Serghei Prokofiev (2)

Muzica de scenă: operele

• Explorează genul din copilărie: “Uriaşul” (1900 – 9 ani), “În insulele pustii” (1901), “Ospăț
în timpul ciumei” (1902), “Undina” (1904 – admitere la Conservator).
• Apoi – “Maddalena” (1911) – prima cu nr. de opus – operă într-un act (acțiunea: Veneția sec.
XV-lea)
• “Jucătorul” (1916) – după nuvela lui Dostoievski – libret propriu
• “Dragostea celor trei portocale” (1919) – Chicago
• “Îngerul de foc” (1919-26) – după o poveste de Valeri Brinsov
• [pauză 20 de ani]
• “Semen Kotko” (1938) – după nuvela “Sunt fiu al poporului muncitor” de Valentin Kataiev
• “Logodna la mânăstire” (1940) – după piesa “Doica” din sec. XVIII, de Sheridan
• “Război şi pace” (1947-52) – după Tolstoi
• “Povestea unui om adevărat” (1947-48) – ultima operă – după romanul lui Boris Polevoi -
povestea adevărată a unui aviator erou (doboară avioane germane, pilotează apoi cu ambele
picioare amputate)
• În general adaptează singur libretele – ultimele 2 cu soția Mira Mendelson

Opera “Dragostea celor 3 portocale” (1919)

– operă satirică (op. 33)

- premiera în 1921 la Chicago (şi în Rusia în 1926, la St. Petersburg)

- comandă a Operei din Chicago, unde dirijor era Cleofonte Campanini.
- Libretul - Prokofiev, bazat pe piesa cu acelaşi nume de Carlo Gozzi (sec. XVIII) –
reprezentant al commedia dell’arte. Libretul a fost scris în limba franceză, din motive
practice: opera nu se putea monta în limba rusă, iar Prokofiev nu ştia bine limba engleză
- Ulterior va realiza o suită orchestrală în 6 părți cu material din operă
- Ulterior – transcripție pentru pian a 2 părți din suita respectivă (Marş, Scherzo)

Commedia dell’ arte - formă “primitivă” de teatru, de origine italiană, populară în Europa în secolele
XVI-XVIII.
- schițe pe care se improviza, alternate cu momente de pantomimă.
- Personajele - tipologii mascate, groteşti, exagerate - precum Arlecchino sau Pulcinella
(clovnul servitor, vesel, în operă echivalentul lui este Truffaldino), Pierrot (clovnul trist– în
operă, Prințul?), Colombina (servitoare, iubita lui Arlechino - în operă apare o variantă
malefică, Smeraldina), Indragostiții (Innamorati – Printul şi Printesa); Pantalone (personal
preluat direct în operă), Il dottore, etc.
- La mijlocul secolului XVIII apar piese de teatru (scrise) - Carlo Goldoni, Gozzi, Chiari

“Dragostea celor trei portocale” – poveste din “Pentamerone” (Povestea Poveştilor) – colecție poveşti
sec. XVII - Giambattista Basile

Libretul: elemente de suprarealism (curent european postbelic influențat de mişcarea Dada;

exprimarea liberă a inconştientului, asocieri bizare, contopirea visului cu realitatea)
 • Prolog şi 4 acte (şi 10 scene)
• teatru cântat - nu există structurile obişnuite ale operei (recitativ/arie) care să întrerupă
acțiunea
• momentele semnificative sunt evidențiate prin dans şi pantomimă (ca în commedia dell’
arte!). Parodiază pattern-uri ale operei romantice (“Marşul” - replică la marşurile lui Verdi)
• Un alt element inedit este stratificarea libretului – există trei niveluri de acțiune:
✓ “Public” pe scenă –Prolog - avocații/amatorii de Tragedie, Comedie, Drame lirice şi
Farse; “Fourth wall breaking”!
✓ Două personaje puternice şi magice controlează de fapt toată acțiunea – Magul Celio
(protectorul celor buni) şi Fata Morgana (protectoarea celor răi) – în actul II scena 2 cei
doi joacă un joc de cărți pentru a vedea cine va câştiga în final!
✓ Povestea propriu-zisă (Regele de Treflă, prințul bolnav de ipohondrie....) --- parodie
Bildungsroman / călătoria eroului

Personajele pozitive –

- Regele de Treflă – conducătorul unui regat imaginar, îmbrăcat în carte de joc - bas
- Prințul – fiul său - tenor
- Truffaldino – bufonul curții - tenor
- Pantalone – sfetnicul regelui - bariton
- Magul Celio - protectorul regelui - bas
- Linette, Nicolette, Ninette – cele trei prințese din portocale – contraalto, mezzo, soprană
- Farfarello – un demon – bas

Personajele negative –

- Prințesa Clarice – nepoata regelui - contraalto

- Leandro / Léandre – primul ministru – bariton
- Fata Morgana – vrăjitorea rea, protectoarea lui Leandro – soprană
- Bucătăreasa Creonte - bas
- Smeraldina – servitoare – mezzo

Dintre toate personajele, Prințul este cel mai elaborat din punct de vedere muzical, fiind şi “eroul
principal”. Două momente vocale foarte speciale din operă îi aparțin:
- “văicăreala” pe o figurație repetitivă din actul II scena 1 (când i se plânge lui Truffaldino) şi
- “râsul” foarte sugestiv şi incisiv din actul II scena 2 (când este vindecat).
- În actul III scena 3 îl vedem şi în ipostază foarte lirică şi cantabilă, când se îndrăgosteşte de
Ninette (influențe Pelléas!), sau eroic, “wagnerian”.

Restul personajelor cântă declamatoriu sau liric, după cum cere acțiunea.
Prințul – extrase melodice:

“Plânsul” (act II sc. 1):

“Râsul” (actul II sc. 2)

Marşul (apare prima dată în actul II, scena festivităților) - aranjament