cumanilor.
„Pseudo” erau pentru catolici, pentru noi însa ei aveau toata autoritatea, fiind sfinţiţi
probabil într-unul din centrele de pe ţărmul drept al Dunării sau din interiorul
Bulgariei.?”96
Este apoi inadmisibil ca marele Basarab, întemeietorul statului muntean, ctitorul
lăcaşurilor din Câmpulung şi Curtea de Argeş, să nu fi avut pe lânga sine, la curtea
domnească, şi o faţa bisericească mai înaltă, un episco Preoţii din numeroasele sate ale
Ţării Româneşti nu erau doar să se ducă să fie sfinţiţi cu toţii în dreapta Dunării. Regulile
politice şi bisericeşti ale Evului Mediu, ca şi bunul simţ de altfel, reclamă prezenţa în
Muntenia, pe vremea lui Basarab, a unui vladicã.
O ierarhie însă, recunoscută de Patriarhia din Constantinopol, autoritatea supremă în
cele bisericeşti în răsăritul Europei, nu exista. Această lipsă o împlineşte Nicolae
Alexandru în anul 1359.Ni s-a păstrat scrisoarea, foarte importantă, pe care o trimite în
acest an patriarhul, domnului muntean.Ea are urmatorul cuprins: „Cel de foarte bun neam,
marele voievod şi domn a toata Ungrovlahia... a cerut nu numai odată, ci adeseori prin
scrisorile sale şi s-a rugat de smerenia noastră şi de... sfântul sinod de lângă dânsa ca să
fie de acum înainte şi mereu, el şi toată această stăpânire şi domnie, supt judecata
bisericească şi călăuzirea prea sfântei şi marii biserici a lui Dumnezeu şi să primeasc un
arhiereu care să fie hirotonisit de smerenia noastră şi să facă parte din... sfântul nostru
sinod şi să-l aibă pe acesta ca păstor legiuit a toată Ungrovlahia...
Pentru care lucru, el a şi chemat cu câtva timp înainte pe preasfinţitul mitropolit al
Vicinei pe lânga dânsul... pe chir İachint şi a primit cu cea mai mare bucurie
binecuvântarea lui... şi a cerut că deocamdată să se strămute acest prea sfinţit mitropolit
de Vicina care se arata a fi foarte bine privit de acest mare voievod, la biserica a toată
Ungrovlahia, iar dupa moartea acestuia al Vicinei, să se aleagă altul şi hirotonisindu-se
de prea sfânta mare “biserică... cea pastorită de noi, să se trimeată de aci ca păstor şi
arhiereu legiuit a toată Ungrovlahia”.97
Aşadar, în anul 1359, patriarhul de Constantinopol aprobă, în urma cererilor repetate
ale lui Nicolae Alexandru, ca mitropolitul de Vicina — localitate azi dispărută, în vremea
95
ibidem
96
Radu Vulpe, Romanitate şi crestinism…, 48
97
Constantin C.Giurascu, Istoria romanilor din cele mai vechi timpuri pânã la moartea Regelui
Ferdinand, Cugetarea, Bucuresti, 1944, 22
32
aceea însă pe ţărmul dobrogean al Dunării, la İsaccea — să devină mitropolit al Ţării
Româneşti. De altfel, chiar înainte de aprobarea patriarhiei, aprobare care, în realitate, a
fost o recunoaştere a unui fapt împlinit İachint, mitropolitul Vicinei, se strămutase la curtea
voievodului muntean unde era, cum spune scrisoarea, „foarte bine privit”. 98
Dacă İachint, de acord cu domnul, a numit şi vreun episcop pentru Oltenia sau pentru
partea răsăriteană a Munteniei, nu ştim; nu pare însa probabil. Prin actul din 1359, statul
muntean capătă şi o ierarhie bisericească, oficială, recunoscută de forul suprem al
patriarhiei din Constantinopol. Se împlinea astfel o latură esenţială a organizaţiei de stat
feudală care acum se putea considera ca fiind completă.
Printre motivele care au contribuit la stricarea raporturilor cu Ludovic al Ungariei, noi
credem că a fost şi aceasta întemeiere a Mitropoliei muntene. Papa trăgea nădejde să
convertească la catolicism pe Nicolae Alexandru. Soţia cea de-a doua a acestuia era doar
catolică, iar una din fetele lui s-a căsătorit tot cu un catolic. Dacă şi voievodul ar fi
îmbrăţişat confesiunea soţiei sale, atunci acest fapt ar fi însemnat o legatură şi mai strânsă a
noastră de statul catolic maghiar şi, în orice caz, un succes al bisericii de la Roma.
Nicolae Alexandru, adresându-se Patriarhiei din Constantinopol şi primind ca mitropolit
pe İachint de la Vicina, a pus o stavilă grea propagandei catolice. Această atitudine n-a
putut rămâne fără consecinţe la curtea ungară. De aceea socotim că stricarea raporturilor cu
Ludovic a fost determinată şi de noua organizare a ierarhiei religioase muntene. Un
document ne arată pe Nicolae Alexandru ajutând mânăstirea Cutlumuz de la Muntele
Athos; banii voievodului au contribuit „nu cu puţin la construirea turnului celui mare de
acolo şi la alte îmbunătăţiri aduse lăcaşului.”99
Nicolae Alexandru a fost căsătorit de două ori. Din prima căsătorie, cu Maria, a avut pe
Vladislav, pe Radu, viitorii domni ai Ţării Româneşti, şi pe Elisabeta care s-a căsătorit cu
Ladislau de Oppeln, palatinul Ungariei. Din a doua căsătorie, cu Clara care era catolică, a
avut două fiice, pe Ana şi pe Anca. 100
Cea dintâi s-a căsătorit, înainte de 1360, cu İoan-Sracimir, ţarul bulgar, fiul lui
Alexandru, care fusese, la rândul sau, după cum ştim, ginerele lui Basarab Întemeietorul.
Din porunca şi prin îngrijirea „ţarinei” Ana s-a scris, în 1360, în oraşul Vidin, un sinaxar
sau o culegere de vieţi ale femeilor sfânte. Manuscrisul se păstreaza azi în biblioteca
Universităţii din Gand (Belgia).101 Cea de-a doua fiică a lui Nicolae Alexandru, Anca, a
luat, în iulie 1360, pe Ştefan Uros, ţarul sârbilor, fiul marelui Ştefan Dusan.Având aşadar
doua fiice căsătorite după cei doi regi din Balcani, iar pe cea de-a treia dupa cel mai înalt
demnitar al Ungariei, locţiitorul, în caz de absenţa, al regelui, poate judeca oricine situaţia,
în sud-estul european, a dinastiei Basarabilor, şi prestigiul statului întemeiat numai cu o
jumatate de secol în urmă.
Nicolae Alexandru a murit la 16 noiembrie 1364 şi a fost înmormântat în biserica
mănăstirii zise a lui Negru Vodă din Câmpulung, al cărei ctitor, împreună cu tatăl său, era.
Pe piatra care şi astazi se vede, sub strana domnească, e săpată urmatoarea inscripţie: „în

98
ibidem
99
Neagu Djuavara, ocit., 78
100
Constantin C. Giurascu, Istoria romanilor, Bucuresti, 1941, 163
101
ibidem
33
luna noiembrie 16 zile, a răposat marele şi singur stăpânitorul domn İo Nicolae Alexandru
voievod, fiul marelui Basarab, în anul 6873 (1364).”102
Cu privire la mutarea lui Iachint de la Vicina, avem atât scrisorile domnitorului către
patriarhul ecumenic şi împăratul bizantin, cşt şi tomosul de recunoaştere din partea
Patriarhiei Ecumenice .
Este foarte adevărat că actul emis în 1359 de Pariarhia Ecumenică recunoaşte existenţa
unei mitropolii a Ţării Româneşti, dar recunoaşterea nu exclude existenţa unei ierarhii la
curţile voievozilor şi cnezilor români.
Cele două documente privitoare la acest act sunt din 1359, scrise în limba greacă.
Primul document este hotărârea Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice prin care
mitropolitul İachint de Vicina, care stătea de mai multă vreme la curtea voievodului
Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364), este recunoscut ca mitropolit al ţării, iar al doilea
este o scrisoare a patriarhului Calist (1350-1353 şi 1355-1363) către voievodul muntean,
prin care îi aduce la cunoştinţă hotărârea Sfântului Sinod.
Hotărârea sinodală începe astfel: „Cel de foarte bun neam, marele voievod şi domn a
toată Ungrovlahia, domnul Alexandru, a cerut nu numai o dată, ci adeseori prin scrisorile
sale să fie sub judecata bisericească şi călăuzirea preasfântei şi marii Biserici a lui
Dumnezeu şi să primească un arhiereu… pentru care lucru, el a şi chemat cu câtva timp
înainte pe preasfinţitul mitropolit al Vicinei pe lângă dânsul, Chir İachint… şi a cerut să se
strămute acest prea sfinţit mitropolit de Vicina, care se arată a fi foarte bine primit de
acest mare voievod la Biserica a toată Ungrovlahiei…, iar dupa moartea acestuia să se
aleagă altul, să se trimită de aici ca păstor şi arhiereu legitim a toată Ungrovlahiei…,
İachint este obligat să întărească İăciteţi, să ridice în treapta ipodiaconi şi diaconi şi să
hirotonisească preoţi. Toţi clericii din ţara şi ceilalţi sfinţi călugări să asculte şi să se
supună lor ca unui adevărat pastor şi părinte al lor.”103
Nu cunoaştem conţinutul scrisorilor trimise ecumenicului de către domnitor, dar
presupunem că Nicolae Alexandru Basarab i-a facut acestuia o prezentare completă a
situaţiei bisericeşti din Ţara Românească,căci altfel nu se justifică afirmaţiile patriarhului
Calist despre preoţi, diaconi şi călugări. Al doilea document este o scrisoare adresată de
patriarhul Calist I domnitorului Nicolae Alexandru, prin care îi face cunoscut că s-a
aprobat strămutarea mitropolitului İachint al Vicinei ca mitropolit al Ungrovlahiei, cu
condiţia ca Biserica Ţării Româneşti să depindă şi în viitor de Patriarhia Ecumenică.
Strămutarea s-a facut şi cu aprobarea împăratului İoan al VI lea (1341-1376 şi 1379-
1391). La mutarea mitropolitului İachint al Vicinei ca mitropolit în Ţara Românească, s-a
avut în vedere faptul ca el „ era vecin ” cu domnul Nicolae Alexandru şi „ era foarte bine
privit ”,104 la curtea lui, unde se mutase înainte de recunoaşterea oficială a Patriarhiei
Ecumenice. Din lecturarea acestor două documente deducem următoarele:
- Domnitorul Nicolae Alexandru ţine neapărat ca noul ierarh sa fie İachint, iar nu
cineva propus de patriarhie;
- El cere ``cu mare rugăminte” strămutarea lui İachint de la Vicina,
102
Mihai Barbulescu, ocit., 162
103
Constantin C. Giurascu, Intemeierea…, 583
104
ibidem, 583
34
 - Pentru a-l obţine, trimite nenumărate scrisori patriarhului, nu ştim câte, dar
patriarhul Calist spune: „din scrisorile domniei tale, şi cele de la început, şi cele din
urmă”, 105deci a trecut ceva timp de când İachint se află lângă domn, deci era o cerere de a
recunoaşte doar o stare de fapt,
- Domnul ţine neapărat sa fie recunoscut ierarhul ales de el.
Această voinţă a domnitorului Nicolae Alexandru a suscitat mari discuţii şi istoricii
care s-au ocupat de acest episod au ajuns la următoarele concluzii:
-cei doi s-au cunoscut şi apreciat cu mult înainte de anul 1359,căci domnitorul a fost
asociat la domnie al tatalui sau încă din anul 1345, când a ândeplinit mai multe misiuni
diplomatice, fapt atestat de documente.
İachint a păstorit la Vicina ca mitropolit înainte de anul 1359, iar înainte de acest an
nu este exclus să fi ândeplinit demnităţi pe lângă mitropolitul Chiril (1347-1358), iar
asociatul la domnie, Nicolae Alexandru în misiunile sale diplomatice a vizitat şi Vicina,
unde l-a cunoscut pe İachint şi l-a preţuit, propunându-i aducerea lui ca ierarh în Ţara
Românească.
-O alta dovadă a relaţiilor ce existau între İachint şi Nicolae Alexandru este
constituită dintr-un pasaj adresat de İachint patriarhului ecumenicin anul 1370, în care
vorbind de alegerea sa din 1359, spune: „se va părea şi se va socoti lucru de laudă că
odinioară l-am adus prin cuvintele mele pe marele voievod la daruri şi la prietenie pentru
marea ta sfinţire”.106
Din acest fragment reţinem că İachint a contribuit substanţial la prietenia dintre
domnitorul Ţării Româneşti şi patriarhul ecumenic
-un alt element care a contribuit la alegerea lui İachint a fost vecinatatea. Aceasta
înseamnă ca Vicina se afla în 1359 în vecinatatea Ţării Româneşti, iar mai înainte fusese,
după cum arată documentele în cuprinsele hotarelor ei,
-cetatea Vicinei din care venea İachint nu era deloc străină românilor, deoarece a
avut întotdeauna o populaţie densă românească.
Mai mult decât atâta, dacă ar fi să acceptăm ipoteza că Vicina este identificată cu
İsaccea, atunci merită să inserăm afirmaţia geografului Abulfeda care spune: „Isaccea este
un oraş în ţara valahilor şi în dependenţa de Constantinopol în al şaptelea climat”107
Aceasta afirmaţie, la care se adaugă altele care fac din Chilia teritoriu românesc în
vremea lui Basarab, arăta clar că Vicina este cunoscută de domnii Ungrovlahiei şi de aici
prietenia între asociatul la tron, Nicolae Alexandru şi mitropolitul İachint.Faptul că
geograful Abulfeda afirmă că depindea de Constantinopol, aici trebuie să vedem
dependenţa religioasă, nu politica, aşa cum depindeau în acea vreme de Patriarhia
Ecumenică şi alte puncte de pe coasta dobrogeană şi de la Dunărea maritimă. 108Când
voievodul Nicolae Alexandru s-a adresat Patriarhiei din Constantinopol, în anul 1359,

105
ibidem
106
pr.prof.dr.Danut Manu, ocit., p 517
107
V. Laurent, La domination byzantine aux bouches du danubes sans Michel III Paleologue, Paris,
195
108
Hurmuzaki, ocit., XIV, 1, pag.1
35
cerandu-i a recunoaşte transferul lui İachint, a facut-o pentru două motive, amândouă bine
întemeiate.
Mai întâi, fiindcă mitropolitul de la Vicina depindea direct, în ordine ierarhica de
Patriarhia de Constantinopol. Apoi, doar aceasta din urmă avea calitatea să hotărască
asupra acestui scaun mitropolitan, asupra unei mutări a titularului. Era deci o raţiune
formală de ordin administrativ şi bisericesc.Dar, mai era şi alt motiv, Patriarhia din
Constantinopol reprezenta instituţia centrală a Ortodoxiei. Consacrarea superioară,
legitimitatea, de care Evul Mediu a fost aşa doritor, aceea doar această patriarhie o putea da
pentru teritoriul dintre Carpaţi şi Dunăre.
Stăpânirea lui Basarab în Dobrogea a încetat se pare, în ultima parte a domniei, când
el şi fiul său, Nicolae Alexandru, au schimbat politica externă a ţării asociindu-se cu
Ludovic cel Mare (1342-1382) în lupta împotriva tătarilor.
„Aşa că, în momentul în care İachint, care nu a fost uitat de către Nicolae
Alexandru, a fost chemat ca mitropolit al Ungrovlahiei, Vicina nu se mai afla în ţara
vlahilor ca în 1321, ci în vecinatatea ei, aşa cum arăta termenul grecesc utilizat
plisiavouta.”109
Nicolae Alexandru îl doreste pe İachint de la Vicina ca mitropolit nu numai pentru
că il cunoştea dinainte, ci şi pentru faptul că era un ierarh erudit şi Ţara Românească avea
nevoie de o asemenea persoană în fruntea Bisericii. Să nu ignorăm faptul că İachint
cunoaştea foarte bine limba greacă şi alături de slavonă şi română pe care le învăţase
înainte erau un atuu important pentru opera sa de păstor.
Domnitorul se adresează patriarhiei cerându-i transferul lui İachint, mai întâi pentru
că Vicina depindea direct de patriarhie şi numai ea era în măsură să hotărească. Apoi,
patriarhia reprezenta instituţia de căpetenie a ortodoxiei şi pentru orice problemă legată de
organizarea bisericească, Bisericile Ortodoxe se adresau patriarhiei din Constantinopol.
Mitropolitul İachint se aşază la Curtea de Argeş. İzvoarele care atesta acest lucru
sunt foarte multe. În legatură cu biserica mitropolitană există mai multe păreri. Dintre
acestea, cea mai plauzibilă pare a fi cea a lui Pavel Chihaia, care afirma că primul locaş al
mitropoliei a fost Sfântul Nicolae domnesc, unde mitropoliţii de la Argeş au rezidat până în
1439, când domnitorul Vlad Dracul ridică o biserică cu hramul Adormirea Maicii
Domnului.110
İachint va păstori aici până în anul 1372, făcând parte din divanul domnesc unde de
multe ori s-a opus tendinţei de catolicizare iniţiată de doamna Clara, a doua soţie, catolică,
a lui Nicolae Alexandru.De aceea şi insistenţa depusă de Nicolae Alexandru, prin repetate
scrisori, pentru a avea o biserică legitimă.
Menţionăm că Patriarhia de Constantinopol a acordat tomosul de recunoaştere al
Mitropoliei Ungrovlahiei şi din următoarele motive: se intensifica propaganda catolică
asupra acestor teritorii, dintre Carpaţi şi Dunăre, cele două biserici de la sud de Dunăre, cea
sârbă şi cea bulgară traversau criza majore: aveau de luptat cu erezia bogomila şi cu cea
adamita, dar îşi rupseseră relaţiile cu Constantinopolul. Bulgarii datorită patriarhului

109
Neagu Djuvara, ocit., 82
110
V. Laurent, ocit., 195
36
ecumenic Calist (1350) mare iubitor de putere, iar sârbii îşi proclamaseră mitropolitul de la
Pec patriarh (1346).111
Deci, Constantinopolul urmărea şi interese de strategie bisericească: afirmarea cu putere
a dreptului lui de jurisdicţie aici şi crearea unei forţe de susţinere contra tendinţelor
prozelitiste catolice şi autonomiste sârbe şi bulgare.
Atât în hotărârea sinodală din mai 1359, cât şi în scrisoarea adresată în acelaşi timp de
patriarh voievodului muntean, se arata că transferarea lui İachint se face cu acordul „prea
puternicului Împărat”, accentuându-se asupra bunelor relaţii dintre acesta şi Nicolae
Alexandru.
Acordul împăratului bizantin era neapărat necesar deoarece, la Constantinopol
împăratul avea ultimul cuvânt şi în chestiunile religioase nu doar în cele laice. El discuta
problmele credinţei, combătea ereziile, lua măsuri în ceea ce priveşte mânăstirile, felul de
viaţă al clerului, întărea numirile înalţilor ierarhi, el le dădea investitura. Aşa că direct sau
indirect împăratul avea iniţiativa alegerii sau numirii ierarhilor, cum este şi cazul lui
İachint.112
Menţionarea bunelor raporturi dintre Ţara Românească şi Bizanţ, în scrisoarea
primului,îşi are şi ea sensul ei,căci era o vreme când acestea nu au fost chiar cele mai bune.
în anul 1323, Basarab trimisese un corp de armată ca să-l ajute pe ţarul bulgar Mihail în
lupta împotriva Bizanţului. De aceea şi raporturile cu Patriarhia Ecumenică nu erau chiar
cele mai bune.
Trebuie să menţionăm că, şi Bizanţul avea interes să satisfacă dorinţa domnului
muntean în ceea ce priveşte recunoaşterea mitropoliei Ungrovlahiei,căci Bizanţul avea
nevoie de aliaţi, într-o vreme când turcii îşi făceau apariţia pentru prima dată sub zidurile
Constantinopolului. Deci: „actul din 1359 are şi o latură politică, latura care nu a lipsit,
de altfel, niciodată, în marile hotărâri privind Biserica, în Evul Mediu şi nu numai.”113
İnteresul direct al Patriarhiei consta în aceea că cererea domnului muntean aducea
Biserica Ungrovlahiei sub directa ei jurisdicţie, şi această Biserică însemna prestigiu şi
venituri, deci posibilitatea de ajutor la nevoie. Apoi, însemna o întărire a rezistenţei
ortodoxe între Dunăre şi Carpaţi, mai ales când propaganda stăruitoare catolică avea în
doamna Clara, a doua soţie a lui Nicolae Alexandru, catolică, un ajutor preţios.Lucru ce se
regăseşte în actul de recunoaştere: „ mergând în frunte arhiereul şi învăţându-i pe dânşii
calea Evangheliei şi depărtându-i şi oprindu-i de la lucrurile interzise ale păcatului şi a
toată dogma de alt fel şi străină de Biserica lui Hristos…spre păzirea credinţei noastre
sigure.114
nicesc.
Situaţia de independenţă a Bisericii din Ţara Românească şi Mol dova faţă de
Patriarhia Ecumenică rezultă şi din cercetarea vieţii bisericeşti din unele teritorii
româneşti cucerite de turci şi transformate în raiale, cu o administraţie proprie,
turceasca.

111
ibidem
112
Constantin C. Giurascu, Contributii la studiul marilor dregatori, Valenii de Munte, 1926, 99
113
Idem, Intemeierea…, 691
114
Hurmuzaki, ocit., 2
37
 Actul din anul 1359, prin care patriarhul de Constantinopol recunoştea
transferul lui Iachint de la Vicina ca «mitropolit al românilor din Valahia şi din
Ungaria» 115 , şi actul înfiinţării celei de-a doua mitroplii, în anul 1370, şi îndeosebi
actul din anul 1381 prin care se acorda mitropolitului de la Argeş titlul de exarh,
«sunt indicii inconlestabile că în vremea aceea Biserica Valahiei era independentă
(autocefală) din punct de vedere administrativ şi îşi avea propriul său sinod
mitropolitan» 116.
Preocuparea Patriarhiei de Constantinopol pentru soarta Bisericilor din afara
graniţelor Imperiului bizantin — printre care şi Bisericile noastre 117 — nu
postulează cu necesitate intrarea sub jurisdicţia acesteia căci ea nu s-a manifestat
întotdeauna, ci doar atunci când împrejuările politice şi religioase i-au fost favorabile.
Prin urmare, această «jurisdicţie parţială» a fost cerută de contextul politic şi religios
al vremii. şi nu de necesităţile interne ale Bisericii noastre. Istoria şi legislaţia canonică
nu au cunoscut privilegii de jurisdicţie pe seama altor Biserici, ci numai privilegii
de onoare în raporturile dintre Bisericile Ortodoxe autocefale.
Aşa după cum remarca, pe drept, un canonist român «...îm-prejurările şi
condiţiunile în care s-a organizat şi apoi s-a dezvoltat Mitropolia Ţării Româneşti,
arată că sinodul patriarhal din Constantinopol nu a exercitat faţă de această
mitropolie o permanentă şi deplina jurisdicţie canonică în sensul că, fără
încuviinţarea prealabilă a Scaunului ecumenic, în cadrul Bisericii Ţării
Româneşti nu se putea lua nici o măsură cu privire la numirea şi, eventual,
înlocuirea mitropolitului şi a episcopilor acestei Biserici.118
Autonomia pe care Biserica Ţarii Româneşti a avut-o pînă la 1359, a afirmat-o:
„şi după transferarea mitropolitu-lui Iachint de la Vicina la Curtea de Argeş, cu
aprobarea patriarhului din Constantinopol, la cererea domnitorului Nicolae
Alexandru, cu toată rezerva pe care patriarhul a făcut-o, în actele de
aprobare...» 119
Unii canonişti români, socot că «aceste date — 1359, pentru Ţara Românească...,
şi 1401, pentru Moldova..., marchează mai degrabă o re-stabilire a raporturilor
canonice directe între Bisericile celor două provincii româneşti cu scaunul patriarhal de
Constantinopol, raporturi întrerupte din cauza împrejurărilor politice vitrege, în
care s-au găsit aceste ţinuturi ândeosebi din cauza popoarelor migratoare» 120.
Această afirmaţie este însă dezisă de prezenţa ierarhilor din Scythia Minor —
aflată sub stăpînirea popoarelor migratoare — la Sinoadele ecumenice. Apoi,
trebuie reţinut faptul că, în secolul al XlV-lea, avem de a face doar cu o

115
N. Dobrescu, întemcierea Mitropoliilor şi a celor dintîi monastiri în «B.O.R.»,
XXIX (1905), nr. 5, 541
116
Prof. I. N. Floca, art. cit., 109
117
Pr. prof. L. Stan, Diaspora ortodoxă, în «B.O.R.», LXVIII (1950), nr. 11—12, 605.
118
ibidem
119
I. D. Ivan, Nulitatea actului de caterisire a Mitropolitului Antim Ivircanul, ln
«M. A.», XII (1967), nr. 1—3, 176, n. 92
120
I. D. Ivan, Vechimea şi normele raporturilor..., 772
38
«reorganizare bisericească» 121, după tiparul bizantin, nu cu o restabilire a raporturilor
canonice directe dintre Patriarhia de Constantinopol şi Bisericile din Ţările Române.
«Nici domnitorul nu a cerut, nici patriarhul nu a aprobat înfiinţarea Mitropoliei
Ungrovlahiei, ci, simplu, transferarea milropolitului Iachint în scaunul de mitropolit
al Bisericii Ungrovlahiei 122. Aşadar, noi nu am fost «un unicum al vremii, o excepţie
în rândul statelor ortodoxe din sud-estul european, şi al statelor din întreaga
Europă» 123 , fiindcă acolo unde a existat un domnitor romăn a existat şi un ierarh
ortodox.
Deci în secolul al XIV-lea, dupa formarea statelor feudale romanesti de la sud şi est
de Carpati - Tara Romaneasca şi Moldova - ca o proba a deplinei lor independente politice,
s-a pasit şi la organizarea lor bisericeasca.
În anul 1359 a luat fiinta în Tara Romaneasca o mitropolie cu sediul la Curtea de
Arges, iar în anul 1401, în Moldova, a fost confirmata de Patriarhia de la Constantinopol
mitropolia cu sediul la Suceava.Si în Transilvania au existat centre episcopale ortodoxe:
mai intai la Dabaca, apoi la Vad, Feleac, Geoagiu, Balgrad (Alba Iulia), Ienopolea,
Caransebes, Arad, Oradea şi Sighetul Marmatiei. Mitropolia Ortodoxa a Transilvaniei,
desfiintata în anul 1701, a fost reactivata, ca episcopie noua, în anul 1761. în anul 1864, a
fost ridicata la rangul de mitropolie, asa cum este şi astazi. Mitropolitii Tarii Romanesti şi
ai Moldovei, impreuna cu Bisericile lor, au stat intotdeauna în legatura canonica cu
Patriarhia ecumenica din Constantinopol şi s-au bucurat de o deosebita cinste din partea
lumii ortodoxe.

II. 2. INFIINTAREA MITROPOLIEI MOLDOVEI

Sub aspect etnic, aici asistam la începuturile cristalizarii unei populatii autohtone
deosebita de triburile pecenege, cumane si tatare si care nu accepta nici stapânirea acestora
si nici pe cea a maghiarilor si saxonilor care trec peste curbura Carpatilor.
Fiind Moldova în zona de influenta a Bizantului, Rusiei si Ungariei, fiecare din
aceste puteri a încercat sa controleze si sa domine acest teritoriu.
Însa, atât populatia locala, cât si triburile turanice s-au opus acestor tendinte, cu
succes sau fara. Din cauza numarului mic al locuitorilor ca si a slabelor avantaje
economice, atât Rusia, cât si Bizantul s-au multumit cu unele avantaje derivate din
influenta religioasa si din comertul facut pe caile moldovene, în special pe râurile Siret si
Prut, comert obstaculat deseori de pecenegi si cumani.
Pentru motive militare si religioase, începând cu secolul al XIII-lea, Ungaria a
ocupat unele zone de sosire în Moldova (regiunea Vrancea). Trecând prin pasul Bran,
maghiarii au construit diferite fortarete de aparare împotriva invadatorilor din est.

121
I. N. Floca, Originile Dreptului scris în Biserica Ortodoxă Română, teză de
doctorat, Sibiu, 1969, 2
122
I. D. Ivan, ait. cit., 773.
123
C. C. Giuresru, o cit., 676
39
 În acest context ia nastere episcopia numita a cumanilor (1227-1241). Din cauza
deselor incursiuni ale triburilor tatare, contactele cu Bizantul au fost destul de slabe. Acesta
este motivul pentru care Moldova are acum relatii deosebite cu centrul religios de la
Halicz. Însa în contextul general al istoriei Moldovei, influenta bizantina este
predominanta.
Cea mai deosebita realizare a lui Alexandru cel Bun a fost recunoasterea Mitropoliei
Moldovei de catre Patriarhia Ecumenica,124.
Statul moldovean s-a întemeiat prin "descalecari" - luarea în statânire a teritoriilor la
est de Carpati de catre voievozi veniti din Maramures -, Dragos, în 1353, si Bogdan, 1359,
care - refuzând sa treaca la catolicism, cum le cerea regele Ungariei, Ludovic -, vin în
Moldova. Bogdan era numit de regele ungar "infidel", adica necredincios, în sensul de
nemarturisitor al credintei catolice. Bogdan I a ridicat la Radauti biserica "Sfântul Nicolae"
- gropnita domneasca - si nu este exclus ca pe vremea sa sa fi existat aici un episcop,125.
Petru Musat (1375-1391) face primele încercari de recunoastere oficiala a Bisericii
Ortodoxe din Moldova de catre Patriarhia Ecumenica, rugând ca cei doi ierarhi, Iosif, ruda
sa, si Meletie hirotoniti de mitropolitul de Halici, sa fie recunoscuti : primul ca mitropolit
al Moldovei, al doilea ca episco
Patriarhul Ecumenic Antonie refuza, vrând sa trimeata si aici un ierarh grec, cum
mutase pe Iachint de la Vicina la Curtea de Arges (1359), în Tara Româneasca. În 1391
Patriarhul Antonie trimite pe Teodosie (grec) ca mitropolit în Moldova, dar este respins de
noul domn, Roman Musat (1391-1394).
În 1392, Constantinopolul trimite un alt grec, Ieremia, dar si acesta este respins.
Atunci Patriarhul Ecumenic arunca anatema, afurisind pe domnul Moldovei, pe cei doi
ierarhi, clerul si credinciosii, un act grav din punct de vedere bisericesc. Conflictul cu
Ecumenicul continua si sub domnia lui Stefan Musat (1394-1399)
. În 1395 el trimite în Fanar o delegatie condusa de protopopul Petru, cu daruri si
scrisori, dar Patriarhul nu vrea sa recunoasca pe Iosif ca mitropolit. Fara rezultat este si
numirea protopopului Petru ca "dichiu", adica împuternicit al Patriarhului în conducerea
treburilor Bisericii moldovene. Tot în 1395, în acord cu împaratul bizantin Manuel al II-lea
Paleologul, vine în Moldova mitropolitul de Mitilene, care este din nou respins. Mai mult,
în 1387, Fanarul numeste un nou "dichiu" si "exarh" în partile Haliciului si ale Moldovei,
pe mitropolitul Mihail al Bethleemului, cu singurul rezultat : ridicarea anatemei asupra
clerului si credinciosilor126.
Rezolvarea deplina a conflictului major dintre Biserica Moldovei si Patriarhia
Ecumenica are loc sub domnia înteleapta a lui Alexandru cel Bun. El trimite, în 1401, o
solie la noul Patriarh Ecumenic, Matei, cu rugamintea de a ridica anatema asupra sa si a
celor doi ierarhi si, mai ales, de a recunoaste pe Iosif ca mitropolit al Moldovei.
Prin gramata si scrisoarea Patriarhului Ecumenic Matei catre Alexandru cel Bun,
din 26 iulie 1401, Iosif este recunoscut ca mitropolit al Moldovei, cu sediul la Suceava.
124
N. Iorga, Istoria Bisericii românesti si a vietii religioase a românilor, a II-a, vol. I, Bucuresti, 1929, 59-
60 ; C. Marinescu, Înfiintarea Mitropoliilor din Tara Românesca si Moldova, Bucuresti, 1924, 22 ; N.
Dobrescu, Întemeierea Mitropoliilor si a celor dintâi mânastiri din tara, Bucuresti, 1906, p 128
125
Panaitescu, Alexandru cel Bun, Bucuresti, 1931, 59 ; Idem, Istoria Românilor, Bucuresti, 1943, 83.
126
M. Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Galati, 1996, 70-92.
40
Ecumenicul trimite totusi în Moldova pe ieromonahul Grigorie Tamblac si pe diaconul
Manuil Arhon, pentru a cerceta canonic hirotonia lui Iosif de catre mitropolitul de Halici
(Polonia). Pentru a consolida Suceava ca scaun mitropolitan, Alexandru cel Bun - la sfatul
lui Iosif - aduce aici de la Cetatea Alba în 1415 moastele Sfântului Ioan cel Nou, un
negustor grec din Trebizonda, martirizat de tatari în 1330.
Pe când alaiul cu sfintele moaste se apropia de capitala, domnul, cu mitropolitul,
calugari, preoti si credinciosi l-au întâmpinat la locul numit "Poiana Vladicai", însotindu-l
apoi la Suceava, unde va fi depus în biserica Mirautilor127.
losif Muşat, după informarea pe care, în 1401, solii lui Alexandru Vodă cel Bun
(1400—1432) o dau patriarhului ecumenic Matei I (1397—1410), era un om de ţară,
moldovean, nu venit «de aiurea», cum se zvonea, de neam cu domnul Moldovei,
arhiereu hirotonit canonic de către mitropolitul Haliciului şi pentru aceasta il voiau
mitropolit al lor, la Suceava. Prin urmare şi Iachint şi Iosif, erau pe deplin şi
canonic ândreptăţiţi a lua în mâini cârma mitropoliilor lor de la Argeş şi Suceava.
Şi într-un caz şi într-altul, repetăm, Patriarhia Ecumenică, pusă în faţa unor
fapte deja ândeplinite, înfiintarea mitropoliilor şi ale gerea întâistătatorilor lor,
săvîrşite din propriul ândemn al voievozilor şi al credincioşilor români dintr-o parte
şi alta a Milcovului , a trebuit să le ratifice, recunoscând şi binecuvîntând ceea ce
deja se rânduise aici.
Aceasta dovedeşte însă că la iniţierea planurilor de organizare a Bisericilor
româneşti de la sud şi est de Carpaţi rolul ei, al Patriarhiei Ecumenice, a fost ca şi
inexistent. Şi totuşi, precum s-a arătat, cu prilejul ratificărilor, în schimbul
legitimizarii solicitate de munteni şi de moldoveni, desigur, ea a ridicat cevai pretenţii de
jurisdicţie canonică.Chiar de la început însă, acest lucru, sub felurite forme, a stîrnit
printre români acţiuni de protest, al căror scop era deplina neatîrnare a Bisericilor lor.De
catre întâistătătorii acestora se săvîrşeau unele fapte care probează că ei nu ţineau
întru totul seama de pretenţiile patriarhului, lucru ce poate demonstra dorul lor după
independenţă.
Unele acţiuni ale aceslora sunt în măsură să arate aşa ceva. Mitropolitul Iachint
de la Argeş, de pildă, oprit în unele cazuri de domn, n-a partici pat la nici o şedinţă
a Sinodului patriarhal din Constantinopol, deşi la recunoaştere, în 1359, i se prescrisese
o astfel de ândatorire.
„Încă din sec. XIV avem ştiri precise ca ierarhii români erau aleşi de
domnul ţării, probabil împreună cu un sobor de clerici şi mireni (Iachint al Ţarii
Româneşti şi Iosif al Moldovei). „128
Iachint a fost doar recunoscut de Patriarhia Ecumenică în 1359. în schimb,
Patriarhia a recunoscut alegerea lui Iosif al Moldovei, care era român, doar dupa
lungi demersuri din parlea moldovenilor şi mai ales în urma refuzului lor de a
primi un ierarh grec (1401). Abia în ultimele decenii ale sec. XIV în Ţara
Românească şi la începutul celui de al XV-lea în Moldova, Patriarhia a izbutit să

127
N. Iorga, o cit., 60-62 ; C. Zaharia, Iosif Musat, întâiul mare ierarh român, Bucuresti, 1987, p 296.
128
ibidem
41
impună pe scaunele mitropolitane ale acestor ţări cîţiva ierarhi greci, hirotoniţi la
Constantinopol şi membri ai Sinodului patriarhal.
Dar după căderea Constantinopolului (1453), în împrejurări excepţionale
care s-au ivit, mitropoliţii Ţării Românoşti şi ai Moldovei — ca şi episcopii lor
sufragani — au fost aleşi numai dintre iomăni — dc către un sobor de clerici
(ândeosebi egumeni) şi mari dregători, fiind hirotoniţi în ţară (inclusiv mitropolitul,
dacă nu era arhiereu în momentul alegerii).
Alegerea era întărita de domn; pentru mitropoliţi se cerea Patriarhiei aşa
numitul «ecdosis», adică re-cunoaşterea actului săvîrşit în ţară. În multe cazuri însă,
nu se ândepli-nea nici această formalitate, mai ales în Moldova. Mitropoliţii Ţării
Româneşti şi ai Moldovei aveau doar datoria să pomenească pe patri arhul
ecumenic la slujbe şi să primească Sfântul şi Marele Mir de la Constantinopol
neavând un număr corespunzător de ierarhi pentru sfinţirea lui, deşi, uneori s-a
sfinţit şi la noi, ori s-a adus din alte ţări.Deci, prin alegerea şi hirotonia propriului
lor întâistătător Bisericile din Ţara Românească şi Moldova deţineau dreptul principal
sau caracteristic autocefaliei. Patriarhului ecumenic i se acorda doar cinstea cuvenită
în calitatea sa de întâiul între patriarhii ortodocşi prin înşti inţarea alegerii
întâistătătorului Bisericii şi prin pomenirea sa la slujbe.

III.3. ÎNFIINŢAREA MITROPOLIEI ARDEALULUI

Revenind la situatia din Ardeal dupa cucerirea lui de catre unguri, aflam din cronica
notarului anonim al regelui ungur Bela IV Geasta Hungarorum, o intreaga descriere a
luptelor purtate de unguri cu voevozii romani ai micilor principate din Tara Ardealului.
Cronicarul anonim scrie ca existau trei provincii Dacia Porolissensis condusa de
Menumorut, Dacia Apulensis condusa de Gelu şi Dacia Malvensis al carei conducator era
Glad. Acestia au fost infrinti de unguri. Mai aflam ca Arpad conducatorul ungurilor l-a
casatorit pe fiul sau Zulta cu fiica lui Menumorut ca sa asigure şi prin aceasta stapinirea
regiunii cucerite 129.
Despre romanii din Transilvania mai vorbesc şi alte cronici cum ar fi Chronicum
Hungaricum a lui Simonis de Geza precum şi în alte documente ale regilor unguri în care
se vorbeste despre Transilvania. Problema continuitatii romanilor în Dacia dupa retragera
ordonata de imparatul Aureleian a fost mult discutata dar de fapt concluziile celor care au
cautat s-o solutioneze au fost prea mult determinate de interese politice şi mai putin de
adevarul istoric. Astfel istoricii unguri şi austrieci în frunte cu Hunfalvy şi Roesler sustin
ca romanii au imigrat în Transilvania dupa cucerirea ei de catre unguri, în ciuda faptului ca
insusi cronicile unguresti vorbesc despre romanii cu care navalitorii unguri au avut de
luptat.130
Acesti istorici nu au de fapt documente care sa sprijine teoriile lor, ei folosesc doar
anumite consideratii lingvistice aratand asemanari lexicale intre anumite cuvinte din limba

129
C. C. Giurescu, Istoria românilor…, 147
130
Pr. Prof. Dr.Dumitru Staniloae. Rolul Ortodoxiei în formarea şi pastrarea fiintei poporului român şi
a unitatii nationale…, 532
42
romana cu unele cuvite din limba albaneza. Aceste speculatii insa nu au prea mare baza
intrucat un se cunoaste nici limba dacã nici traca veche ca astfel se poata descoperi
originea cuvitelor din romana şi albaneza şi legatura lor cu lexicul dac şi trac.
Evident ca motivatia istoricilor mentionati nu poate fi separata de anumite interese
politice care incearca sa prezinte pe unguri drept ocupantii Transilvaniei intr.-un moment
cand era golita de locuitorii romani, deşi cronicarii lor scrisesera cu total altceva prin
descrierea luptelor purtate în Ardeal de catre ungurii navalitori cu populatia bastinasa.
Romanii care nu au documente scrise ramase din acele timpuri tulburi, folosesc
documentele strainilor pentru a demonstra continuitatea.
În secolul IV episcopul gotilor Wulfila care pastoreste peste gotii din Dacia traduce
biblia în limba gotica şi completeaza vocabularul gotic mai putin elaborat imprumutand
cuvinte din latina locuitorilor Daciei în afara de aceasta, exista şi alte argumente lingvistice
în sprijinul continuitatii131.
Mitropolia romanilor transilvaneni dateaza din a doua jumatate a sec. XVI. Primul
mitropolit a fost Efitimie. La sfarsitul sec. XVII, Mitropolia Ortodoxa de la Alba Iulia isi
inceteaza activitatea odata cu trecerea mitopolitului Atanasie Anghel, urmat de o parte din
cler şi credinciosi, la Biserica Catolica. Mitropolia Ortodoxa din Ardeal va fi reinfiintata
abia în anul 1864, cu resedinta la Sibiu, primul mitropolit fiind Andrei Saguna. 132În
teritoriile intracarpatice, din secolele IX-X, poate chiar mai de mult - odata cu cristalizarea
primelor formatiuni politice cunoscute (Gelu în Transilvania propriu-zisa, se pare cu
centrul la Dabaca, Menumorut în Bihor şi Arad, Glad în Banat, altul în jurul orasului Alba-
Iulia), locul horepiscopilor şi al episcopilor misionari a fost luat de episcopii propriu-zisi
(eparhioti).
Cu alte cuvinte, în noua situatie politica, cu conducatori care isi aveau resedinta intr-
o cetate, institutia horepiscopilor s-a dovedit necorespunzatoare, intrucat fiecare
conducator politic voia sa aiba în „cetatea” sa un episcop, care sa-si intinda carmuirea peste
preotii şi credinciosii din formatiunea politica respectiva. Astfel de episcopii ortodoxe
romanesti au putut existala Dabaca, centrul stapanirii lui Gelu Romanul, la Alba-Iulia, pe
langa conducatorul politic de acolo, la Biharea, centrul stapanirii lui Menumorut, la
Morisena, pe langa ducele Glad.
Intr-o diploma a imparatului Vasile II Bulgaroctonul al Bizantului (976-1025) din
anul 1020, era mentionat un „castru episcopal” la Dibiscos, probabil vechiul Tibiscum din
timpul romanilor (Jupa - Caransebes, dupa altii Timisoara de azi). 133Dupa cotropirea
Transilvaniei de catre regatul catolic maghiar (secolele XI-XIII), în locul vechilor
formatiuni politice romanesti s-au creat asa-numitele „comitate” (Bihor, Alba, Hunedoara
etc.). Acelasi lucru s-a intamplat şi cu institutiile bisericesti ale romanilor, adica în locul
episcopiilor ortodoxe de aici au luat nastere episcopii catolice maghiare. Deci, o data cu
crearea comitatului Bihor, cu resedinta în Biharea, în locul episcopiei ortodoxe s-a creat o
episcopie latina, mutata în curand la Oradea, unde a ramas pânã aproape de zilele noastre,
fapt recunoscut şi de unii istorici maghiari. Tot asa, sediul comitatului Alba a fost stabilit în

131
Neagu Djuvara, ocit., 96
132
Ibidem
133
Constantin C. Giurascu, Intemeierea…, 674
43
Alba-Iulia, unde s-a creat şi o episcopie romano-catolica, existenta pânã azi, în locul celei
ortodoxe.134
Episcopia catolica de Morisena (Cenad) a fost creata de regele Stefan cel Sfant,
probabil al Ungariei, în anul 1038, dupa ce a cucerit cetatea de la principele Ohtum sau
Ahtum (tot aici a adus şi calugari latini în manastirea ortodoxa Sfantul Ioan Botezatorul).
Deci, episcopiile catolice din Transilvania au luat fiinta pe locul vechilor scaune episcopale
- sau horepiscopale - ortodoxe de la Biharea (Oradea), Alba-Iulia şi Morisena – Cenad.
Fenomenul inlocuirii unor biserici şi manastiri ortodoxe cu altele, catolice, poate fi urmarit
şi în alte parti ale Transilvaniei.
În ciuda acestor schimbari şi a politicii de catolicizare a romanilor dusa de regii
Ungariei, de multe ori instigati de papa, organizarea bisericeasca a romanilor ortodocsi a
supravietuit. De pilda, intr-o scrisoare a papei Inocentiu III catre arhiepiscopul de Calocea,
din 1205, era mentionata o episcopie ortodoxa „pe mosiile fiilor cneazului Balea”.
Episcopia respectiva putea fi ori în partile Bihorului ori ale Hunedoarei, unde existau cneji
cu acest nume, unii din ei ctitori de biserici.135
O organizatie bisericeasca superioara la romanii transilvaneni este sugerata de insasi
existenta unor manastiri ortodoxe din secolele XI-XIV, unele disparute, dar multe în fiinta
pânã azi. în afara de bisericile de la Dabaca, sunt atestate documentar manastirile de la
Morisena, la inceputul secolului al XI-lea, de la Meseseni, în satul Moigrad-Salaj, de la
Hodos - jud. Arad, cateva biserici rupestre în partile Silajului şi la Cheile Cibuui, în jud.
Alba etc.
În 1204 regele Emeric al Ungariei informa pe papa Inocentiu III, ca unele biserici
„ale calugarilor greci”, adica ortodocsi, din regatul sau, se ruineaza „din lipsa de grija a
episcopilor diecezani şi din pricina acelor greci insisi”. Inseamna ca în Transilvania fiintau
- inca din secolul al XII-lea - puternice nuclee de viata monahala ortodoxa, care presupun
şi existenta unor ierarhi, care sa indrume intreaga activitate bisericeasca.136
În afara de acestea, în toata Transilvania existau numeroase biserici romanesti de
piatra, din care unele dainuiesc pânã astazi, cele mai multe în judetul Hunedoara, ctitorii
ale cnejilor romani din acele locuri: Densus (mentionata mai sus, refacuta în secolul al
XIII-lea), Streisangeorgiu (secolul al XII-lea) - cu fresce din 1313-1314 şi cu o inscriptie în
care sunt mentionati preotul Nanes şi zugravul Teofil, refacuta în 1408-1409 de cneazul
Candres şi sotia sa Nistora -, Strei, Santamaria Orlea, Cetatea Coltului, Gurasada (toate din
secolul al XIII-lea), Ostrov, Sanpetru, Nucsoara, Pesteana, Lesnic, Criscior, Ribita,
manastirea Prislop (toate din secolul al XIV-lea), iar în alte parti ale Transilvaniei:
manastirea Rameti - jud. Alba (secolul al XIV-lea), cu o inscriptie din 1377 care consemna
numele arhiepiscopului Ghelasie şi al zugravului Mihu, Zlatna şi Lupsa, în judetul Alba,
biserica Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului (secolul al XV-lea, pe locul uneia mai
vechi), Vad şi Feleac, în judetul Cluj (secolul al XV-lea) şi multe altele.137

134
Ibidem
135
Pr. Prof. Dr.Dumitru Staniloae. Rolul Ortodoxiei în formarea şi pastrarea fiintei poporului român şi
a unitatii nationale…, 533
136
C. C. Giurescu, Istoria românilor…, 152
137
Ibidem
44
 Acelasi lucru se poate spune despre manastirile din Banat: Bezdin, Partos, Lipova,
Semlac, Sangeorge, Sredistea Mica, Varadia, Mesici, Voilovita, Cubin, Zlatita, Cusici,
Bazias, Ciclova, Ogradena Veche, toate din secolele XIV-XV. în Bihor, cnejii romani au
ridicat manastirea de la Voievozi (secolele XII-XIV), bisericile din Seghiste, Remetea,
Tileagd (secolele XIV-XV) s.a. în Maramures consemnam manastirea Sfantul Mihai din
Peri, pusa sub jurisdictia Patriarhiei din Constantinopol în 1391, bisericile din Cuhea, Ieud,
Biserica Alba, Apsa de Mijloc, Sarasau, Barsana etc., toate din secolele XIV-XV. în actele
medievale sunt mentionati - incepand cu a doua jumatate a secolului XIV - numerosi
protopopi, preoti şi egumeni, care slujeau în bisericile şi manastirile respective. 138 Existand
atatea biserici şi manastiri, precum şi egumeni, preoti şi calugari, în mod firesc trebuie sa
admitem ca au existat şi episcopi care sa sfinteasca bisericile şi manastirile respective, sa
hirotoneasca preoti, sa numeasca protopopi şi egumeni.
Pentru existenta unor episcopi romani din Transilvania pledeaza şi numeroasele
masuri de asuprire luate de papi sau de regii maghiari (indeosebi de Ludovic cel Mare în
1366 şi Sigismund de Luxemburg în 1428) impotriva Bisericii ortodoxe romanesti de aici.
Asemenea masuri nu erau necesare decat impotriva unei Biserici bine organizate şi
nicidecum impotriva unor crestini izolati şi fara carmuitori bisericesti care ar fi putut fi
convertiti usor la catolicism. Toate acestea constituie marturii sigure asupra continuitatii
elementului romanesc ortodox în teritoriile intracarpatice.
O scrisoare a papei Grigorie IX, din 14 noiembrie 1234, facea amintire de niste
„pseudoepiscopi de ritul grecilor”, în regiunile de curbura ale Carpatilor, în apropiere de
Episcopia catolica a cumanilor, infiintata cu cativa ani inainte. Acestia erau episcopi
ortodocsi romani, deoarece cancelaria papala medievala numea pe toti episcopii – ierarhi
„pseudoepiscopi” şi „greci”, indiferent de originea lor etnica.139
Tot asa, din diploma data de regele Bela al IV-lea al Ungariei cavalerilor ioaniti, la 2
iunie 1247, în care erau mentionate formatiunile politice conduse de voievozii Litovoi pe
Jiu, în Oltenia, şi Seneslau pe Arges şi cnejii Ioan şi Farcas, ambele în dreapta Oltului,
aflam de existenta unor „arhiepiscopi şi episcopi”, fireste tot de neam roman. Inseamna ca
pe langa fiecare formatiune politica exista cate un conducator bisericesc.140
In Transilvania - organizata ca „voievodat” pânã în 1541 - avem dovezi sigure
despre existenta unor arhiepiscopi şi mitropoliti ortodocsi inca în ultimul sfert al veacului
al XIV-lea. Astfel, nu de mult s-a descoperit în biserica Manastirii Ramet (jud. Alba) o
inscriptie care consemneaza numele arhiepiscopului Ghelasie şi anul 1377. 141 De altfel, în
1360 era atestat documentar cel mai vechi protopop roman cunoscut cu numele. În anii
urmatori sunt intalniti în documente multi alti preoti şi protopopi, în toate zonele
intracarpatice. Am consemnat în paginile anterioare cateva din numeroasele biserici
romanesti din Transilvania, din secolele XIII-XV.
Inscriptia de la Ramet, ca şi celelalte constatari, duc la concluzia ca şi romanii
transilvaneni aveau o organizare bisericeasca asemanatoare cu a romanilor de la sud şi est
de Carpati, în frunte cu un arhiepiscop, sau mitropolit. Ei nu aveau insa un sediu stabil, ci
138
Magistrand Dumitru Găină, ocit., 402
139
Ibidem
140
Pr. Pruf. Liviu Stan, Despre autocefalie…, 377
141
Ibidem
45
erau nevoiti sa stea acolo unde le permiteau carmuitorii politici ai Transilvaniei de atunci.
Asa de pilda, un ierarh cu numele Ioan se stabilise în Hunedoara, dar în 1456 a fost arestat
şi inchis de un inchizitor papal. În l479 era atestat un mitropolit cu numele Ioanichie,
probabil cu sediul tot în jurul Hunedoarei. Inainte de 1488, pentru vreo sapte decenii, patru
mitropoliti ai Transilvaniei au stat în satul Feleac, langa Cluj: Daniil, Marcu, Danciu
(Stefan?) şi Petru. Un mitropolit Ioan, originar din satul Pesteana, se pare ca si-a avut
sediul în Manastirea Prislop (1533). Intre anii 1557-1570, trei mitropoliti si-au avut
resedinta în manastirea de la Geoagiu, nu departe de fostul scaun vladicesc de la
Ramet.142Dupa ce Alba-Iulia a devenit capitala principatului autonom al Transilvaniei -
creat în 1541, cand Ungaria a fost transformata în pasalac turcesc - sediul Mitropoliei
Transilvaniei s-a stabilit în acest oras (se pare din 1572), unde a ramas pânã la inceputul
secolului al XVIII-lea.
Aici au pastorit mitropolitii Ghenadie I (1579-1585), sprijinitor al diaconului
tipograf Coresi din Brasov, Ioan de la Prislop (1585-c. 1605), în timpul caruia Mihai
Viteazul a ridicat o noua catedrala şi o resedinta mitropolitana în Alba-Iulia (1597),
Teoctist (c. 1605-d. 1622), Ghenadie II (1627-1640), Ilie Iorest (1640-1643, +1678),
aparator al Ortodoxiei, Simion Stefan (1643-1656), sub care s-a tiparit Noul Testament de
la Alba-Iulia din 1648, prima editie în limba romana, Sava Brancovici (1656-1680, +1683),
luptator impotriva incercarilor de calvinizare a romanilor şi altii.143
Biserica Ortodoxa Romana din Transilvania a avut permanente legaturi cu
domnitorii şi ierarhii din Tara Romaneasca şi Moldova. De pilda, mitropolitii Ungrovlahiei
aveau şi calitatea de „exarhi ai Plaiurilor”, adica de reprezentanti ai Patriarhiei Ecumenice
din Transilvania („Plaiuri”), locuita de romani ortodocsi, unde Patriarhia nu-si putea
impune direct autoritatea sa. 144
Numerosi domnitori munteni şi moldoveni au ridicat biserici şi manastiri în
Transilvania: Prislop, Lancram, biserica Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului, Vad,
Feleac, Toplita, Catedrala mitropolitana din Alba Iulia, ridicata de Mihai Viteazul, biserica
din Turnu Rosu-jud. Sibiu de Matei Basarab, bisericile din Ocna Sibiului şi Fagaras sau
manastirea de la Sambata de Sus, toate ctitorite de Constantin Brancoveanu, în schimb, un
numar de manastiri şi biserici de mir din Tara Romaneasca şi Moldova erau ctitorii ale
transilvanenilor.
În 1701, Curtea din Viena a desfiintat vechea Mitropolie ortodoxa a Transilvaniei cu
sediul la Alba Iulia, iar în locul ei s-a creat o Episcopie unita, supusa arhiepiscopului
romano-catolic maghiar din Esztergom; sediul ei a fost mutat apoi la Fagaras (1723) şi Blaj
(1737). Ulterior a fost ridicata de papa la rangul de Mitropolie (1853), cu trei dieceze
sufragane: Oradea (infiintata în 1777 şi subordonata initial tot Eszterogomului), Gherla şi
Lugoj, infiintate în 1853.145
Romanii ortodocsi au ramas fara un conducator duhovnicesc din 1701 pânã în 1761,
cand Curtea din Viena - constransa de miscarea condusa de calugarul Sofronie de la Cioara
- a numit un episcop ortodox sarb, Dionisie Novacovici, cu sediul în Rasinari, urmat de alti
142
Magistrand Dumitru Găină, ocit., 404
143
Ibidem
144
Prof. dr. Iorgu D. Ivan, ocit.,, 9
145
Ibidem
46
trei, care si-au stabilit resedinta în Sibiu: Sofronie Chirilovici, Ghedeon Nichitici şi
Gherasim Adamovici. Abia în 1810 au obtinut dreptul de a-si alege un episcop de neam
roman - Vasile Moga - stabilit tot în Sibiu (1811-1845). Acesta s-a interesat – în pofida
restrictiilor ce i-au fost impuse – de scolile romanesti din eparhie, de pregatirea preotilor,
de tiparituri, dar a militat şi pentru emanciparea politico-sociala a neamului sau.

III. ORGANIZAREA BISERICEASCA SI INCEPUTUL

AUTOCEFALIEI
47
 III.1.Inceputurile afirmarii autocefaliei in Biserica Ortodoxa Romana

Factorul creştin apare în procesul de romanizare de la originea poporului roman cu un

rol atât de determinant, încât se ridică la o însemnătate egală cu aceea a românităţii noastre
însăşi. „Cu bună dreptate se poate vorbi de aceste două fenomene ca de două direcţii
istorice cardinale, ca de coordonatele magistrale ale etnogenezei noastre.”146
Toate popoarele din jurul Daciei îşi cunosc data precisă când au devenit creştine, cu
anul şi uneori chiar ziua,căci toate au adoptat noua religie târziu, din calculele politice
minuţios chibzuite.
Poporul nostru însă n-o poate preciza, deoarece n-are certificat de botez. S-a nascut
creştin în mod spontan, natural, o dată cu formarea romanităţii sale, la a cărei desăvârşire
creştinismul popular şi-a adus contribuţia cea mai de seamă. Noi suntem români fiindca
suntem creştini şi creştini fiindcă suntem români.
„La apariţia credinţei creştine ca exponent al spiritualităţii imperiului roman,
romanismul carpato-danubian era desigur clar afirmat în focarele sale din fosta Dacie
traiana şi din provinciile vecine, dar aceste focare erau încă sporadice şi cu prea slabe
perspective de durată în faţa covârşitoarelor ameninţari care îi veneau din partea
neamurilor migratoare.”147
Dacă a putut totuşi să se consolideze, să se unifice şi să oţelească vitalitatea bazei sale
geto-dacice cu o superioară energie, care să reziste tuturor primejdiilor, supravieţuindu-le
şi dominându-le o datoreşte mai presus de orice nesecatului izvor de forţe morale care era
creştinismul.
„Acest factor a venit în sprijinul romanităţii noastre într-un moment atât de critic - cu o
Dacie părăsită de oficialitatea romana şi în mare parte cotropită de migraţii covârşitoare
şi cu un imperiu roman la cumpăna înclinării sale spre decadenţa şi dezmembrare - încât
nu ne temem de exagerare încheind prezenta expunere cu gândul că dacă poporul nostru
n-ar fi fost roman, ci ar fi fost orice altceva, ar fi devenit totuşi creştin, ca şi neamurile
străine din vecinatatea sa, dar daca n-ar fi fost creştin atunci, în acel mare moment de
răscruce, este îndoielnic că ar mai fi rămas roman.’148
Trebuia să existe şi o organizare bisericească în teritoriile carpato-dunărene. İzvoarele
istorice au dovedit că încă de la începutul secolului al IV-lea, deci îndată după promulgarea
edictului de la Mediolanum din 313, sunt atestate documentar aproximativ 15 scaune
episcopale în diferite cetăţi de pe malul drept al Dunării, în provinciile romane Pannonia
İnferior, Dacia Ripensis şi Moesia İnferior (azi în İugoslavia şi mai ales Bulgaria) - la
Sirmium, Singidunum, Viminacium, Oescus, Bononia, Marcianopolis, Novae, Appiaria,
146
Radu Vulpe, Romanitate şi crestinism, Galati, 1977, 45
147
ibidem
148
Eftimie Luca, Episcopul Romanului şi Husilor, ocit., 67

48
Abbvitus, Durostorum, ai caror titulari au participat la lucrările unor Sinoade ecumenice
sau locale.
Presupunem că acestea erau şi mai vechi, pentru că în jurul anului 300, în cursul
persecuţiei lui Diocleţian, în cetăţile respective au suferit moarte martirică un numar
apreciabil de preoţi.
În nordul Dunării se cunoaşte un singur episcop şi anume: „Teofil „al Gothiei”,
participant la lucrarile primului Sinod ecumenic de la Niceea din anul 325; titulatura lui
se explică prin aceea că la data respectivă teritoriile nord-dunarene erau sub stăpânirea
goţilor.” 149
În anul 336 a fost hirotonit la Constantinopol un ucenic al lui Teofil, Ulfila, unul din
marii misionari din ţinuturile nord-dunărene (unul din părinţi era grec, altul got).
Potrivit relatărilor unui istoric de atunci, Filostorgiu, el „a fost hirotonit episcop pentru
toţi creştinii din ţara getică”150, deci dintr-o ţară ai cărei locuitori erau consideraţi ca „geţi”
(acum daco-romani).
Reîntors în nordul Dunării, el a predicat în limbile gotică, latină şi greacă (pentru
descendenţii grecilor luaţi în captivitate de goţi).
La început a fost ortodox, dar mai târziu a devenit arian sau semiarian. în chip deosebit
trebuie arătat ca acum a început traducerea Bibliei în limba gotică, folosind şi un alfabet
nou, creat de el.
Prin anul 348 a fost nevoit să se refugieze - cu mulţi credincioşi - în sudul Dunării, din
cauza persecuţiilor îndreptate împotriva creştinilor de conducătorii goţilor, continuându-şi
acolo activitatea până la moarte (c. 381-383).
„Pe lângă aceştia, au putut activa în nordul Dunării şi alţi episcopi, dar şi aşa numiţii
„horepiscopi”, adica episcopi de sat, atestaţi în Biserica veche între secolele III-XI, care
locuiau în sate şi activau numai din încredinţarea unor episcopi cu eparhie sau episcopi
„perihoreţi” (misionari).”151
Menţionăm la început că Sfântul Andrei a trebuit să hirotonească episcopi, preoţi şi
diaconi în cetăţile de la Pontul Euxin în care a predicat pe Hristos. „La rândul lor, primii
episcopi au hirotonit pe alţii, chiar în condiţiile în care credinţa creştină nu era încă
recunoscută legal. „152
Numai aşa se poate explica faptul că în cetatea Tomis, metropola provinciei, sunt
atestaţi documentar mai mulţi episcopi. Actele martirice amintesc pe episcopii
Evangelicus, Efrem şi Tit la începutul secolului al IV-lea.
Un episcop de Tomis cu numele Marcu a participat la lucrările primului Sinod
ecumenic de la Niceea. în anul 369 era atestat documentar episcopul Betranion, apărător al
Ortodoxiei în faţa ereziei ariene; urmaşul sau Gheronţie a participat la Sinodul II ecumenic
de la Constantinopol din 381.

149
Constantin Daicoviciu, Dacia şi romanitatea sa, Bucuresti, 1980, 79
150
Radu Vulpe, ocit., 81
151
ibidem
152
Virgil Lungu, Organizarea vietii bisericesti în Scytia Minor, în Izvoarele Crestinismului romanesc,
Arhiepiscopiei Tomisului, Constanta, 2003, 84
49
 În secolul al V-lea sunt cunoscuţi episcopii Teotim I, Timotei, care a luat parte la
Sinodul III ecumenic din 431, de la Efes, İoan, Alexandru, Teotim II, iar în secolul următor
Paternus şi Valentinian.
„Toţi erau oameni de mare cultură, autori de scrieri teologice, care au luat parte la
controversele dogmatice ale timpului.”153
În secolul al VI-lea Scythia Minor era o „provincie mitropolitană”, iar titularul ei
devenise mitropolit, având 14 episcopii sufragane, în principalele oraşe ale provinciei.
Toate aceste scaune episcopale - inclusiv Tomisul - erau în legatură directă cu Patriarhia
din Constantinopol, noua capitală a imperiului, principiu consfinţit printr-o hotarare a
Sinodului IV ecumenic de la Calcedon, din anul 451. Deci erau legaţi de Roma prin limbă,
iar de Constantinopol prin credinţă.154
Din aceeaşi provincie erau originari şi câţiva teologi de prestigiu, din care vom
menţiona doar doi: Sfântul İoan Casian (c. 360-435), întemeietorul a două mânăstiri în
Marsilia (azi Marseille - Franţa), autorul unor lucrări teologice (Convorbiri cu Părinţii,
Despre aşezămintele mânăstireşti cu viaţa de obşte, Despre întruparea Domnului s. a.) şi
Dionisie Exiguul (sau „cel smerit”, c. 460-545), traducătorul unor cărţi teologice şi
canonice din greceşte, cel care a pus bazele actualului sistem cronologic, cu numărarea
anilor de la naşterea lui Hristos („era creştină”).155
„Răspândirea masivă a creştinismului şi organizarea bisericească în teritoriul
dintre Dunăre şi Mare este confirmată şi de cele aproximativ 35 de bazilici din secolele
IV-VI descoperite în principalele centre urbane ale provinciei, la Tomis, Callatis (azi
Mangalia), Tropaeum Traiani (Adamclisi), Histria (Istria), Axiopolis (Cernavoda),
Troesmis (Iglitia), Dinogetica (Garvan) etc., la care se adaugă peste o sută de inscripţii de
obiecte cu caracter din secolele IV-VI.”156
Din toate acestea, se poate desprinde constatarea că nu poate fi vorba de o încreştinare
a strămoşilor noştri la o anumită dată, de o convertire a lor în masă, din ordinul
conducătorilor politici sau în urma activităţii unor misionari oficiali, cum este cazul altor
popoare din jur.
La daco-romani procesul de încreştinare are o notă specifică, în sensul ca a durat câteva
secole, fiind rezultatul contactului direct al populaţiei autohtone şi al coloniştilor cu
propovăduitorii noii credinţe religioase.
Limba latină şi credinţa creştină au fost factorii care au contribuit la consolidarea
procesului de unificare etnică, lingvistică şi spirituală a autohtonilor cu noii veniţi în Dacia,
de neamuri şi credinţe diferite.

153
Ion Barnea, Date despre episcopia Tomisului, în Izvoarele Crestinismului romanesc,
Arhiepiscopiei Tomisului, Constanta, 2003, p107
154
Cfr.Virgil Lungu, ocit., 84
155
cfr. Virgil Lungu, ocit., 85
156
Ion Barnea, ocit., p108

50
 „Romanizarea şi creştinarea au fost două procese paralele, încât se poate spune ca la
încheierea lor a apărut în istorie un popor nou, cel român, cu o credinţă nouă, cea
creştină, cu alte cuvinte poporul român s-a născut creştin.”157
Cel mai vechi lăcaş de cult descoperit în nordul Dunării este cel de la Slăveni-Olt, din a
doua jumătate a secolului IV, cu dimensiunile 21/7m. Tot aici s-a mai descoperit în 1963
un mormânt, probabil al unui martir.
În Dobrogea, la Tomis, s-au descoperit patru bazilici, cea mai mare fiind probabil
catedrala episcopală, unde episcopul Vetranion l-a infruntat pe împăratul Valens în 369.
Are dimensiunile 28/24m şi datează din secolul V-VI, înlocuind una mai veche. La
Callatis (Mangalia) s-a descoperit o bazilică de tip sirian, sec. IV, diferenţiată de cele
bizantine prin: orientarea altarului spre sud, lipsa absidei şi plasarea laterală a atriumului.158
La Trophaeum Traiani s-au descoperit cinci bazilici din sec. V-VI, dintre care una din
marmură, de 26m lungime. La Histria s-au gasit şapte bazilici, sec.V-VI, una cu criptă.
La Dinogeţia (Garvan), în 1952, s-a descoperit o bazilică cu absida, sec.IV-V, refăcută
mai târziu. Alte bazilici s-au mai descoperit la Troesmis (İgliţa), la Axiopolis (Hinog), la
Noviodunum (Beroe), Ulmetum (Pantelimon), şi İbida cu trei abside. (+ Epifanie,
Basilicile din Tomis, în vol. "De la Dunăre la Mare", Galaţi, 1977).
În 1957 s-a descoperit la Basarabi (fost Murfatlar) un centru monastic alcătuit din şase
bazilici rupestre, săpate în cretă, sec.X-XI. Pe pereţi sunt incizate cruci, chipuri de sfinţi,
figuri zoomorfe, alături de grafite şi inscripţii, peste 60, în gotică şi slavonă.159
În privinţa jurisdicţiei bisericeşti asupra comunităţilor creştine nord-dunărene istoricii
catolici susţin că toate comunităţile din provinciile dunărene ar fi existat sub jurisdicţia
Romei.
Este cunoscută reforma împăratului Diocleţian şi împărţirea definitivă a İmperiului
Roman în cel de apus şi de răsărit din 395 Schimbările au avut urmări şi asupra organizării
bisericeşti.
Astfel, prin „decretul împăratului Teodosie II din 421, toate bisericile din prefectura
İliricului, care făceau parte din İmperiul de răsărit, erau subordonate Arhiepiscopului de
Constantinopol. Prin "Codicele Teodosian" din 438, se prevedea din nou subordonarea
Iliricului faţa de Constantinopol.”160
Deci, Biserica străromână n-a stat niciodata sub jurisdicţia Romei, mai ales că în
primele trei secole, fiecare Biserică locală îşi avea propriul său episcop, bucurându-se de o
deplină independenţă şi nedepinzând canonic de nici un alt ierarh.
Începând cu secolul VII, pe teritoriul României s-au aşezat slavii, care, în contact cu
autohtonii, s-au încreştinat treptat. „Dupa opinia unor mari istorici, Panaitescu sau C. C.
Giurascu, începând cu secolul X s-a introdus slavona în slujbele bisericeşti,oficiate în
bisericile româneşti nord-dunărene.”161
157
Radu Vulpe, ocit., 71
158
cfr. Ion Barnea, ocit., p108
159
cfr. I Barnea. Les monuments rupestres de Bassarabi, în "Cahiers archiologiques", Paris, 1962, 23
160
ibidem
161
Neagu Djuvara, ocit., 72
51
 Explicaţia este că existau grupuri de slavi, ai caror conducători voiau în biserici o limbă
pe care să o înţeleagă şi nu limba română, înţeleasă numai de autohtoni.
Astfel, s-a adoptat treptat slavona de către biserica şi clasa cnezială românească, fiind
introdusă mai târziu şi în cancelariile Ţării Româneşti şi Moldovei.162
„Prin introducerea "ritului bizantino-slav" în bisericile noastre începând cu secolul X,
am rămas mai departe în Biserica Răsăriteană”,163 fiind până astăzi singurul popor de
limbă şi origine latină, dar de credinţă ortodoxă, deci legat de Roma prin limba şi de
Constantinopol prin credinţă, purtând "sigiliul Romei şi amprenta Bizanţului"164, după
fericita expresie a lui Nicolae İorga.
Mai mult: "această sinteză de latinitate şi Ortodoxie, ea însăşi un miracol şi o formă de
originalitate unică, a ajutat poporul român să se menţină, prin latinitate neconfundat în
lumea slavă, iar prin Ortodoxie neconfundat în lumea naţionalităţilor catolice din
vecinatatea apuseană."165
Într-adevăr, noi, Românii, suntem singurul popor neo-latin care purtăm numele
strămoşilor romani, ceea ce implica o puternica constiinta a latinitatii noastre, dublată de
credinţa ortodoxă, conştiinţă ce poartă în ea toata bogăţia spirituală, hărnicia şi demnitatea
Romei, alături de frumuseţea, adâncimea şi spiritualitatea Bizanţului.
Dacă românitatea este conştiinţa însăşi a neamului nostru, implicând unitatea şi
permanenţa, forţa decisivă care integrează elementul acestei conştiinţe, o constituie
spiritualitatea răsăriteană ortodoxă, care menţine şi promovează unitatea şi permanenţa
românească.
În jurul anului 600, întreaga organizare bisericească de la Dunărea de Jos s-a prăbuşit
sub presiunea triburilor avaro-slave.
Prin aşezarea slavilor în Peninsula Balcanică, legăturile daco-romanilor din nordul
Dunării cu populaţiile romanizate din sudul ei au slabit.
În schimb, slavii au reuşit să impună limba slavă în cultul Bisericii noastre - începând
cu secolul al X-lea - care s-a menţinut până în secolul al XVII-lea.
Ştirile privitoare la viaţa bisericească a românilor, după anul 600, sunt destul de
lacunare. Continuitatea unei vieţi creştine este atestată însă de descoperirile arheologice:
şase bisericuţe rupestre într-un masiv calcaros la Basarabi - jud. Constanţa, desigur o
aşezare mânăstirească (secolele IX-XI, dupa unii istorici chiar din secolele IV-XII),
fundaţiile a doua biserici în nordul Dobrogei, una la Niculiţel (secolele X-XII), alta la
Garvan (fosta Dinogeţia) din aceeaşi perioadă. în jurul celei din urmă s-au descoperit
resturi de pictură, la care se adaugă numeroase obiecte de cult creştine între care şi bucăţi
dintr-un clopot, cel mai vechi cunoscut la noi în ţară. 166
O serie de cruci-relicvar şi chiar matriţe pentru confecţionarea crucilor s-au descoperit
în diferite părţi ale ţării, inclusiv dincolo de Prut. Fundaţiile de biserici s-au descoperit la
162
pr.prof.dr. M. Pacurariu, Pagini de istorie bisericeasca romineasca, Sibiu, 1998, 4 - 5
163
Radu Vulpe, ocit., 72
164
ibidem
165
Pr. Prof. dr.Dumitru Staniloae. Rolul Ortodoxiei în formarea şi pastrarea fiintei poporului romin şi a
unitatii nationale, în "Ortodoxia" nr.4/1979, 529
166
pr.prof.dr. M. Pacurariu, Pagini de istorie bisericeasca romineasca, Sibiu, 1998, 45
52
Dabaca, la c. 30 km. NV de Cluj-Napoca (secolele X-XI), altele sub bisericile catolice de
mai târziu din Alba Iulia şi Prejmer, jud. Braşov şi altele.167
Aceste descoperiri sunt nu numai probe incontestabile asupra continuităţii românilor
ortodocsi pe aceste meleaguri, ci constituie şi indicii sigure pentru existenţa unor episcopi
români.
Probabil, în locul vechiului scaun episcopal de la Tomis, distrus de avari şi slavi, va fi
luat fiinţă altul, în nordul Dobrogei, poate la Dinogeţia - Garvan, unde s-au descoperit
biserica şi atâtea obiecte de factură creştină.
„Nu este lipsit de interes să menţionăm că în secolele XI-XIV exista o „episcopie a
vlahilor” în sudul Dunării - pe teritorii aparţinătoare azi Bulgariei şi İugoslaviei - iar
după 1185/86 a luat naştere o Arhiepiscopie vlaho-bulgară la Târnovo, în cadrul statului
„vlaho-bulgar” de la Târnovo, creat atunci Argumentul filologic ne oferă şi el câteva
temeiuri pentru concluzia ca creştinismul românesc a fost de la început cel ortodox
oriental.168”
Unele cuvinte din terminologia noastră religioasă fundamentală păstrează până azi
forma curat grecească, foarte puţin latinizată, altele sunt traducerea termenilor tehnici
greceşti, dar nu în cei curenţi în creştinismul latin-apusean, ci în termeni improvizaţi pe
loc, în mediul nostru popular, în special în ceea ce priveşte administraţia bisericească.
Greceşti sunt termenii noştri religioşi: apostol, episcop, mitropolit, sinod, protopop,
preot, diacon, călugăr, mânăstire, schit, liturghie, Evanghelie, Paşti, botez, mir, mărturisire,
patrafir, tămâie, metanie, blestem, afurisenie, înger, drac, idol, iad, sarindar, saracusta etc.
Aceştia arată că există şi o organizare bisericească la noi, altfel aceste cuvinte ar fi fost
inutilizabile.
Unele ca aceste cuvinte le avem comune cu popoarele latine din Apus, din cauza limbii
comune, altele însă le avem numai noi, ca dovadă a evanghelizării noastre prin misionari
greci orientali.
Cuvântul drac, de exemplu, din numele grecesc al şarpelui, simbol al cultului zeului
medic Asclepios-Aesculap, foarte răspândit în Balcani în secolul III, numai noi îl avem,
popoarele latine (şi germane) din Apus, evanghelizate de la Roma, au derivate din diabolos
destrămătorul. Dovada, că noi am avut misionari din altă parte.
Avem însă o serie de termeni tehnici creştini formaţi pe teren, la noi, prin traducerea
celor greceşti, ceea ce dovedeşte ca n-am fost evanghelizaţi de misionari din Apusul latin,
fiindcă ştim precis că vremea când am fost evanghelizaţi,
"Dacă misionarii ar fi venit trimişi de Roma, ar fi venit cu termenii formaţi de-a gata de
acolo şi i-ar fi impus şi la noi cum i-a impus Roma în tot Apusul. Dar la noi n-au venit cu
fides, Trinitas, Deus, Ecclesia, Oratio, regnum Dei, pater, incarnaţio, resurectio, assumptio,
carnatio, virgo, etc.", ci misionarii şi ucenicii lor locali, având a traduce termenii greceşti în
care învăţaseră ei creştinismul, "au ales din graiul poporului, că unii ce acum i-au învăţat
graiul, cuvintele: credinţa, Treime, Dumnezeu, Tatăl, întrupare, înviere, înălţare, biserică,
rugăciune, împărăţia lui Dumnezeu, Făcătorul, Fecioara etc.". Astfel, "termenii latini, prin
care se exprima creştinismul nostru primit de la Roma, arată dimpotrivă, că nu l-am primit

167
ibidem
168
Neagu Djuvara, ocit., 73
53
de la Roma, ci de la misionari, care nefiind în legatură cu Roma, nu ne-au adus termeni
consacraţi acolo, ci învăţând limba poporului de aici, ca să-i poată predica, au ales din
graiul lui pentru prima dată cuvintele corespunzătoare pentru noţiunile creştine". 169
Aşezarea slavilor în părţile Croaţiei şi Dalmaţiei taie calea asalturilor papale spre
subjugarea creştinilor balcanici şi dunăreni de naţionalitate romanică (de aceea atât de
râvniţi). Romanicii aceştia, de pe atunci romani deja, fură însa mult împuţinaţi în Balcani şi
sporiţi în nordul Dunării prin marea migraţiune din 602. Aşezarea slavilor în Balcani şi
golul lăsat de ei în nordul Dunării provoacă mutarea în mare masă a românilor din Balcani
în ţara lor de azi, mutare sporita în 678, când se aşezară bulgarii în ţara lor de azi.
Aşa se mută centrul de greutate al românimii în fosta Dacie Traiana, unde ea nu pierise
nici după Aurelian şi unde încă păstrase legăturile cu creştinismul ortodox răsăritean.
La Celei, vechea Sucidava, pe unde trecuse Constantin cel Mare şi apoi şi Valens pentru
a repurta asupra goţilor biruinţe şi pentru İmperiul bizantin, dar şi pentru crucea lui Hristos,
exista o bazilică creştină din secolul IV, pe care o restaura Justinian. în ruinele ei
dezgropate în 1946, s-a găsit o amforă cu inscripţia greaca: "Maria naşte pe Hristosul
divin, a preotului Luconohos al lui Licatios, inscripţie antinestoriană".170
Ruina altei bazilici, tot din secolul IV şi restaurată de Justinian, s-a dezgropat la Turnu-
Severin. în dreapta Dunării, inclusiv Dobrogea noastră, multe şi foarte multe inscripţii
creştine, cam tot atâtea greceşti câte latine, multe chiar bilingve, ele rărindu-se cu secolul
VII până la dispariţie.
Latin este epitaful episcopului Sardicii din jumatatea a doua a secolului VI,
Theuprepius,deşi numele îi este grec. Latin este epitaful crisnicului Deciu de la biserica din
Sardica, închinată Sfintului Apostol Andrei, în amintirea predicării lui pe aici. Sarcofagul
lui Dasiu din Durostor, făcut la refugierea de aici dinaintea slavilor şi avarilor în 579, are
inscripţie greacă.171
Cea mai deplină şi definitivă consolidare o primiră legăturile Bisericii româneşti cu
Biserica ecumenica ortodoxă de Răsărit prin intrarea în aceasta a bulgarilor şi a slavilor de
sud în secolul IX.
Faptul că şi bulgarii în 864 şi sârbii în 868 au fost creştinaţi de bizantini, a fost hotărâtor
pentru rămânerea noastră în comunitatea şi în sfera de influenţă a Bisericii Ortodoxe de
răsărit, patronate de İmperiul bizantin.
În urma slavizării Bisericilor creştine ortodoxe sârbă şi bulgară pe la anul 900, în urma
primirii în sec. următor a creştinismului ortodox şi de slavii de nord: ruşi şi ruteni, am
ajuns a fi cuprinşi şi din nord şi din sud de vecini ortodocşi. Spre răsărit Marea tot spre
ortodocsi ne deschidea drum.
Numai spre apus aveam vecini de altă lege, de lege latină. İnfluenţa acestor vecini
asupra noastră însă era împiedicată de limbă diferită, pe când cu slavii aveam limbă
comună, în viaţa politică şi bisericească în urma slavizării acesteia la noi prin îndelungata
simbioză slavo-română, şi prin slavizarea de ei a Bisericii în cuprinsul stăpânirii lor.

169
pr.prof.dr.Dumitru Staniloae, ocit., 530
170
Radu Vulpe, Romanitate şi crestinism, Galati, 1977, 41
171
ibidem
54
 „Slavismul ne-a scutit, de influenţa apuseană bisericească, aceasta având ca vehicol
limba latină, neânţeleasă şi nefolosită la noi după anul 900. Cultura bisericească slavă
alimentându-se exclusiv din cea grecească ortodoxă, şi a noastră tot ortodoxă a rămas şi
în perioada slavonă.”172
Ambele Biserici foloseau cărţile de slujbă şi biblice traduse de Ciril şi Metodiu,
predicile lui İoan Gură de Aur traduse de ţarul Simion († 927), Dogmatica lui İoan
Damaschin, tradusă de arhiepiscopul Ohridei İoan, din vremea ţarului Simion şi a
urmaşului său, şi altele, toate ortodoxe.
Pentru secolele XIII-XIV avem o serie de ştiri şi despre viaţa bisericească a românilor
de la sud şi est de Carpaţi.
Astfe l, este atestată documentar o Mitropolie cu reşedinţa la Vicina, localitate
identificată de cei mai mulţi cercetatori cu oraşul İsaccea de azi, vechiul Noviodunum, pe
malul drept al Dunării, în apropierea Deltei. „N-ar fi exclus ca ea să fi fost o continuare a
episcopiei pe care am presupus-o, în secolele IX-XII, tot în părţile de nord ale Dobrogei,
la Dinogetia - Garvan.”173
İerarhii de la Vicina (Teodor, Luca, Macarie, Chiril, İachint) erau greci de neam, aflaţi
sub jurisdicţia directă a Patriarhiei din Constantinopol. în prima jumătate a secolului al
XIV-lea, însemnătatea Vicinei a început să scadă, datorită deselor încursiuni ale tătarilor
din nordul Mării Negre. 174
Oraşul a ajuns apoi în stăpânirea lui Basarab I, domnul Ţării Româneşti. Ultimul
mitropolit de Vicina, İachint, va fi mutat de domnitorul Nicolae Alexandru Basarab în
scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei, act recunoscut de Patriarhia Ecumenică în 1359.
În 1234 se plângea papa că episcopii ortodocşi din regiunea Milcoviei, din Muntenia de
sus şi din Moldova de jos, converteau şi desnaţionalizau pe ungurii şi saşii trecuţi din
Ardeal în acea regiune. Semn de vigoarea Ortodoxiei şi a românismului acolo, şi dovada a
existenţei episcopiilor noastre de atunci.175
Aceasta scrisoare a papei Grigorie IX, din 14 noiembrie 1234, făcea amintire de nişte
„pseudoepiscopi de ritul grecilor”, în regiunile de curbura ale Carpaţilor, în apropiere de
Episcopia catolică a cumanilor, înfiinţată cu câţiva ani înainte. 176
Aceştia erau episcopi ortodocşi români, deoarece cancelaria papală medievală numea pe
toţi episcopii – ierarhi „pseudoepiscopi” şi „greci”, indiferent de originea lor etnică.177
Tot aşa, din diploma dată de regele Bela al IV-lea al Ungariei cavalerilor ioaniţi, la 2
iunie 1247, în care erau menţionate formaţiunile politice conduse de voievozii Litovoi pe
Jiu, în Oltenia, şi Seneslau pe Argeş şi cnejii İoan şi Farcaş, ambele în dreapta Oltului,
aflăm de existenţa unor „arhiepiscopi şi episcopi”,178 fireşte tot de neam român. Înseamnă
că pe lângă fiecare formaţiune politică există câte un conducător bisericesc.
172
Constantin C. Giurascu, Intemeierea…, 674
173
idem, Istoria romanilor, 160
174
cfr. Nicolae Iorga, Istoria Romanilor, vol.I-II, Bucuresti, 1936, 78
175
ibidem
176
cfr. Pr.prof.dr. danut Manu, ocit, 214
177
ibidem, 215
178
ibidem
55
 „În prima jumatate a secolului al XIV-lea a avut loc procesul de unificare statală a
formaţiunilor politice existente atunci la sud şi est de Carpaţi, sub un singur conducător.”
179

Dar odată cu unificarea cnezatelor şi voievodatelor româneşti de la sud de Carpaţi într-

un singur stat independent, Ţara Românească, precum şi dupa formarea celui de al doilea
stat, Moldova, la răsărit de Carpaţi, a avut loc şi unificarea bisericească din cele doua state
româneşti independente.
Deci, în locul mai multor ierarhi, existenţi pe lângă fiecare voievod, a fost ales unul
singur, purtând titlul de mitropolit. Cu alte cuvinte, procesul de unificare politică a fost
urmat, în chip firesc, de unificarea bisericească, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul statelor
slave învecinate şi cum era în tradiţia ortodoxă, ca organizarea bisericească să se adapteze
celei politice.180
Este necesar să subliniem că în secolele XIV-XVIII Biserica din Ţara Românească şi
Moldova trebuie privită ca o Biserică de stat, oficială - moştenire din Bizanţ, - ea deţinând
un rol important în viaţa politică a ţării şi îndrumând întreaga activitate culturală şi de
asistenţa socială-umanitară.
Diploma cavalerilor ioaniţi, emisă la 2 iunie 1247, menţionează la sud de Carpaţi patru
formaţiuni politice, două cnezate şi doua voievodate conduse de Litovoi, Seneslav, İoan şi
Farcaş.
„Existenţa a patru formaţiuni poitice ne îndreptăţeşte să afirmăm că populaţia Ţării
Româneşti sau Ungrovlahiei, cum este cunoscută în documentele vremii era numeroasă –
istoricii şi sociologii care s-au ocupat cu acesta problemă demografică susţin că la
începutul sec. XIV lea, Ţara Românească număra 500.000. de locuitori concentraţi în 200
de state şi aproximativ 20 de cetăţi”.181
Ungrovlahia era un teritoriu prosper. Cantităţi mari de grâu, piei lucrate, miere,
produse alimentare prelucrate sau sare au stimulat cum era firesc producţia locală. Relaţiile
comerciale cu sudul Dunării, cu regatul ungar, cu negustorii vienezi şi italieni au adus
visteriei imense sume de bani care vor contribui la ridicarea economică şi socială a ţării.
„Diploma vorbeşte despre „morile în fiinţă”, aşadar de agricultura care se făcea
aici, de fâneţele şi păşunile necesare creşterii vitelor şi de pescuit, făcând distincţie între
locurile de pescuit naturale şi cele create de mâna omului, adică iazuri sau heleştee.” 182
În favoarea desimii populaţiei Ungrovlahiei pledează bătăliile purtate în sec. al XIII
lea. Menţionăm luptele cu tătarii pe care le poartă românii din sudul Moldovei şi din estul
Munteniei, cât şi cei din Cara-Ulag, adică din Muntenia centrală, precum şi cei din Banatul
Severinului.
„Un argument poate îl constituie în această privinţă mişcarea condusă de voievodul
Litovoi, un act de rebeliune pornit prin 1272 şi care va fi durat până la 1278. Litovoi este

179
Constantin C. Giurascu, Istoria romanilor, 161
180
cfr. Prof. Univ. Dr. Doc. Radu Vulpe, "De la Dunare la mare", Editura Arhiepiscopiei Tomisului şi a
Dunarii de Jos, Galati, 1979, 34
181
ibidem
182
pr.prof.dr. Danut Manu, ocit, 216
56
învins, iar fratele sau, Bărbat, cade prizonier şi este răscumpărat cu o sumă mare de
bani.”183
Menţionarea tributului pe care Litovoi îl datorează suzeranului său, regele Ungariei, şi
mai cu seamă precizarea expresă că învinşii magistratului Gheorghe au avut capacitatea de
a plăti suma răscumpărării lui Barbat, arunca lumini cu totul verosimile referitoare la
posibilităţile economice ale „ţării Litua”, ale voievodului român ucis în luptă.184
Documentul din care am redat afirmaţiile de mai sus este o diplomă din 8 ianuarie
1285, a regelui Vladislav al IV lea, de mare importanţă pentru noi, deoarece descrie
acţiunea voievodului Litovoi care dorea să-şi extindă autoritatea asupra unui teritoriu aflat
de cealaltă parte a Carpaţilor (ultra Alpis). Regele maghiar a facut eforturi militare de
mare amploare menite să facă faţă atacului declanşat de Litovoi. Dispariţia lui Litovoi nu a
însemnat şi dispariţia voievodatului său,căci fratele său, Bărbat, devine voievod, e drept
supus coroanei ungare.Aceasta succesiune sugerează închegarea unui fir axial al vieţii de
stat feudale: practică moştenirii dinastice.
„Existenţa unei familii provenind din acei „ maiores terrae”,185 menţionaţi în
diploma ioaniţilor, a lui Litovoi şi fraţiilor săi (una cum fratribus suis) amintiţi în diploma
din 1285, presupune o ierarhie în sânul marilor stăpânitori deveniţi cnezi, iar dintre ei unul
fiind ales voievod.
„Apariţia pe harta politică a Europei a Ţării Româneşti şi a Moldovei în cursul
secolului XIV, proces care a consacrat politic supravieţuirea românităţii nord-dunărene în
îndelungata perioadă a migraţiilor, a fost rezultatul împletirii a trei linii de evoluţie
interdependente: concentrarea formaţiunilor politice în cadre teritorial-politice unitare;
crearea instituţilor supreme, laice şi ecleziastice, ale puterii autonome; eliberarea
teritoriului celor două state de sub dominaţiile străine înlăuntrul graniţelor lor istorice,
astfel cum s-au conturat în secolul XIV.” 186
Momentul decisiv al constituirii statelor, exprimat de tradiţia istorică prin termenii de
„descălecat ” şi „întemeiere”, a fost înlăturarea dominaţiei teritoriale a Regatului Ungar.
Anihilarea autonomiei Făgăraşului în 1291 de către regele Andrei III a coincis,
potrivit tradiţiei istorice a Ţării Româneşti, cu trecerea munţilor de către Negru Vodă,
personaj a cărui identitate reală e necunoscută, şi instalarea sa la Câmpulung, unde şi-a
mutat scaunul.
Câmpulungul, până atunci un avanpost al Regatului Ungar, sediu al unei înfloritoare
comunităţi catolice, alcătuită din saşi şi unguri, etapa importantă a drumului comercial care
lega Transilvania de Dunărea de Jos şi cu Marea Neagră, a devenit acum cea dintâi
reşedinţa a domniei Ţării Româneşti, locul unde au fost îngropaţi primii ei domni. Tradiţia
e confirmată aşadar de realitatea istorică.
„Dispariţia autonomiei româneşti din Făgăraş şi concomitenta pierdere a
Câmpulungului de către Regatul Ungar au marcat momentul final al desprinderii de

183
Constantin C. Giurascu, Intemeierea…, 680
184
pr.prof.dr. Danut Manu, ocit, 216
185
ibidem
186
Prof. Univ. Dr. Doc. Radu Vulpe, "De la Dunare …,
35
57
coroana ungară a teritoriilor sud-carpatice aflate până atunci sub dominaţia ei.” 187
„Descălecatul” la Câmpulung a fost urmat: „de întemeierea ţării, adică de agregarea
formaţiunilor politice preexistente, cnezate şi voievodate.”188
Potrivit tradiţiei cronicăreşti a Ţării Româneşti, procesul agregării în staga Oltului a
pornit din Câmpulung, a cuprins Argeşul, care avea să devină cel de al doilea scaun al
domniei, după care ţara s-a lăţit până la Dunăre şi Siret şi probabil, spre gurile Dunării;
integrare teritorială înfătişată de tradiţie ca un fapt de expansiune demografică.
Desăvârşirea întemeierii Ţării Româneşti a avut loc odată cu unirea teritoriilor de la apus
de râul Olt cu voievodatul din Câmpulung, care s-a produs ca act de închinare a
căpeteniilor voievodatului lui Litovoi faţă de mai puternicul voievod din stânga Oltului.
„Actul de închinare a consacrat în cazul acesta nu o simplă anexiune ci integrarea în
Ţara Românească a unei puternice autonomii teritoriale, autonomie cvasistatală, care a
caracterizat timp de secole statutul Olteniei.” 189 Primele ştiri cu privire la statul constituit
la sud de Carpaţi vin din sfera Regatului Ungar. Restaurarea unităţii regatului sub o noua
dinastie, de origine franceză, casa de Anjou, în persoana regelui Carol Robert, s-a realizat
cu sprijinul masiv al papalităţii şi pe temeiul colaborarii cu nobilimea împotriva
magnaţilor, după două decenii de înfruntare între puterea centrală şi forţele centrifuge.

IV. EVENIMENTE MARCANTE ISTORICE SOCIALE

POLITICE ŞI RELIGIOASE

IV. 1. MOMENTUL MIHAI VITEAZUL

Anul 1599 aduse victoria lui Mihai Viteazul care a cucerit Ardealul şi cu aceasta s-a
ivit o noua speranta pentru Romani. Mihai construeste o noua biserica pentru Mitropolia
Ortodoxa Romana dela Alba Iulia chiar în centrul orasului şi intareste jurisdictia
mitropoliei muntene asupra bisericii romanesti din Ardeal. Dar, bucuria Romanilor din

187
Mihai Barbulescu, ocit., 158
188
Neagu Djuvara, ocit., 74
189
ibidem
58
Ardeal nu dureaza mult pentruca în 1601 Mihai Viteazul este asasinat şi Romanii aveau sa
astepte sub dominatia straina mai bine de trei sute de ani pina cind se vor uni cu Romanii
din celelate provincii romanesti.
Problema convertirii Romanilor la Reforma i-a preocupat pe toti principii calvini ai
Transilvaniei. Unii au folosit mijloace de constringere altii au fost mai binevoitori dar toti
au facut cite ceva în vederea acelui scop de a converti pe Romani. Unul dintre cei mai
binevoitori a fost şi Gavril Bethlen care asa cum ne spune Zenovie Paclisanu în studiile
sale privind Istoria Bisericii Romane Unite (16) diploma din 17 Februarie 1614 a dat
preotilor Romani trecuti la Reforma din comitatele Bihor, Crasna, şi Socolnicul de Mijloc,
privelegii egale cu cele ale preotilor maghiari incluzindu-i în Biserica Calvina
Ungureasca.190
Presiunea calvinilor asupra ortodoxilor se inteteste din nou dupa 1630 cind ajunge
principe George Rakoczy I. Aceeasi politica fata de Biserica Romanilor o are şi fiul sau
George Rakoczy II care ii urmeaza în toamna anului 1648. Acest nou principe infiinteaza
episcopia Maramuresului unde în 1650 este numit episcop Savul Popa care insa pleaca
dupa un an în Moldova şi de aceea principele numeste pe Mihail Molodet, destituit zece
ani mai tarziu.. George Rakoczy II are ambitii mari incercind fara reusita în 1657 sa ocupe
cu forta tronul Poloniei. Ceea ce ii aduce mazilirea lui de catre Turci care vin în
Transilvania în 1661 sa restabileasca ordinea tulburata de luptele interne pentru domnie. 191
Turcii impun pe Mihail Apafi I ca principe al Transilvaniei. Dar şi el ca şi
predecesorii sai se amesteca în treburile Bisericii Romanesti numind şi destituind episcopi
şi chiar şi mai mult decat atat, amestecandu-se pânã şi în activitatea preotilor şi a parohiilor
lor. Presiunile calvinistilor sunt cunoscute în intreg orientul ortodox ceea ce il determina pe
patriarhul Dositei al Ierusalimului sa critice cu asprime aceste procedee ale calvinistilor în
cartea sa Scutul Ortodoxiei. în timpul acesta Turcii isi exercita stapinirea în Ungaria în
timp ce Transilvania avea acelasi regim de suzeranitate turceasca la fel ca şi Tarile
Romane. Astfel turcii hotaresc cine sa fie principele Transilvaniei dela care primesc un
tribut annual precum şi osti în caz 192
Sinodul lui Mihai Viteazul pentru disciplina clerului monahal. Printr-o fericita
intamplare ni s-au pastrat actele sinodului de la Iasi, despre care va fi vorba mai pe larg
indata. Am fi castigat şi mai mult avand pe acelea ale sinodului muntean, alcatuit din
Eftimie şi colegii sai, Teofil de Ramnic şi Luca de Buzau, care fotara o noua viata
manastireasca.Sinodul urma indemnul Domnului, care vazuse "ca au inceput sfintele
manastiri niste obiceiuri carele nu sant de tocmeala sfintei pravili" – cerute, cum stim, de
Eftimie din Constantinopol. Se i-au masuri de oprire "pentru egumenii ce incap la
egumenie cu mita, fara voia soborului", - adica a soborului calugarilor din manastirea lor, -
"sau oameni straini din alte teri, fara nicio mila la sfanta casa", aducandu-se astfel "rasipa
şi saracie".193

190
C. C. Giurescu, Istoria românilor…, 163
191
Ibidem
192
Pr. Prof. Dr.Dumitru Staniloae. Rolul Ortodoxiei în formarea şi pastrarea fiintei poporului român şi a
unitatii nationale…, 539
193
I. D. Ivan, ait. cit., 778
59
 Mirenii, de orice treapta, şi ierarhii, pânã la Patriarhii insii, nu aveau voie sa se mai
amestece de acum la manastiri pentru a pune egumeni, pentru a-i alunga sau pentru a face
schimburi şi cumparari cu averea lasata de ctitori: "Au dat", spune actul din 1666, - care
aminteste, pe scurt, aceste hotarari, intarite de Patriarhul Ieremia, tuturor sfintelor manastiri
ca sa aiba pace şi repaos: nimeni din boiari, sau Vladica, sau episcop, sau fiestecine din
dregatori, sa n’aiba voie a lua cu bani, au verice din manastire, nici a pune egumeni, nici a
scoate".194
Toate le hotaraste singur soborul, care "iea seama şi de venit şi de cheltuiala". 195
Judecata asupra calugarilor o va avea egumenul cu soborul sau, iar pacatele cele mai grele,
pe care totdeauna şi le pastrase Domnul, vor fi judecate inaintea lui.Ca sfatuitor la aceasta
masura trebuie privit acel egumen Sarghie de Tismana, pe care Mihai l-a fãcut episcop de
Maramuras. Cunoastem şi pe egumenul din Bistrita, Teofan, în manastirea caruia statu
Mihai ca fugar, în toamna anului 1600, cumparand, cu acest prilej, din banii ostasilor ce se
mai aflau pe langa el, satul Costestii, mosnenesc, pe care l-a daruit ctitoriei al vechilor
Craiovesti.
La 1603, putin dupa moartea lui Mihai, intalnim în Cozia, unde se adaposteste maica
Teofana, mama Domnului, pe egumenul Teodor, care marturiseste pentru o danie, "cu tot
soborul", dupa randuiala ce cunoastem acum: doi proegumeni şi un monah se afla, cu acest
prilej, intre "calugarii" episcopului de Ramnic, care era de fata. 196Planurile de innoire şi
intarire a Bisericii, pe care le formase Mihai, se intindeau insa şi asupra Ardealului
romanesc.
In Mai 1595, clerul inalt şi boierimea Tãrii-Romanesti,- ai caror delegati intrecusera
"invatatura" pe care li-o daduse Domnul, strans de apropiata navalire turceasca,- incheiau,
în numele lui şi dupa placul lor, un tratat de inchinare fata de principele ardelean cu ifosuri
de adevarat "Craiu", catolicul Sigismund Báthory. 197 Acest veritabil ieuit, care aseza pe un
episcop latin, Dimitrie Naprágy, în Scaunul din Alba-Iulia, izgonind pe superintendentul
calvin şi luptand sa desradacineze eresia, nu avea nimic impotriva ortodoxiei romanesti în
sine. Ba era chiar bucuros ca ea sa se inalte, sa se organiseze deplin, desfacandu-se din
legaturile de pânã atunci cu calvinismul şi ajungand în stare sa se poata apara şi pe viitor de
orice incalcare din aceasta parte.
Deci el a fost repede de acord la supunerea tuturor "bisericilor romanesti" de sub
puterea sa catre Mitropolia din Targoviste, catre dreptul canonic şi datinile pe care el le
infatisa. Şi aceasta cu atat mai mult, cu cat Targovistea nu mai era acum în tara straina, de
oare ce tratatul inlatura orice neatarnare politica a principatului muntean, facand în adevar
o unire totala şi desavarsita intre el şi Ardealul craiesc, - "o tara ca alalta", scrie pe atunci
un corespondent al Bistritei ardelene, din Moldova, care se gasia şi ea în aceiasi situatie
politica198.
Tratatul din 20 Mai spune lamurit: " Toate bisericile romanesti" – se pastreaza deci
acest termin calvin de "biserici" – din tara Mariei Sale vor fi sub judecata şi stapanirea
194
Constantin C. Giurascu, Istoria romanilor…, 167
195
Ibidem
196
Neagu Djuavara, ocit., 95
197
Ibidem
198
Radu Vulpe, Romanitate şi crestinism…, 68
60
Mitropolitului din Targoviste, dupa dreptul bisericesc şi oranduiala terii aceleia, şi preotii
isi vor putea strange veniturile lor indatinate şi obisnuite.199
Peste cateva zile, principele Sigismund supunea noului Mitropolit, urmasul, - de la
1585 inainte -, al lui Ghenadie, "bisericile" din Tara Fagarasului, care, de sigur, fusesera
mai mult timp calvinisate. Prin chiar actul sau de numire, Ioan avea, de alminterea, în sama
sa "toate bisericile romanesti din Ardeal şi partile unguresti, afara de acele biserici, peste
care, dupa invoirea noastra, pastoreste (praeest) Vladica Spiridon, care e şi dansul
roman"200, adeca partile de Nord-Vest ale Ardealului şi cele unguresti invecinate cu
dansele.Ca urmas al acestuia se intampina acuma, la Vad, în 1600, un Ioan Cernea
(Chyernay), caruia i se zice, intr-o afacere de mosii, "episcop sarbesc", - adica ortodox-, "al
unor biserici romanesti". Dupa regula din 1595 insa acest episcop al partilor de
Miazanoapte trebuia sã fie sub ascultarea Mitropoliei targovistene, pe cand inainte, afara
de amestecul, în ce priveste credinta, al superintendentului calvin, el se supunea
Mitropoliei de Suceava, - de unde venise, prin manastirea Vadului, aceasta episcopie,
precum cealalta veni, prin manastirea Prislop şi apoi Geoagiu, de la Domnii Tãrii-
Romanesti.
De la inaintasii sai calvini, inlaturati pe deplin, şi de la "Mitropolitul" Ghenadie,
Ioan avea stapanire şi titlurile lor de pânã atunci, şi a lui era acum casa de pe dealul cetatii
Balgradului, casa de care vorbeste o hotarâre din 1581, care, vorbea despre "episcop
romanesc", şi intelegea neaparat, pe cel recunoscut şi sprijinit de Carmuirea din acea
vreme, "piscupul" calvinesc.201
Exista acolo şi o biserica a romanilor sub jurisdictie imperiala, biserica în care si-a
aflat locul de odihna la 1595 un trimis al lui Mihai Vitezul, Danciul din Brancoveni, al
carui fiu ajunse, peste vre-o patruzeci de ani, Matei-Voda, urmasul lui Mihai. Possevino,
iezuitul trimis pentru convertiri în Ardeal şi pânã în Rusia, aminteste de o casa în suburbie
a aceluiasi episcop roman.La sfarsitul anului 1596 Mihai petrecu în Ardeal ca oaspete al lui
Sigismund, intrand în cetatea Balgradului sau Albei-Iulii la 30 Decembre, cu o suta de
calareti din boierimea sa. Principele ardelean, care ajunsese a intelege insemnatatea acestui
vecin, ii facu o cinste neobisnuita, iesindu-i innainte la un sfert de mila.
La 1 ianuarie 1597, dupa ce amandoi conducatori, - cãci tratatul din Mai 1595 fusese
eliminatt inca în cursul aceluiasi an-, vorbisera despre razboiul cu yurcii inaintea nunţiului
papal, Mihai asculta langa aliatul sau slujba în biserica latina a Balgradului, care cuprindea
ramasitile lui Ioan Hunyadi cel tanar şi ale Zápolyestilor. Peste cateva zile, el se intorcea în
tara lui.Peste ceva mai putin de trei ani de la intalnirea sa cu Sigismund Bathory în cetatea
Alba Iuliei, Mihai intra în ea ca învingãtor, dupa ce distrusese armata cardinalului Andrei, -
varul lui Sigismund -, care fusese omorât chiar de unii din osatşii sãi. Acuma Mihai era
liber sa intregeasca şi ctitoria lui ardeleneasca.202
Voevodul învingãtor darui lui Ioan de Prislop carja noua de episcop, şi cu acest
Mitropolit Ioan incepe sirul ierarhilor canonici ai romanilor de peste munti.

199
Constantin C. Giurascu, Istoria romanilor…, 168
200
Neagu Djuavara, ocit., 96
201
Constantin C. Giurascu, Istoria romanilor…, 169
202
Ibidem
61
 Documentele muntene, de intarire din partea Domnilor urmatori, stiu şi ele de
biserica pe care a facut-o "Mihai-Voda pa vreame cand au fost Craiu intr’acea parte de
loc".203 în sfarsit, pânã şi cronica Tãrii-Romanesti, scrisa de Logofatul Teodosie, cuprindea
în partea ei pierduta azi ca original, dar pastrata în reconstituire de catre Mitropolitul Petru
Movila, fiu de domn roman, în notele acestuia despre viata sa, stirea ca în adevar Mihai
Viteazul a intemeiat Mitropolia.204
El "a mutat", zice acest sigur izvor, "episcopia de Balgrad (cãci mai inainte traiau în
alt loc episcopii), unde pânã astazi este cu ajutorul lui Dumnezeu, şi a asezat acolo pe cel
d’intaiu episcop de Balgrad, Ioan, barbat smerit, binefacator şi sfant, care, traind în acel loc
cu sfintenie, s’a invrednicit a primi şi darul facerii de minuni" 205, neputrzindu-i trupul şi
ramaind cu bun miros; minune: „povestita de Hrizea Vistierul şi de Dragomir Pitarul,
tovarasi de lupta ai lui Mihai în Ardeal, ar fi aratat, de alminteri, din capul locului şi celor
mai impietriti tagaduitori cu cat e mai buna credinta romanilor decat a celorlalte neamuri
ardelene ce stau în mijlocul lor.”206
Astfel a luat fiinta, prin cheltuiala, efortul şi sustinerea lui Mihai Viteazul,
"arhiepiscopia şi Mitropolia Balgradului, Vadului, Silvasului"- sau Prislopului
- ,"Fagarasului" – dupa descalvinirea Tinutului -,"Maramurasului şi Terii Unguresti,
iproci", cu resedinta în chiar Scaunul de stapanire al terii, - cel mai trainic şi mai de folos
asezamat al neamului nostru de peste munti.207

IV. 2.MOMENTUL ANDREI ŞAGUNA

Intoleranta ierarhiei sârbesti din punct de vedere naţional a dus cu sine ca timpul, în
care Biserica Ortodoxa din Ungaria a fost pusa sub aceasta ierarhie, să inregistreze pentru
români un întreg sir de suferinte în viata bisericeasca şi naţionala.
Românii nu numai că au fost amenintaţi în dezvoltarea lor culturala, dar erau
amenintaţi în existenta lor naţionala prin slavizare. Limba sârbeasca, parte pe furis, parte
cu forta s-a introdus în scolile şi bisericile noastre; în Biserica s-a introdus cărti slavice, şi
în scoală se impuneau cartile didactice sârbesti şi în acele comune, unde românii erau
preponderenti faţă de sârbi.
Clerul se recruta dintre sârbi, iar dintre români numai dacă isi renegau originea şi se
dau drept sârbi. La treptele mai inalte preotesti, precum episcopi, arhimandriti, egumeni de
manastiri, protopresbiteri se promovau dintre români, numai aceia ce se declarau sârbi, iar
203
Neagu Djuavara, ocit., 96
204
Ibidem
205
Constantin C. Giurascu, Istoria romanilor…, 170
206
Ibidem
207
Radu Vulpe, Romanitate şi crestinism…, 70
62
ca preoti ajungeau românii numai în parohiile mai rău dotate afără dacă prin conexiuni
familiare în urma căsătoriilor cu sârboaice isi castigau şi protectia necesară. Exemple de
acest gen găsim în existenta a numeroase nume, precum: Popovici, Stoicovici, Motcovici,
Iliovici, Adamovici, Ioanovici, Nicolaevici, Petrovici, etc. în Ardeal.
Datorită tuturor acestor probleme, create de sârbi "românii nemultumiti cu tratarea
nasterii din partea ierarhiei sârbesti, începură a reclama contra nedreptaţilor strigatoare
la cer. Dureroasa şi injositoare a fost soarta românilor, asupra cărora au căzut, fără nici
o vina a lor,toate aceste loviri. Totusi şi în aceasta pozitie amarata, ei isi tinură frumosul
lor caracter cu o statornicie nepilduita şi credinta neclatita către împăratul lor, biserica şi
naţionalitatea lor, chiar şi în cele mai furioase vijelii ale razboiului cetatenesc o parasira.
Expusi nefericitelor prigori, şi saraciti prin multe razboaie cu turcii, n-avura atata putere
morala spre a cere reîntregirea bisericii sale...
Pe lângă toate acestea, de vreo caţiva zeci de ani, nu inceteaza a asterne la Înaltul
loc deosebite rugaminti, pentru suplinirea episcopilor Aradului în Ungaria, a Timisoarei şi
a Vârşeţului în Banat cu episcopi naţionali, care avură imbucuratorul rezultat, ca prin pre
inalta împărateasca orânduiala a Majestaţii Sale împăratului Francisc, afără de
episcopiile Ardealului şi Aradului, care au dreptul hotarat de a aplica numai români, în
cele de la Timisoara şi Vârşeţ numai aşa episcopii să se aseza, care cunosc bine limba
româna.
Toate acestea intaresc actele, ce se afla în arhiva Inaltei stapaniri din anul 1828,
1836, 1842 despre denumirea episcopilor Aradului, Timisoarei şi Vârşeţului. Românilor şi
pentru aceea le zacea aceste 3 episcopii la inima, fiindca episcopul Aradului, Nestor
Ioanovici era român, iar episcopul Timisoarei, de pe acea vreme, Iosif Putnic şi al
Varşeului Stefan Popovici, carele prin arhiepiscopul Carlovitului de atunci, 1842/3, numai
din acea privinta se propune inaltei stapaniri spre a trece de la Pacrat la Vârşeţ în calitate
de episcop diacezar, fiindca era nascut din Banat şi stia româneste"208.
Dar nu se marginesc la aceste lucruri şi obiectează că toţi episcopii asezaţi de sârbi,
dar de neam român, nu a facut nimic. Relevant este, după opinia sârbilor cazul episcopului
Moga, predecesorul lui Şaguna, ce nu a facut nimic. După aceea ei prezinta activitatea
episcopilor sârbi. La toate aceste atacuri Şaguna va raspunde în brosura din 1849 în 15
pagini "Pro memoria".
b) Brosura din 1849: "Pro memoria despre dreptul istoric al autonomiei bisericesti
naţionale a românilor de religie rasariteana în ces. reg. provincii ale monarhiei austriece."209
În ea arata şi dovedesc cu date istorice, că Biserica românească din timpuri mai
vechi a avut ierarhia sa naţionala cu mai multe episcopii şi mitropolit în frunte, al carui
scaun era în Alba Iulia (Bălgrad), în Transilvania, că mitropolitii arhiepiscopi se alegeau de
preotime şi se sfiinteau de patriarhul de Constantinopol, mai tarziu de ierarhul patriarhal,
mitropolitul Ungro-Vlahiei, care a rezidat în Targoviste şi mai pe urma în Bucuresti, tot
aici se indica cauzele pentru care românii au pierdut autonomia lor bisericeasca, şi cum
scaunul mitropolitan pe timp indelungat a fost lipsit de arhiereul său, de asemenea cum

208
Pro memoria" - despre dreptul istoric al autonomiei bisericii nationale a românilor de legea rasariteana
în provincile monarhiei austriace de Andreiu Şaguna, 1849.
209
Ibidem
63
episcopiile supuse mitropoliei româneşti rămaseră vaduvite până sub împăratul Iosif II,
când în anul 1783, românii ortodocsi din Transilvania dobândeau episcop în persoana lui
Ghedeon Nichitici, în vreme ce românii din Ungaria şi Banat, ca oi risipite şi fără pastor, se
traseră la episcopiile Aradului, Carancebesului Vârşeţului şi Timisoarei, ce se infiinteaza în
perioada de prigonire.
Prememoria incheie astfel "Acum după ce rupseră lanţurile absolutismului
(stăpânirii silnice), românii sub împărăţia Austriei îşi ridică dreptul lor glas cu
rugămintea lor ca Acel Înalt binevoiască a primi părinteasca reântregire a dreptului lor
istoric îtemeiat pe canoanele bisericeşti şi pe legile fundamentale publice în ca 2 din
4martie a. c. spre a cărei făptuire să se îndure a o face un sinod pentru toţi românii din
episcopiile Ardealului, Bucovinei, Timişoarei, Aradului şi Vârşeţului"210.
Broşura trebuia să fie urmată în anul 1850 de un "Adaus la Promemoria", constituită
din 23 de pagini care expun istoric vechimea şi suferinţele Bisericii Ortodoxe Române din
Austro-Ungaria precum şi despre mitropoliţii ei din Alba-Iulia. Ea trebuie să descopere
aceste lucruri înaltelor cercuri de la Viena şi Budapesta. Prin publicarea acestor broşuri s-a
dat semnalul unei actiuni serioase, condusă sistematizat şi cu înţelepciune din partea
românilor ortodocşi din Austro-Ungaria pentru emanciparea lor bisericească.
Acţiunea de despărţire de sârbii ortodocşi este începută de Şaguna în 1849.
"Episcopul Şaguna, zice G. Bariţiu, în timp de aproape 4 luni, cât a stat la Viena s-a
folosit de toate ocaziile posibile spre a pregăti la curte calea pentru despărţirea românilor
şi concentrarea lor într-o mitropolie naţională, cu totul independentă de oricare alta,
pentru că aşa alături, cu exerciţiu religios, să-şi poată dezrobi şcoala şi cu ea limba şi
constituţia naţională de sub jugul slav, sub care căzuse foarte greu atât mai înainte, cât şi
mai vârtos, în cei 150 de ani din urmă" 211.
În concepţia lui Şaguna în cadrul Mitropoliei Ardealului va intra şi episcopia
Bucovinei. De aceea în 1843 se adresează episcopului Bucovinei, Eugeniu Hacman, pentru
cooperarea în vederea realizării acestei idei. În continuare se prezintă românilor bucovineni
avantajele înfiinţării acestei mitropolii.
Şaguna nu lasă nici o ocazie nefolosită pentru a cere realizarea obiectivului sau. La
conferintele din 1850 ale reprezentantilor ortodocsi din Austro-Ungaria, tinute le Viena sub
presedintia mitropolitului sârb Iosif Rajacici, preocuparea cea mai mare a lui Şaguna a fost
emanciparea bisericeasca şi restaurarea mitropoliei române. Înainte de a se întruni la aceste
conferinte Şaguna, trimite o adresa mitropolitului Rajacici, din 27 iulie 1850, în care aduce
grave acuze ca a amanat de trei ori întrunirea acestei conferinte: "Eu, zice episcopul
Şaguna, as fi dorit ca după canoanele bisericesti, Fericirea Ta, încă în anul trecut, când
în urma unui decret împăratesc, ai fost chemat la Viena, pentru sfatuire despre trebile
bisericesti, numaidecat să fi fost lucrat într-acolo ca spre acest sfârşit şi ceilalti episcopi
să se cheme"212. Scrisoarea se incheie cu rugamintea ca în luna august să convoace pe toţi
episcopii la Viena.

210
Ibidem
211
Istoria Transilvaniei, Tom. III, 75
212
Dr. Ilarion Puşcariu Mitropolia românilor ortodocsi din Ungaria şi Transilvania, Tiparul tipografiei
arhidiecezane, Sibiu, 1900, 70
64
 Prin adresa din 5 septembrie 1850, ministrul de interne incunostiinteaza pe Şaguna
ca Maiestatea Sa a incuviintat convocarea la Viena, a toţi episcopii gr-or., pentru
conlucrarea asupra afacerilor Bisereicii gr-orientale, invitându-l a se prezenta la Viena 3/15
octombrie 1850.
Înainte de a pleca trimite ministerului un memorand semnat 22 iulie 1850, în care
descopera dorintele şi lipsurile naţiunii române şi ale Bisericii rasaritene. O copie o
adreseaza şi guvernatorului civil şi militar, baronul Wohlgemuth. După aceea Şaguna
pleacă la Viena la conferintele episcopesti. Aici el tine o agendă asupra discutiilor din
fiecare zi. Dar nu gaseste aici înţelegerea necesara discutării problemei mitropoliei
ardelene.Discutiile s-au purtat pe teren steril, avându-se în vedere subiecte de mai mica
insemnătate precum: reabilitarea lui Platon Atanatehievici în scaunul episcopal al Backei,
organizarea consistoriului, dotarea clerului, organizarea seminarilor şi a invatamantului. La
interventiile energice a lui Şaguna, presedintele, patriarhul Rajacici, incearca evitarea şi
eschivarea de la discutarea problemei Bisericii Ardelene.
La consultarile din 4 noiembrie 1850, asupra numirii Bisericii gr-or. din Austro-
Ungaria, Şaguna a propus a recurge la un regim, nu numai în privinta numirii corecte a
Bisericii, ci şi în privinţa altor probleme ale Bisericii, facând o consemnare în 5 puncte pe
aceasta tema. Deşi propunerea a fost acceptată în principiu, ea urma să se discute mai
tarziu. Dar Şaguna a intuit ca propunerile sale nu vor fi luate în calcul şi ca patriarhul
Rajacici va face tot posibilul pentru a face acest lucru. De aceea Şaguna anuntă că la
sfarsitul lunii noiembrie se va retrage şi se va intoarce acasa. Conform acestei declaraţii la
16 noiembrie înaintează problema sa asupra punctelor din program în scris direct la
ministrul de interne, pentru că la 17 noiembrie a înaintat la acesta cererea de a fi demis
acasa. Ministrul, fiind informat de nemultumirea lui Şaguna, l-a poftit pe acesta să mai
rămână, căci regimul va conferii cu el de-a dreptul cauza Bisericii ardelene.
Şaguna a rămas în continuare la sedintele desfasurate la Viena, luând pozitie pentru
constituirea unei mitropolii autonome a ortodocsilor din Transilvania. Astfel la discutia
tipăririi cărtilor liturgice şi la infiintarea unei tipografii la mitropolia sârbeasca din
Carlovitz, Şaguna a propus ca aceasta chestiune să nu fie discutata decât după lămurirea
problemelor ierarhice intre sârbi şi români. Astfel în acest gând a propus că în tiparirea
cartilor bisericesti, ce cuprind titlul cărtilor româneşti să nu se mai scrie cuvintele
"Patriarchatul din Carlovitz", amintind că patriarhul în circulara sa din 27 august 1850
către diaceza Ardealului, după moartea episcopului Gerasim Raţiu, cu nedrept se
numeste:"patriarhul întregei Biserici din Austria", o numire ce vatamă sentimentele
românilor. În sfârşit tot din titlul cărtilor liturgice româneşti a dorit Şaguna să se şteargă
cuvintele:... "Cu binecuvântarea Sfinteniei Sale patriarhul sârbesc, arhiepiscopului şi
mitropolitului Iosif" 213.
Şaguna a mai facut o incercare la 17 martie 1850, atunci când s-a adus în discutie
chestiunea întregirii scaunelor vacante (Arad şi Vârşeţ). Pentru aceasta el intra în conflict
deschis cu patriarhul. Intamplându-se în aceaiasi perioada moartea episcopului Timisoarei,
Şaguna roaga patriarhul Rajacici să aducă în discutie întregirea scaunelor episcopale
vacante.
213
Ibidem
65
 O noua diferenta intre cei doi apare atunci când patriarhul nu-l invită pe Şaguna la
sedinta din 23 martie, în care se discuta şi despre mitropolia românească. Aceasta atitudine
a fost motivată de partriarh prin existenta punctelor depuse de Şaguna la conferinta.
Episcopul Bucovinei a luat apărarea cererii românilor de a infiinta o mitropolie, socotind-o
indreptaţită. Şi de această dată discutia pe aceasta tema a fost curmată de Rajacici.
Şaguna cere la 15 mai să se intoarcă la eparhie, dar mai rămâne până la 2 iulie, la
cererea ministrului.
Nici în timpul absolutismului, Şaguna nu a incetat cu planurile şi rugămintile sale. În
acest timp stagnând cu totul orice incercare de reinfiintare a mitropoliei, Şaguna avut multe
experiente triste şi multe deceptii, dar piedicile ce se arătau din toate partile n-au putut să-i
slabeasca energia şi să-i nimiceasca speranta atingerii scopului dorit.
Astazi, când ne bucuram de existenta acestei institutii şi de roadele sale, acele
greutaţi par a fi avut o destinaţie providentiala, ca din invingerea lor să cunoasca
posterioritatea că drepturile unui popor nu pot fi zadarnicite, poate numai suprimate pentru
un tim
Corabierul iscusit, când departe de uscat pe luciul marii intampina valuri
nefavorabile, care împiedica navigaţia, se mărgineste prin dirijarea pânzelor a tine corabia
nevatamata de valurile marii şi la caz de pericol este multumit să dea peste un adapost unde
să astepte un vant mai favorabil, care să facă să alunece corabia spre limanul dorit.
Intocmai ca şi corabierul a trebuit, să astepte Şaguna 10 ani ai absolutismului steril, până
când în anul 1860, adiind aerul mai blând al libertaţii popoarelor, el putu începe cu puteri
innoite actiunea pentru restaurarea vechii mitropolii române.214
În timp ce românii luptau din răsputeri cu prozelitismul religios şi în timp ce
Biserica lor ortodoxa era amenintata de nimicire, poporul sârb cu patriarhul Arsenie
Cernevici din Ipek în frunte, emigrând în Ungaria, au primit de la împăratul Leopold I şi
apoi de la urmasii săi, importante privilegii naţionale şi bisericesti.
Astfel au primit dreptul de a avea o mitropolie autonomă la Carlovitz, de care ţineau
mai multe episcopii. Românii ortodocsi, lipsiti de ierarhia lor, ajunseră sub scutul ierarhiei
sârbesti şi sub episcopii sârbi. Dacã la început acest lucru a fost de bun augur, mai tarziu s-
a dovedit a fi un nou jug de asuprire şi împiedicare a libertaţii de manifestare. Timp de 150
de ani, cât au stat românii sub ierarhia sârbeasca, sârbii au stors de la ei toate foloasele spre
instarirea lor proprie naţionala, prin deznaţionalizarea românilor, prin intarirea elementului
sârbesc, prin impozite şi taxe prin atragerea în stăpânirea lor a mânăstirilor bogate.
Era natural ca românii să se trezeasca din aceasta letargie, din acest somn de 150 de
ani. Cel care-i va destepta, daruindu-le un nou sens, un nou ţel de luptă va fi Andrei
Şaguna, episcopul. El va face toate demersurile necesare pentru a reinfiinta vechea
mitropolie, care avea toate drepturile potrivit canoanelor şi legiuirilor bisericesti. Dar
ierarhia sârbească va incerca din rasputeri să impiedice ceea ce era un lucru natural, drept
şi obligatoriu. Ca madular al acestei biserici, Biserica sârba ar fi trebuit să ajute la
reinfiintarea mitropoliei, şi nu să o impiedice.
Dreptul istoric al românilor asupra mitropoliei pretinse cu ignorarea documentelor
istorice, îl denigrara sârbii, sustinând ca o mitropolie autonoma româneasca în Alba Iulia
214
Constantin C. Giurascu, Istoria romanilor…, 178
66
numai după nume, nu insa şi în fapta ar fi existat, ceea ce ar fi insemnat ca mitropolitii din
Alba Iulia se sfinteau de ierarhul româniei, din cauza ca nu ar fi avut episcopi sufragani sub
ei. Ca urmare dacă s-ar reinfiinta o mitropolie nu ar putea avea nici un drept asupra
episopiilor din Arad, Vârşeţ şi Timisoara, cu atât mai putin asupra eparhie bucovinene.
Toate obiectiile ridicate de sârbi pot fi citite într-o brosura în limba germana, despre
care Şaguna, în memorialul sau zice: "Aici trebuie să mai amintesc despre o brosura, ce
patriarhul sârbesc Rajacici a compus-o şi tiparit-o în Viena în limba nemteasca în timpul
petrecerii episcopilor la sinod, în care brosura, sau mai bine să zic pamflet, mă descrie pe
mine de un om fudul şi desert, ca să încep cât mai curând de mitropolit al românilor.
Ministrul Bach, intelegând despre acest pamflet, că adică Rajacici a dat-o la tipar, prin
Trifunat, consilier al ministrului de finante, l-a confiscat şi pe mine m-a chemat,
intrebându-ma: dacă cunosc acest pamflet riparit? Eu până atunci nu am avut nici o
cunostinta despre acel pamflet. El mi-a dat un exemplar spre citire şi spre a-i spune, ce
pas vreau să fac , pentru vatamarile din acel pamflet?"215.
Multi şi-au pus intrebarea pentru ce poporul român din patrie, care este un popor
inteligent, bun din fire, iubitor de patrie, într-un cuvânt inzestrat de Dumnezeu cu cele mai
frumoase însuşiri morale şi fizice a fost în tot acest timp rău tratat şi nedreptaţit nu numai
de toate naţiunile conlocuitoare, dar şi de organele administrative! Răspunsul la aceasta
intrebare se afla în dovada vechimii pe aceste meleaguri a poporului român. Celelalte
popoare neavând aceste fundamente au fost stârnite de o furie deosebita.
Luptele din 1848-1849 pentru emanciparea naţională şi bisericească reprezintă unul
din momentele importante ale luptei pentru existenta naţionala. Era normal ca şi după 1848
românii ortodocsi să doreasca emanciparea bisericească şi realizarea unei mitropolii
autonome de cea sârbească. Acele naţionalitaţi, precum în trecut politic au apăsat pe
români şi i-au trimis în stare umilită, aşa voiau şi pe viitor a-i retine în aceiasi stare ca să
tragă foloase şi să se asigure influenta exclusiva asupra treburilor statului.
Dacã mitropolia ortodoxa nu a fost infiintata cu o aşa de mare rapiditate, mitropolia
unită a fost infiintata în schimb în 1850. "Ca o semnatura a timpului e ca încă în decretul
pre inalt din 12 decembrie 1850 s-a incuviintat infiintarea unei arhiepiscopii greco-
catolice la Alba-Iulia şi a doua episcopii greco-catolice subordonate aceleia la Gherla în
Transilvania şi la Lugoj în Banatul Timisan, care din partea guvernului s-a adus simplu la
cunostinta prin nota din 22 februarie nu tocmai spre mutumirea generala"216.
Numirea lui Alexandru Sterca Suluţ ca mitropolit unit la Alba-Iulia, în 1855, se
aduce la cunostinta clerului şi poporului. Astfel el spune: "Maiestatea Sa doreste inflorirea
şi laţirea unirii cu apostolnicul scaun al Romei". Apoi el se adreseaza naţiunii române şi
clerului ortodox, indemnându-i la unire: "Mantuitorul nostru Iisus Hristos încă s-a rugat
pentru unirea tuturor, zicând la Ioan XVII "Parinte sfinte pazeste-i pe cei, ca să fie una
precum şi Noi suntem", apoi mai jos: "Iisus Hristos a trimis pe Sfântul Său Spirit peste
apostoli şi invataceii săi, pe care pe toţi i-a chemat într-o unire". Dispune mai departe a se

215
Dr. Ilarion Puşcariu, ocit., 71
216
Pro memoria" - despre dreptul istoric al autonomiei bisericii nationale a românilor de legea rasariteana
în provincile monarhiei austriace de Andreiu Şaguna, 1849.
67
ruga în biserici "pentru toata naţiunea româna, ca Spiritul Sfant să o lumineze pe ea, ca să
se uneasca sub un cap bisericesc" 217.
Aceasta purtare nedemnă a fost infrânată de episcopul Şaguna, care a ştiut la
momentul decisiv a face plângeri către împărat. Reinfiintarea mitropoliei ortodoxe a fost
prezentată înaintea împăratului şi a regimului ca fiind una din cele mai importante doleante
ale tuturor românilor transilvaneni. Aici se recunoaste meritul episcopului Şaguna, căci el
se adresa împăratului pe baza hotarârilor sinodurilor eparhiale, pe consensul celorlalte
episcopii româneşti şi pe adeziunea inteligentelor româneşti la aceasta cauza. Astfel s-a dat
importanta dorită cauzei.
În acea vreme era dificil a se definii atitudinea episcopiilor existente în Transilvania.
Nu vom discuta numai despre episcopia Bucovinei, condusă de Eugenie Hacman, ci chiar
de episcopieiile Aradului, Vârşeţului. Şaguna a trebuit să trateze cu ei cu multa diplomaţie,
pentru a-i castiga pentru conlucrare. În fata tuturor elementelor nesigure existente, Şaguna
a aflat un sprijin puternic în inteligenta mirenilor: fraţii Mocsonyi, Gozsdu, Babes etc.
La convocarea patriarhului sârbesc episcopul Bucovinei, Eugeniu Hacman, şi-a dat
parerea în favoarea infiintarii mitropoliei româneşti aşa cum ceruse Şaguna. După parerea
lui fiecare Biserica recunoscută de lege are dreptul să-şi regleze, să-şi administreze singura
afacerile sale. Dar trecând anul 1850 cu conferintele ortodocse de la Viena şi venind 1860,
când din nou se reluă firul lucrării pentru realizarea unei mitropolii româneşti, episcopul
Hacman s-a arătat schimbat în vederi în comparaţie cu anul 1849.
Aceste tendinte ambigue ale apiscopului Hacman iesiră la iveală tot mai mult cu cât
cauza infiintării mitropoliei româneşti înainta. Sub titlul "Dorintele drept credinciosului
cler din Bucovina în privinta organizarii canonice a diacezei şi a erarhiei sale referinte în
organismul Bisericii ortodocse din Austria."218 a apărut la începutul anului 1861, o brosura,
în care se cerea ridicarea eparhiei bucovinene la rangul unei mitropolii pe motivul, că
aceasta episcopie dispune de mijloace materiale şi nu trebuie să facă colecte sau datorii,
nici să insărcineze statul sau pe altcineva spre a inzestra mitropolia şi a o păstra în cinstea
cuvenită. Se mai afirmă că au catedrală măreată şi în scurt timp vor avea şi o resedinta
arhierească corespunzatoare, că au un seminar bine organizat, un cler cult şi bine inzestrat,
au trei manastiri pentru arhimandriti, protosingeli, arhidiaconi, etc. Clerul bucovinean
cerea mitropolie pentru a nu mai fi dependent de Carlovitz sau Alba Iulia, în cazul în care
se va reînfiinţa aici.
Pe baza acestor doleante clerul bucovinean a hotărât în sinodul eparhial din
Bucovina din 17/29 februarie 1861 ridicarea episcopiei din Bucovina la rangul de
mitropolie cu 2 arhierei titulari. El a fost generos admitând şi ridicarea episcopiei din
Transilvania la rangul de Mitropolie, iar dacă nu se va putea aceasta va deveni diaceza
sufragana a mitropoliei Bucovinei.Aceste păreri particulare sustinute de clerul bucovinean
au dat lui Şaguna un bogat material de critică. Ea este relevantă în scrisoarea din anul 1861
sub titlul "Anthorismos", adresată clerului bucovinean. Dar şi Şaguna şi-a dat seama că
aceste idei nu puteu veni din partea clerului frate bucovinean, ci proveneau de sus, din
cercurile guvernamentale, care mai curând ar fi dat titlul de mitropolie la toate episcopiile
217
Dr. Ilarion Puşcariu, ocit., 72
218
Ibidem
68
decât să le vadă pe toate reunite sub aceeasi conducere, sub aceeasi mână.Pe lângă toate
declaraţile clerului bucovinean, episcopul Şaguna nu a incetat a lucra ca şi eparhia
Bucovinei să fie în legatura cu mitropolia din Transilvania. Aceasta se poate vedea şi din
petitiile sale viitoare, îndeosebi prin cea din 12 martie 1862.
La această petiţie i se raspunde autograful împăratesc din 25 iunie 1863, prin care se
descopera intentia Majestaţii Sale de a se infiinta pentru românii ortodocsi o mitropolie
independenţa, coordonata cu cea sârbeasca. Înainte ca împăratul să decidă, dacă mitropolia
se va intinde numai asupra marelui principat al Transilvaniei sau şi în toată Ungaria, l-a
chemat pe Şaguna să-şi dea părerea în ambele chestiuni. Şaguna nu a intarziat cu raspunsul
la aceasta intrebare la care s-au mai adaugat şi altele precum: problema locului de resedintă
a mitropoliei; episcopii sufragani; resedintele episcopilor sufragani; teritoriul lor şi dotarea
lor; modul de instituire al mitropolitului şi episcopilor.
Acest raspuns l-a comunicat şi sinodului eparhial tinut la Sibiu din mai 1864. Din el
se vede ca Şaguna, bazându-se pe dorinta românilor bucovineni insistă ca aceasta eparhie
să se anexeze la mitropolia istorica a Transilvaniei. Iată un pasaj care reflectă pe deplin
cele afirmate: "Românii gr-ort. din întrega monarhie, ca fii ai uneia şi aceeasi biserici şi
naţiuni, doresc o mitropolie comuna pentru toti, căci în caz contrar ar lucra în contra
institutiilor bisericii lor şi îndeosebi nu numai a prescrierilor canonice enumerate în
recursul de la 15 martie 1862, dar şi în canonul 17 al Sinodului Iv ecumenic, care astfel
hotaraste: "Iar de vreo cetate, prin puterea împărateasca s-a innoit sau pe viitor se
innoieste, atunci ordinea bisericeasca să se acomodeze ordinei civile şi politice." 219În
continuare aminteste canonul 12 al Sinodului IV ecumenic, în contra infiintarii acestei
mitropolii bucovinene: "Au venit la cunostinta noastra ca unii, în contra asezamintelor
bisericesti, alergând la stapaniri au taiat prin decrete împăratesti una şi aceeasi
mitropolie; deci au hotarat Sfantul Sinod, ca de aici înainte nici un episcop să nu cuteze
aşa ceva, pentru ca cel ce va face aşa ceva, se va depune din treapta sa" 220
Episcopul Şaguna, în raspunsul său facu impărtirea administrativ-bisericeasca astfel:
Mitropolia cu resedinta la Sibiu, avea să cuprindă 6 eparhii, adică a Transilvaniei,
Aradului, Bucovinei şi încă trei ce se vor infiinta; 2 în Banat - Caransebes şi Timisoara - şi
una pe teritoriu arhidiacezei cu resedinta la Cluj.
Episcopul Hacman lucra pentru reincorporarea episcopiei Bucovinei la Mitropolia
transilvană, prezentându-se în acest sens cu secretarul său şi cu profesorul Popovici la
sinodul episcopal din Carloviţ, tinut în august 1864. El argumenta astfel: "Noi bucovinenii,
nu suntem nici slavi, nici români numai, ci de ambele feluri de jumatate. Dacã am avea să
alegem intre Carlovitz şi Alba Iulia, nu ne-am ura. Unul ar trage incoace, altul incolo aşa
ca, ce-ar fi pentru unul drept, pentru celalalt ar fi nedrept. Insa noi traim atât de intim şi
frateste unul cu şi lângă altul şi de buna seama şi în viitor voim aşa să traim. De aceea cu
totii să ne straduim a departa toate, ce ar putea să tulbure armonia interna, fie ca vine de
la Carlovitz, Alba Iulia sau Ierusalim."
Latura intelectualitaţii bucovinene, constând din preoti, functionari, proprietari,
indignată până la suflet de purtarea aceasta a episcopului lor, i-au adresat pe lângă altele şi
219
Neagu Djuavara, ocit., 101
220
Dr. Ilarion Puşcariu, ocit., 72
69
o scrisoare, prin care se dezvăluia lucrurile şi purtarea episcopului şi aşa zisele i, care stau
în contradictie cu canoanele şi cu adevaratele dorinte ale românilor din eparhia
bucovineana. Totodata se acorda netemeinicia actelor sinoduilui eparhial din Bucovina de
la 19 februarie 1861, pe care se bazeaza acest proiect.
Agitaţia opiniei publice se vede şi în brosura româneasca din 1864, prin care cu
argumente din Sfanta Scriptura se documentează împărtirea sinoadelor întrunite din preoti
şi şi mireni şi sustine că numai acestia pot scăpa eparhia Bucovinei din "starea de
putreziciune în care este cazuta în ziua de astazi" 221. Dar toate aceste manifestari nu a
reusit să abata pe episcopul Hacman de la dorinta lui.După 4 luni de la sinodul din
Carlovitz se rezolva problema mitropoliei din Transilvania şi Ungaria, fără a fi incorporată
şi Bucovina în această mitropolie. Astfel fericita zi de 12/24 decembrie 1864 a rămas în
amintirea tuturor credinciosilor români pentru importanta ei deosebita. Iată scrisoarea
împăratului către Şaguna:
"Iubite Baron de Şaguna! Ascultând rugarile românilor gr-ort din Transilvania şi
Ungaria, în consonanta cu intentiunea manifestata prin rezolutiile mele din 27 septembrie
1860 şi din 25 iunie 1863, am incuviintat, ca pentru dansii să se infiinteze o mitropolie
independenta, coordonata cu cea sârbeasca şi ca biserica episcopeasca din Transilvania
să se ridice la demnitatea mitropolitana.
Tot deodata aflu a Te denumi pe Domnia Ta de Arhiepiscop şi Mitropolit al
românilor gr-or din Transilvania şi Ungaria.

Viena în 24 decembrie 1864 Francisc Iosif m."222

Am redat aici actul prin care se aduce la cunostinta lui Şaguna realizarea visului sau,
pentru a distinge încă odata importanta momentului. De aceea se inaltară în toate bisericile
rugaciuni de multumire pentru darul cel mare de Sfintele sârbatori ale Nasterii Domnului
Hristos în anul 1864. Se primeau permanent scrisori de felicitare pentru aceasta realizare
din toate părtile de la nenumăraţi români. Deputaţi numerosi din rândurile clerului şi ale
poporului din toate eparhiile şi protopiatele se prezentară la Sibiu la resedinta noului
mitropolit. O felicitare deosebita a primit-o Şaguna din partea românilor bucovineni:
"Mare este bucuria noastra, Preasfintite Parinte, pentru că în denumirea Prea sfintiei Tale
ca mitropolit vedem începutul realizarii dorintelor noatre care nu tintesc la alta, decât ca
să putem scăpa odata şi Biserica noastra din Bucovina dîntr-o stare deloc anormala şi
plina de abuzuri, care de va dura încă mult, ne ameninta Biserica cu o ruina morala şi
materiala, căci aici la noi nu domnesc invataturile cele sfinte ale Mantuitorului, ci numai
capriciu şi interesele omenesti. Bucuria noastra ar fi fost deplină, fără durere de inimă,
dacă am fi vazut figurând în actul denumirii Excelentei Tale de mitropolit şi Biserica
noastră din Bucovina".223
În calitate de mitropolit Andrei Şaguna se adresa pentru prima data în ziua Nasterii
Domnului 1864 românilor ortodocsi din tagma preoteasca şi lumeasca din Ardeal şi

221
Ibidem
222
Ibidem
223
Ioan Lupaş, Mitropolitul Andreiu baron de Şaguna, Scriere comemorativă, Editura Consistoriului
Mitropolitan, Sibiu, 1909, 145
70
Ungaria, aducând la cunostinta infiintarea mitropoliei românilor ortodocsi, denumirea sa de
mitropolit, teritoriul de extindere al mitropoliei cu o episcopie noua în Caransebes, pe
lângă cea din Arad.Schimbându-se modul de guvernare din 1866-1867, Şaguna a insistat
ca mitropolia să fie recunoscută de dieta constitutională a Ungariei prîntr-un articol special
de lege. Intuitia lui Şaguna a fost deosebita. Până ce dualismul să fie bine consolidat,
articolul de lege a fost dat. Articolul IX de lege din 1868, în cauza celor de confesiune gr-
orientala stabilea legalitatea infiintarii mitropoliei precum şi toate consecintele acestui fapt.
Astfel conform capitolului VI al prezentului, ministru era dator a mijlocii convocarea cât
mai curând a congresului gr-ort. Congresul era constituit în afara arhiereilor din 30 deputaţi
clerici, 60 de laici, dintre acestia urmând a se alege 10.
În înţelegere cu ceilalti episcopi Şaguna cere ministrului întrunirea congresului,
lucru ce se va intampla în ziua de 16 septembrie 1868. Momentul era sublim, deoarece
acum se intalnesc deputaţi din cele 3 eparhii: a Transilvaniei, Aradului şi Caransebesului.
Congresul a tinut 22 zile şi a dezvoltat o activitate extraordinară, pregatind în comisii şi
prefectând în 12 sedinte ale sale mai multe obiective de insemnatate capitală pentru
Biserica, intre care şi aducerea unui statul de organizare al Bisericii din întrega provincie
mitropolitană. O contributie insemnată la constituirea acestui statut a fost proiectul adus de
Şaguna şi intitulat "Proiect de regulament pentru organizarea trebilor bisericesti şi scolare
şi fundaţionale române de religiune greco-orientale". O comisie a congresului, alcatuită
din 27 de membrii, a pregatit statutul de organizare al mitropoliei ortodoxe române, fiind
aprobat în congres sub numele: "Statut organic al Bisericii ortodoxe române din Ungaria
şi Transilvania"224.
În afara acestui statut s-a lucrat şi la un material despre economia bisericească,
scolară şi a fundaţiilor, care din lipsa de timp a rămas nediscutat. În privinta constituirii a
încă 2 episcopii la Oradea şi Timisoara, s-a hotărât ca mitropolitul presedinte să adune
materialul trebuincios şi să intocmească un proiect pe care să-l prezinte la urmatoarea
sesiune congresuală.
Statutul a fost insa lucrul cel mai important discutat la acest congres. El a fost trimis
ministerului pentru a fi sanctionat. Dacă statutul a fost aprobat în limba română, a fost
necesară traducerea lui la minister. Traducerea a fost relizată de 2 barbaţi literaţi români de
religie gr-ort. - Georgiu Ioanoviciu, secretar de stat şi Ioan cav. de Puscariu, consilier
ministerial de sectiune. Cu toate eforturile de a fi sanctionat imediat, Statutul a fost
sanctionat abia la 28 mai 1869, facându-se publicarea şi Budapest Kozlony şi mai apoi în
Telegraful Român.
În conformitate tot cu statutul eparhiile au dispus constituirea şi organizarea
protopopietalaăşi parohiilor începând cu 1870. Statutul organic. aceasta Charta Magna
libertatum a Bisericii române din Ungaria şi Transilvania, cuprinde dispozitiile pentru
organizarea bisericeasca în toate elementele ei: parohiile, protopopiatele, manastirile,
eparhiile şi mitropolia. Întregul material din Statutul organic este împărtit în 5 capitole
după părţile constitutive de la parohie până la mitropolie, cu subîmpărtiri în articole şi 176
paragrafe.

224
Ibidem
71
 IV. 3. MOMENTUL ALEXANDRU IOAN CUZA

Reformele înfăptuite de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în ceea ce priveşte

Biserica Ortodoxă Română au vizat nu doar stoparea definitivă a hegemoniei greceşti pe
plan bisericesc de la noi din ţară, dar şi edificarea unei puternice biserici româneşti cu un
profund caracter naţional şi modern.Despre însemnătatea uriaşei sale opere a vorbit la ceas
de despărţire primul dintre sfetnicii şi colaboratorii săi, Mihail Kogălniceanu: „Alexandru I
nu are trebuinţă de istoriograf. El singur şi-a scris istoria, prin legi, prin actele cu care a
făcut un stat, o societate alta decât aceea ce i-a fost dat, când l-am proclamat
Domnitor.”225
În cei şapte ani de ilustră şi eternă memorie, Cuza nu numai că a fost om onest, dar
şi-a ţinut totdeauna cuvântul Său. Pe lângă asta, în fiecare an, în fiecare lună a domniei
sale, înzestra ţara cu câte o lege, în fiecare zi sporea numărul cetăţenilor şi prestigiul ţării.
„Ce voia naţiunea atunci? Naţiunea voia legi noi şi oameni noi. Cuza a fost omul
nou, şi a făcut legi nouă, căci lumea de la 1873 este alta(…)Aici…în faţa unui mormânt
deschis, în faţa acestei figuri care va fi pururea glorioasă, nu ne este permis să facem
polemici, dar suntem datori să spunem că nu greşalele lui L-au răsturnat, ci faptele lui
cele mari”.226
Domnia lui Cuza a demonstrat Europei maturitatea politică a naţiunii române, care a
ştiut într-o epocă de profunde tulburări, să-şi impună programul naţional. Mesajul lui
A.I.Cuza adresat parlamentului la 5 decembrie 1865:
„ Eu voiesc să fie bine ştiut că niciodată persoana mea nu va fi o împiedicare la un
eveniment care ar permite consolidarea edificiului public la a cărui aşezare am fost fericit
a contribui.În Alexandru Ioan I, Domn al României, românii au găsit întotdeauna pe
colonelul Cuza, pe acel colonel Cuza care au proclamat în adunarea ad-hoc şi camera
electivă a Moldovei marile principii ale regenerării României, şi care, fiind domn al
Moldovei, declara oficialmente Înaltelor puteri garantate, când primea şi coroana
Valahiei, că el primeşte aceasta ândoită alegere, ca expresie neândoielnică şi statornică a
voinţei naţionale pentru unire…”227
În 1865, Cuza către Napoleon al III lea: ” Am fost destul de fericit că am realizat
Unirea, visul secular al românilor, că am restituit ţărănimii mele o cincime din teritoriul
uzurpat de călugării străini; am făcut dintr-un milion de clăcaşi un milion de proprietari şi
cetăţeni.”228Am promulgat coduri copiate după codul lui Napoleon, care stabilesc cu
adevărat drepturi egale pentru toţi în familie, care impun căsătoria civilă şi restrâng
divorţul (..). Am făcut învăţământul primar obligatoriu şi gratuit, au instituit sistemul
zecimal, am creat spitale, şcoli pe care Majestatea Voastră a binevoit să le încurajeze…
Am mărit căile de comunicaţie, am construit poduri care lipseau cam peste tot, o linie de
4000 de kilometri este în construcţie, a alta va fi începută la primăvară..Fost-am prea

225
Constantin G. Giurescu, Istoria Românilor…, 178
226
Neagu Djuvara, ocit., 97
227
Constantin G. Giurescu, ocit., 150
228
Mihai Bărbulescu, Istoria României, Enciclopedică, Bucureşti, 1998, 181
72
ândrăzneţ? N-am o părere prea bună despre forţele ţării mele şi despre instrumentele de
care dispun?
N-am fost eu la nivelul înaltului rol pe care Providenţa mi l-a atribuit?”229
Alexandru Ioan Cuza, prin domnia sa reformatoare a contribuit la dezvoltarea
României, a economiei acesteia, precum şi la organizarea statului român pe baze
moderne.Reformele au demonstrat deosebita capacitate a poporului român de a recupera
rămânerile în urmă, de a asimila cu repeziciune şi de a se adapta noului, progresului.După
înfrângerea revoluţiei de la 1848-1849 are loc reinstaurarea regimurilor absolutiste pe plan
european se desfăşoară Războiul Crimeei (1853-1856).
Revoluţionarii români paşoptişti, aflaţi în exil, au desfăşurat o susţinută activitate
pentru realizarea unirii. În anii 1855-1856 problema românească devine problemă
europeană iar mişcarea unionistă îşi mută centrul de activitate în principate.
Statutul juridic al Principatelor Române a fost discutat cu prilejul Congresului de
pace de la Paris (1856). Printre altele s-a hotărât, ca principatele Române să rămână sub
suzeranitatea porţii şi sub garanţia colectivă a Puterilor europene. De asemenea, se hotăra
consultarea naţiunii române cu privire la unire prin intermediul unor Adunări ad-hoc.
În anul 1857 au loc alegeri pentru adunările ad-hoc, care adopta rezoluţii privind
unirea principatelor într-un singur stat sub numele de România, prinţ străin cu moştenirea
tronului, neutralitatea teritoriului principatelor şi adunări obşteşti ca putere legislativă.
În vara anului 1858 Puterile europene se întrunesc din nou la Paris şi, pe baza
rezoluţiilor adunărilor ad-hoc, elaborează şi adoptă o Convenţie. Actul de la 24 Ianuarie
1859 a constituit o etapă necesară şi importanţa a luptei pentru independenţă, libertate şi
neatârnare, preludiul Marii Uniri din 1 Decembrie 1918 a Transilvaniei, Banatului,
Crişanei şi Maramureşului cu Patria-Mama, precedate în acelaşi an de unirile Basarabiei şi
Bucovinei.230Se consfinţea astfel Unirea Principatelor Române - Moldova şi Ţara
Românească şi se puneau bazele statului unitar român modern.
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza încununa un efort de unitate naţională care
începuse de la Mihai Viteazul şi se manifestase puternic în timpul Revoluţiei de la 1848.
Ea demonstrează şi hotărârea de care au dat dovadă unioniştii, care au ştiut să speculeze
atât contextul intern, dar mai ales pe cel internaţional, punând în cele din urma Marile
Puteri în faţa faptului împlinit. Pentru că, deşi Conferinţa de la Paris din 1858 oferea numai
o unire trunchiată între Moldova şi Ţara Românească, care urmau să aibă doar doua
instituţii cu adevărat unice: Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie de la
Focşani, românii au ştiut să profite de portiţele lăsate prin deciziile convenţiei şi să le
exploateze la maximum, realizând o unitate completă.
Bisericile celor două principate erau autonome, în materie de dogmă şi de
disciplină însă, ele recunoşteau «supremaţia şi jurisdicţia canonică a patriarhului
din Constanlinopol».În interior, episcopii «depindeau de mitropolitul respectiv ca de
cel mai înalt şef bisericesc local», care, «la rândul lui, exercita supremaţie canonică
asupra eparhioţilor săi respectivi».231
229
ibidem
230
Pr.Prof.Dr. Niculae Şerbănescu, 150 de ani de la naşterea domnitorului Ioan Alexandru Cuza, în BOR,
nr.3-4 din 1970, 395
231
ibidem
73
 Fiecare eparhie se administra independent, iar în dicasteria ei se judecau şi
procesele «căsniceşti», adică de divorţ.
Prin sate, preoţi erau destui, căci, pentru unii eparhioţi, hirotoniile nu aveau
limită. Întreţinerea lor cădea mai ales în seama proprietarilor de moşii, iar instruc ţia
şi-o făceau fie în şcolile catehetice, fie în seminariile existente pe la eparhii. Prin
unele biserici se slujea încă în greceşte. Mare parte din mânăstiri erau închinate,
venitul lor, scurgându-se astfel către locurile cărora le erau afierosite. Primirea de noi
vieţuitori în mânăstirile din ţară nu era reglementată prin nici o lege specială.
În afară de aceasta, Biserica nu avea un organ central de conducere, nu era şi de
drept autocefală, iar în organizarea ei puteau fi observate unele lipsuri. Toate
acestea au tăcui: ca duhul reformator al lui Cuza Vodă să intervină şi în acest
domeniu, încercând să aducă unele înnoiri. Prin acestea după propria sa mărturisire,
el n-a voit să facă Bisericii strămoşeşti decât numai bine; lucru ce pare a fi adevărat,
căci multe din înnoiri au avut şi părţi pozitive.
În fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei se afla mitropolitul Nifon (1850—
1875), iar în cea a celei de la Iaşi mitropolitul Sofronie Miclescu (1851—1860).
Eparhiile muntene erau păstorite de titulari: la Râmnic, Sfântul Calinic (1850
—1868), la Buzău Filotei (1850—1859; +1860) şi la Argeş, Climent (1850—1862), în
timp ce cele moldovene, fiind lipsite de titulari, erau cârmuite de locţiitori la Roman,
Nectarie Hermeziu Sotiriupoleos (1856—1864), la Huşi, Calinic Miclescu Hariupoleos
(1858-1861). 232
Ceva mai târziu, la nou-înfiinţata episcopie a Dunării de Jos, tot un locotenent
de episcop, Melchisedec Tripoleos (1864). În primii ani din domnia lui Cuza, alte
trei eparhii se vacantează — Iaşi, Buzău şi Argeş —, aşa că din anul 1862 înainte,
cinci din cele şapte eparhii ale ţării erau conduse de locotenenţi episcopali, rămânând
cu titulari numai două: Mitropolia Ungrovlahiei şi Episcopia Râmnicului.233
Cu prilejul mişcărilor ce au avut loc în rândul ierarhilor ţării, s-a produs —
după unii — şi prima măsură săvârşită în timpul domniei lui Cuza «în contra
practicei şi tradiţiei»234 Bisericii. Este vorba de Decretul din iunie 1859, prin care,
peste voinţa mitropolitului Nifon, arhimandritul Dionisie Romano a fost numit loc ţiitor
de episcop la Buzău în locul lui Filotei „care se îmbolnăvise de o boală grea "235.
Bisericile celor două principate erau autonome, dar în materie de dogmă şi de
disciplină însă, ele recunoşteau «supremaţia şi jurisdicţia canonică a patriarhului
din Constanlinopol».236 În interior, episcopii «depindeau de mitropolitul respectiv ca
de cel mai înalt şef bisericesc local», care, «la rândul lui, exercita supremaţie cano-
nică asupra eparhioţilor săi respectivi».237 Fiecare eparhie se administra independent,
iar în dicasteria ei se judecau şi procesele «căsniceşti», adică de divorţ. 238
232
Constantin C. Diculescu, Episcopul Melchisedec, Bucuresti, 1958, 12
233
Constantin G. Giurescu, ocit., 450
234
ibidem
235
Mihai Bărbulescu , ocit., 378
236
ibidem
237
Constantin G. Giurescu, ocit., 450
238
ibidem
74
 Prin sate, preoţi erau destui, căci, pentru unii eparhioţi, hirotoniile nu aveau
limită. întreţinerea lor cădea mai ales în seama proprietarilor de moşii, iar instruc ţia
şi-o făceau fie în şcolile catehetice, fie în seminariile existente pe la eparhii, iar
prin unele biserici se slujea încă în greceşte.
Cea mai mare parte din mânăstiri erau închinate, — venitul lor, scurgându-se
astfel către locurile cărora le erau afierosite. Primirea de noi vieţuitori în mânăstirile
din ţară nu era reglementată prin nici o lege specială. Apoi, Biserica nu avea un organ
central de conducere, nu era şi de drept autocefală, iar în organizarea ei puteau fi
observate unele lipsuri.
Domnitorul Cuza n-a vrut să facă Bisericii strămoşeşti decât numai bine; lucru
ce pare a fi adevărat, căci multe din înnoiri au avut şi părţi pozitive.
Multe din înnoirile lui Cuza cu privire la Biserică au fost luate prin dispoziţiuni
directe, speciale; altele, prin unele măsuri, ce, după unii, erau «menite să atragă
atenţia conducătorilor bisericeşti asupra situaţiei în care se afla Biserica şi să
pregătească «terenul» 239 legilor care aveau să urmeze; iar altele au fost inse rate în
cuprinsul unora din legiuirile decretate de el pentru tânărul stat naţional.
La 10 mai 1865, ministrul Cultelor, D. Vernescu, a dus la semnat
domnitorului Legea pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi în
România, ceea ce acesta a şi făcut a doua zi, 11 mai 1865, cu decretul nr. 669.
Astfel a ajuns ea în stare de a fi pusă în aplicare. 240
Pe temeiul acestei legi, în ziua de 10 mai, deci chiar înainte de emiterea
ordonanţei domneşti de promulgare, Ministerul Cultelor a şi pornit la completarea
scaunelor episcopale vacante, punând în dezbaterea Consiliului de Miniştri nu -
mirea următoarelor persoane: Calinic Miclescu, la Mitropolia Moldovei şi Sucevei,
Neofit de Edessa (Scriban), la Episcopia de Argeş, Ghenadie (Ţeposu), la
Episcopia de Roman, Atanasie Troados (Stoianescu), la Episcopia Buzăului, Dionisie
Traianupoleos (Romano), la Episcopia de Huşi şi Melchisedec, la Episcopia
Dunării de Jos. 241
Consiliul de Miniştrii, întrunit în şedinţă chiar în aceeaşi zi, sub preşedinţia
domnitorului, prin decretul nr. 3/1865 s-a declarat de acord cu propunerea
făcută. 242 Apoi,D. Vernescu, Ministrul de Cultelor a cerut şi aprobarea domnească,
aprobare pe care Cuza a dat-o în aceeaşi zi de 10 mai 1865, prin decretul nr.
670/1865. 243 După aceasta, la 14 mai 1865, Ministerul a anunţat pe mitropolitul
primat despre numirile făcute, a anunţat apoi şi pe cei numiţi şi i-a chemat la
Bucureşti. Apoi, la 18 mai 1865, Consiliul de Miniştrii cerea mitropolitului
primat să hirotonească ca arhiereu pe arhimandritului Ghenadie, numit la

239
Idem, Formarea poporului Român, Bucureşti, 1973, 117
240
Pr.Prof.Dr. Niculae Şerbănescu, 150 de ani de la naşterea domnitorului Ioan Alexandru Cuza, în
BOR, nr.3-4 din 1970, 397
241
Mihai Bărbulescu, ocit., 379
242
ibidem
243
ibidem, 380
75
Episcopia Romanului, iar, la 26 mai, invita pe miniştri şi pe ceilalţi arhierei să ia
parte la învestitura ierarhilor nou-numiţi, ce urma să se facă la 27 mai 1865. 244
Între timp însă, Neofit Scriban a demisionat şi Consiliul le Miniştri, potrivit
Legii, în ziua de 26 mai 1865, a făcut între noii-numiţi următoarele mutări:
Ghenadie a fost trecut la Argeş, Atanasie a fost dus la Roman, iar Dionisie a fost
mutat la Buzău. 245
În urma raportului ministrului de Culte, Cuza a consacrat aceste mişcări cu
ordonanţa domnească nr. 784 din 31 mai 1865 246 şi după aceasta noii aleşi
au fost instalaţi cu fast deosebit.Pentru ca, mişcările amintite lăsaseră vacant
scaunul episcopal de la Huşi, pentru ocuparea lui, la 19 iunie 1865, Ministerul
Cultelor a recomandat Consiliului de Miniştri pe arhiereul losif Gheorghian, care,
tot în aceeaşi zi, l-a aprobat şi pe care domnitorul, la 23 iunie 1865, l-a întărit. A
fost apoi instalat în ziua de 17 iulie acelaşi an.
Prin aceasta însă nu s-a adus Bisericii liniştea de care avea atâta nevoie în
epoca de noi reforme ce începuse a-şi da. Noul fel de completare a vacanţelor
episcopale prin numire de titulari de către puterea de Stat şi nu prin alegere, cum
era tradiţia, a întărit şi mai mult opoziţia unora faţă de legile bisericeşti ale lui
Cuza, şi mai cu seamă faţă de aceasta din urmă şi faţă de « Decretul organic».
Aceia care se opuneau acestei politici n-au vrut să înţeleagă însă că parte din
măsurile bisericeşti ale lui Cuza constituiau o nevoie a momentului, menită să
aducă în jurul său o ierarhie pur românească care la nevoie să-l poată ajuta Ia stăvilirea
feluritelor intrigi pe care mai ales călugării greci şi Patriarhia Ecumenica le creau în
urma secularizării averilor mânăstireşti.
Chiar domnitorul în convorbirea avută cu episcopul Melchisedec, după ce acesta, la
ândemnul lui Filaret Scriban, îşi prezentase demisia din postul de episcop la Dunărea de
Jos, a lăsat să se întrevadă bunele intenţii ce nutreau faţă de Biserica străbună. 247 El a
asigurat pe eruditul ierarh că tot ceea ce, constructiv, i se va propune pentru binele
Bisericii va face, pentru că doreşte, cu tot dinadinsul, să pună «odată capăt
anomaliilor»,248 din Biserică, desigur, şi că la vremea potrivită: «va reveni şi asupra
alegerilor, rămânând cazul de faţă ca o excepţie»249, deoarece, prin Legea decretată,
«nu a avut alt scop decât a smulge episcopii din sistema ândătinată de a ajunge la
episcopie prin simonie şi corupţiune care a scandalizat aşa de mult lumea.»250
Cu toate acestea, cu voie sau fără de voie, domnitorul Cuza n-a fost înţeles în
intenţiile sale şi lupta între cele două părţi s-a aprins din ce în ce mai mult. Acest lucru
a dat prilej Patriarhiei Ecumenice să-şi continuie încercarea de a se mai amesteca în
treburile interne ale Bisericii noastre. După corespondenţa cu mitropolitul Nifon
încheiată la 30 aprilie 1864 patriarhul ecumenic a părut a se fi liniştit oarecum.
244
Pr.Prof.Dr. Niculae Şerbănescu, ocit., 396
245
ibidem
246
Mihai Bărbulescu, ocit., 379
247
Pr.Prof.Dr. Mircea Pacurariu, Pagini de istorie bisericeasca românească, Sibiu, 1998, 123
248
Constantin G. Giurescu, ocit., 450
249
ibidem
250
ibidem, 381
76
 Lovitura de Stat de la 14 mai din acest an, Cuza a însărcinat Consiliul de Stat
cu pregătirea celor mai necesare legi «pentru organizarea ţării în toate
ramurile». 251 Printre acestea au fost şi câteva legiuiri, prin al căror cuprins s-a
încercat a se aduce în Biserica noastră o seamă de noi reforme. Măsuri privind
aspecte de mai mică însemnătate din viaţa acesteia însă, s-au luat şi prin unele
legi de dinafară ramului bisericesc. Toate acestea au făcut ca în anul loviturii de
Stat şi în cel ce a urmat în domnia lui Cuza, reformele privind Biserica să fie şi
mai multe.Spre începutul anului 1864, de pildă, guvernul a vrut, să introducă în
ţară calendarul gregorian. Socotind că nu va putea face aceasta numai prin ordine
administrative, s-a hotărât «ca mai întâi să aibă consentimentul măcar indirect al
Bisericii naţionale române». 252 De aceea a convocat «Consiliul bisericesc», căruia
i-a cerut să răspundă la întrebarea: «Este calendarul o chestiune dogmatică sau o
chestiune pur ştiinţifică astronomică? 253 »
Şi cum dorea ca acest, consiliu să-i afirme că pro blema calendarului este o
problemă pur ştiinţifică, guvernul, prin ministrul Cultelor, Dimitrie Bolintineanu,
încă din decembrie 1863, a chemat, la Bucureşti pe unii din ierarhii români, pe
care-i socotea mai progresişti şi mai dependenţi de el, de vreme ce în marea lor
majoritate, erau numai locţiitori de episcopi, deci presupuşi a-i fi « mai docili şi
mai devotaţi în toate voinţele sale». 254
În afara de mitropolitul Nifon, care-şi avea reşedinţa în Bucureşti, au fost
poftiţi la Consiliu: Calinic Miclescu, locotenent mitropolitan la Iaşi, Dionisie Romano,
locţiitorul de episcop de la Buzău, Melchisedec Ştefănescu, episcop locotenent la
Huşi, arhiereul Ioanichie Evantias, stareţul Mânăstirii Câmpulung şi arhiereul
Atanasie Stoianescu Troados.
Convorbirile avute cu ei însă, nu au dus la rezultatul dorit şi atunci guvernul
a «decis a înmulţi numărul persoanelor d i n cler» 255 care să răspundă la
întrebarea propusă. Cu depeşe ministeriale au mai fost chemaţi la Consiliu:
arhimandriţii Ghenadie Ţeposu, curatorul bisericii Sfântul Gheorghe-Nou din
Bucureşti, Iosif Naniescu, curatorul Mânăstirii Sărindar, Onufrie, egumenul
Mânăstirii Sinaia, protosinghelul Veniamin Cătulescu, profesor şi monahul
Sofronie Vîrnav. Stabilit, în acest fel, numărul participanţilor, s-a hotărât ca
prima lor şedinţă să aibă loc la 12 ianuarie 1864.
Printre nemulţumiţi de noua încercare a guvernului se afla şi bătrânul Ioan Heliade
Rădulescu, în a cărui casă se ţineau adunările în care se lămureau canoanele, mai ales
cele privitoare la data sărbătoririi Paştilor şi care a şi adresat mitropolitului o scrisoare
— răspândită apoi în ţară în mii de exemplare —, cerându-i să nu primească noul
calendar, căci aceasta ar însemna «desbinare de Biserica ecumenică a Răsăritului».256

251
Pr.Prof.Dr. Niculae Şerbănescu, ocit., 400
252
ibidem
253
Constantin C. Giurescu, Formarea poporului Român…120
254
ibidem
255
ibidem
256
Pr.Prof.Dr. Niculae Şerbănescu, ocit., 400
77
 Mai înainte ca «jalba» lui Heliade să ajungă şi Ia Mitropolie, «Consiliul pentru
calendar»,257 s-a adunat aci în ziua de 12 ianuarie 1864 sub preşedinţia mitropo litul
Nifon.După temeinice discuţii, cei prezenţi, având în vedere hotărârile Sinodului I
Ecumenic de la Niceea, privitoare la stabilirea datei Sfintelor Paşti, vechea tradiţie a
Bisericii, prevederile unora din sfintele canoane, precum şi « pericolul la care s-ar
expune ortodoxia Bisericii române», primind noul calendar, au hotărât să răspundă
întrebării guvernului în felul următor :
«Astăzi, duminică, 12 ianuarie, adunându-ne la Sfânta Mitropolie, în prezenţa Prea
Sfinţiei Sale părintelui mitropolit, subscrişii, observând cu mare luare aminte
întrebarea făcută de d. ministru al Cultelor prin adresa nr. 73, am văzut că dife renţa
ce esistă între Calendarele Iulian şi Grigorian, deşi în sine este o chestie curat de
sciinţă astronomică, dar strânsa legătură pusă de Sinodul I-iu de la Niceea între
calendariul Iulian şi Biserică, este stabilirea serbătorilor, şi mai cu deosebire a
serbătorei Pascelor şi cele ce ţin de dânsele, carea în Biserica Ortodoxă a devenit ca
o dogmă, dupre cuprinderea canonului I al Sinodului de la Antiohia, unde cele
hotărâte în acel sinod pentru serbarea Pascelor, se numesc «bine dogmatisite».258
Încheierea Consiliului, cu privire la întrebarea pusă de guvern, i-a nemulţumii pe
acesta. Pană la urmă însă, «văzând murmura cea mare, ce provocase în ţară ideea
schimbării calendarului şi modul esploatărei opoziţionare a acestui caz, a recunoscut
dreptatea Consiliului bisericesc şi a părăsit şi el această idee».259
Totuşi ea s-a prelungit în gândul şi intenţia unora din conducătorii Statului şi
Bisericii noastre şi după trecere de mai bine de o jumătate de veac, exact la 1/14
octombrie 1924, apreciindu-se de către cei în drept că în calendarul gregorian calculele
sunt nai exacte decât în calendarul iulian, s-a înfăptuit schimbarea încercată de Cuza.
Este în aceasta o recunoaştere, chiar şi aşa târzie, a justeţei uneia d : n măsurile pe
care, întru îndeplinirea planului său de politică bisericească, a căutat s-o aplice
domnitorul Unirii.În Ţara Românească, pe lângă Mitropolia Ungrovlahiei, cu sediul
la Bucureşti, fiinţau episcopiile de Râmnic, Buzău şi Argeş, iar în Moldova, în
afară de Mitropolia din Iaşi, existau episcopiile de Roman şi Huşi. Spre sfârşitul
anului 1864, aici s-a înfiinţat numai prin ordonanţă domnească — prin urmare
oarecum alături de tradiţia istorică şi de regula bisericească — o nouă eparhie, cea
a «Dunării de Jos».
Aceasta episcopie avea o tradiţie istorică solidă, fapt confirmat de numeroasele
vestigii arheologice şi informaţiile istorice referitoare la ea. Lucru cunoscut cu
siguranţă şi de Cuza şi guvernul său. Se ştie că în secolul al VI-lea Scythia Minor era
o „provincie mitropolitană”, iar titularul ei devenise mitropolit, având 14 episcopii
sufragane, în principalele oraşe ale provinciei. Toate aceste scaune episcopale - inclusiv
Tomisul - erau în legătura directa cu Patriarhia din Constantinopol, noua capitală a

257
ibidem
258
Pr.Prof.Dr. Ioan M. Bota, ocit., 201
259
ibidem
78
imperiului, principiu consfinţit printr-o hotărâre a Sinodului IV ecumenic de la Calcedon,
din anul 451. Deci erau legaţi de Roma prin limba, iar de Constantinopol prin credinţă.260
„Răspândirea masiva a creştinismului şi organizarea bisericească în teritoriul dintre
Dunăre şi Mare este confirmată şi de cele aproximativ 35 de bazilici din secolele IV-VI
descoperite în principalele centre urbane ale provinciei, la Tomis, Callatis (azi Mangalia),
Tropaeum Traiani (Adamclisi), Histria (Istria), Axiopolis (Cernavoda), Troesmis (Iglitia),
Dinogetica (Garvan) etc., la care se adăuga peste o suta de inscripţii de obiecte cu
caracter din secolele IV-VI.”261
Menţionam la început că Sfântul Andrei a trebuit să hirotonească episcopi, preoţi şi
diaconi în cetăţile de la Pontul Euxin în care a predicat pe Hristos.
„La rândul lor, primii episcopi au hirotonit pe alţii, chiar în condiţiile în care credinţa
creştină nu era încă recunoscuta legal.„262
Propunerea pentru înfiinţarea ei s-a făcut mai întâi la 29 octombrie 1864, când
Nicolae Kreţulescu, ministrul Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii Publice a cerut
Consiliului de Miniştri să aprobe acest lucru. 263 Acesta la 3 noiembrie 1864,
adunat în şedinţă sub preşedinţia lui Cuza, prin Decretul nr. 6/1864, a găsit de
bună propunerea, şi a hotărât înfiinţarea noii episcopii, mai ales având în vedere
atât dorinţa lui Cuza de a crea noi eparhii, dar şi dorinţa ierarhilor vremii de a
reactiva vechi scaune episcopale.
În urma acestora, şi ca urmare a unui nou raport al ministrului N. Kreţulescu
către domn, acesta, la 17 noiembrie 1864, a emis Ordonanţa domnească nr.
1617/1864, prin care a încuviinţat «înfiinţarea unei nou eparhii ortodoxe în
România sub denumirea de Episcopia Dunării de Jos » 264 şi totodată a numit «în
funcţiunea de locotenent de episcop»265 pe arhiereul Melchisedec Ştefănescu.
Acesta a fost apoi înscăunat la 6 ianuarie 1865, dată ce, de altfel, după unii,
marchează şi începutul de fiinţare al noii eparhii.

SINOADELE LUI A.I.CUZA

La 6 decembrie 1864, domnitorul A.I.Cuza a promulgat «Decretul organic»
mai sus amintit.
Decretul cuprinde cinci capitole. în cel dintâi legiferează precis că: «Biserica
Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească
străină, întru tot ce priveşte organizarea şi disciplina» 266 (art. 1) ; că ea, deşi unitar
«este reprezentată prin un sinod general», totuşi «continuă de a fi administrată de
mitropoliţii şi episcopii eparhioţi cu ajutorul sinoadelor de eparhii » (art. 2) şi că
Sinodul general, «prin consultaţiuni cu Biserica Ecumenică din Constantinopol,
260
Virgil Lungu, ocit., 84
261
Ion Barnea, ocit., p108
262
Virgil Lungu, Organizarea vieţii bisericeşti în Scytia Minor, în Izvoarele Creştinismului romanesc,
Arhiepiscopiei Tomisului, Constanta,2003, 84
263
Pr.Prof.Dr.Constantin Drăguşin,ocit., 90
264
Pr.Prof.Dr. Niculae Serbănescu , ocit., 353
265
ibidem
266
Pr.Prof.Dr. Constantin Drăguşin,ocit.,91
79
menţine unitatea dogmatică a sfântei religii ortodoxe române cu Biserica mare a
Răsăritului» (art. 3). 267 Este pentru prima dată, când, în mod oficial, un text de
lege prevedea neatârnarea (autocefalia) Bisericii străbune.
Ceea ce s-a mai prevăzut apoi în decret, respectiv înfiinţarea autorităţii
sinodale centrale, nu este decât urmarea firească a declarării acestei neatârnări.
Căci într-o Biserică, ce nu mai atârnă de alta, nevoia impune existenţa unui
sinod ca for central de conducere. De aceea, decretul, după ce, precum s-a
văzut, în art. 2 prevăzuse pentru Biserica Română un Sinod general, în cele ce
urmează se ocupă mai întâi pe larg de acesta (ca II—III), apoi în capitolul al
IV-lea vorbeşte şi de sinoadele eparhiale, prevăzute şi ele în acelaşi articol din
lege.
De la început, observăm că, privind aceste fo ruri bisericeşti de conducere, ele
sunt influenţate de duhul legislaţiei bisericeşti de peste munţi, introdusă ceva
mai înainte de mitropolitul Andrei Şaguna (+ 1873). Lucrul este explicabil,
deoarece proiectul de decret de care ni-i acum cuvântul a fost întocmit de
profesorul ardelean August Treboniu Laurian, bărbat învăţat, care în vremea lui
Cuza a avut şi oarecare rosturi, chiar şi politice, aici în ţară 268 .
După Decret, Sinodul general se compunea din mitropoliţi, episcopii eparhioţi,
arhierei români, din câte trei deputaţi, aleşi, pe termen de trei sesiuni, de clerul
de mir din fiecare eparhie şi din decanii facultăţilor de teologie din Bucu reşti şi
Iaşi (art. 4), deşi acestea nu existau încă. 2 6 9
Sinodul general se va întruni «la fiecare doi ani în întâia zi a lunii iulie (art.
8), va ţine şedinţe ordinare, de o lună de zile, şi extraordinare (art. 7), va fi
convocat în sesiune ordinară, — după aprobarea domnitorului — de ministerul
Cultelor (art. 9), care îl va şi deschide «prin citirea actelor de convocare» (art. 10),
se va aduna în Capitala ţării (art. 6), va fi prezidat, în numele domnitorului, de
mitropolitul primat şi la şedinţele lui va asista şi ministrul Cultelor, care va
participa la lucrări, «dar nu va avea vot la încheieri» (art. 5). în şedinţe
extraordinare. 270
Sinodul general se adună la cererea, motivată în ceea ce priveşte urgenţa, a
«fiecărui cap de eparhie». O astfel de cerere se va adresa Ministerului şi
convocarea se va face numai dacă acesta « va găsi de cuviinţă» (art. 11). în acest
fel ce sesiuni, Sinodul general «nu poate a se ocupa... de alte cesiuni decât
acelea cuprinse şi specificate în raportul de convocare» (art. 12). 271
De ândată ce ar constata că în dezbateri Sinodul iese din cercul atribuţiuniilor
sale, ministrul Cultelor, prin aprobarea domnească va putea în chide aceste
dezbateri, în oricare din sesiuni, reluându-le numai la timpul h otărât de Consiliul
de miniştri cu aprobarea domnitorului.

267
ibidem
268
Pr.Prof.Dr. Constantin Drăguşin, ocit.,92
269
ibidem
270
ibidem, 94
271
ibidem
80
 De bună seamă că, în oarecare măsură, de cuprinsul său s-a ţinut seama la
alcătuirea celorlalte legi sinodale apărute după aceea la noi. Se pare că în intenţia
domnitorului, decretul era menit să contribuie şi la unitatea definitivă a celor două
principate Române. Acest lucru a vrut poate să-l înţeleagă el atunci, când, la 6 de -
cembrie 1864, deschizând sesiunea Adunării Elective a României, afirma în respec tivul
mesaj domnesc că: «Biserica Ortodoxă Română din ambele principate s-a întrunit prin
înfiinţarea Sinodului general Central pentru toată România»272.
Acest Decret organic era însoţit de un Regulament pentru alegerea membrilor
Sinodului general al Bisericii Române, promulgat tot la 6 decembrie 1864, şi mai apoi a
fost completat şi cu un Regulament interior al Sinodului general al Bisericii Române,
prevăzut în art. 14 al Legii sinodale şi promulgat cu decretul nr. 1619 din 29 noiembrie
1865. Primul regulament, aci amintit, în 21 de articole, se ocupa de alegători şi
eligibili (ca 1, art. 1—2), de alegeri (ca II, art. 3—17) şi de validitatea alegerilor (ca III,
art. 18—20)273.
Cuprinsul celui de al doilea Regulament era mai întins, constând din 67 de
articole. în capitolul I (art. 1—8), intitulat «Dispoziţii generale»274, trata despre des-
chiderea sesiunilor sinodale, despre diurna membrilor sinodului, despre cazurile în care
unii sinodali ar putea să-şi piardă calitatea de membri ai sinodului, despre libertatea
fiecărui membru prezent de a-şi exprima opiniile «în materie politică sau ecleziastică»
(art. 4), precum şi despre oprirea oricărei discuţii «care ar atinge dogmele religiunii»
(art. 6) ş.a.275
În capitolul al doilea (art. 9—14) vorbea despre «birul provizoriu, comi siuni şi
verificarea titlurilor», arătând, între altele, că preşedinte al Sinodului este primatul
României (art. 9), în lipsa lui, mitropolitul Moldovei şi în lipsa şi a aces tuia «cel mai
vechi din episcopi» (art. 10). Capitolul următor, al treilea (art. 15— 18) legifera
«despre biroul definitiv şi atribuţiunile sale» şi înfăţişa mai ales, atribuţiile
preşedintelui şi ale secretarilor. 276
Capitolul al IV-lea (art. 19—44) trata «despre şedinţe». Cele legiferate aici, lasă să
se întrevadă rolul jucat de ministrul Cultelor în dezbaterile Sinodului, deşi el nu lua
parte la vot şi nici nu putea fi consultat asupra lui (art. 28). 277
Mai departe Regulamentul vorbea despre «Comisiuni» (ca V, art. 45—50), despre
«petiţiuni de călugăriri» (ca VI, art. 51 — 55), despre «votare» (ca VII, art. 56),
despre «procese-verbale» (ca VIII, art. 47—58), despre «congedii şi absenţe» (ca IX,
art. 59—60) şi despre «poliţia interioară» (ca X, art. 61—67).278
Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru
afacerile Religiei române, prin art. 5, cerea ca «Adunările Sinodului general al

272
Pr.Prof.Dr. Niculae Şerbănescu, ocit., 359
273
ibidem
274
Pr.Prof.Dr.Constantin Drăguşin,ocit., 92
275
ibidem
276
ibidem, 93
277
Pr.Prof.Dr. Niculae Şerbănescu, ocit., 60
278
ibidem
81
 Bisericii Române» să fie prezidate, «în numele domnitorului», de «către mitropolitul
primat al României».279
La această dată, — 3 decembrie 1864 —, însă un asemenea titlu nu exista în ierarhia
noastră bisericească. Domnitorul Cuza a împlinit şi această lipsă. Poate că după
ândemnul său, ministrul Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii Publice, N. Kreţulescu i-a
adresat raportul nr. 767 din 9 ianuarie 1865, prin care, plecând de la faptul că « prin
art. 11 din Statutul din 2/14 iulie, anul expirat 1864», s-a «regulat ca mitropolitul
primar al României să fie de drept preşedintele Corpului ponderatoriu (Senat)» şi
că asemenea: «despre art. 5 din Decretul organic pentru înfiinţarea Sinodului
general al Bisericii Române» urmează ca «şi acest sinod să fie prezidat tot de
către acelaşi mitropolit», îl ruga să aprobe ca «titlul de mitropolit primar să se
poarte de către Prea Sfinţitul mitropolit din Bucureşti» 280 .
Capitolul al III-lea al Decretului tratează despre atributele Sinodului gene ral, care
are «putere legislativă, administrativă şi judecătorească» (art. 15) şi care, «nici o dată
şi sub nici un cuvânt..., nu va putea împiedica»: libertatea de conştiinţă, toleranţa
religioasă, le cărei legi sunt «cu totul de competenţa Adunărilor legislative ordinare»,
şi ca «limba cultului ortodox în bisericile din ţară să fie de a pururea acea română»
(art. 16).281
Atributele legislative ale Sinodului general erau: disciplina bisericească şi monahală,
ritualul bisericilor în mărginirile legilor şi regulamentelor, legile de hi rotonii, legile
relative la disciplina şi materiile religioase în seminarii şi facultă ţile de teologie,
precum şi cele pentru înfiinţarea de biserici (art. 17).
Ca atribute administrative, el avea: hirotonia mitropoliţilor şi a episcopilor, organizarea
parohiilor şi a preoţilor parohiali, educaţiunea clerului, cercetarea, amendarea şi tipărirea
cărţilor cultului, autorizările de călugăriri, în marginile legiuirilor civile, şi
privegherea administrării bisericeşti a eparhiilor de mitropoliţi şi episcopi (art. 18).282
Ca «atribute judeciare», Decretul rezerva Sinodului doar conflictele dintre
episcopii eparhioţi şi mitropoliţi şi apelul în ultima instanţă în cauzele persoanelor
bisericeşti în privinţa disciplinei (art. 19). 283În afară de acestea, Sinodul general era
dator: «a opina asupra tuturor materiilor asupra cărora va fi consultat de către
guvern» (art. 20). 284 Hotărârile lui nu puteau fi executorii: «decât după aprobarea lor
de domnitor în urma raportului ministrului de Culte, căruia se vor comunica de
asemenea de către preşedintele sinodului» (art. 21).285
Sinoadelor eparhiale, prevăzute de Decret a se înfiinţa, li se rezerva ca pitolul al
IV-lea. Ele vor fiinţa în fiecare eparhie «atât mitropolitană, cât şi episcopale» (art.
23); 286 se vor compune din episcopul eparhiot, ca preşedinte, din cei trei membri ai
279
ibidem, 61
280
ibidem
281
Pr.Prof.Dr. Niculae Şerbănescu, ocit., 360
282
Pr.Prof.Dr. Constantin Drăguşin,ocit., 93
283
ibidem
284
Pr.Prof.Dr. Niculae Şerbănescu, ocit., 360
285
ibidem
286
Pr.Prof.Dr. Constantin Drăguşin, ocit., 93
82
eparhiei în Sinodul general, din directorii seminariilor eparhiale şi la Bucureşti şi laşi,
şi din decanii facultăţilor de teologie (art. 24), deşi, repetăm, acestea din urmă încă nu
existau. Ca activitate, aceste sinoade aveau a « executa legile votate de Sinodul
general şi sancţionate de domn» şi «a judeca în materii de disciplină bisericească»
(art. 25)182
Sinoadele ţinute în timpul domniei lui A.I. Cuza şi sub protecţia şi la dorinţa acestuia
, au o mare importanţă pentru că ele marchează debutul luptei pentru dobândirea
autonomiei Bisericii Ortodoxe Romane. De asemenea, ele arata faptul ca Biserica
Ortodoxa Romana era o Biserica matura din punct de vedere teologic şi administrativ.
Apoi, faptul că avusese loc unificarea celor două principate române şi a Bisericilor
ortodoxe existente în cadrul lor, arată dorinţa clerului şi a credincioşilor români de a nu
mai depinde de nici un centru de putere bisericească din afara ţării.Observăm că, procesul
pentru edificarea unui stat naţional şi independent românesc merge în paralel cu
construirea unei Bisericii romaneşti naţionale şi independente, adică autonomă şi
autocefală. Ca în multe rânduri, simfonia dintre stat şi Biserica, lucra pentru crearea unei
Biserici naţionale puternice şi independente faţă de orice influenţă din afară.
„Prin reformele sale pe tărâm bisericesc, domnitorul Cuza s-a opus tendinţelor
hegemonice eccleziologice greceşti, astfel că nu doar prin secularizarea averilor
mânăstireşti (al căror venit la majoritatea era acaparat de greci) sau prin introducerea
limbii române, în mod obligatoriu în slujbele bisericeşti, ci, mai ales prin încercarea de a
crea o autoritate sinodală.”287
Prin aceasta autoritate sinodală, domnitorul Cuza a dorit să marcheze finalul
stăpânirii greceşti pe plan bisericesc în Ţările Române.
Aceste sinoade arată că românii pot să-şi conducă singuri destinul lor eclezial, că
suntem o naţiune independentă religios şi calităţile românilor de a-şi conduce singuri
destinul religios sunt la fel de mari ca ale grecilor şi ale ruşilor.
Prin legea mai sus menţionată, adică cea din 3 decembrie 1864: „Decretul organic
pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale” se urmărea: „realizarea unificării
bisericeşti în noul stat, căci până atunci cele doua biserici ortodoxe, din ţara Românească
şi Moldova, erau lipsite de autoritate sinodală, neexistând o recunoaştere formală a
autocefaliei din partea patriarhiei de Constantinopol.”288
În anul 1864 «mai toate episcopiile din ţarc erau lipsite de mai mulţi ani de
episcopi titulari definitivi, administrându-se primii locotenenţi, ceea ce făcea ca
Biserica să sufere în multe chestii, care după firea atributelor lor nu pot fi rezolvate de
către ceşti dupre urmă».289Domnitorul CUZA a căutat să ândrepte şi această stare
nefirească din Biserica străbună. Ştiind însa că «pentru alegerea unor asemenea
demnitari înalţi ai Bisericii nu există anume o lege şi o normă stabilită 290», a cerut
poate ministrului de Culte să întocmească proiectul unei asemenea legi.Întocmindu-l,
acesta, la 26 noiembrie 1864, l-a adus în deliberarea Consiliului de miniştri, care,
la rândul său, întrunit la 28 noiembrie 1864, chiar sub preşe dinţia lui Cuza, a
287
Pr.Prof.Dr. Niculae Şerbănescu, ocit., 361
288
Pr.Prof.Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, 377
289
Ion C. Apostol, ocit., 37
290
Mihai Bărbulescu, ocit., 382
83
depus trimiterea proiectului în dezbaterea Consiliului de Stat. În prima sa formă,
acest proiect cuprindea şapte articole şi era intitulat: Proiect de lege pentru alegerea
de mitropolit şi episcopi eparhioţi în România» 291,
După trecerea lui pe la Consiliul de Stat, s-a tot modificat, ajungând până
la urmă lege pentru numire de ierarhi şi nu de alegere, cum fusese la început. În
această formă cuprindea numai trei articole.În primul articol se prevedea că
«mitropoliţii şi episcopii eparhioţi ai României se numesc de domn, după o
prezentare a ministrului Cultelor în urma delibe- raţiunii Consiliului de miniştri»;
în al doilea că aceştia «se numesc din clerul monahal român, având cel puţin :
mitropolitul vârsta de 40 ani, iar episcopii de 35 ani» şi fiind «cunoscuţi prin
pietate, învăţătură şi capacitate» ; iar în cel din urmă că toţi aceştia «sunt
justiciabili pentru delictele spirituale înaintea Sinodului ţerei, iară pentru orice
alto delicte înaintea Curţii do Casaţiune» 292.În această formă, «Legea pentru
numirea de mitropoliţi şi episcovi eparhioţi în România» a fost votată de
Adunarea Electivă a României, în şedinţa de la 20 ianuarie 1865, «cu majoritate
de una sută cinci voturi, contra a ţinsprezece» 293 şi de Senat la 5 februarie 1865
cu majoritate de patruzeci de voturi, contra a şapte. Aşa cum fuseseră formulate,
prevederile legii au produs în ţară «o mare vâlvă şi mişcare». Din această pricină,
cred unii, domnitorul a ezitat «până în mai 1865 a-i da iscălitura sa şi a o
promulga». 294
Din legile promulgate de Cuza privitoare la Biserica cele mai importante sunt:
Legea pentru înmormântari, Legea pentru schimbarea calendarului, Legea comunala,
legea călugăriei, Decretul pentru înfiinţarea unei autoritati sinodale centrale, Legea
pentru numirea mitropoliţilor şi episcopilor. 295Astfel prin Legea pentru inmormantari,
decretată la 18 şi promulgată la 27 martie 1864, s-a pus ândatorire tuturor «culturilor»
de «a-şi întocmi cimitiruri pentru înmormântare, în depărtare, cel puţin de 200 metre
de la marginea fieşcăruia oraş sau sat» (art. 1).296
Îndată după înfiinţarea a astfel de cimitire, se oprea orice «înmormântare în
biserici, templuri, sinagoge, spitaluri, capele», precum şi în orice «edificiu unde se
adună credincioşii de orice religie pentru celebrarea cultului lor » şi«nici chiar
afară din aceste edificii, dacă aceste locuri se află în ocolul oraşelor şi satelor»
(art.2).297
Mai departe Legea îngăduia ca în cimitirul creştin să se poată înmormânta, «în
parte sau în morminte de familii, oricine, fără osebire de rit », iar în cele ortodoxe «şi
acei morţi de alte religiuni, pentru care nu vor fi cimitiruri speciale» (art. 3).298
În sfârşit, după ce Legea — în art. 4 — stabilea termenele de executare ale
291
Ion C. Apostol, ocit., 38
292
ibidem
293
Mihai Bărbulescu, ocit., 382
294
ibidem
295
Pr.Prof.Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, EIMBOR, Bucureşti, 1981, 125
296
Pr.Prof.Dr. Mircea Pacurariu, Pagini de istorie bisericeasca româneasca, Sibiu, 1998, 145
297
Constantin G. Giurescu, ocit., 450
298
ibidem
84
prevederilor ei pentru Bucureşti (1 an), pentru celelalte oraşe ale ţării (18 luni) şi
pentru sate (3 ani), precum şi termenul de păstrare — după îngrădire — a cimiti relor
actuale (15 ani) (art. 6), autoriza guvernul ca acolo unde statul are moşii «în apropieri
de oraşe sau sate» să dea «locul gratis pentru asemenea trebuinţe» (art.
5).299In acelaşi an, 1864, Vodă Cuza, la 1 aprilie, a promulgat Legea comunală, iar la
4 decembrie «Codicele civile».
Prin art. 92 al Legii comunale s-a luat Bisericii sarcina de a întocmi actele de
stare civilă: naştere, căsătorie, deces, pe care o avusese pană la acea dată, şi s-a
trecut în seama primarilor comunali, care, astfel, au devenit şi «ofiţeri ai stării civile».
În acelaşi timp, prin art. 103, s-a pus primarilor ândatorirea de a priveghea şi la
păstrarea registrelor de stare civilă .Între prevederile noului Cod civil figurau şi
unele în care erau «atinse şi cestiuni» din «rezortul bisericesc».
În art. 144, de pildă, neţinându-se seama de deciziile unora din canoane, care
îngăduiesc căsătoria numai după a şaptea spiţă (grad) de înrudire, s-a legiferat că
«în linie colaterală, căsătoria este oprită (numai) pană la a patra spiţă inclusiv».
Deci, este vorba de o reducere de trei grade, iar în art. 151, în care se vorbeşte de
«celebrarea» căsătoriei civile, s-a omis cu toiul de a se mai prevedea pentru cei ce
au convenit sa-şi ducă restul vieţii împreună şi obligaţia de a «celebra» şi taina
cununiei în cadrul Bisericii.
De asemenea în art. 216 s-a decretat că despărţirile căsniceşti, divorţu rile,
oricare ar fi «natura faptelor sau a delictelor» ce le-ar provoca: «nu se vor putea face
decât numai la tribunalul civil al districtului, în care soţii îşi au domi ciliul», deşi
pană în acest an ele se judecaseră numai la tribunalele bisericeşti ( dicasterii).
Acest fapt, pe de o parte, a dus la desfiinţarea acestora din urma, iar apoi, la
trecerea, pe data de 1 ianuarie 1865, a tuturor dosarelor, aflate încă în curs de
judecare la dicasterii, la tribunalele civile judeţene. În sfârşit, el a dus şi la
pronunţarea despărţirii (divorţului) numai înaintea tribunalelor civile «fără ca
Biserica să mai fie încunoştinţată de aceasta», ceea ce până acum nu se
întâmplase. 300
S-a numit lupta pentru canonicitate, lupta pentru crearea unui sinod al
Bisericii Ortodoxe Române, lupta în care rolul marelui domnitor Alexandru
Ioan Cuza este foarte important.
După corespondenţa cu mitropolitul Nifon încheiată la 30 aprilie 1864 (înfăţişată
mai sus), patriarhul ecumenic a părut a se fi liniştit oarecum. Votarea de către
corpurile legiuitoare ale României a Legii pentru numirea mitropoliţilor şi episcopilor
însă, i-a dat ocazie să se intereseze şi mai mult de Biserica Română, a cărei neatârnare,
mai ales în urma secularizării, nu o dorea de fel.
Aducându-i-se la cunoştinţă cuprinsul Legii pentru numiri, votată la 5/17 fe bruarie
1865, patriarhul ecumenic Sofronie, la 15 aprilie 1865, a adunat în Constantinopol Marele

299
ibidem
300
ibidem
85
Sinod patriarhal, căruia i-a supus spre deliberare «cele trei proiecte de legi dacice despre
sinod, monahi şi mânăstiri şi despre alegerea şi judecata arhiereilor». 301
În hotărârea luată, Sinodul patriarhal socotea ca necanonice şi în contrazicere cu
vechea tradiţie bisericească următoarele probleme: declararea de către sine a Bisericii
dacice (române) ca independentă; convocarea Sinodului de către domnitor;
participarea mirenilor ca membri la sinod ; prezidarea corpului ponderator dacic
(Senatul) de către mitropolitul primat; prezidarea de către mitropolitul primat a
Sinodului, însă în numele domnitorului, numirea episcopilor de către puterea de Stat,
judecarea acestora de un tribunal civil, măsurile restrictive contra monahismului şi
stabilirea de mai înainte a ordinii de zi ce urma să se discute în şedinţele
Sinodului. 302
În acelaşi timp, Sinodul patriarhal a notării ca un delegat al Marii Biserici să fie
trimis «în Principatele Unite Dacice», spre a se informa la faţa locului, a aduce unele
scrisori şi a «demonstra necanonicitatea multor părţi din proiectele de legi
bisericeşti»303.
Această solie a fost încredinţată arhimandritului Eustatie Cleobul, membru al acestui
extraordinar Sinod patriarhal, care, la 22 aprilie 1865, a şi sosit în România. El avea
«misiunea de a arăta domnitorului purtarea sa necanonică, atât în ceea ce
privea mânăstirile închinate, cât şi în privinţa noirilor bisericeşti» . 304
Venit la Bucureşti, trimisul patriarhal a fost purtat «de la ministru la ministru,
până ce în sfârşit acel al Cultelor i-a spus că nu poate să-l recunoască şi nu are ce
trata cu el»; în acest fel misiunea lui, încheiată la 11 mai 1865, a eşuat305.
La venire, el adusese cu sine mai multe scrisori, însoţite, se pare, de delibe rarea
Sinodului patriarhal, între acestea, una era către domnitor, alta către mitropolitul primat
şi sufraganii săi, iar alta către mitropolitul Moldovei, de asemenea cu sufraganii săi. 306
Toate trei erau din partea patriarhului ecumenic şi purtau data 17 aprilie 1865. Prin
ele patriarhul ecumenic îşi arăta dezaprobarea faţă de «inovaţiile» introduse în
Biserica Română, iar în ultimele două dojenea pe ierarhii români că şi-au neglijat
datoria ce aveau de a se împotrivi unor asemenea fapte.
Cel dintâi răspuns la acest demers patriarhal a plecat de la mitropolitul Nifon.
Acesta, după ce scria patriarhului ecumenic că dacă «observaţiunile duhovniceşti» ce i s-
au adresat ar fi fost făcute «cu dreptate», ar fi fost demne, îi spunea răspicat: «Biserica
Română, Prea Sfânte, după cum cunoaşteţi, a fost de mult şi cu desăvârşire
independentă, în ceea ce priveşte activitatea ei internă. Iar proiectele de legi, în
contra cărora Prea Sfinţia Voastră a ridicat vocea Sa cu putere, nimic alta nu
săvârşesc decât numai că sancţionează din nou ceva ce există de fapt şi consfinţesc
mai precis o asemenea stare de lucruri. Prin urmare noi strejerii marilor principii ale
301
Constantin C. Giurescu, Viata şi opera lui Cuza Vodă… 212
302
Pr.Prof.Dr. Niculae Şerbănescu, ocit., 358
303
ibidem
304
Vasile Palade, ocit., 48
305
ibidem
306
ibidem
86
Bisericii, credincioşi şi sfinţiţi slujitori ai ei în ţara aceasta, nimic altceva n-am
putut să facem decât să rămânem liniştiţi şi în pace.
Aşa dar luptele, opoziţia, sacrificiile şi martiriul la care suntem ândemnaţi, în
numele misiunii noastre, nu vor putea avea loc într-o ţară, unde atât poporul, cât şi
guvernul, precum şi orice laic sunt într-un perfect acord atunci când este vorba de
probleme ce privesc Biserica. Să creadă Prea Sfinţia Voastră că, dacă, din
nefericire, s-ar fi găsit vreunul care să jignească sfântele noastre dogme şi noi am fi
avut curajul jertfei şi am fi avut şi energia cea nedespărţită a credinţei, ca, plini de
smerenie dar cu ândrăzneală şi fără tulburare, să umblăm în calea abnegării şi să
ajungem până la împotrivire chiar»307.
Cam în acelaşi fel răspundea, la 10 iulie 1865, şi mitropolitul Calinic Miclescu al
Moldovei.
Dacă răspunsurile acestor doi ierarhi pot fi socotite ferme, cel dat de domnitor, la 26
iunie/8 iulie 1865, poate fi socotit de-a dreptul magistral.
«Ca un fiu supus al Sfântei Biserici Ortodoxe am primit cu cea mai adâncă evlavie
părinteasca Sanctităţii Voastre scrisoare. Nu pot însă scăpa din vedere, adăuga numai
decât, că reaua purtare avută aici de arhimandritul Cleobul, însărcinat de a mi-o
aduce, mi-a pricinuit o mare mâhnire».308
Mai departe, destăinuindu-se, scria:
«Am citit scrisoarea Sanctităţii Voastre şi cu ochii minţii şi supunând gândurile
mele cele mai ascunse Mântuitorului nostru care este începutul cel fără de moarte şi
capul Bisericii, m-am întrebat în sinea mea dacă într-adevăr o naţiune este demnă
de condamnat fiindcă a voit să întărească în ţara ei fundamentele temeinice pe care se
reazimă strălucirea veşnică şi gloria de neînvins a Bisericii Ortodoxe ?
Mai ni-am întrebat în sine-ini: dacă într-adevăr legile de organizare şi de
disciplină, primite acum de o întreagă ţară de cler şi de popor, dacă acele legi prin
care se stabileşte o mai folositoare ordine materială în Biserica Ortodoxă Română sunt
atât de ândepărtate de spiritul Sfântelor canoane şi de uzul străvechi păzit în ţările
ortodoxe, încât să atragă din partea celui mai venerat şi prea cinstit dintre păstorii
creştinătăţii o atitudine atât de făţişă faţă de conducătorul unei naţiuni care în
decursul timpului întotdeauna a arătat o fără de margini grijă şi o credincioasă
dragoste faţă de Biserica sa?» 3 0 9
Dacă până aici, Cuza Vodă a scris în tonul diplomatic al unui fiu credincios al
Bisericii Ortodoxe, în ceea ce urmează, după ce a făcut reproşuri patriarhului ecumenic
pentru conţinutul scrisorii sale cu totul alăturea de «tradiţiile Biserica dacice
independente», i-a adăugat:
«O asemenea crudă încercare nicidecum nu mă aşteptam să ne izbească chiar din
acea parte, care în zilele ei de asuprire şi de necazuri a primit de la noi din vechi
timpuri şi chiar şi azi, cu mână largă, atâtea şi atâtea dovezi de iubire şi de
generozitate, cum n-a primit din nici o altă parte a lumii creştine.
307
Pr.Prof.Dr. Constantin Drăguşin, ocit., 98
308
ibidem
309
ibidem, p .99
87
 Ca creştin, pentru smerenia ce se cade unui fiu supus al Bisericii, aş fi dorit să
trec sub tăcere, dureroasa surpriză ce mi-au pricinuit măsurile atât de grave pe care
Sanctitatea Voastră este pornită să le ia împotriva ţării mele. Ca domn însă, purtând
sarcina trecutului şi a viitorului neamului românesc, nu pot să tac, căci sunt dator a
apăra în contra oricărei încercări străvechea autocefalie a Bisericii dace».310
După aceasta: «în dreptul Bisericii universale şi în mână cu sfântele canoane»,
domnitorul Cuza arăta patriarhului ecumenic că : «prin dreptate, prin uz, prin datinile
consfinţite de veacuri ale Bisericii dacice, prin drept, deci, prim uz şi prin datinile
recunoscute de întreaga Biserică şi mai ales de Biserica din Constantinopol..., românii
în chestiunile bisericeşti acum ca şi întotdeauna au stat în limitele orânduirilor canonice
şi în ciclul deciziunilor şi drepturilor, pe care le-a dobândit Statul faţă de Biserica sa
naţională în toate timpurile şi în orice parte a lumii ortodoxe».311
Referindu-se apoi la deliberarea Sinodului patriarhal din 15 aprilie 1865, ce i s-a
trimis o dată cu scrisoarea, Cuza arăta că pe aceasta n-o poate primi, deoarece «se
atinge de drepturile vechi ale Bisericii dace independente.
Ca domn creştin al României, o resping în numele clerului şi al poporului şi voi
lupta în contra ei cu armele puternice şi neînvinse ale legilor şi ale canoanelor» .312
Alexandru Ioan Cuza, prin întreaga sa activitate în ceea ce priveşte Biserica
Ortodoxă Română a apărat dorinţele fireşti ale acesteia de recunoaştere a autonomiei
şi de eliminare a dominaţiei greceşti din sfera ecleziastică. Acestea sunt cele ce se
pot înfăţişa despre politica religioasă a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Privind înapoi peste ele, se va putea constata că el, sub raport bisericesc, a
desfăşurat o multilaterală activitate, cum pană în vremea sa. Şi în acest
domeniu deci, domnitorul Unirii a înscris o «pagină strălucitoare», căci şi aici el
s-a arătat «pătruns de cel mai mare patriotism». 313
Ca şi în alte sectoare ale vieţii de Stat, şi în Biserica românească patriotismul
său luminat i-a indicat teoretic măsurile ce trebuiau luate, spre a o ridica şi,
totodată, i-a dat şi puterea sufletească necesară pentru a decide şi pune în practică
aceste măsuri, de multe ori, chiar, cum s-a văzut, luptând împotriva unei opoziţii
ândârjite şi asumându-şi riscurile unei asemenea acţiunii.
Alături de alte reforme, înnoirile bisericeşti ale lui Vodă Cuza, cel ce săvârşise
secularizarea averilor mânăstireşti, desfiinţase claca şi împro prietărise pe ţărani, fac
din el un adevărat revoluţionar, care statornic a urmării ândeplinirea programului
înnoitor şi plin de speranţe ale generaţiei paşoptiste din care însuşi făcea parte.
Căci pline de iz revoluţionar sunt multe din cele ce el a să vârşit sau a încercat să
săvârşească în Biserica străbună. Şi aici opera lui rămâne una din cele mai întinse
şi mai de seamă din întreaga istorie a Bisericii Române.
Aproape că nu este sector bisericesc, în care Cuza să nu fi încercat să aducă
o înnoire care să fie în pas cu vremea şi mai perfectă. La tipărirea de cărţi de
310
ibidem
311
ibidem, 100
312
Pr.Prof.Dr. Niculae Şerbănescu, ocit., 400
313
Constantin G. Giurescu, ocit., 452
88
slujbă, la stabilirea locului de înmormântare pentru cei decedaţi, la reglementarea
pricinilor căsniceşti, la stabilirea formelor de încheiere a căsătoriei, la întronarea
unei conduite corespunzătoare în cadrul ierarhiei, la disciplina clericilor şi a mo-
nahilor, la buna administrare a bunurilor bisericeşti, la arondarea parohiilor şi
eparhiilor, la primirea în monahism, la unificarea tipicului bisericesc, etc. Dacă
au fost şi greşeli, Alexandru Ioan Cuza nu poate fi judecat numai pentru ele, ci în
cumpăna dreptăţii trebuie aruncate şi realizările sale pentru Biserica "stră bună,
despre care, de atâtea ori, a vorbit cu simpatie, cu respect şi cu
căldură.Prin măsurile sale şi prin atitudinea sa în disputa cu Patriarhia
Ecumenică, Cuza a grăbit obţinerea şi de drept a autocefaliei Bisericii
Române.

IV. 4. RAZBOIUL DE INDEPENDENTA

Apropierea geografica (Rusia devine vecina a Moldovei, la Nistru, abia în

1792-1793) si comunitatea confesionala ortodoxa au fost factorii obiectivi, care au
determinat stabilirea relatiilor dintre români si rusi, la care, dupa intrarea tarilor
române sub suzeranitatea Portii otomane, s-a adaugat factorul subiectiv:
sperantele moldovenilor si muntenilor ca se vor putea emancipa de sub dominatia
otomana, gratie sprijinului oferit de Rusia.314
Marele duce Nicolae, comandantul de capetenie al fortelor armate tariste, a
insistat asupra necesitatii de a se recurge la sprijinul trupelor romane inca de la
inceput dar, increzuti, tarul si colaboratorii sai au respins aceasta idee fiind
convinsi ca se vor descurca singuri
Marea armata pusa in miscare spre sud nu a mai asteptat votul de ratificare
a intelegerii din cele doua camere de la Bucuresti si a debusat catre anumite
puncte strategice motivand-si graba prin anumite ratiuni de ordin militar. 315

314
N. Corivan, Lupta diplomatică pentru cucerirea independenţei României,
Bucureşti, 1977, 371—372
315
I. Ceausescu, V. Mocanu, România în rãzboiul pentru dobândirea independenţei
naţionale, Politicã, Bucureşti, 1978, 267
89
 Anuntat ca turcii pregateau invadarea malului drept al fluviului si chiar
ocuparea Bucurestiului, guvernul român a luat masuri ca ostirea noastra sa
asigure paza pamantului strabun angajand un eficient duel de artilerie cu
garnizoanele turcesti de pe malul bulgaresc si potolind, prin aceasta, pofta de
aventuri a basibuzucilor.
De la începutul războiului (declarat de Rusia Turciei la 12/24 aprilie),
atitudinea Rusiei era lipsită de bunăvoinţă: la intrarea trupelor ruse în România,
marele duce Nicolae, comandantul-şef al armatei, a adresat un manifest
locuitorilor României316, ignorând, aşadar, autorităţile statului.
În ceea ce priveşte o posibilă cooperare militară româno-rusă, ea a fost
categoric refuzată. A.M. Gorceakov a declarat generalului Iancu Ghica, agentul
diplomatic al României la Petersburg: Majestatea Sa m-a însărcinat să vă
comunic că nu ţine la cooperaţia României şi n-o îndeamnă la aceasta. 317
Pătrunderea forţelor ruse pe teritoriul României şi refuzul domnitorului de a
se concerta cu comandantul-şef al armatei turceşti, în vederea apărării teritoriului
românesc, a determinat bombardarea de către artileria turcă a oraşelor de la
Dunăre: Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi (26 aprilie/8 mai). A doua zi,
artileria română a ripostat, bombardând Vidinul. Ostilităţile între România şi
Turcia izbucniseră.
La 29 aprilie / 1 1 mai şi 30 aprilie /12 mai cele două camere au votat rezoluţii
care declarau starea de război între România şi Imperiul otoman.
La 9/21 mai, Mihail Kogălniceanu, ministru de Externe, răspunzând unor
interpelări, a declarat: în stare de rezbel, cu legăturile rupte (cu Poarta — n.n.),
ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare 318.
Aportul armatei române la operaţiunile militare din sudul Dunării s-a produs
în urma unei telegrame a marelui duce Nicolae, care solicita domnitorului Carol
asistenţă militară: Turcii, adunând cele mai mari mase la Plevna, ne zdrobesc.
Rog a se face fuziune demonstraţiei şi, dacă este posibil, trecerea Dunării pe care
tu doreşti să o faci, între Jiu şi Corabia. Această demonstraţie este indis-
pensabilă pentru a facilita mişcările mele.319
Armata românã au trecut Dunărea numai după ce comandamentul rus a
acceptat ca ele să-şi păstreze atât individualitatea cât
şi unitatea de comandă. în urma unei întrevederi între Carol, Alexandru al II-lea
şi marele duce Nicolae, prinţul român a primit comanda trupelor de la Plevna,
avându-l ca şef de stat major pe generalul rus Zotov.
316
V.Diculescu, Războiul pentru cucerirea independenţei României, prilej de manifestare a unităţii
de conştiinţă naţională la romanii din Transilvania şi Banat, în „Studii şi articole de istorie",
XII, 1968, 25—77
317
Documente oficiale. Neutralitatea României.Neutralitatea Dunãrii.Diverse,
Bucureşti, 1876 apud N. Vornicescu, Biserica şi rãzboiul de independenţã,
Craiova, 1978, 141
318
N. Corivan, ocit., 379
319
S. Gorovei, Scrisori din timpul razboiului de independenta, Militarã, Bucureşti,
1967, 72
90
 Marele istoric N. Iorga reproşează domnitorului şi sfetnicilor săi de a nu fi
profitat de situaţia grea a armatei ruse pentru a pune anumite condiţii: în
momentul acela — scrie marele istoric —, turcii îi prăpădeau pe ruşi; atunci
trebuiau lămurite lucrurile. Ai noştri n-au vrut să aducă însă — din acelaşi motiv
de dureroasă aprehensiune — chestiunea judeţelor basarabene.320
Plevna este: una din puţinele bătălii care au schimbat cursul istoriei el îşi
motivează afirmaţia prin faptul că rezistenţa lui Osman paşa a oprit înaintarea
năvalnică a ruşilor, care ar fi putut ocupa întreaga Turcie europeană şi ar fi făcut
ca şi astăzi Strâmtorile să aparţină Rusiei.
Ceea ce se poate afirma cu certitudine este că Plevna a pus capăt
speranţei unui sfârşit rapid al războiului şi a devenit un adevărat abces de
fixaţie al conflictului. 321

IV. 5. RECUNOAŞTEREA AUTOCEFALIEI

Etimologic, cuvântul "autocefalie" provine din greceste şi înseamna conducere de

sine statatoare, posibilitatea unei Biserici locale de a-si alege singura capul
(conducatorul).322
O Biserica autocefala este recunoscuta ca fiind apta: sa constituie Sinodul
episcopilor locali, aceasta fiind singura ei autoritate canonica; sa aleaga propriul ei primat
sau conducator-patriarh sau arhiepiscop (canonul 34 apostolic), având un teritoriu limitat
ca jurisdictie; sa sfânteasca Sfântul Mir necesar Mirungerii sau Tainei ungerii cu Sfântul
Mir. Lupta Bisericii Ortodoxe Române pentru autocefalie a fost lunga şi anevoiasa şi ea s'a
conturat mai pregnant dupa Unirea Principatelor din 1859, careia i-a urmat, în chip
necesar, unirea celor doua Biserici Ortodoxe - din Tara Româneasca şi din Moldova - într'o
singura unitate, Biserica Ortodoxa Româna.Dupa Unire, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza
şi Mitropolitii Nifon al Munteniei şi Sofronie al Moldovei au staruit pentru recunoasterea
autocefa-liei Bisericii noastre.
"Decretul organic pentru înfiintarea unei autoritati sinodale centrale pentru
afacerile religiei române" din 3 Decembrie 1864, prevedea: Art. 1 - "Biserica Ortodoxa
Româna este şi ramâne independenta de orice autoritate bisericeasca streina în tot ceea ce
priveste organizatia şi disciplina" ;

320
Ibidem
321
C. Velichi, Spicuiri din presa straina in timpul razboiului de independenta,
Bucuresti, 1967, 59
322
Ilie Dan Ciuobotea, ocit., 274
91
 Art.2 prevedea crearea "unui singur Sinod general" pentru întreaga Biserica, iar
Art. 3 prescria "Sinodul general al Bisericii Române pastreaza unitatea dogmatica a
sfântei credinte ortodoxe române cu Marea Biserica de Rasarit prin coîntelegere cu
Biserica Ecumenica din Constantinopol".323
Era pentru prima data în istoria Bisericii şi a Statului Român când o lege prevedea în
mod oficial autocefalia sau independenta canonica a Bisericii Ortodoxe Române fata de
Patriarhia Ecunenica.Pe lânga marile reforme aduse de Domnul Cuza - secularizarea
averilor mânastirilor românesti închinate Locurilor Sfânte (13 Decembrie 1863) şi
împroprietarirea taranilor (2 Mai 1864), unele au privit şi Biserica, de exemplu numirea
Ierarhilor prin decret; înfiintarea noii Episcopii a Dunarii de Jos (1864) ; înfiintarea
Facultatii de Teologie din Iasi (1860); grija pentru Seminariile teologice; acordarea a 8,5
ha de pamânt fiecarei biserici parohiale sau plata unei parti a salariului preotilor etc. În
1885, Domnul Cuza a acordat Mitropolitului Nifon titlul de "Primat al României",
corespunzator unificarii administratiei bisericesti din noul stat, România. 324
Pr. prof. dr. Stan Alexandru precizeazã cã: „Mitropolitul primat: apare în sec IV.
Treapta s-a folosit mai des în Apus - în Spania şi în Gallia. S-a reactualizat la noi în epoca
modernă. Printr-o dispoziţie a lui Cuza-Vodă (1859-1865) din anul 1860, s-a acordat
mitropolitului de la Bucureşti titlul de primat, întâistătător. La noi, s-a dat întâi titulatura
de mitropolit primar, apoi s-a zis primat (Proiectu Dezvoltătoriu al Convenţiunii de la
Paris din 1858 ).”325
În încercarea de obtinere a recunoasterii autocefaliei, Biserica şi Cuza s-au lovit de
opozitia Patriarhului Ecumenic Sofronie III şi a Sinodului sau, suparati mai ales de Legea
secularizarii averilor mâ-nastiresti care a facut sa reintre în patrimoniul tarii mai mult de un
sfert din suprafata acesteia, stapâni-ta atunci de fanarioti.Ultima legiuire a lui Cuza, "Legea
pentru numirea de mitropoliti şi episcopi eparhioti" din 11 Mai 1865 a prilejuit multe
discutii şi framântari, creind "lupta pentru canonicitate", deoarece Cuza îsi aroga dreptul
de a numi el pe ierarhi.
Dupa abdicare fortata a lui Cuza, 11 Februarie 1866 prevederile referitoare la
autocefalia Bisericii Ortodoxe Române au trecut în Constitutia din 30 Iunie 1866,
promulgata de Principele Carol I, care în art. 21 prevedea ca "Biserica Ortodoxa Româna
este şi ramâne neatârnata de orice chiriarhie straina, pastrându-se însa unitatea cu
Biserica Ecumenica a Rasaritului în privinta dogmelor".
Necesitatea unei autoritãţi sinodale româneşti a fost intuitã de conducerea
Statului român, care a venit la cârma lui după 11 februarie 1866, angajată activ şi ea în
mişcarea pentru autocefalia Bisericii Române, şi a procedat potrivit acestei situaţii.
Guvernul provizoriu, ce a urmat ândată, de pildă, în manifestul către ţara
asigura că se va ocupa şi de «chestiunea» bisericească, lucru pe care l-a şi făcut
mai apoi. Un prim pas ce trebuia făcut era reluarea legăturilor fireşti cu Patriarhia
ecumenică din Constantinopol.De aceea, începând chiar de pe la sfîrşitul lunii
323
Pr.Prof.Dr. Niculae Şerbănescu, ocit., 401
324
Constantin G. Giurescu, ocit., 453
325
Pr. Prof. univ. Dr. Alexandru Stan, ocit., 109

92
februarie 1866 şi apoi după aceea, între aceasta, pe de o parte, şi Biserica şi Statul
român, pe de alta, s-au purtat susţinute tratative, până la urmă cu rezultate destul de
satisfăcătoare, pentru normalizarea raporturilor eclesiastice dintre Constantinopol şi
Bucureşti .326În afară de aceasta, în timpul unor asemenea tratative, la scurtă vreme
după plecarea Domnitorului Cuza, Consiliul de Stat, conformându-se angajamentului
ce-şi luase şi, totodată, continuând acţiunea privitoare la autocefalia Bisericii
Române dusă de acesta, chiar în martie 1866 a prezentat Constituantei un proiect de
nouă lege organică pentru Biserica Ortodoxă Română, în care, în ceea ce ne priveşte aici,
la articolul al doilea se stipula că: «Biserica Ortodoxă a României este şi rămine
autocefală, liberă şi nedependentã de orice Biserică străină, intru toate ce priveşte
organizarea şi disciplina ei»327.
După aceasta, tot în acelaşi an, 1866, Constituţia elaborată după înscăunarea
domnitorului Carol I şi promulgată la 30 iunie, înscria în cel de al 21-lea al său articol
şi următoarele: «Biserica Ortodoxă Romănă este şi rămîne neatîrnatâ de orice
chiriarhie străinã, păstrãndu-şi însă unitatea cu Biserica ecume nică a Răsăritului,
în privinţa dogmelor» 328, deci aproape cu aceiaşi termeni ca în Decretul Organic al lui
Vodă Cuza din 3 decembrie 1864.
În oclombrie 1866, principele Carol I mergând la Poartă, a vizitat şi pe
Patriarhul ecumenic Sofronie III, care l-a primit «în chip solemn, şi cu care a pus «pe
un picior de bună înţelegere» raporturile acestuia cu Bucureştii 329 .În afară de
aceasta, pe temeiul prevederilor articolului din Constituţie, mai sus inserat, de grabă s-a
păşit la elaborarea unei noi «Legi organice pentru Biserica dreptcredincioasă română», în
care, în nici un caz, nu avea să lipsească stipulaţia privind autocefalia ei.
La 23 ianuarie 1867, de pildă, Guvernul a şi propus Senatului un proiect de Lege
organică pentru Biserica Ortodoxă Română, în care la articolul al doilea se scria :
«Biserica Ortodoxă a României este şi rămîne autocefală, liberă şi independentă de
orice Biserică străină întru tot ce priveşte organizarea şi disciplina ei»330. Discutat
aprins mai bine de doi ani, acest proiect, prevăzând, într-o ultimă versiune, în primul
articol că : «Biserica Ortodoxă Română..., este şi rămîne independentă de orice
chiriarhie străină...», a fost votat de Senat la 2 iunie 1869 şi apoi a trecut la Camera
legislativă. Înainte de a deveni lege, însă, domnitorul Carol I, în taină, în decembrie
acelaşi an, 1869, l-a trimis patriarhului ecumenic Grigorie VI (1866—1871), ca «să-
şi facă observările sale» asupra lui 331 . Cum poate era de aşteptat, «observările»
acestuia, trimise la Bucureşti la 25 ianuarie 1870, lăsau încă să se întrevadă pretenţiile
lui asupra Bisericii Române, cerând ca în lege să se înscrie:

326
Nicolae Dobrescu, o c i 132—135
327
Ecclesia», II, 1807, nr. 2 din 8 februaiie, col. 42—
328
Ioan M. Bujoreanu, Colecfiune de legiuiiele Românioi vechi şi noi, I, Bucureşti, 1873,
14
329
Nicolae Dobrescu, o cit., 135
330
Ecclesia», II, 1867, nr. 1 din 29 ianuarie, col 3, 4; «Biserica Română», Foae religioasă
morală (Bucureşti), VII, 1872, nr. 6 din 6 februarie, 3
331
Cf. «Românul», XIV, 1870, 190
93
 a) dreptul de recunoaştere de către el a mitropoliţilor români, aleşi mai
întâi după datina ţării;
b) dreptul de a fi pomenit la Sfânta Liturghie
c) obligaţia pentru Biserica românească de a-şi procura Sfântul şi Marele Mir
numai de la Patriarhia ecumenică din Constantinopol 332, ceea ce de fapt anula
Stipulaţia privind autocefalia Bisericii Române, prescrisă în primul arti col al legii
aflată în discuţie. Acest răspuns destul de nefavorabil, — influenţat, fără îndoială, şi
de faptul că tot pe atunci, Biserica noastră, manifestându-şi încă o dată deplina sa
independenţă faţă de Patriarhia Ecumenică, în conflictul pe care acesta, în anii 1870—
1872, l-a avut cu Biserica Ortodoxă Bulgari), nu i s-a alăturat 333 —, a fost «viu criticat» de
partizanii din ţară ai autocefaliei, care susţineau că ol tinde la o „nouă aservire a
Bisericii Române faţă cu Patriarhia»334.
Aşa cum se promisese în februarie 1866 în «Manifestul către ţară» al
Guvernului provizoriu, ceva mai târziu şi noua conducere a Statului român,
instaurată la 10 mai 1866, odată cu începutul domniei lui Carol I (1866—1914), s-a
ocupat de «chestiunea» bisericească din România. Aceste proteste au făcut, desigur, ca
în forma finală a proiectatei legi să nu fie înscrisă nici una dintre doleanţele patriarhului
Grigorie VI, dar, în acelaşi timp, de bună seamă, spre a nu se pricinui noi nemulţumiri
Patriarhiei Ecumenice, a fost lăsat afară şi articolul privind «independenţa» Bisericii
Române, aflat, cum s-a arătat, în proiectele ce o precedaseră Şi fără aceste stipulaţii însă,
la 4 şi 14 decembrie 1872, Legea a fost votată de Cameră şi, respectiv, de Senat şi apoi,
la 14 decembrie acelaşi an, după sancţionarea ei de către domnitorul Carol I a devenit
«Legea organicã a Bisericii Ortodoxe Romăne» cu titlul complet : «Lege pentru alegerea
mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi, cum şi a constituirii Sflntului Sinod al Sfântci
Biscrici Autocefale Române»335.
Deşi în textul definitiv al ei nu se mai prescrisese articolul prin care Biserica
Română era declarată în mod expres autocefală, totuşi cuprinsul legii, de la un capăt la
altul, era străbătut de un clar iz de neatîrnare al acesteia; de câteva ori, — în titlu şi în
articolele 8, 9 şi 12 , ea fiind chiar numită direct autocefală.336 În primul dintre aceste
articole, vorbindu-se despre forul suprem de conducere al Bisericii noastre , acum
«înfiinţat» în forma în care dăinuie pânã astăzi, nu se spune alta decât că: «Sfântul Slnod al
Bisericii autocetale Ortodoxă Română, fiind memhru al Sfântei Biserici Ecumenice şi
Apostolice a Răsăritului, al căreia cap este Domnul nostru Iisus Hristos, păstrează şi va
păstra unitatea în privinţa dogmelor şi a canoanelor ecumenice cu Biserica din
Constantinopol şi cu toate Bisericile Ortodoxe»337.

332
ibidem
333
Eusebiu Popovici, Istoria Bisericească Univcrsală şl Statistica Bisericească, vol. IV, II,
Bucureşti 1928, 532
334
Românul», XIV, 1870, 189—190;
335
Lege pentru alegerea Mitropolitilor şi Episcopilor eparhioti cum şi a consti-
tuirii Sfântului Sinod al Biserici Autocefale Orlodoxe Române, în «B.O.R.», (1874—1875), nr.
2, 81— 86.
336
Nirolae Dobrescu, o cit., 1 3 5 - 1 3 6
337
«Biserica Ortodoxă Română (1874—1875), 83.
94
 Nici un fel de aluzie, deci, despre vreo dependenţă canonică a acestuia faţă de
vreuna dintre aceste Biserici. Dimpotrivă, o implicită afirmare a independenţei lui, deşi
aceasta, pe atunci, pentru Biserica noastră nu era decât de fapt, întrucât încă nu exista un
temei legal care s-o declare ca atare.Şi numai cu aceste prevederi din lege însă, după anul
1872 apelativul «autocefală» a fost aproape cu regularitate folosit în titulatura oficială a
Bisericii Române 338.
Nu numai atât, dar păstrarea, în cuprinsul ei, a titlului de Primat al României,
«înfiinţat» de Domnitorul Cuza în ianuarie 1865339, nu de Legea de faţă, cum cred unii;
aceasta l-a păstrat, numai , prevederea ca viitorii ierarhi români să se aleagă numai dintre
«fiii de părinţi români, născuţi în Principatul României şi nu naturalizaţi» (art. 2, al. 2) şi
crearea, — potrivit stipulaţiilor ei, a Sinodului Canonic Central al Bisericii Autocefale
Ortodoxe Române, care a şi început să funcţioneze efectiv, plecând din primăvara anului
1873 şi până azi, erau, de la sine înţeles, o confirmare vădită a unei astfel de situaţii
autocefalice, adică de legiferare a unei Biserici, care nu depindea, în nici un fel, de alta.
Dupa ce Legea Organică a fost aprobată şi promulgată, Primatul Nifon a încunoştiinţat pe
noul patriarh ecumenic Antim VI (1871—1873) despre ea, alăturându-i şi un exemplar cu
textul ei şi «exprimându-şi speranţa că o va găsi bună».
Patriarhul n-a răspuns nimic, ceea ce s-a socotit o consimţire tacită. Şi aceasta cu atât
mai mult cu cât Patriarhia Ecumenică n-a ezitat a satisface unele prevederi ale legii, ca, de
pildă, aceea de a se hirotoni în Biserica noastră arhierei titulari care să poarte numele unor
oraşe româneşti, căci, în unele cazuri, cu prilejul sfinţirii acestora, ea, Patriarhia, a dat
aprobarea necesară340. Deci, la 14 Decembrie 1872 este aprobata "Legea organica pentru
alegerea mitropolitilor şi episcopilor eparhioti, cum şi cea a constituirii Sfântului Sinod al
Sfântei Biserici Autocefale Ortodoxe Române", lege prin care s'au pus bazele Sfântului
Sinod al Bisericii noastre.
Proclamarea independentei de stat a României, la 10 Mai 1877, a dus la cresterea
prestigiului României şi al Bisericii sale, încât era acum necesara şi dobândirea formala a
autocefaliei Bisercii.Pe aceasta linie, la 25 Martie 1882, în Joia Mare a Sf. Pasti, membrii
Sf. Sinod sfântesc - pentru prima oara - Sfântul şi Marele Mir în catedrala mitropolitana
din Bucuresti, fara a mai cere permisul Patriarhiei Ecumenice, ceea ce a determinat o noua
înrautatire a relatiilor, concretizata printr'o scrisoare dura a Patriarhului Ioachim al III-lea
catre Sf. Sinod român, invocând "drepturile" sale asupra Bisericii noastre. Din însarcinarea
Sinodului, episcopul Melchisedec al Romanului alcatuieste raspunsul care, la 23
Noiembrie 1882, devine "Act sinodal care cuprinde autocefalia Bisericii Ortodoxe
Române şi relatiile ei cu Patriarhia de Constantinopol" care se încheia astfel: "Pe temeiul
istoriei noastre române, pe temeiul legislatiei noastre moderne, pe temeiul demnitatii
Statului Român şi al demnitatii natiunii române, Sfântul Sinod Român declara sus şi tare
ca Biserica Ortodoxa Româna a fost şi este autocefala în tot cuprinsul teritoriului
României şi nici o autoritate bisericeasca straina nu are drept a ne impune ceva . . .

338
Arhiva Sf. Mitropolii, Dosar nr. 5603 ( f . 24/1873), f. 1, 8, 12 36, 52 ; nr. 5604/(f.
46/1874), f. 1, 2, 3, 17 v„ 20, 26, 29; Vezi »i Arhiva Sf. Sinod, Dosar nr. 75
339
Nirolae Dobrescu, o cit., 1 3 7
340
ibidem
95
 Declaram totodata ca noi, aparând autocefalia Bisericii noastre de orice presiune
din afara, nu voim a ne desparti de întregimea Bisericii Ortodoxe din toate tarile".
Dumnezeu a vrut ca pe tronul Patriarhiei Ecumenice sa urce în 1884 Patriarhul
Ioachim al IV-lea, animat de sentimente mai bune fata de noi, cu care a început o noua
corespondenta în vederea recu-noasterii autocefaliei.Câtva timp după aceasta, între
Bucureşti şi Scaunul ecumenic s-au mai purtat oarecare tratative, în cursul cărora,
până la urmă, «formulele» pentru formala recunoaştere a autocefaliei Bisericii Române
s-au primit «anticipat de ambele părţi» 341.
Într-o atare situatie, la 20 aprilie 1885, în mod oficial, prin Minis terul
Cultelor, din a cărui parte se alătura şi o recomandare scrisă, tot în aceeaşi
problemă, s-a trimis patriarhului ecumenic Ioachim IV, la Istanbul, următoarea
scrisoare a mitropolitului Primat al României, prin care, în numele Sfântului Sinod,
formal se solicita recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române :
«Cu ajutorul atotputernicului Dumnezeu, Stăpîn al tuturor celor văzute şi
nevăzute şi în unire cu datinile cele vechi, Biserica Ortodoxă a României a fost
declarată, bucurându-se de o independenţă egală cu aceea a celorlalte Biserici
autocefale, precum Bisericile de acelaşi ril ale Rusiei şi Greciei, primind pentru
trebuinţele bisericeşti ale Regatului direcţiunea administrativă şi disciplinară
unicamente de la Sfântul Sinod..., preşezul în mod permanent de Mitropolitul
Ungrovlahiei, Primat al României. Acest fapt dorim a-i aduce la cunoştinţa Prea
Sfinţitului, Prea Venerabilului şi întâiului Tron Patriarhicesc al Bisericii Răsăritului,
adică Marei Biserici din Constantinopole, cu care România întreţine de secoli relaţiuni, şi
a cere binecuvîntarea Sa, precum şi comunicarea prin Ea a acestui fapt şi celorlalte
Biserici autocefale.In urmarea celor ce preced şi după ce am obţinut încuviinţarea
Maiestăţii Sale, Augustului nostru Rege şi a Guvernului Său, depuind o sărutare
pioasă po dreapta Sanctităţii Voastre şi exprimând respectele noastre venerabilei
Adunări a Sfântului Sinod al Sanctităţii Voastre, subscrisul Preşedinte al Sfântului
Sinod al României, în numele acestuia, vin să rog pe Sanctitatea Voastră să binevoiţi a
da binecuvîntarea Voastrã acestui fapt, săvîrşit în interesul religiunei şi a recunoaşte
Biserica Autocefală a Regatului României ca soră de acelaşi rit şi de aceiaşi
credinţă întru toate, pentru ca clerul şi poporul pios al României să ca- pete o
putere mai mare în simţămîntul credinţei, care pătrunde inimile tuturor creştinilor
ortodocşi ai Orientului şi a comunica acest fapt celorlalte trei scaune patriarhiceşti
ale Răsăritului şi tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale, pentru ca acestea să
îmbrăţişeze şi ele şi să salute Biserica Autocefală a României ca soră de aceeaşi
credinţă ortodoxă, urmând comunicarea lor frăţească cu dînsa în Duhul Sfânt şi
unitatea credinţei.
Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale a Regatului României ţine a conserva intacte
dogmele sacre ale sfântei noastre credinţe Ortodoxe şi tradiţiunea Bisericei, şi va
avea deci totdeauna îngrijirea de a da Prea Sfântului Tron Ecumenic şi

341
I. Kalinderu, Episcopul Melchisedec. Disrurs de receptiune la
Academia Română cu răspuns de D. A. Sturdza, Bucureşti, 1804
90
96
Patriarhicesc din Constantinopole, conform cu canoanele şi cu învăţătura Bisericii,
întâietatea de onoare, care-l face întâiul Tron al întâiului prelat al întregei Biserici
Ortodoxe a Răsăritului şi de a se pomeni de către Preşedintele Sfântului Sinod în
întâiul loc, după obiceiul stabilit, numele Patlriarhului, care îşi are reşedinţa pe Tronul
Ecumenic şi Apostolic al Răsăritului. Iar pentru a se menţine prin mijloacele canonice şi
legale unitatea credinţei, care a fost salvată prin graţia atot Puternicului nostru Stăpîn
al tuturora, Iisus Hristos, Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale a României va sta
întotdeauna în legătură dogmatică şi canonică cu Prea Sfântul Tron Ecumenic, ca
şi cu celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale.
Trăgând din binecuvîntarea Sanctităţii Voastre o nouă putere pentru
îndeplinirea sfântei noastre misiuni. Vă rog să binevoiţi a primi smeritele noastre
închinăciuni şi am onoarea a rămînea,Al înalt Sanctitaţii Voastre mai mic în Domnul şi
împreună-liturghi-sitor, Arhiepiscop şi Mitropolit al Ungro-Vlahiei, Primat şi
Preşedinte al Sfântului Sinod al României, Callinic. Bucureşti în 20 aprilie 1885» 342.
La 4 Februarie 1885 a avut loc la Mitropolie o adunare la care au luat parte toti
mitropolitii şi episcopii tarii, împreuna cu Ministrul Cultelor al vremii, D. A. Sturdza,
formulându-se o noua scrisoare catre Patriarhia Ecumenica. Au urmat alte tratative între
Bucuresti şi Constantinopol care au dus, în sfârsit, la recunoasterea autocefaliei Bisericii
Ortodoxe Române.
În Tomos-ul de recunoastere din 25 Aprilie 1885, Patriarhul Ecumenic Ioachim al
IV-lea confirma autocefalia Bisericii noastre în urmatorii termeni:
"Asa dar, dupa ce am deliberat cu Sfântul Sinod cel de pe lânga Noi al Prea
Iubitilor nostri frati în Sfântul Duh şi coliturghisitori, declaram ca Biserica Ortodoxa din
România sa fie şi sa se recunoasca de catre toti neatârnata şi autocefala, administrandu-se
de propriul şi Sfântul sau Sinod, având ca presedinte pe Inat Prea Sfântul şi Prea Cinstitul
Mitropolit al Ungrovlahiei şi exarh al României, cel dupa vremi,nerecunoscând în propria
sa administratie interna nici o alta autoritate bisericeasca, fara numai pe Capul Bisericii
Ortodoxe... pe Mântuitorul Dumnezeu-omul . . .".
La 30 Mai 1885, Mitropolitul-Primat al României, Calinic Miclescu, a trimis o
scrisoare de multumire Patriarhiei Ecumenice si, totodata, a înstiintat celelalte Biserici
Ortodoxe surori autocefale despre recunoasterea oficiala a autocefaliei pentru care s-a
luptat atât de mult.Dupa reîntregirea României în 1918 sub Regele Ferdinand a urmat
unificarea organizatorica a Bisericii Românesti, actul cel mai de seama fiind ridicarea ei la
rangul de Patriarhie, recunoscuta prin Tomos-ul Patriarhului Ecumenic Vasile III, din 30
Iulie 1925.Înscaunarea primului Patriarh al României, în persoana Dr. Miron Cristea, a
avut loc la Bucuresti la 1 Noiembrie 1925. Se încheia astfel un lung proces de reafirmare şi
recunoastere a Bisericii Ortodoxe Române pe plan international, Biserica-fiica a Patriarhiei
Ecumenice devenind de acum, şi pentru totdeauna, o Biserica-sora.Cum se poate observa
chiar din prima parte a scrisorii, Primatul român nu solicita expres autocefalie

342
Arhiva Sf. Sinod, Dosar nr. 78, f. 19 v.—20 v.; Actc privitoare
la autocelalia Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1885, 7—8 ,
«B.O R.», LXXXII, 1965,
97
pentru Biserica sa, ci mai mult c anunţa patriarhului «ca act anticipativ şi ca semn
al unei autocefalii existente în fapt, care avea nevoie numai de confirmare» 343.
În adresa sa, purtând aceeaşi dată de 20 aprilie 1885, Ministrul de Culte
Dimitrie A. Sturdza arăta ecumenicului că-i trimite scrisoarea Primatului României, prin
care acesta, având şi aprobarea Conducerii de Stat a ţării, deci şi aceasta angajată
activ în săvîrşirea unui astfel de act eclesiastic atât de însemnat, îi cerea să
acorde «binecuvîntarea Bisericei Autocefale a României, ca soră de aceeaşi
credinţă Ortodoxă», el însuşi îl încredinţa că Guvernul României « este prea
fericit că astfel se vor stabili relaţiuni cordiale între Biserica Autocefală a
României şi Prea Sfântul, Prea Venerabilul şi întâiul Tron patriarhicesc al
Bisericii Răsaritului» şi apoi, în numele «Augustului său Stăpîn şi al Guvernului Său»,
îi mulţumea «pentru spiritul plin de bunăvoinţă şi pentru simţimintele înalte, ce a arătat
în aceste împrejurări, pentru a ajunge cu toţii la un rezultat atât de priincios
pentru unitatea şi pacea Sfântei Biserici a Răsăritului» 344.
Cum la Patriarhie lucrurile erau deja rânduite, ecumenicul Ioachim IV,
primind scrisorile de la Bucureşti, a primatului Calinic şi a minis trului de Culte
Dimitrie A. Sturdza, numaidecât, la 25 aprilie 1885, a întrunit Sinodul patriarhal, care,
după ce, formal, a luat cunoştinţă de cuprinsul lor, a decis să se rezolve favorabil cele
solicitate, altfel zis să se recunoască formal autocefalia Bisericii Ortodoxe Române.
S-au alcătuit scrisorile-răspuns pentru Bucureşti, s-a semnat tomosul
patriarhicesc şi sinodal de autocefalie, întocmit bănuim ceva mai înainte i de
aceea, probabil, îi lipseşte data de zi, şi apoi de grabă, tot la 25 apri lie 1885,
acestea scrisori-răspuns pentru ministrul şi primatul român, purtând data de 25
aprilie 1885, dimpreună cu tomosul de autocefalie, au fost trimise în ţară, prin
reprezentantul român la Constan-tinopol, Gheorghe Ghica 345.
Scriind ministrului, patriarhul îi făcea cunoscul ca i-a primii «prea
preţioasa epistolă», îl încunoştiinţa că solicitarea de a se recunoaşte şi formal
autocefalia Bisericii Române, găsindu-se «raţională, dreaptă şi corespunzătoare cu
aşezămintele bisericeşti», dimpreună cu «Sfântul Sinod cel de pe lângã noi», s-a grăbit
«a o împlini» şi că, în «acest scop», a şi emis tomosul «patriarhicesc şi sinodal»
de recunoaştere formală a aulocefaliei, îl ruga apoi să transmită Capului Statului
«părinteşti binecuvîntări», îl asigura cã înalţă rugăciuni « pentru prosperitatea
poporului român, care a păstrat neatins sfântul depozit al Sfânt ei noastre credinţe,
celei nepatate» şi în final mulţumea, lui şi Guvernului român, «pentru manifestarea
cu deosebire vădită şi în această împrejurare de simţimintele eminamente pioase şi
pentru lăudabilul zei pentru întărirea relaţiunilor cordiale dintre Biserica
Autocefală a României şi Biserica Noastră cea Mare a lui Hristos»346.
343
Dr. Antonie Plămădeală, Episcop vicar patriarhal, Bizanf,
Constantinopol, Istanbul, trecut şi aslăzi, în B.O.R.», XCII, 1974, 1107
344
Arhiva Sf. Sinod, Dosar nr. 78, i. 20 v.—2 1 ; Actc privitoare la
autocefalia Bisericii Ortodoxc Romănc, 5; «B.O.R.», IX, 1885, 337—338
345
Cf. «Ortodoxul», VI, 1885, nr. 21 din 2 iunie, 165—166
346
Arhiva Sf. Sinod, Dosar nr. 711, f. 22; Acie privitoare )a aulocetalia BOR, 9-12,
«B.O.R.», IX, 1885, 339—341
98
 Tot în acceaşi zi de 25 aprilic 1885, patriarhul Ioachim IV scria primatului
Calinic Miclescu urmatoarele : «Înalt Prea Sfinţite şi mult stimale Mitropolil al
Ungrovîahiei şi Exarh, Primat a toată România, prea iubite în Hristos Dumnezeu şi
mult dorite frate şi coliturghisitor al Smereniei noastre, Domnule Calinic, cu
sărutare sfântă îmbrăţişăm pe prea iubit şi prea cinstit Inalt Prea Sfinţia Voastră,
Excelenţa Sa, Ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice din România,
Domnul Dimitrie Sturdza, Ne-a transmis de curând la 20 ale lui aprilie curgător a
anului curent, scrisoarea frăţeascã a doritei şi respectatei, înalt Prea Sfinţiei
Voastre, prin care, în numele Sfântului Sinod al Prea Sfinţiţilor Arhierei ai
Roraâniei şi cu consimţămîntul M. S. Regelui României şi al Guvernului său regal,
cereţi, ca Biserica noastră cea Mare a lui Hristos să acorde binecuvîntarea ei Prea
Sfântei Biserici a Regatului României şi să o recunoască ca autocefală şi soră
omodoxă şi de aceeaşi credinţă întru toate şi să comunice acest fapt celorlalle trei
Ironuri patriarhale a!e Răsăritului, precum şi tuturor Biseririlor Orto doxe
Autocefale.Această cerere a Prea scumpei şi respectatei Inalt Prea Sfinţiei
Voastre, luându-o în consideraţiune, împreună cu Sfântul de pe lângã Noi Sinod al Prea
Sfinţiţilor Mitropoliţi, fraţi iubiţi ai noştri în Sfântul Duh Şi coliturghisitori, şi
chibzuind împreună asupra ei, am găsit-o raţională Şi dreapta şi corespunzătoare
cu aşezămintele bisericeşti.
De aceea, primindu-o cu iubire frăţească, am păşit la alcătuirea şi subsemnarea
Sfîntului şi Legalului Tomos patriarhicesc şi sinodal, prin care cu bucurie sufletească
binecuvîntăm pe Prea Sfânta Bisoriră a României, recunos cându-o autocefală şi
întru toate de sine administrată şi proclamând pre Sfântul ei Sinod de frate prea
iubit în Hristos.
Iar acest sfânt Tomos îl trimitem respectatei înalt Prea Sfinţiei Voastre, vestindu-
Vă că Noi am comunicat dupre prescripţiunile vechi acest fapt îmbucurător şi tuluror
celorlalte Biserici Ortodoxe autocefale.
Cu această ocasiune, felicitând cu duhul dragostei frăfeşti şi cu cordialitate
pre respectata şi iubita înalt Prea Sfinţia Voastră, precum şi pre toată Sfânta
Adunare a Prea Sfinţiţiior Arhierei de pre lângã Voi, ne rugăm începătorului şi
întemeietoru-lui Sfântei noastre Biserici ca să păzească cu braţul său cel înalt pe prea
iubita Noastră soră în Hristos, pe Prea Sfânta Biserică din păzitul de Dumnezeu
Regat al României, care ţine cu tărie dumnezeieştile dogme, sfântele canoane şi
tradiţiunile nepătatei noastre credinţe, ilustrându-se în fapte bune şi prosperând în
credinţa, sub conducerea spirituală cea neadormită şi plăcută lui Dumnezeu a
Sfântului ei Sinod, prezidat de respectata înalt Prea Sfinţia Voastră, a căria ani să
fie cât se poate de mulţi, cu sănătate şi mîntuire în amândouă chipurile. 347
Odată cu cele două scrisori-răspuns, patriarhul ecumenic Ioachim IV a
trimis la Bucureşti şi Tomosul de recunoaştere formală a autocefa liei Bisericii
Ortodoxe Române, care avea următorul cuprins:
«În numele Tatalui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

347
ibidem, 342 -345
99
 Nimeni nu poate pune altă temelie» zice marele Apostol al nea-murilor «decât cea
aşezată, care este Iisus Hristos».Deci pe aceasta una şi singură, tare şi neclătită
temelie, fiind totdeauna aşezată Biserica lui Hristos, cea una, sfântă, sobornicească
şi apostolească, păstrează neîmpărţită unitatea credinţei întru legătura dragostei.
Şi astfel această unitate, rămînând neatinsă şi neclătită în toate veacurile,
afacerile de administraţie eclesiastică şi de ordinea demnităţilor se pot schimba în
vedere cu pozitiunea ţărilor.
De aceea şi Prea Sfânta Marea lui Hristos Biserică, aprobând cu toată bunavoinţa
şi recunoscând cu duhul păcii şi al dragostei schimbările necesare adminis traţiunei
duhovniceşti din Sfântele Biserici locale, le binecuvîntează şi le holărăşte spre
mai bună zidirea comunitaţii credincioşilor.
Şi fiindcă înalt Prea Sfinţitul şi Prea Cinstitul Mitropolit al Ungro vlahiei,
Domnul Callinic, în urmarea motivelor pe atât de drepte, pe cât şi legitime, în
numele Sfântului Sinod al Prea Sfinţiţilor Arhierei ai României şi cu consimţămîntul
M. S. Regelui României şi al Guvernului său regal, a cerui de la Biserica noastră prin
epistola înaintată şi reco-mandată prin Excelenţa Sa Ministrul Cultelor şi al
Instrucţiunei Pu-blice al României, Domnul Dimitrie Sturdza, binecuvîntarea şi
recunoaş-terea Bisericii Regatului României ca autocefală, — smerenia Noastră a
primit această cerere şi dorinţă ca dreaptă şi conformă cu aşezamintele bisericeşti.
Aşa dar, după ce am deliberat cu Sfântul Sinod cel de pe lângã noi al Prea
iubiţilor noştri fraţi în Sfântul Duh şi coliturghisitori, declarăm ca Biserica Ortodoxă
din România să fie şi să se zică şi să se recunoască de către toţi neatîrnată şi
autocefală, administrându-se de propriul şi Sfântului său Sinod, având de
Preşedinte pe înalt Prea Sfin-ţitul şi Prea Cinstitul Mitropolit al Ungrovlahiei şi
exarh, cel după vremi, nerecunoscând în propria sa administraţiune internă nici o
altă autoritate bisericească, fără numai pre Capul Bisericii Ortodoxe celei una,
sfântă, sobornicească şi apostolică, pre Mîntuitorul Dumnezeu-omul, carele este
singura temelie şi piatra cea din capul unghiului şi întâiul şi supremul şi veşnicul
Arhiereu şi Arhipăstor.
Şi aşa, Biserica Ortodoxă a regatului României, fiind tare întemeiată pe piatra
cea din capnl unghiului a credinţei noastre şi pe învăţătura cea sănătoasă, pre carea
ne-au transmis-o nouă părinţii neatinsă şi fără inovaţiune, o recunoaştem prin acest
sfânt, patriarhicesc şi sinodal Tom, autocefală şi de sine administrată întru toate şi
proclamăm pe Sfântul ei Sinod frate în Hristos prea iubit, bucurându-se de toate
prerogativele şi de toate drepturile chiriarhiceşti inerente unei Biserici autocefale;
încât, în toată podoaba bisericească, ordinea şi în toate celelalte icono mii
bisericeşti să se administreze şi să se conducă de sine, nestînjenită Şi în toată
libertatea, potrivit tradiţiei continue şi neîntrerupte a Bise ricii universale Ortodoxe şi
tot astfel să se cunoască de către celeialte Biserici Ortodoxe de pretutindeni şi să se
numească cu numele Sfântului Sinod al Bisericii României.” 348

348
prof. dr. Nicolae Şrbanscu, Autocefalia BOR cu prilejul centenarului 1885-1985,
În Centenarul Autocefaliei BOR, EIBMBOR, Bucuresti, 1987, 52
100
 Al prea scumpei şi respectatei Inalt Prea Sfinţiei Voastre frate iubit în
Hristos şi în totul doritor, patriarh al Constantinopolei, Ioachim. 1885 aprilie
25» 349.
A doua zi, 7 mai 1385, Sfântul Sinod, la propunerea episcopului Melchisedec al
Romanului, a hotărît să se trimită patriarhului ecumenic Ioachim al IV-lea o
scrisoare de mulţumire «pentru actul de autocefalie» şi, în acelaşi timp, să se
încunoştiinţeze şi celelalte Biserici Ortodoxe autocefale despre recunoaşterea formală a
autocefaliei Bisericii noastre350.
Pe temeiul acestei hotărîri, la 30 mai 1885, Preşedintele Sfântului Sinod,
primatul Calinic Miclescu a scris ecumenicului Ioachim al IV-lea, semnalându-i
bucuria cu care Sfântul Sinod, la 6 mai 1885, a luat cunoştinţă de cuprinsul Tomosului
de autocefalie şi al corespondenţei în legătură cu el, asigurându-l că Biserica
Română, «tare în credinţa nepatată şi mîntuitoare, moştenită de la stramoşii
naţiunei noastre şi ne-clintit întemeiată pe dumnezeieştile dogme şi sfântele
canoane, va trage din binecuvîntarea acordata... o nouă putere pentru a îndeplini
a sa sfântă misiune» şi-şi va întări şi mai mult relaţiunile cu Patriarhia Ecumenică,
exprimându-şi fericirea că sub păstoria lui a «putut vedea ândeplinindu-se un act de aşa
mare importanţă pentru Biserica Ortodoxă Română» şi în final, adresându-i «călduroase
mulţămiri pentru dragostea creştinească şi frăţească arătată cu această ocaziune» 351,
adicã aceea a formalei recunoaşteri a autocefaliei Bisericii noastre. Totodată,
primatul român a ândreptat scrisori vestitoare, - alăturând şi Tomosul cu
corespondenţa însoţitoare, şi către celelalte Biserici Ortodoxe autocefale, unsprezece la
număr în acel timp, înştiinţându-le despre recunoaşterea formală a autocefaliei
Bisericii Române de către Patriarhia Ecumenică, mărturisind bucuria «ce resimte
ortodoxa Biserică a României „cu acest prilej, şi exprimându-şi speranţa că acest fapt va
«afirma» şi mai mult «consolidarea relaţiunilor dogmatice şi canonice ce pururea
a legat şi leagă Biserica noastră, de acea sfântă Biserică, ce cu atâta demnitate
reprezentaţi» 352
Urmând îndemnului patriarhului ecumenic Ioachim al IV-lea şi scrisorii irenice a
primatului nostru, prin care li se anunţase autocefalia Biserici: Române, rând pe rând cele
mai multe dintre Bisericile Ortodoxe autocefale, chiar în cursul aceluiaşi an 1885, au întors
răspuns la Bucureşti, recunoscând şi ele noua situaţie canonică a acesteia şi feliciţând-o
pentru fomala recunoaştere a autocefaliei ei.
Conform pãreriilor teologilor români se pare ca Biserica Ortodoxã din România s-a
manifestat de mult ca autonomã, şi în sprijinul acestei afirmaţii se aduc urmãtoarele argumente
vis-a-vis de criteriile autonomiei bisericeşti:
349
Arhiva Sf. Sinod, Dosar nr. 78, f. 21 -21!; Date privitoare la autocefalie...,
13—16; «B.O.R.», IX, 1885, 341—344; «Ortodoxu!», VI, 1885, nr. 23 din 16
iunie, 180.
350
ibidem
351
Ibidem
352
Arhiva Sf. Sinod, Dosar nr. 78, f. 64.Ibidem, f. 308 ; «B.O.R.», IX, 1885, 553-
551 B.O.R.», IX, 1885, 557.

101
 -Au dovedit permanentă statornicie în dreapta credinţă, precum şi în
păstrarea unităţii dogmatice, canonice şi de cult cu Biserica Orto doxă Răsăriteană.
-Au alcătuit şi răspândit, în cuprinsul lor, dar şi în cadrul altor Biserici,
pastorale şi cărţi de cuprins doctrinar : catehisme, scrieri dogmatico-apologetice,
mărturisiri de credinţă în limbile română — pentru credincioşii ei, — slavona şi
greacã — pentru credincioşii vorbitori ai acestor limbi, cazuţi sub dominaţia otomană
-Au organizat învăţămîntul religios-catehetic şi teologic pentru credincioşi
şi pentru formarea clerului propriu (sunt aleslate documentar şcoli mînăstireşti încă
de la începutul sec. XV) ;
-Au angajat discuţii şi colaborări cu alte Biserici creştine (de pildă,
Sinodul panortodox de la Iaşi, din 1642), fără să li se fi impus vreodată hotărîrile
dogmatice ale unei Biserici.
-Au hirotonit arhierei, preoţi şi diaconi, asigurând în felul acesta,
singure, în interiorul lor, succesiunea neîntreruptă a preoţiei, moştenite de la Sfinţii
Apostoli ;
-Au apreciat singure validitatea tainelor sâvirşite de catolici şi de
protestanţi ;
-Au stabilit rânduieli sau norme cu caracter tipiconal pentru să vîrşirea
Sfântelor Taine, a slujbeior şi ierurgiilor, introducând modifi cări sau adaptări în
ritual, când a fost cazul ;
-Au canonizat sfinţi (Sfântul Nicodim de la Tismana, Sf. Ioan cel Nou de la
Suceava, Sf. Nifon, patriarhul Constantinopolului, canonizat în mod sigur la Argeş,
în august 1.517) ;
-Au instituit sărbători pentru aceiaşi sfinţi sau pentru unii sfinţi ale căror
moaşte au fost aduse la noi (Cuv. Parascheva, Sf. Filofteia, Sf. Grigorie
Decapolitul, Sf. Dimitrie Basarabov) ;
-Au adoplat limba liturgică pe care au socotit-o corespunzătoare (slavona,
iar din sec. XVI—XVIII, româna) fără să ceară asentimentul unei autorităţi
bisericeşti din afară în vederea acestei schimbări.
-Au introdus elemente specifice, naţional-locale, în arhitectură, pictură şi
muzică bisericească.
-In anumite situaţii, s-a sfinţit la noi şi Sfântul Mir, de către arhierei greci
aflaţi în ţară, împreună cu ierarhi români (de pildă, în 1643 la Iaşi, de catre Teofan
al Ierusalimului, cu cheltuiala domnitorului Vasile Lupu).353
Cu privire la exercitarea puterii jurisdicţionale sau cîrmuitoare, Bisericile
Ortodoxe din Ţara Românească şi Moldova s-au bucurat de următoarele drepturi:
începând cu sec. XV în Moldova şi sec. XVI în Ţara Româ nească, fiecare din
Bisericile respective avea câte trei ierarhi mai tîr ziu patru, din care unul era
mitropolit (cu scaunul la Argeş-Tîrgovişte-Bucureşti şi Suceava-Iaşi), iar ceilalţi
episcopi (Rîmnic, Buzău şi Argeş, în Ţara Românească; Roman, Rădăuţi şi Huşi în
Moldova) încât puteau constitui un sinod autocefal, în conformitate cu prevederile

353
Cf.pr.prof.dr. Mircea Pacurariu, Câteva consideratii privind vechimea
autocefaliei BOR, în Centenarul…, 142- 144
102
canonice. Un asemenea sinod putea conduce Biserica din ţara respectivă în mod
autocefal. Notăm că înfiinţarea acestor scaune episcopale a fost hotărîtă în ţară, în
sobor de ierarhi, egumeni şi mari dregatori şi aprobatii de domn ;
Şi-au ales singure pe toţi episcopii, inclusiv pe primul ierarh, de neam
român, hirotoniţi în ţară (cu unele excepţii, determinate de îm prejurări istorice
deosebite). Acest drept a fost socotit, în cele mai multe cazuri, elementul principal
sau caracteristic pentru autocefalie. 354
De alegerea primului ierarh era înştiinţată, însă, şi Patriarhia Ecumenică (lucru
pe care-l făceau şi alte Biserici autocefale) ;
Şi-au stabilit singure legile sau rânduielile de conducere şi de or ganizare în
sobor, fără ca acestea să fie aprobate de vreo Biserică din afară ;
-Au adoptat titlul onorific cel mai corespunzător (mitropolit, arhiepiscop, iar
din 1865 cel de primat; în Biserica apuseană, primatul, este conducătorul unei
Biserici catolice naţionale) ;
-Au păstrat singure, în iot decursul istoriei, relaţii cu toate Bise ricile
ortodoxe surori, fără intermediul vreunei alte Biserici autocefale;
- Au emis singure gramate sau documente de instituire în funcţiune ale
ierarhilor lor, inclusiv pentru primul ierarh
-Puteau să judece singure pe ierarhii lor, în caz de abateri (o excepţie a
constituit-o caterisirea necanonică a mitropolitului Antim Ivireanul, din dispoziţia
turcilor şi a primului domnitor fanariot) ;
-Şi-au exercitat jurisdicţia asupra credincioşilor lor din cuprinsul
Mitropoliilor sau din diaspora (biserica din Lvov, în sec. XVI— XVII; bisericile
româneşti din Europa Centrală şi apuseană în sec. XIX).
-Pe de altă parte, cercetând «restricţiile» sau «servituţile» care definesc o
Biserică autonomă, rezultă că Bisericile Ortodoxe din Ţara Românească şi
Moldova n-au fost nicicând în situaţia unor Biserici autonome.355
-N-au primit pastorale de la o alta Biserică, socotită autocefala, în speţă de
la Pairiarhia Ecumenică ;
-Nu li s-au impus hotărîrile dogmatice ale unei alte Biserici.
-Intîistătătorii Bisericilor din Ţara Românească şi Moldova n-au primit
hirotonia de la ierarhi din afară (doar cu câteva excepţii izolate, la începutul
existenţei celor două ţări).
-întâistătdtorii Bisericilor din Ţara Românească şi Moldova şi cu a t î t mai
puţin episcopii lor sufragani, nu erau membri ai sinodului patriarhal din
Constantinopol (excepţie au făcut mitropoliţii Ţârii Româ neşti în a doua jumătate a
sccolului XV, care erau greci de neam) ;
-Nici o Biserică din afară n-a aprobat legile sau rânduielile de organizare şi
de conducere a Bisericilor româneşti. 356

354
ibidem
355
Cf. L. Stan, Despre autonomia bisericească, în «Studii Teologice , X (1958), nr. 5—6, 390
356
ibidem
103
 Rezultă că Bisericile din Ţara Românească şi Moldova n-au respec tat nici una
din restricţiile sau principiile valabile pentru o Biserică autonoma. Deci, ele nu
aveau situaţia unor Biserici autonome, ci de fapt, a unor Biserici autocefale.
Trebuie să reţinem însă că, pânã în prima jumătate a secolului nostru,
cuvintele autonomie şi autocefalie au fost folosite în acelaşi înţeles, deşi exprimă
noţiuni diferite. în decursul timpului, cuprinsul noţiunii de autocefalie a suferit multe
schimbări, de terminate de diferite împrejurări. 357 In acest context s-a arătat că nici
când Bisericile româneşti nu s-au aflat sub vreo jurisdicţie străină, deplină şi înveşnicită,
ci, doar în anumite răstimpuri ale istoriei, s-a încercat o subordonare bisericească a lor,
la care, de asemenea, nu s-a ajuns niciodată. De aceea, Sfântul Sinod, în unanimitate de
voinţă cu întregul cler şi masa credincioşilor, şi în deplin acord cu conducerea ţării, a
considerat firesc să proclame prin lege autocefalia Bisericii Ortodoxe Române în
hotarele noului stat, şi nu să o ceară din afară, iar dacă Bisericile româneşti nu şi-au
declarat pînă acum în mod oficial autocefalia, aceasta se datoreşte faptului că în trecut nu
se practica încă sistemul de proclamare şi recunoaştere panor-todoxă a autocefaliei
bisericeşti.
Cât priveşte recunoaşterea, s-a precizat că este numai modalitatea prin care o
Biserică autocefală intră în comuniune cu celelalte Biserici autocefale, neavind valoarea
unei confirmări sau definitivări legale a autocefaliei, care, dacă este săvîrşită în mod
canonic, devine, sub raport juridic, un act valid prin sine însuşi, ci are numai un caracter
declarativ, în sensul că se constată doar canonicitatea autocefaliei, legală prin însăşi actul
constituirii sale, iar nu prin consensul ulterior al întregii Biserici.
„Primul act de autocefalie» al Bisericii Ortodoxe Române a fost sfin ţirea
Sfântului Mir de către ierarhii români în frunte cu mitropolitul pri mat în Joia
Patimilor din 25 martie 1882, în catedrala mitropolitane din Bucureşli, fărâ
încuviinţarea prealabilă a Patriarhiei Ecumenice .”358
Referitor la importanţa Sfântului şi marelui Mir pentru o Biaericã autonomã,
pr.prof.dr. Alexandru Stan, spune: „Pregătirea Sfântului şi Marelui Mir constituie un
drept inalienabil şi o obligaţie fundamentală a Bisericii Autocefale. Sf. Sinod al unei atare
Biserici, sau în alte cazuri Sinodul arhiereilor dintr-o provincie bisericească unde există
uneori zeci de arhierei, ca de pildă în unele zone de jurisdicţie ale Bisericii Eladei, sau în
alte părţi, trebuie să se îngrijească de pregătirea Sfântului Mir. Este de asemenea canonic,
ca fiecare episcop să-şi aibă propria cantitate necesară administrării acelor sfânte slujbe
la care se cere utilizarea Sfântului şi Marelui Mir. Din această cantitate se distribuie
protoieriilor şi, de aici, la parohii. Protoiereii, prin inspecţiile lor anuale, îşi dau seama de
vâscozitatea la care a ajuns Sfântul Mir în sticluţele sau recipientele în care se păstrează
la parohie şi au, de asemenea obligaţia, să-i ândrume pe preoţii parohi din subordine
astfel încât Sfântul Mir să fie ândeajuns şi destul de lichid pentru a fi utilizabil la modul
optim.” 359

357
cf. L. Stan, Obîrşia autonomiei şi autoce-faliei, în «Mitropolia Olteniei», XIII (1961), nr. 1—4,
107—109
358
ibidem
359
pr. prof. dr. Mircea Pacurariu, ocit. 144
104
 Un alt act a fost dorinţa exprimată în Camera deputaţilor, în 9 martie 1882, ca
mitropolitul primat să fie ridicat la rang de patriarh.

V. ÎNFIINŢAREA PATRIARHIEI ROMÂNE

V.1. MAREA UNIRE

Victoria Antantei, care începe sa se contureze în 1918 în Apus, are urmari şi pe
frontul din Balcani. Armata lui Sarrail de la Salonic înainteaza în sfârsit şi strapunge liniile
bulgare. Guvernul lui Marghiloman îsi da demisia, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918.
Îi urmeaza guvernul generalului Coanda, care proclama imediat mobilizarea
generala si, la 28 octombrie/10 noiembrie, România reintra în razboi. Un razboi care a
doua zi înceteaza prin armistitiul semnat la Compiegne. Razboiul înceteaza în Europa
occidentala, nu şi în cea de rasarit, unde, dupa armistitiu, la Belgrad, la 31 octombrie/13
noiembrie 1918, operatiunile militare vor mai continua intermitent în Ungaria.360
Înfrângerea militara aduce cu sine destramarea imperiilor centrale. Primul care se
prabuseste este, cum era de asteptat, cel austro-ungar. La 18 octombrie împaratul Carol
(Franz Joseph murise în 1916) anunta printr-un manifest transformarea monarhiei austro-
ungare într-un stat federal. Era, fapt limpede, mult prea târziu. O salvare a imperiului nu
mai putea veni decât de la diplomatia învingatorilor (mai cu seama de la cea a Marii
Britanii).
Dar popoarele din imperiu o iau înaintea diplomatilor şi decid ele însele asupra
destinului lor. La fel şi românii. La 12 octombrie, Partidul National Român din
Transilvania adopta Declaratia de autodeterminare, redactata de Vasile Goldis, "în virtutea
dreptului national al fiecarei natiuni de a dispune de ea însasi". 361 Sase zile mai târziu,
aceasta Declaratie este citita în Parlamentul de la Budapesta de Alexandru Vaida Voevod,

360
I. Bulei, Scurta istorie a românilor, Editura Meronia, Bucuresti, 1996, 104
361
Ibidem
105
în timp ce, la Viena, Iuliu Maniu concentra 70.000 de soldati transilvaneni din armata
austro-ungara, cu care se îndreapta spre Transilvania.
Consiliul National Român Central, înfiintat la 3 noiembrie 1918, din reprezentanti ai
Partidului National Român şi ai Partidului Social Democrat, preia controlul Transilvaniei,
profitând şi de rapida dezintegrare a aparatului administrativ maghiar. Între timp, fapte
similare se petrec în Bucovina, unde la 27 octombrie se creeaza un Consiliu National
Român, sub conducerea lui Iancu Flondor, care formuleaza dorinta Bucovinei de unire cu
România, proclamata în fapt, neconditionat şi cu mare însufletire la Cernauti, la 28
noiembrie 1918.
Guvernul lui Károlyi Mihály, format la 31 octombrie la Budapesta şi în care
ministrul nationalitatilor este democratul Jászi Oszkar, încearca sa intre în negocieri cu
Consiliul National Român Central. Negocierile sunt purtate la Arad, între 13-15 noiembrie,
dar fara nici un rezultat. În acelasi timp, guvernul maghiar semneaza la 13 noiembrie
armistitiul de la Belgrad cu generalul Franchet d'Esperey, seful armatei din Orient. Se
fixeaza o linie de demarcatie arbitrara între Ungaria şi Transilvania, care lasa sub
autoritatea Budapestei orase ca Satu Mare, Oradea, Beius, Arad şi regiuni istorice ca Banat
(încredintat administratiei sârbesti), Crisana, Maramures.362
Faptul îi pune în garda pe români. Consiliul National decide sa convoace, la 18
noiembrie/1 decembrie, la Alba Iulia, o Adunare Nationala a Românilor din Transilvania şi
Ungaria. Pentru aceasta Adunare urmau a fi alesi 600 de deputati pe baza de vot universal
şi 628 reprezentanti ai organizatiilor şi societatilor culturale. Participa la alegeri toti
românii din Transilvania, Banat, Crisana, Maramures. Într-o atmosfera de mare entuziasm
popular, timp de 12 zile, sunt alesi câte 5 reprezentanti de circumscriptie (în cadrul stabilit
în 1910). Revendicarile alegatorilor: unirea cu România, reforma agrara, vot universal.
Cei 1228 de deputati s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia, în timp ce în oras
circa 100.000 de oameni (dupa marturiile din epoca) le asteptau hotarârile. Erau
reprezentate toate categoriile sociale şi ambele biserici. Participau şi reprezentanti ai
tuturor regiunilor istorice românesti.363
La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, deputatii decid în unanimitate unirea
Transilvaniei, Banatului, Crisanei şi Maramuresului cu România, cu pastrarea unei
autonomii locale, pe baze democratice, cu egalitatea nationalitatilor şi a religiilor. La Alba
Iulia, asa cum fusese înainte şi la Cernauti, la 28 noiembrie, a fost, de fapt, un plebiscit al
tuturor românilor din Austro-Ungaria.
Tot la Alba Iulia, cu prilejul Adunarii, se constituie Marele Consiliu National
Român, format din 200 de membri alesi şi 50 de membri cooptati. A doua zi, acest
Consiliu numeste un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte
cu Iuliu Maniu. Consiliul trimite o delegatie la Bucuresti, condusa de episcopul de
Caransebes, Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care, la 1/14 decembrie,
înmâneaza regelui Ferdinand I declaratia de la Alba Iulia. La 11/24 decembrie, regele

362
Constantin C. Giurescu, Formarea poporului Român…135
363
Ibidem
106
Ferdinand promulga decretul de sanctionare a unirii (totodata şi a Bucovinei şi Basarabiei).
Protestele guvernului Károlyi la Budapesta sunt inutile.364
In Transilvania, cunoscutul luptator pentru drepturile poporului român, preotul
Vasile Lucaciu, a trecut în tara-mama, împreuna cu Octavian Goga, înca din 1914,
desfasurând o larga actiune pentru intrarea României în razboi, alaturi de Antanta. Tot
atunci a fost ales presedinte al Ligii Culturale de la Bucuresti. În 1917 a fost trimis de
guvernul român, împreuna cu preotul-ziarist Ian Mota din Orastie şi cu ziaristul Vasile
Stoica, în America (prin Siberia), pentru a prezenta forurilor politice de acolo revendicarile
românesti. Din America a venit singur la Paris, în acelasi tim
La 18/31 octombrie 1918 s-a constituit Consiliul National Român Central cu sediul
la Arad, cu rol de seama în cadrul acestuia revenindu-i lui Vasile Goldis, pe atunci
secretarul Episcopiei Aradului. Pe baza directivelor acestui Consiliu, au fost convocate
numeroase adunari populare în orasele şi satele românesti din Transilvania, Banat, Crisana
şi Maramures, care au ales apoi Consilii nationale judetene, orasenesti sau comunale,
precum şi Garzi nationale românesti, în vederea mentinerii ordinei publice şi a apararii
poporului împotriva celor care ar fi încercat sa-l împiedice în afirmarea vointei sale de
libertate şi uritate nationala. în cadrul acestor adunari s-au adoptat memorii şi otiuni cu mii
de semnaturi, prin care se cerea unirea Transilvaniei cu România.365
Slujitorii Bisericii (episcopi, vicari, consilieri şi canonici, profesori de teologie,
protopopi şi preoti parohi) au luat parte activa la lupta pentru unitate statala, ajutând la
formarea şi functionarea consiliilor şi garzilor nationale locale. De pilda, la Sibiu au activat
profesorii de teologie Nicolae Balan şi Silviu Dragomir, la Blaj vicarul Vasile Suciu
(viitorul mitropolit), cu profesorii Alexandru Borza şi Alexandru Ciura, la Caransebes
episcopul Miron Cristea, protopopul Andrei Ghidiu, profesorul de teologie Petru Barbu, la
Oradea vicarul Roman Ciorogariu (viitorul episcop de aici) şi multi altii.
Propaganda nationala era sprijinita şi de periodicele bisericesti ale vremii:Telegraful
Român de la Sibiu, Biserica şi Scoala de la Arad, Foaia Diacezana de la Caransebes,
Unirea de la Blaj, la care se adauga acum şi Gazeta Poporului de la Sibiu, redactata de
profesorii de teologie Nicolae Balan şi Silviu Dragomir şi de catehetul Ioan Brosu.
La 21 noiembrie 1918, cei cinci episcopi români din Ardeal (scaunele mitropolitane
de la Sibiu şi Blaj fiind vacante), Ioan Papp de la Arad, Miron Cristea de la Caransebes,
Dimitrie Radu, de la Oradea, Iuliu Hossu, de la Gherla, şi Valeriu Traian Frentiu, de la
Lugoj, au dat publicitatii o declaratie de adeziune" 366fata de Consiliul National Român
Central, pe care îl recunosteau drept singurul conducator politic al natiunii române. Actul
semnat de ierarhii ardeleni era deosebit de semnificativ şi a avut un larg ecou în rândul
clerului şi al credinciosilor.
Pe baza directivelor Consiliului National Român Central, la 14 noiembrie 1918 au
fost trimisi într-o misiune la Iasi, unde erau refugiate autoritatile de stat din vechea
Românie, profesorul Nicolae Balan şi capitanul Victor Precu Profesorul Nicolae Balan a
fost primit de regele Ferdinand, generalul Constantin Prezan, seful Marelui Stat Major, Ion

364
Pr.Prof.Dr. Ioan M. Bota, ocit., 220
365
I. Bulei, ocit., 106
366
Ibidem
107
I.C. Bratianu, Nicolae Iorga şi alti oameni politici, ministrii Angliei, Frantei şi Statelor
Unite, informându-i asupra situatiei existente atunci în Transilvania.
Intr-o scrisoare trimisa de la Iasi lui Vasile Goldis, îi recomanda sa întrerupta
imediat orice tentative cu guvernul maghiar din Budapesta şi în timpul cel mai scurt
posibil, într-o adunare ce se va tine oriunde, dar mai bine la Alba iulia, şi la care sa
participe multime cât mai mare şi reprezentantii consiliilor locale de pretutindeni,
proclamati alipirea neconditionata la România, înainte de intrarea trupelor românesti în
Transilvania"367. Dupa câteva zile, a avut o întrevedere, la Giurgiu, cu generalul francez
Berthelot, comandantul Misiunii militare franceze în România.
La Adunarea nationala de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, Biserica
româneasca - ortodoxa şi unita - a fost reprezentata, în primul rând, prin delegatii de drept:
cei cinci episcopi în functiune (doi ortodocsi şi trei uniti), patru vicari, zece delegati ai
Consistoriilor ortodoxe şi ai Capiturilor unite, 129 de protopopi, câte un reprezentant al
Institutelor teologice-pedagogice şi câte doi reprezentanti ai studentilor de la fiecare institut
teologic. A fost reprezentata apoi şi prin numerosi preoti şi învatatori confesionali, alesi ca
delegati oficiali în circumscriptiile lor electorale.368
In dimineata acelei memorabile zile de 1 Decembrie 1918, s-a savârsit Sfânta
Liturghie şi un Tedeum în cele doua biserici românesti din Alba Iulia, la biserica ortodoxa
raspunsurile fiind date de un grup de teologi sibieni, dirijati de profesorul Timotei
Popovici. La ora 10 s-a reunit Marea Adunare Nationala Constituanta. în biroul Adunarii
au fost alesi trei presedinti - George Pop de Basesti, cu episcopii Ioan Papp, de la Arad, şi
Dimitrie Radu, de la Oradea - trei vicepresedinti şi noua secretari. Dupa cum se stie,
raportul principal a fost prezentat de Vasile Goldis, care a citit apoi şi istorica Declaratie de
unire cu tara mama. Intre cei care au luat cuvântul pe Câmpul lui Horea s-au numarat şi
câtiva slujitori ai Bisericii.369
In Marele Sfat National, format din 212 membri, în afara de episcopi, au mai fost
alesi şi o seama de profesori de teologie, protopopi şi preoti. Acesta a ales apoi Consiliul
Dirigent, ca guvern provizoriu al Transilvaniei, cu sediul la Sibiu, din care facea parte şi
preotul Vasile Lucaciu.
La 14 decembrie 1918, o delegatie a Marelui Sfat National, formata din Vasile
Goldis, Alexandru Vaida-Voievod şi episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu, au prezentat
actul unirii Transilvaniei cu România, la Bucuresti. Se încheie astfel lupta de veacuri a
poporului român pentru libertate şi independenta nationala, pentru unitate statala,
deschizându-se o etapa noua în istoria românilor de pretutindeni, din nefericire de prea
scurta durata.
Treptat, puterea locala a fost preluata de Consiliile românesti, denumite Sfaturi, care au
dispus de sprijinul militar al populatiei românesti prin intermediul garzilor românesti. Ele
au organizat rezistenta împotriva oricaror provocari ale fostelor autoritati maghiare. La 30
octombrie/12 noiembrie 1918 s-a constituit Consiliul National Român Central (C.N.R.) din
care au facut parte sase reprezentanti ai Partidului National Român - Teodor Mihaly,

367
Constantin C. Giurescu, Formarea poporului Român…135
368
Ibidem
369
. Bulei, ocit., 106
108
Vasile Goldis, Aurel Vlad, Alexandru Vaida-Voevod, Stefan Cicio-Pop, A. Lazâr şi sase ai
Partidului Social Democrat - loan Flueras, Basil Surdu, losif Renoiu, Tiron Albani, Enea
Grapini, losif Jumanca. El a avut sediul la Arad şi a devenit organul central al luptei
românilor pentru unire.
Ulterior, el a luat denumirea de Marele Sfat al Natiunii din Transilvania şi Ungaria.
La 9/22 noiembrie 1918, Consiliul National Român Central a anuntat guvernul de la
Budapesta ca a preluat puterea deplina în Transilvania. Între 13-15 noiembrie 1918 au avut
loc, la Arad, tratative între reprezentantii Consiliului National şi cei ai guvernului Tisza.
Ele au esuat însa datorita pozitiei reticente a delegatiei conduse de Karolyi. Trecându-se la
preluarea puterii administrative şi politice locale în Transilvania, s-a hotarât sa se supuna
aprobarii populare documentele unitatii nationale în cadrul unei mari adunari, la Alba-
lulia.370
Adunarea nationala de la Alba-lulia a avut loc la 18 noiembrie/1 decembrie 1918. Ea
a reunit peste 1228 delegati alesi şi peste 100000 oameni veniti din toate colturile
Transilvaniei pentru a consfinti, în mod liber de orice constrângere, hotarârea de unire cu
patria-mama.
Adunarea a fost deschisa de Gheorghe Pop de Basesti. Într-o atmosfera de puternic
entuziasm poputar, prin glasul lui Vasile Goldis, Marea Adunare Nationala a proclamat
unirea "acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânsii cu România" 371. Rezolutia
Unirli prevedea înfaptuirea unui regim democratic în România. A doua zi s-au ales
organele provizorii ale puterii de stat, şi anume, Marele Sfat National care a jucat rol de for
legislativ, condus de Gheorghe Pop de Basesti, şi Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu
Maniu şi format din 15 membri. Actul de la Alba-Iulia a consfintit pe vecie, prin votul
maselor, înfaptuirea Marii Uniri
Unirea a fost salutata şi recunoscuta de nationalitatile din Transilvania. La 8 ianuarie
1919, Comitetul Central Sasesc a recunoscut, la Medias, actul de la 1 decembrie 1918. în
acelasi sens, s-au pronuntat reprezentantii populatiei evreiesti (ianuarie 1919), Congresul
svabilor de la Timisoara (august 1919), ConsiliulNational Maghiar de la Târgu Mures.
Pozitia cercurilor democratice maghiare fusese exprimata înca de la finele anului
1918. într-un manifest din 3 noiembne 1918 se sublinia ca: "Fata de natiunile surori nu
avem nici o pretentie. Si noi ne consideram o natiune reînnoita, o forta acum eliberata pe
ru/ne/e monarhiei. Ne trezim usurati la constiinta faptului ca nu mai suntem fortati sa fim
stâlpii asupriiii. Sa trâim unullanga altul în pace..."372.
Refuzul autoritatilor maghiare de a recunoaste însa hotarârea de unire a românilor şi
Consiliul Dirigent, permanentele amenintari proferate de Bela Kun la adresa României
reîntregite, ca şi atacurile armate'i maghiare împotriva românilor din Transilvania, au
impus participarea armatei române la campania din 1919. Dupa o ofensiva în Transilvania
şi pe Tisa, în august 1919, armata româna, înfrângând fortele maghiare, a patruns în
Budapesta.

370
Ibidem
371
Mihai Bărbulescu, ocit., 382
372
Ibidem
109
 V.2. ÎNFIINŢAREA PATRIARHIEI

Dupã primul rãzboi mondial prestigiul Bisericii Ortodoxe Române a crescut mult în
sînul Ortodoxiei şi în relaţiile ei cu celelalte Biserici creştine din lume prin ridi carea
ei la treapta de Patriarhie.
Acest fapt de cea mai mare importanta în istoria Bisericii Ortodoxe Romane şi
a poporului român s-a realizat în şedinţa Sfântului Sinod Român din 4 februarie 1925,
care a hotărît înfiinţarea Patriarhiei Române prin ridicarea scaunului mitropolitan al
Ţării Româneşti la rangul de patriarhie. 373
Ridicarea Bisericii Ortodoxe Romane, în anul 1925, la rangul de Patriarhie a fost
urmarea pe plan religios a desavarsirii unitatii statale de la 1 Decembrie 1918, precum şi o
ilustrare fireasca a rolului jucat de Biserica în istoria poporului roman. Este unanim
recunoscut ca în momentele cardinale ale istoriei romanilor Biserica Ortodoxa a fost un
factor primordial în pastrarea şi afirmarea identitatii nationale. Primele carti în limba
romana au fost tiparite în cadrul asezamintelor bisericesti; primele scoli romanesti au fost
cele organizate în cadrul asezamintelor bisericesti.
Patriarhul ecumenic Vasile al III-lea al Constantinopolului (13 iu- lie 1925 —
21 septembrie 1929) şi Sfântul Sinod patriarhal, luând în con- siderare dorinţa şi
hotărîrea Bisericii Ortodoxe Române, prin Tomos-ul cu nr. 1579 din 30 iulie 1925, a
recunoscut ridicarea ci la rangul de Patriarhie.
Prin acest Tomos, Patriarhia Ecumenică făcea cunoscut Bisericii Ortodoxe
Române:“... Asadar, dupa ce am deliberat cu Sfantul Sinod cel de pe langa Noi, al Prea
iubitilor nostri frati in Sfantul Duh coliturghisitori, declaram ca Biserica Ortodoxa din
Romania sa fie si sa se zica si sa se recunoasca de catre toti neatarnata si autocefala,
administrandu-se de propriul si Sfantul Sau Sinod, avand ca Presedinte pe Inalt Prea
Sfintitul si Prea Stimatul Mitropolit al Ungro-Vlahiei si Primat al Romaniei, cel dupa
vremi, nerecunoscand in propria sa administratiune interna nici o alta autoritate
bisericeasca, fara numai pe capul Bisericei Ortodoxe celei una, sfanta, catolica si
apostolica, pre Mantuitorul Dumnezeu-Omul, carele este singura temelie si piatra cea din
capul unghiului si intaiul si supremul si vesnicul Arhiereu si Arhipastor…»374
Proclamarea oficială a ridicării Bisericii Ortodoxe Române la ran gul de
patriarhie s-a fâcut duminică, 27 septembrie 1925, în Catedrala patriarhală din
Bucureşti, în cadrul unor măreţe festivităţi.
Patriarhul ecumenic Vasile al III-lea a trimis la aceste festivităţi o delegaţie
alcătuită din mitropoliţii Ioachim al Calcedonului şi Ghermanos al Sardesu- lui,
insoţiţi de primul dragoman al Patriarhiei de Constantinopol, Spiri rion
Constantinidis, la care s-a adăugat în urmă şi mitropolitul Fotie al Dercosului.
Cu ocazia acestei importante solemnităţi, patriarhul Miron Cristea, întâiul patriarh al
Bisericii Ortodoxe Române, după ce a adus mulţumiri pline de recunoştinţă şi respect

373
Constantin C. Giurescu, Formarea poporului Român…139
374
Tomos-ul ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie din 30 iulie 1925, text
grec şi traducere română publicat de Arhim. Tit Simedrea, Patriarhia Românească. Acte şl
documente, Bucureşti, 1926, 131—133.
110
Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol pentru preţuirea şi dragostea ei de mamă
faţă de fiica ei iubită, Biserica Ortodoxă Română, care, prin ridicarea ei la rangul
de patriarhie, a devenit Biserică soră, a făcut aceste importante declaraţii
referitoare la adîncirea şi întărirea raporturilor frăţeşti dintre Biserica Orţodoxă
Română şi Patriarhia Ecumenică şi celelalte Biserici Ortodoxe surori din lume :
«Interese vitale ne indatorcază pe toţi să reînnoim legaturile de mai strînsă
unitate a tuturor Bisericilor Ortodoxe naţionale,..
Sub acest raport, delegaţia Patriarhiei Ecumenice din Constanlinopol face un
puternic pas istoric prin venirea la Bucureşti, ca să aducă binecuvîntarea plină de iubire
a Bisericii Ecumenice, mama, asupra actelor de ridicare a Bisericii Române la rangul
de Patriarhie şi salutul frãţesc al primului ei titular.
Fie ca misiunea celor din centrul unităţii spirituale a Ortodoxismului — la
Bucureşti şi în alte ţâri, să contribuie la înlăturarea piedicilor din cãlca unei
întruniri a intregii Ortodoxii din lume, care să-i învioreze viaţa, pentru o mai efectivă
îniaintare a duhului evanghelic în toate acţiunile individuale şi colective ale
credincioşilor ei... 375
Solemnitalea învestiturii primului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, care
s-a desfăşurat într-un cadru deosebit de solemn în ziua de duminică, 1 noiembrie 1925, a
fost un prilej binevenit pentru strîngerea şi întărirea raporturilor frăţeşti existente de
secole între Biserica Ortodoxă Română şi Patriarhia Ecumenică, precum şi cu
celelalte Biserici ortodoxe autocefale surori.
În cuvîntarea ţinută în seara zilei de 1 noiembrie 1925 la ospăţul de gală dat în
cinstea ridicării sale la rangul de patriarh, întâiul patriarh al Bisericii Ortodoxe
Române, Miron Cristea, a scos în relief bunele raporturi existente totdeauna între
Biserica Ortodoxă Română şi Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, şi ajutorul
dat în cursul istoriei de Ţările Române Patriarhiei Ecumenice, Muntelui Athos,
patriarhatelor apostolice din Răsărit: Alexandria, Antiohia şi Ierusalim şi, pe scară
mai mare, şi celorlalte Biserici Ortodoxe din Peninsula Balcanică, Ucraina şi Polonia.
Este unanim recunoscut ca în momentele cardinale ale istoriei romanilor Biserica
Ortodoxa a fost un factor primordial în pastrarea şi afirmarea identitatii nationale. Primele
carti în limba romana au fost tiparite în cadrul asezamintelor bisericesti; primele scoli
romanesti au fost cele organizate în cadrul asezamintelor bisericesti.376
Legăturile Patriarhiei Ortodoxe Române cu Patriarhia Ecumenică din
Constantinopol au continuat să se dezvolte şi să se întarească şi mai mult în limpul
patriarhiior ecumenici Vasile III (13 iulie 1925—29 septembrie 1929), Fotie II (7
octombrie 1929 — 29 decembrie 1935), Veniamin I (18 ianuarie 1936 — 17 februarie
1946), Maxim V (20 februarie 1946 — 17 octombrie 1948), Athenagoras I (27
noiembrie 1949 — 7 iulie 1972), Dimitrie II (16 iulie 1972) — şi al patriarhilor români
Miron Cristea (1 noiembrie 1925- 6 martie 1939), Nicodim Munteanu (5 iulie

375
Cuvintarea palrlarhului Miron Cristea din 27 septembrie 1925 la Arhim. Tit Simedrea,
o cit., 133-136
376
cf. L. Stan, Obîrşia autonomiei şi autoce-faliei, cit. 107

111
1939 — 27 februarie 1948), Justinian Marina (6 iunie 1948 — ţ 26 martie 1977) şi
Iustin Moisescu (19 iunie 1977), Dimitrios, Bartolomeu şi Teoctist.
În prezent, Biserica Ortodoxa Romana isi desfasoara activitatea pe baza statutului de
organizare şi functionare aprobat de Sfantul Sinod în anul 1948 şi recunoscut de Prezidiul
Marii Adunari Nationale prin Decretul nr. 233 din 23 februarie 1949. De asemenea, sunt în
vigoare 10 regulamente bisericesti pentru reglementarea diferitelor sectoare de activitate
(organele deliberative şi executive ale unitatilor bisericesti, monahismul, numirea şi
transferarea clerului, invatamantul teologic, cimitirele confesionale etc.).377
Statutul de organizare şi functionare a Bisericii Ortodoxe Romane şi regulamentele
de aplicare au suferit, de-a lungul vremii, importante modificari şi adaugiri. Modificarile
operate de conducerea B.O.R. dupa decembrie 1989 nu au mai fost supuse aprobarii
organelor de stat.
Biserica Ortodoxa Romana este organizata ca Patriarhie, cu titulatura Patriarhia
Romana. Cea mai inalta autoritate a Bisericii Ortodoxe Romane pentru toate problemele
dogmatice şi canonice, precum şi pentru cele bisericesti de orice natura date în competenta
sa, este Sfantul Sinod. Acesta se compune din patriarh şi arhiereii în functiune (mitropoliti,
arhiepiscopi, episcopi, episcopi vicari şi arhierei vicari). Intre sesiunile Sfantului Sinod,
problemele ivite sunt solutionate de Sinodul Permanent, alcatuit din Patriarh şi mitropolitii
în functiune.
Ca organ reprezentativ central al Bisericii Ortodoxe Romane, pentru toate
problemele administrative şi economice şi pentru cele care nu sunt de competenta Sfantului
Sinod, functioneaza Adunarea Nationala Bisericeasca, compusa din cate trei reprezentanti
ai fiecarei eparhii (un cleric şi doi mireni), desemnati de adunarile eparhiale respective pe
termen de patru ani. Organul suprem administrativ, atat al Sfantului Sinod, cat şi al
Adunarii Nationale Bisericesti este Consiliul National Bisericesc. Acesta este alcatuit din
trei clerici şi sase mireni, alesi de Adunarea Nationala Bisericeasca pe termen de patru ani
şi din consilierii administrativi patriarhali ca membri permanenti.378
In cadrul fiecarei eparhii (episcopie sau arhiepiscopie) functioneaza Adunarea
eparhiala, ca organ deliberativ pentru toate problemele ei bisericesti, administrative,
culturale şi economice. Adunarea eparhiala se compune din reprezentantii clerului şi
credinciosilor, în proportie de o treime, respectiv doua treimi. Organul executiv al Adunarii
eparhiale este Consiliul eparhial din care fac parte chiriarhul locului, vicarul eparhial şi
consilierii administrativi ca membri permanenti şi noua membri (trei clerici şi sase mireni),
alesi pe patru ani de catre Adunarea eparhiala.
În Ortodoxie sunt astăzi sub 20 (aproximativ 14) de unităţi teritoriale bisericeşti
autocefale şi 3 autonome. Există chiar eparhii şii parohii autonome. Au apărut, nu de multă
vreme, chiar şi unele „parohii independente“. Obiceiul de organizare proprie în cadrul
unităţilor teritoriale de stat a devenit lege, prin adoptarea lui în cuprinsul canoanelor, şi
formulându-se principiul teritorial. administrativ eclesial.
Atare principiu, numit teritorial, s-a statornicit prin canoanele 17 IV Ec. şi 38 V-VI
Ec., glăsuind astfel:

377
pr. prof. dr. Mircea Pacurariu, ocit. 144
378
Ibidem
112
 „Parohiile de la ţară, sau cele de prin sate din fiecare eparhie, să rămână
nestrămutate la episcopii care le deţin, şi mai ales dacă le-au administrat ţinându-le fără
opoziţie timp de 30 de ani; iar dacă în cuprinsul celor 30 de ani s-a născut sau s-ar naşte
vreo controversă pentru acestea, se permite celor ce zic că au fost nedreptăţiţi să se
adreseze la sinodul eparhiei. Iar dacă cineva s-ar nedreptăţi de mitropolitul său, să se
judece la exarhul diocezei sau la scaunul Constantinopolului, precum s-a zis mai înainte.
Iar dacă vreo cetate s-a înnoit prin puterea împărătească sau se va înnoi în viitor, apoi şi
împărţirea parohiilor bisericeşti să urmeze alcătuirilor civile şi de Stat» (17 IV Ec.).
«Păstrăm şi noi canonul cel aşezat de Părinţii noştri, care hotărăşte astfel: dacă
vreo cetate s-a înnoit prin puterea împărătească sau s-ar înnoi în viitor, împărţirii politice
şi de stat să-i urmeze şi rânduiala afacerilor bisericeşti» (38 V-VI ec.)379.
Ιnteresele reciproce, dar şi atitudinea Bisericii faţă de Stat, bazată pe Revelaţie, au
condus la o armonizare sau acomodare a împărţirii teritorial-administrative bisericeşti la
împărţirea teritorială de stat a Imperiului. S-a creat chiar un paralelism de demnităţi,
accentuat pe măsura trecerii timpului, până la căderea Imperiului, demnităţile bisericeşti
continuând să existe chiar mai departe.
Revine sinoadelor dreptul de a stabili teritoriul unei eparhii şi de a ridica o eparhie la
ranguri mai înalte: mitropolie, arhiepiscopie, patriarhie. Puterea civilă are drept co-ordonat
în această privinţă, aşa cum se observă din can. 12 IV ec.:«Ne-a sosit ştirea că unii,
împotriva orânduielilor bisericeşti, stăruind pe lângă stăpânitor, au despărţit o eparhie în
două, prin decrete împărăteşti, astfel încât să fie prin aceasta doi mitropoliţi în aceeaşi
mitropolie.
Deci a hotărât Sfântul Sinod ca de acum înainte să nu se mai ândrăznească astfel
de lucruri de către vreun episcop, deoarece unul ca acesta procedând astfel, va cădea din
treapta sa. Însă acele cetăţi care acum s-au cinstit cu nume de metropole prin decrete
împărăteşti, să se bucure - episcopul care cârmuieşte biserica ei - numai de cinste, iar
metropola adevărată să-şi păstreze drepturile sale»380
Principiul se respectă şi în prezent în Biserica Ortodoxă. Principiul teritorial s-a
aplicat în organizarea Bisericii Ortodoxe Române, prin art. 5 din Statutul din 1949, dar
ulterior s-au produs modificări.
Patriarhia Română381 se compune dintr-un număr de mitropolii, arhiepiscopii ,
episcopii sau eparhii, protopopiate, parohii, dintre care unele au filii: Mitropoliile
Patriarhiei Române sunt următoarele:
1.Mitropolia Munteniei şi a Dobrogei, cu Arhiepiscopia Bucureştilor, Episcopia
Dunării de Jos, Arhiepiscopia Tomisului, Arhiepiscopia Târgoviştei, Episcopia Argeşului.
Episcopia Sloboziei şi a Călăraşilor, Episcopia Teleormanului şi a Giurgiului (în curs de
formare în anul 2000), Episcopia Buzăului.
2.Mitropolia Moldovei şi a Bucovinei: cu Arhiepiscopia Iaşilor, Arhiepiscopia
Sucevei, Episcopia Romanului, Episcopia Huşilor.
379
Pr.Prof.Dr. Niculae Şerbănescu, ocit., 396
380
Ibidem
381
cf. www.crestinism-ortodox.ro\html\11\11a_15_ani_de_patriarhat.html

113
 3.Mitropolia Ardealului: Arhiepiscopia Sibiului, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului
şi Cujului, Episcopia Oradei, Episcopia de Alba Iulia, Episcopia Maramureşului, Episcopia
de Covasna şi Harghita.
4.Mitropolia Olteniei: Arhiepiscopia Craiovei, Episcopia Râmnicului (Vâlcii),
5. Mitropolia Banatului: Arhiepiscopia Timişoarei, Episcopia Aradului, Ienopolei şi
Hălmagiului, Episcopia Caransebeşului,
6. Mitropolia Europei Centrale
7.Mitropolia Europei Occidentale
8.Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română din America şi Canada
9.Mitropolia Basarabiei
Art. 39 din Statut prevede că părţile ce compun Biserica Ortodoxă Română sunt:
parohia, protopopiatul, mănăstirea, eparhia, mitropolia. Toate sunt unităţi administrative
bisericeşti. Mănăstirea este instituţie bisericească formată pe bază de voluntariat.
În Biserica Ortodoxă Română există 3 feluri de sinoade:
-Sf. Sinod (sinodul plenar al Bisericii Ortodoxe Române)
- Sinodul permanent (format din mitropoliţii Bisericii Ortodoxe Române, dar mai
puţin convocat astăzi, decât în trecut)
- Sinoadele mitropolitane
Componenţa Sf. Sinod -
Potrivit articolelor 9-11 din Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii
Ortodoxe Române , din Sfântul Sinod fac parte, de drept:
-Patriarhul, ca Preşedinte
-mitropoliţii aflaţi în scaun
-arhiepiscopii în activitate
-episcopii eparhioţi
-episcopii vicari
-arhiereii vicari în funcţiune
Atribuţiile Sfâmului Sinod :
1. Păstrarea unităţii dogmatice. canonice şi de cult cu Biserica Ecumenică a
Răsăritului şi cu celelalte Biserici Ortodoxe surori
2. Tratarea oricăror chestiuni dogmatice, canonice şi de cult şi a le rezolva în
conformitate cu învăţătura Bisericii Ecumenice a Răsăritului;
3.Îşi dă avizul asupra proiectelor de legi referitoare la BOR;
4.Examinează respectarea legalităţii în vigoare la alegerea Patriarhului, a
mitropoliţilor, a arhiepiscopilor, a episcopi1or şi a arhiereilor fără scaun episcopal;
5.Emite gramata pentru intronizarea Patriarhului;
6.Alege, când e cazul, pe episcopii, arhiepiscopii şi mitropoliţii românilor ortodocşi
de peste hotare;
7.Hotărăşte asupra cererilor de retragere a membrilor săi;
8.Judecă cu competenţă exclusivă şi pe temeiul canoanelor pe membrii săi pentru
abaterile bisericeşti grave;
9.Judecă recursurile în materie de caterisire;
10.Ia iniţiative şi le duce la ândeplinire în lucrarea de catehizare (misiune);

114
 11.Interpretează, cu caracter obligatoriu pentru organele bisericeşti, dispoziţiile
statutare sau regulamentare proprii (art.10 din Statut).
Sinodul permanent : exercită atribuţiile Sf. Sinod, între sesiuni, cu excepţia celor
rezervate exdusiv acestuia.
Hotărârile se supun ratificării.
Sinodul mitropolitan este format din:
- preşedinte (mitropolitul)
-arhiepiscopii
-episcopii
-episcopii vicari
-arhiereii vicari de la episcopii
Sfântul Sinod este, de fapt, autoritatea care exercita plenar şi competent, în fiecare
Biserică autocefală, puterea jurisdicţională în sensul lucrării mântuitoare a Bisericii în
lume, al păstrării neclintite a ortodoxiei creştine şi al ascultării de poruncile dumnezeieşti.
El este de facto Organul Central Suprem al fiecărei Biserici Autocefale şi este nedizolvabil.
Dizolvarea Sfântului Sinod atrage, implicit, pierderea autocefaliei.Sfântul Sinod lucrează
plenar şi pe comisii. în Biserica Ortodoxă Română, potrivit Legiuirilor în vigoare, sunt
următoarele 4 Comisii sinodale (auxiliare Sf. Sinod), prezidate de câte un mitropolit:
1.afaceri externe;
2.doctrină, viaţă religioasă şi mănăstiri;
3.canonică - juridică. şi de disciplină;
4.învăţământ pentru pregatirea personalului bisericesc.
Ramurile lucrării sau activităţii jurisdicţionale
Activitatea, lucrarea sau funcţiunea pe care o ândeplineşte puterea legislativă în
Biserică este de natură religios-practică. Ea este complementară puterii sacramentale şi
determinată de puterea sacramentală şi învăţătorească. Mai mu1t, această activitate sprijină
exercitarea puterii conducătoare şi executive sub toate aspectele, tocmai prin reglementarea
diverselor situaţii ivite în lucrarea Bisericii în lume. Fără legi nu poate exista orientare
logică în planul socia1 şi nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru actele săvârşite
împotriva lucrării Bisericii, dacă nu există norme stabilite. Vechiul dicton roman spunea:
Nulla poena sine lege.
Organul suprem al activităţii jurisdictiona1e al Bisericii este sinodul. Sinodul are
întreaga competenţă, prin unirea laolaltă a competenţei episcopale.
Organul judecătoresc suprem în Biserică este Sfântul Sinod. Consistoriile sunt, de
fapt, organe judecătoreşti auxiliare autorităţii bisericeşti la Protopopiat, la Centrul eparhia1,
la Centrul mitropolitan. S-a desfiinţat Consistoriul Central Bisericesc pentru preoţii de mir,
socotindu-se că răstoarnă nejustificat sentinţele Consistoriilor eparhiale.
În Regulamentul organelor centrale din Patriarhia Română, art. 50, se
precizează:“În cazul când Sfântul Sinod, cu un număr de 2/3 din numărul membrilor săi
decide, prin vot secret, trimiterea în judecată a unuia din(tre) membrii săi, comisia
canonico juridică şi pentru disciplină se transformă în instanţă de judecată.

115
 În acest caz se completează până la numărul de 12 judecători, cu noi membri aleşi
prin vot nominal sau secret, din sânul Sfântului Sinod. Hotărârea dată de această instanţă
extraordinară devine obligatorie numai după aprobarea sentinţei de către Sfântul Sinod.
Aprobarea se va da cu acelaşi număr de voturi şi în acelaşi mod ca şi trimiterea în judecată.
Iar de va fi cazul de hotărâre de depunere din scaun sau de caterisire, se cere neapărat
unanimitatea voturilor membrilor Sfântului Sinod” (Legiuiri, 1 953, 189).Nu se înaintează
apel la instanţe străine.
Recensamantul populatiei din anul 1992 a evidentiat existenta a circa 19,8 milioane
de credinciosi ortodocsi (86,8%) din populatia tarii, ceea ce situeaza Biserica Ortodoxa
Romana, din punct de vedere numeric, pe locul doi intre bisericile ortodoxe, dupa Biserica
Rusa care are circa 50 milioane de credinciosiLa 31 decembrie 1998 functionau: 10
arhiepiscopii şi 13 episcopii, 143 de protopopiate, 10.069 parohii şi 3.334 filii, 347
manastiri, 124 schituri şi 5 metocuri. în acestea slujeau, la 31 decembrie 1998, 10.068
preoti şi 161 diaconi, ajutati de 3.382 cantareti bisericesti. în asezamintele monahale
vietuiau 2.482 calugari şi 4.246 calugarite.
In 1998, Biserica Ortodoxa Romana dispunea de 13.627 lacasuri de cult (23
catedrale, 9.878 biserici parohiale, 2.794 biserici filiale, 353 biserici de cimitir, 353 biserici
manastiresti, 123 paraclise manastiresti, 46 de capele de manastiri şi 129 capele
patriarhiale) şi de 5.220 case parohiale. Circa 2.400 de lacasuri de cult sunt monumente
istorice şi de arhitectura. în anul 1998 au fost construite 145 de biserici, alte 731 fiind în
constructie.
In cuprinsul patriarhiei Romane functioneaza 19 scoli de cantareti bisericesti, cu o
durata de 3 ani, în care invata circa 1.700 de elevi, 9 scoli postliceale teologice-sanitare, 39
de seminarii teologice liceale (dintre care sase monahale), în care invata circa 6.000 elevi.
Pentru invatamantul universitar, în 14 centre universitare (Alba Iulia, Arad, Baia
Mare, Bucuresti, Cluj, Constanta, Craiova, Galati, Iasi, Oradea, Pitesti, Sibiu, Targoviste şi
Timisoara) functioneaza şi cate o facultate de teologie, cu una sau mai multe specializari:
Teologie pastorala (10 centre), Teologie-filologie (14), Teologie-asistenta sociala (8),
Teologie-patrimoniu cultural (3) şi Teologie-arheologie crestina (1). în total, în aceste
facultati invata circa 6.700 studenti. La facultatile din Bucuresti, Iasi, Sibiu şi Cluj sunt
organizate cursuri de studii aprofundate (master), cu o durata de un an, precum şi cursuri
de doctorat.
Dupa 1989, un avant deosebit a luat-o activitatea editoriala şi publicistica. în anul
1998 apareau 43 de reviste şi publicatii, cinci centrale, 38 eparhiale şi parohiale). Tot în
anul trecut au fost publicate 50 de titluri de carte teologica, religioasa, de istorie şi
spiritualitate. Buletinul Oficial al Patriarhiei Romane este "Biseria Ortodoxa Romana" şi
apare de 115 ani.
Cea mai veche publicatie religioasa este bilunarul "Telegraful Roman", editat de
Arhiepiscopia Sibiu, care apare de 146 de ani. Reviste de studii şi cercetari teologice
importante sunt: "Studii teologice", "Ortodoxia", "Glasul Bisericii", "Revista teologica",
"Mitropolia Olteniei", "Teologie şi viata", "Altarul Banatului" s.a.
In cadrul Patriarhiei Romane functioneaza un Institut Biblic şi de Misiune Ortodoxa
care coordoneaza activitatea editoriala şi activitatea atelierelor centrale eparhiale. în afara
116
de tipografia Institutului Biblic, mai functioneaza tipografii bisericesti la Manastirea
Neamt, Sibiu, Timisoara, Iasi, Cluj, Ramnicu Valcea, Oradea, Alba Iulia, Beius,
Manastirea Sihastria.
In aceste tipografii au fost tiparite, în zeci de mii de exemplare, lucrari
fundamentale, în primul rand Sfanta Scriptura, apoi Noul Testament, Psaltirea, Mica
Biblie, carti de invatatura crestina, catehism, vietile sfintilor, carti de rugaciune, lucrari
teologice, traduceri din Sfintii Parinti, manuale scolare şi tratate universitare.
In cadrul Bisericii Ortodoxe Romane sunt organizate 95 de colectii muzeale de arta
şi centre pentru conservarea cartii de patrimoniu şi a obiectelor vechi bisericesti: 11 la
centre eparhiale, 44 la manastiri, 26 la parohii şi 14 la protopopiate şi alte locuri.
In cuprinsul Bisericii Ortodoxe Romane exista valoroase bibilioteci, dintre care
mentionam: Biblioteca Sfantului Sinod, Biblioteca Mitropoliei Sinodului şi bibliotecile de
la Manastirile Neamt şi Cernica.
Dupa 1989, Biserica Ortodoxa Romana si-a reluat activitatea de asistenta religioasa
în armata, penitenciare, spitale şi în asezamintele filantropice (orfelinate, azile de batrani
s.a). la 31 decembrie 1998 existau 87 lacase de cult în spitale - deservite de 125 preoti, 30
în penitenciare-cu 37 preoti, 38 în armata-deservite de 42 preoti, 13 în cadrul unor unitati
scolare-deservite de 46 preoti şi 7 în azile şi orfelinate - deservite de 3 preoti.
Pentru sprijinirea celor nevoiasi, a orfanilor, varstnicilor neajutorati şi a persoanelor
cu handicap, Biserica Ortodoxa Romana a infiintat o serie de asezaminte, cum ar fi:
caminele de batrani de la Suceava, Manastirea Recea, parohia Tocile (judetul Brasov),
satul Campeni, comuna Amaru, (judetul Buzau), asezamintele pentru orfani de la Valea
Plopului (judetul Prahova), Sfanta Maria (Bucuresti), parohia Stavropoleos (Bucuresti),
Iasi, Sfantul Sava (judetul Buzau), Manastirea Ramet (judetul Alba). De asemenea,
Biserica a organizat cabinete medicale la Bucuresti (parohia Sfantul Ilie), Iasi, Timisoara,
Braila, Manastirea Recea, Sibiu.
Dupa Revolutia din decembrie 1989 au fost reinfiintate sau infiintate asociatii sau
fundatii care sa sprijine lucrarea misionara şi caritativa a Bisericii. Au fost reactivatei:
Oastea Domnului (infiintata de preotul Iosif Trifa, în anul 1926, la Sibiu), Fratia Ortodoxa,
Societatea Nationala a Femeilor Ortodoxe Romane.
Au fost create şi alte organizatii ca: Liga Tineretului Ortodox, Asociatia Studentilor
Crestini Ortodocsi Romani, Sfantul Stelian (Bucuresti), Sfantul Sava (Buzau), Civica
(Timisoara), Sfantul Mare Mucenic Mina (Constanta), Precista Mare (Roman), Sfantul
Nicolae (Bacau şi Sibiu), Sfantul Grigore Palama (Bucuresti), Episcopul Grigorie Leu
(Bucuresti), Fundatia Episcopul Melichisedec (Roman), Asociatia crestin-culturala Miron
Cristea ( Sf. Gheorghe, judetul Covasna) s.a.
Biserica Ortodoxa Romana intretine relatii cu aproape toate bisericile crestine din
lume, în primul rand cu Bisericile ortodoxe surori. Au avut loc vizite reciproce şi contacte
în cadrul organizatiilor bisericesti internationale, cu Bisericile Vechi Orientale, Biserica
Romano-Catolica, Biserica Anglicana, Bisericile protestante din tarile europene şi din
America.

117
 Biserica Ortodoxa Romana este membra în Consiliul Mondial (Ecumenic) al
Bisericilor şi în Conferinta Bisericilor Europene. Participa, de asemenea, la activitatea
organizatiilor internationale crestine ale tineretului, femeilor s.a.
In afara hotarelor tarii se afla cateva milioane de romani ortodocsi, organizati în
unitati bisericesti, care, datorita conditiilor vitrege ale istoriei postbelice, se afla în parte
sub jurisdictie canonica straina. Cea mai mare parte se afla în Mitropolia Basarabiei şi în
partea de nord a Bucovinei. Biserica Ortodoxa Romana nu a recunoscut niciodata ruperea
acestor parti din trupul sau şi trecerea lor sub alta jurisdictie. în anul 1992, Sinodul
Bisericii Ortodoxe Romane a reactivat Mitropolia Basarabiei autonoma şi pe stil vechi, cu
sediul la Chisinau (Republica Moldova). Mitropolit a fost ales Petru Padurar, fost episcop
de Balti.
In anul 1993 a fost infiintata Mitropolia Ortodoxa Romana a Germaniei şi Europei
Centrale şi de Nord, cu sediul la Berlin. Mitropolit a fost ales Serafim Joanta.
In afara acestora, peste hotare mai sunt şi urmatoarele eparhii: Arhiepiscopia
Ortodoxa Romana pentru Europa Occidentala, cu sediul al Paris (din 1998 arhiepiscop este
Iosif Pop), Arhiepiscopia Misionara Ortodoxa în America şi Canada, cu sediul la Detroit
(arhiepiscop Victorin Ursachi), Episcopia Ortodoxa Romana de la Gyula (Ungaria, episcop
Sofronie Drencec) şi Episcopia Ortodoxa Romana de la Varset (Iugoslavia).
In unele tari sunt parohii romanesti sau asezaminte care se afla sub jurisdictia directa
a Patriarhiei. Astfel, în Israel, se afla Asezaminte ortodoxe romane de la Ierusalim şi
Iordan, în Australia şi Noua Zeelanda sunt cinci parohii şi trei filii, iar în Bulgaria o
parohie la Sofia.
In afara jurisdictiei Patriarhiei Romane exista Episcopia Ortodoxa Romana din
America şi Canada, cu sediul la Grey Tower, condusa de Nathaniel Pop, Episcopia
Ortodoxa Romana din Europa, cu sediul la Paris şi Episcopia ortodoxa a romanilor liberi,
cu sediul la Freiburg (Germania).
Mitropoliile din tara ale Bisericii Ortodoxe Romane sunt: Mitropolia Munteniei şi a
Dobrogei, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Mitropolia Ardealului, Crisanei şi a
Maramuresului, Mitropolia Olteniei şi Mitropolia Banatului.

118
 VI. BISERICA ORTODOXA ROMÂNĂ ÎN TIMPUL F.
TEOCTIST ŞI ANIVERASREA A 120 DE ANI DE
AUTOCEFALIE ŞI 80 DE ANI DE LA ÎNFIINŢAREA
PATRIARHIEI ROMÂNE

Atunci când vorbim despre misiune prin cultura, cel mai adesea ne vine în minte
numele patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, F. Pãrinte Patriarh Teoctist. 382 Cu
statura sa impunãtoare, cu o putere de a lucra inepuizabilã, tenace pânã la indarjire şi
consecvent pânã la jertfire, F. Pãrinte Patriarh Teoctist: ”şi-a purtat veacul pe umeri ca un
Atlas, de data aceasta real şi nu mitologic.”383 
Pãrintele patriarh este un misionar al timpurilor noastre, o personalitate care a
contribuit la rãspândirea Evangheliei lui Hristos în cultura românã ante- şi post-belica prin
felul sau propriu.
F. Pãrinte Patriarh Teoctist s- a nãscut 7 februarie la 1915 în satul Tocileni, judetul
Botosani, din parintii Dumitru şi Marghioala Arapasu, ca al zecelea din cei unsprezece
copii ai acestora. A primit la botez numele de Toader.384 A urmat scoala primara din satul
natal (1921-1927)
În anul 1928 a intrat, ca frate, la Schitul Sihastria Voronei, judetul Botosani,
apartinand de Manastirea Vorona din acelasi judet, iar la 14 septembrie 1931 este primit în
randul fratilor – elevi la Seminarul monahal din Manastirea Neamt.

382
Pr. Prof. Dr. Ioan Buga, Minipatrologie Contemporanã, Symbol, Bucureşti, 1994, 209
383
ibidem
384
cf. www.crestinism-ortodox.ro\html\11\11a_15_ani_de_patriarhat.html
119
 Urmeaza cursurile Seminarului Teologic special pentru monahi din Manastirea
Cernica (1932-1940 ), de langa Bucuresti (director fiind Chesarie Paunescu, viitorul
episcop al Dunarii de Jos), obtinand Diploma de seminar.
În ziua de 1935, 6 august depune voturile monahale la Manastirea Bistrita-Neamt,
primind numele de Teoctist.
Mitropolitul Pimen al Moldovei aproba hirotonia monahului Teoctist în treapta de
ierodiacon (1937). A fost hirotonit de arhiereul Ilarion Bacaoanul, în biserica Precista din
Roman, pe seama Manastirii Bistrita.
Între anii 1940-1944 urmeazã cursurile Facultatii de Teologie a Universitatii din Bucuresti,
iar in anul 1945 obţine licenţa în teologie primind calificativul Magna cum laude pentru
lucrarea sustinuta în cadrul Catedrei de Liturgica, sub conducerea Pr. Prof. Dr. Petre
Vintilescu.
Primeşte de la patriarhul Nicodim diferite ascultari la birourile Arhiepiscopiei
Bucurestilor, şi apoi în postul de diacon la Catedrala Sfintei Patriarhii. La cererea sa, tot în
anul 1945 a fost transferat în postul de preot la Catedrala mitropolitana din Iasi, de catre
mitropolitul Irineu Mihalcescu.
Aici în ziua de 25 martie 1945 a fost hirotonit ieromonah de Prea Sfintitul Valeriu
Botosaneanul (Moglan), arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei. La Iasi, între anii 1946-
1950 va indeplinii, pe rand, functiile de mare eclesiarh al Catedralei mitropolitane, exarh al
manastirilor, iar din anul 1948, a ocupat postul de vicar administrativ al Mitropoliei, fiind
ridicat la rangul de arhimandrit (1946).
În perioada 1946-1947 urmeazã cursurile Facultatii de Litere şi Filozofie la
Universitatea din Iasi.
La propunerea patriarhului Justinian este ales în data de 28 februarie 1950 de catre
Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, episcop-vicar al Patriarhiei, cu titlul de
Botosaneanul şi este hirotonit în Catedrala Sfantul Spiridon-Nou din Bucuresti, de catre
patriarhul Justinian, mitropolitul Firmilian al Olteniei şi episcopul Chesarie al Dunarii de
Jos (5 martie 1950)
Personalitatea sa rãmâne legatã de marea sa erudiţie şi de direcţia hotãrâtoare pe care
a dat-o teologiei românesti, orientare profund academicã cu un ridicat nivel de rigorism
ştiinţific.
Lucrare realizatã între anii 1950-1954 când a funcţionat ca Rector al Institutului
Teologic de Grad Universitar din Bucuresti, avand în acelasi timp şi atributiile de Secretar
al Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane şi de Vicar al Arhiepiscopiei Bucurestilor.
La 28 iulie 1962 a fost ales de catre Colegiul Electoral Bisericesc în postul de
Episcop al Aradului, a avut sub jurisdictie Vicariatul de la Gyula şi doua protopopiate din
Banatul Sarbesc.
Congresul Episcopiei Ortodoxe Romane din America l-a ales în postul de Episcop
de Detroit, S.U.A., iar Sfantul Sinod a aprobat alegerea şi i-a acordat rangul de Arhiepisco
Din cauza neacordarii vizei, n-a putut lua în primire conducerea efectiva a Episcopiei
Ortodoxe Romane din Statele Unite ale Americii şi Canada.

120
 Între anii 1969-1970 supleneşte Episcopia Oradiei, iar la 28 ianuarie 1973 a fost
ales, de catre Colegiul Electoral Bisericesc, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al
Olteniei şi instalat de patriarhul Justinian, duminica, 25 februarie 1973.
Apoi, în ziua de 25 septembrie 1977 este ales de Colegiul Electoral Bisericesc în
postul de Arhiepiscop al Iasilor şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei. A fost instalat
duminica, 12 octombrie 1977.
Tot în aceastã perioadã, mai precis între iulie 1980 şi ianuarie 1982 suplineşte şi
postul de Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Transilvaniei. Iar, între 9 ianuarie şi 31
iulie 1986 a suplinit postul de Arhiepiscop al Bucurestilor, Mitropolit al Munteniei şi
Dobrogei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane.
Cel de-al patrulea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a fost ales în aceasta
functie la 1986, 9 noiembrie – Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales în demnitatea de
Patriarh. A fost instalat în Catedrala Sfintei Patriarhii de catre mitropolitii tarii, în prezenta
patriarhilor Ierusalimului şi Bulgariei, a reprezentantilor tuturor Bisericilor Ortodoxe, ai
Bisericii Romano-Catolice, ai Bisericilor Protestante şi a reprezentantilor forurilor de Stat,
la 19 noiembrie 1986.
Ca recunoaştere a meritelor sale culturale la 11 iulie 1991 primeşte Premiul Timotei
Cipariu al Academiei Romane pentru stradania de reeditare a Bibliei de la Bucuresti
(1688).
De asemenea, în anul 1995 devine Doctor Honoris Causa al Universitatii din Oradea (4
iunie) şi al Universitatii din Bucuresti (26 octombrie), iar în decembrie 1999 devine
membru de onoare al Academiei Romane.
Dintre scrierile F. patriarh amintim :
 Vorbirea mintii noastre cu Dumnezeu, cuvant inainte la Cartea de Rugaciuni,
Arad, 1970.
 Nu voia Mea, ci voia Ta sa se implineasca, cuvant inainte la Cartea de
Rugaciuni, Arad, 1972.
 Doamne, invata-ne sa ne rugam, cuvant inainte la Cartea de Rugaciuni,
Craiova, 1976.
 Catedrala mitropolitana din Suceava, cuvant inainte la monografia Vechea
Catedrala mitropolitana din Suceava – biserica  “Sfantul Ioan cel Nou “,
Editura Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Iasi, 1980.
 Ierusalimul Ortodoxiei Romanesti, cuvant inainte la monografia Manastirii
Neamt, de Diac. Ioan Ivan şi Pr. Scarlat Porcescu, Manastirea Neamt, 1981.
În scaunele arhiereşti în care a slujit B.O.R. înainte de alegerea sa ca patriarh s-a
remarcat ca un bun administrator, conştient fiind cã o misiune puternicã a Bisericii nu se
poate desfãşura fãrã o eficientã activitate pe plan practic, administrativ.Astfel, ca mitropolit
al Moldovei a refãcut reşedinţa mitropolitanã, sediile protopopiatelor, a înfiinţat muzee la
toate mânãstirile.385 De asemenea, s-a îngrijit de apariţia în cele mai bune condiţii a cãrţilor
de cult, iniţiind şi o revizuire a acestora, publicarea de manuale pentru Seminariile şi
Institutele teologice din cadrul Patriarhiei.

385
ibidem
121
 În cadrul Seminariilor şi a Institutelor teologice s-a îngrijit de îmbunãtãţirea
programelor de studiu, astfel ca viitorii clerici sã beneficieze de cât mai bune şi cât mai noi
cunoştinţe de teologie şi nu numai. Apoi, demnã de remarcat este şi iniţiativa sa de a
trimite numeroşi bursieri în teologie în cadrul marilor şi renumitelor şcoli de teologie
creştinã şi protestantã, în inţelegere cu Biserica Catolicã şi ci Bisericile protestante sau
neoprotestante.386
Pentru misiunea Bisericii Ortodoxe Române, pãstorirea patriarhului Teoctist este
deci importantã pentru felul în care a orientat misiunea:
 A insistat pe o buna pregãtire a viitorilor clerici în cadrul
şcolilor de teologie,
 A continuat mare operã de tipãrire a literaturii teologice de
strictã necesitate (manuale şi studii de teologie de bazã) iniţiatã
de patriarhul Justin,
 A trimis numeroşi bursieri la marile universitãţi apusene pentru
a prelua de acolo metoda, cunoştinţele şi formaţia înaltã
universitarã, dar cu mari efecte în plan practic (aceştia au
devenit apoi fie ierarhi ai BOR, fie profesori de teologie şi s-au
ocupat cu formarea altora),387
 A continuat opera de apostolat social a patriarhului Justinian,
 A participat la numeroase organisme ecumenice internaţionale,
ca şi la congrese de teologie, mãrturisind prin prezenţa şi
discursul sãu valorile Ortodoxiei,388
 A ridicat nivelul de predare în şcolile de teologie care formau
viitorii clerici,
 S-a implicat în mai buna organizare şi deschidere a lumii
monahale româneşti,
 A încurajat dialogul Bisericii cu oamenii de culturã ai vremii
sale
Pentru toate acestea patriarhul Teoctist meritã apreciat ca fiind una din marile
personalitãţi ale lumii ortodoxe româneşti şi ca un mare ierarh şi misionar, care a încercat
sã predice Evanghelia lui Hristos folosind mai degraba limbajul înaltei teologii şi al
culturii.
Din acest punct de vedere putem vorbi despre activitatea misionarã a patriarhului
Justinian pe teren cultural. Patriarhul Teoctist: “a insistat asupra chipului deschis al
Ortodoxiei româneşti”389, iar o altã idee mare a lui a fost aceea: “despre rezistenţa
imperturbabilã a Bisericii, atâta vreme cât se sprijinã pe fidelitatea poporului ei ».”390

386
cf. Sergiu Grossu, Le calvaire de la Roumanie Chretienne, France-Empire, Paris, 1987, 273
387
Olivier Gillet, Religie şi nationalism, Nemira, Bucureşti, 2001, 192
388
cf. Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, o cit., 465
389
Conf.univ.dr. Nifon, ocit., 164
390
Ibidem
122
 În zilele de 2 – 3 martie 2005, la Resedinta patriarhala, sub presedintia Prea
Fericitului Parinte Patriarh TEOCTIST, s-au desfasurat lucrarile Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române.
În deschiderea lucrarilor, a fost tinut un moment de reculegere în memoria S.
Episcop vicar Gherasim Putneanul, trecut la Domnul în decembrie 2004.
Desfasurata sub semnul aniversarii a 120 de ani de la recunoasterea autocefaliei şi a
80 de ani de la ridicarea la rangul de patriarhat a Bisericii Ortodoxe Române, pe ordinea de
zi a sesiunii de lucru a Sfântului Sinod s-au aflat teme referitoare la slujirea pastoral-
misionara şi misiunea sociala a Bisericii, viata monahala, învatamântul teologic şi religios
în scolile publice, viata comunitatilor ortodoxe românesti din jurul granitelor tarii şi
diaspora, relatiile externe bisericesti, participari ale unor membri ai Sfântului Sinod şi ale
altor teologi ortodocsi români la întruniri internationale ortodoxe şi ecumenice, alte
probleme curente ale vietii bisericesti.

CONCLUZII

In 2005 se implinesc 120 ani de la dobandirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe

Romane, 80 de ani de la ridicarea acesteia la supremul rang de Patriarhie si, totodata, 90 de
ani de viata ai Intaistatatorul acesteia, Prea Fericitul Patriarh Teoctist.
Izvorand din predica Sfantului Apostol Andrei si pastrand aceasta apa vie de-alungul
secolelor, Biserica parintilor nostri, a prins radacini puternice pe acest pamant. Ea s-a
dezvoltat si si-a inscris o bogata istorie, asa cum cunoastem noi si cei ce ne-au calcat
brazda dainuirii, aducand valori nepieritoare atat pe taramul vietii noastre de doua ori
milenara, cat si pe taramul mai larg al crestinitatii.
Istoria noastra arata ca, necontenit, Biserica Ortodoxa, mama spirituala a poporului
roman, si-a desfasurat activitatea in stransa legatura cu cea a statului,schimbarile
importante intervenite in evolutia acestuia fiind urmate de modificari corespunzatoare in
organizarea Bisericii stramosesti.Biserica Ortodoxa Romana si-a dobandit autocefalia in
anul 1885 prin semnarea obisnuitului "Tomos" de recunoastere a acesteia, al Patriarhului
Ioachim al IV-lea la Constantinopol, la 25 aprilie 1885.
Prin dobandirea acestui statut, Biserica noastra obtinea in intregime atributele pe
care le include termenul de autocefalie, adica conducerea de sine, independenta
administrativ-jurisdictionala fata de orice alte Biserici Ortodoxe, cu care este egala in
drepturi, insa cu care ramane in interdependenta din punct de vedere dogmatic, canonic si

123
liturgic.Se impune precizarea "in intregime", deoarece Bisericile Ortodoxe din Tara
Romaneasca, Moldova si Transilvania, desi se aflau sub jurisdictia Patriarhiei Ecumenice,
datorita vechimii crestinismului romanesc, a importantei lor numerice si calitative
(ortodoxia credintei, trairea religioasa intensa, ajutorul acordat altor Biserici Ortodoxe etc.)
se bucurau, inca de la organizarea acestora ca mitropolii, de multe din atributele
autocefaliei prevazute de canoane, precum alegerea ierarhilor de sinoade locale alcatuite
din clerici si laici, care erau recunoscuti de domnitorul Tarii respective, in cazul
mitropolitilor comunicandu-se Patriarhiei Ecumenice numele noului mitropolit spre
incunostiintare si nu spre recunoastere; hirotonirea in tara a ierarhilor, deoarece aici erau 3-
4 ierarhi care sa poata face hirotonirea si sa formeze un sinod local; stabilirea legilor de
organizare si conducere fara aprobarea acestora de vreo Biserica din afara; judecarea, in
caz de abateri, a ierarhilor de propria Biserica; exercitatea jurisdictiei asupra credinciosilor
de acelasi neam ("diaspora") din afara tarii; intretinerea de relatii cu alte Biserici surori fara
mijloacirea altei Biserici etc.
Intrucat teritoriile romanesti erau impartite in trei state, Bisericile acestora nu au
putut cere Patriarhiei Ecumenice autocefalia. Dupa unirea Tarii Romanesti cu Moldova din
1859 s-a creat premiza pentru obtinerea autocefaliei, Bisericii Ortodoxe din noul stat
roman. Primul pas este facut prin Decretul organic pentru infiintarea unei autoritati
sinodale centrale, din 3 decembrie 1864, care prevedea in primul articol ca Biserica
Ortodoxa Romana este si ramane independenta de orice autoritate bisericeasca straina,
intru tot ce priveste organizarea si disciplina. A urmat Constitutia din 13 iulie 1866 si
Legea organica pentru alegerea mitropolitilor si a episcopilor eparhioti, precum si a
constituirii Sfantului Sinod al Bisericii autocefale Ortodoxe Romane din 1872 care
prevedeau autocefalia Bisericii.Dupa aceea, la 9 mai 1877, Romania si-a proclamat
independenta de stat, care a fost recunoscuta de Congresul de pace de la Berlin din 1878.
In aceste imprejurari de sporire a prestigiului Romaniei si a neamului romanesc, era
imperioasa recunoasterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane, care a fost ceruta
Patriarhiei Ecumenice in repetate randuri si s-a acordat la 25 aprilie 1885.Cel de al doilea
eveniment important sarbatorit de Biserica noastra il constituie implinirea a 80 de ani de la
ridicarea ei la demnitatea de Patriarhie.Si acest eveniment a venit ca o consecinta normala,
canonica, a desavarsirii unitatii nationale a romanilor din 1918, prin unirea cu Patria-
mama a Transilvaniei, Basarabiei si Bucovinei de Nord, teritorii aflate pana atunci sub
stapaniri straine. O data revenite la Patria-mama, s-a creat Statul National Unitar Roman,
cu o populatie de peste 14 milioane de locuitori.
Acestei strangeri la un loc a pamantului romanesc in hotarele lui de inceput era
firesc sa i se alature si o unificare a organizarii Bisericii noastre, intocmindu-se pentru
aceasta o legislatie corespunzatoare.Astfel, Sfantul Sinod, in sedinta din 4 februarie 1925, a
hotarat infiintarea Patriarhatului Ortodox Roman pentru Biserica Ortodoxa Romana.
Sfantul Sinod a comunicat Ministerului Cultelor, la 7 februarie, hotararea adoptata de
infiintare a Patriarhiei Romane, care a fost prezentata Guvernului. Acesta a alcatuit un
proiect de lege in sensul aratat, care a fost aprobat de Senat, la 12 februarie 1925, de
Parlament, la 17 februarie 1925. In mod firesc, ulterior, la 25 februarie 1925, s-a promulgat

124
Legea pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal si mitropolitan al Ungrovlahiei, ca primat al
Romaniei, la rangul de Scaun patriarhal.
La 12 martie 1925, Sfantul Sinod trimite o scrisoare irenica (propunere de unificare)
Patriarhiei de Constantinopol, celorlalte Patriarhate Ortodoxe si Bisericilor Ortodoxe
autocefale, prin care li s-a comunicat ridicarea Bisericii Ortodoxe Romane la rangul de
Patriarhie. Patriarhia Ecumenica a emis Tomosul de recunoastere a Patriarhiei Romane la
30 iulie 1925, fiind semnat de Patriarhul Vasile al III-lea al Constantinopolului. Acest
Tomos a fost inmanat patriarhului Miron la Bucuresti, la 27 septembrie 1925, de catre o
delegatie a Patriarhiei Ecumenice.
La 1 octombrie 1925, Patriarhul Vasile scrie Patriarhului Miron ca a trimis o
scrisoare enciclica (circulara cuprinzand directive oficiale in probleme religioase) tuturor
Bisericilor Ortodoxe prin care le anunta ridicarea Bisericii Ortodoxe Romane la rangul de
Patriarhie.Ceremonia de investitura si inscaunarea dr. Miron Cristea ca prim Patriarh al
Bisericii Ortodoxe Romane a avut loc la 1 noiembrie 1925, intr-o atmosfera sarbatoreasca
atat bisericeasca, precum si nationala. Dupa Miron Cristea (1925-1939), au urmat patriarhii
Nicodim Munteanu (1939-1948), Justinian Marina (1948-1977) si Justin Moisescu (1977-
1986), toti fiind oameni de cultura, buni gospodari, care au facut tot ce le-a stat in putinta
pentru binele Bisericii si neamului romanesc.

BIBLIOGRAFIA

 Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie a Sf. Sinod al B. O. R., EIBMBOR, Bucureşti,
1998
 Barnea, Ion Date despre episcopia Tomisului, în Izvoarele Crestinismului
romanesc , Arhiepiscopiei Tomisului, Constanta, 2003,
 idem, Les monuments rupestres de Bassarabi, în "Cahiers archiologiques", Paris,
1962
 Bărbulescu, Mihai Istoria României, Enciclopedică, Bucureşti, 1998,
 Bria, Pr.Prof. Ioan, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1994
 Bujoreanu, Ioan M. Colecfiune de legiuiiele Românioi vechi şi noi, I,
Bucureşti, 1873,
 Buga Pr. Prof. Dr. Ioan, Minipatrologie Contemporanã, Symbol, Bucureşti, 1994,
 Ciubotea Ilie Dan, Autocefalia Bisericeasca: Unitate de credinta şi libertate
religioasa în în Centenarul Autocefaliei, EIBMBOR, Bucureşti, 1997,
 Daicoviciu Constantin, Dacia şi romanitatea sa, Bucuresti, 1980
 Diculescu, Constantin C. Episcopul Melchisedec, Bucuresti, 1958,
 Djuvara, Neagu O scurta istorie a românilor povestitã celor tineri, Humanitas,
Bucureşti, 2002,
 Dobrescu, N. Întemcierea Mitropoliilor şi a celor dintîi monastiri în
«B.O.R.», XXIX (1905), nr. 5

125
 Floca, arhid. Prof.dr. Ioan, Originile Dreptului scris în Biserica Ortodoxă
Română, teză de doctorat, Sibiu, 1969,
 idem, Drept canonic ortodox, EIBMBOR, Bucuresti, 1990
 idem, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1991
 Găină, Magistrand Dumitru Temeiuri canonice ale conştiinţei ortodoxe, în
Ortodoxia, nr. 3, 1962,
 Gillet Olivier, Religie şi nationalism, Nemira, Bucureşti, 2001,
 Grossu Sergiu, Le calvaire de la Roumanie Chretienne, France-Empire,
 Paris, 1987Giurascu, Constantin C. Istoria romanilor din cele mai vechi timpuri
pânã la moartea Regelui Ferdinand, Cugetarea, Bucuresti, 1944,
 idem Contributii la studiul marilor dregatori, Valenii de Munte, 1926,
 idem, Formarea poporului Român, Bucureşti, 1973,
 Ivan Prof. dr. Iorgu D., O sută de ani de la recunoaşterea autocefalei
Blsericii Ortodoxe Române,
 idem, Nulitatea actului de caterisire a Mitropolitului Antim
Ivircanul, ln«M. A.», XII (1967), nr. 1—3,
 Iorga N., Istoria Bisericii românesti si a vietii religioase a românilor, a II-a, vol. I,
Bucuresti, 1929,
 Kalinderu, I. Episcopul Melchisedec. Disrurs de receptiune la
Academia Română cu răspuns de D. A. Sturdza, Bucureşti, 1804
 Laurent, V. La domination byzantine aux bouches du danubes sans Michel III
Paleologue, Paris
 Lungu, Virgil Organizarea vietii bisericesti în Scytia Minor, în Izvoarele
Crestinismului romanesc, Arhiepiscopiei Tomisului, Constanta, 2003,
 Manu, pr.prof.dr. Danut Episcopia în primele secole ale erei crestine în Izvoarele
Crestinismului Romanesc, Arhiepiscopiei Tomisului,
 Marinescu C., Înfiintarea Mitropoliilor din Tara Românesca si Moldova, Bucuresti,
1924
 Milaş, Nicodim Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. I, partea 1, Arad, 1930,
 Mihaiţă, Conf. Dr.Nifon, Misiologie Creştina, Universitatii Valahia, Targoviste,
2002
 Pacurariu Pr.Prof.Dr. Mircea, Pagini de istorie bisericeasca românească, Sibiu,
1998,
 Idem, Pagini de istorie bisericeasca romineasca, Sibiu, 1998,
 Idem, Câteva consideratii privind vechimea autocefaliei BOR, în Centenarul
 Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996
 Panaitescu , Alexandru cel Bun, Bucuresti, 1931
 Pacurariu M., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Galati, 1996,
 Plămădeală Dr. Antonie, Episcop vicar patriarhal, Bizant,
Constantinopol, Istanbul, trecut şi aslăzi, în B.O.R.», XCII, 1974

126
 Popescu Prof. Dr.Emilian, Începuturile îndepartate ale autocefaliei Bisericii
Ortodoxe Române: Tomisul, Arhiepiscopie autocefală în Izvoarele Creştinismului
Românesc, Arhiepiscopiei Tomisului, Tomis, 2003,
 Popovici Constantin, Canoanele apostolice, în «Candela», 1896,
 Popovici, Eusebiu Istoria Bisericească Univcrsală şl Statistica Bisericească ,
vol. IV, II, Bucureşti 1928
 Stan pr.prof.d.Liviu,Obîrşia autonomiei şi autoce-faliei, în «Mitropolia
Olteniei», XIII (1961), nr. 1—4,
 Idem, Despre autonomia bisericească, în «S T , X (1958), nr. 5—6,
 Idem, Despre autocefalie, în «Ortodoxia», VIII (1956), nr. 3,
 idem, Autoceialia şi autonomia în Ortodoxia nr. 5—6/1952, idem. Diaspora
ortodoxă, în «B.O.R.», LXVIII (1950), nr. 11—12,
 Simedrea Arhim. Tit, Patriarhia Românească. Acte şl documente, Bucureşti,
1926,
 Stan Pr. Prof. Dr. Alexandru, Curs de drept Bisericesc, Universitatea Valahia
Targovişte, 2002, Facultatea de Teologie,
 Staniloae. Pr. Prof. Dr.Dumitru Rolul Ortodoxiei în formarea şi pastrarea fiintei
poporului romin şi a unitatii nationale, în "Ortodoxia" nr.4/1979,
 Şerbãnescu, pr.prof. dr. Niculae Autocefalia BOR cu prilejul Centenarului” în
Centenarul Autocefaliei, EIBMBOR, Bucureşti, 1997,
 Idem, Autocefalia BOR cu prilejul centenarului 1885-1985, În Centenarul
Autocefaliei BOR, EIBMBOR, Bucuresti, 1987
 Idem, 150 de ani de la naşterea domnitorului Ioan Alexandru Cuza, în BOR, nr.3-4
din 1970,
 Vulpe Radu, Romanitate şi crestinism, Galati, 1977,

127