1.

RELAŢIILE INTERNAŢIONALE – NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Teoreticianul englez în drept şi politică Jeremy Bentham (1748-1832) a folosit pentru prima
dată cuvântul internaţional în 1780, căutând un echivalent în engleză al expresiei latine „ius
gentium”, care se traduce „legea naţiunilor”. Astfel, Bentham a făcut prima distincţie între
afacerile interne ale unui stat şi relaţiile sale cu alte state.

Distincţia dintre intern/extern, naţional/internaţional a fost mulţi ani acceptată, însă a început
să fie criticată recent deoarece interacţiunile politice, sociale şi economice care au loc
dincolo de sfera internă implică mai mult decât o simplă relaţie de la stat la stat. Cuvântul
„internaţional” a atras critici şi pentru faptul că „naţiunile” şi nu „statele” sunt cele care ar
interacţiona. Termenii naţiune şi stat se referă la două lucruri diferite naţiunea se referă la un
popor care poate fi definit ca „o anumită comunitate care ocupă un teritoriu propriu, care
împărtăşeşte mituri şi o istorie comună, o cultură publică comună, o economie unică şi
drepturi şi îndatoriri comune pentru toţi membrii” (Smith, 2001, p.13). Conceptul de stat este
definit ca „un set de instituţii autonome, diferenţiate de alte instituţii, care deţin un monopol
legitim asupra coerciţiei şi administrării pe un anumit teritoriu” (ibid, p.12). Termenul
combinat de „stat-naţiune” reflecă un ideal care a stat la baza multor teorii. Idealul este ca o
naţiune să se potrivească cu un stat, adică o naţiune pentru fiecare stat şi un stat pentru
fiecare naţiune.

Procesul de decolonizare de după cel de-al Doilea Război Mondial a atras după sine dorinţa
fostelor colonii de a deveni state suverane şi de a adopta sisteme politice democratice.
Astfel, decolonizarea a reprezentat internaţionalizarea sistemului modern de state în a doua
jumătate a sec. al XX-lea.

În timp ce imperiile coloniale se destrămau şi noi state suverane se formau, statele din
Vestul Europei au iniţiat procesul de integrare regională europeană, un proces continuu, ce
a adus multe schimbări din punct de vedere al diminuării puterii suverane şi a autonomiei
politice. Paradoxal, Europa de Vest înlocuieşte statul suveran cu o formă de regionalism,
când aici a apărut prima dată noţiunea de stat suveran, odată cu Pacea de la Westphalia
(1648), instituită după o perioadă de războaie provocate de rivalităţile dintre catolici şi
protestanţi. Acordul de la Westphalia a pus bazele statului modern şi ordinii bazate pe un
sistem de state şi a principiului suveranităţii.

Cea mai simplă definiţie a statului este că reprezintă o comunitate politică, cu un cadru
politic comun de obiceiuri, regului şi instituţii, precum şi un grup de oameni care trăiesc pe o
anumită porţiune şi care au controlul suprem asupra acesteia.

Statul modern nu este doar o entitate teritorială asociată cu un anumit grup de oameni, ci
cuprinde şi principiul suveranităţii. Suveranitatea se referă la prezenţa unei puteri centrale,
supreme, cu autoritate deplină, care primează în faţa oricăror alte forme de exercitare a
puterii în interiorul statului. În practică, acestă putere este exercitată de guvern. În ceea ce
priveşte mediul extern, nu există o autoritate mai mare decât cea a statelor individuale care
formează sistemul intenaţional de state şi niciun stat nu are o suveranitate superioară altui
stat.

Încă de la început, oamenii au fost înclinaţi către traiul în comunităţi, şi nu către traiul izolat.
Filosofia greacă a lui Platon, al lui Aristotel s-a concentrat pe comunitatea politică. Aristotel a
analizat tipul de comunitate în care trăia, şi anume oraşul-stat grecesc, polisul. Astfel, când
acesta spune despre fiinţa umană că este un animal politic se referă la faptul că fiinţa umană
este o creatură a polisului, menită să trăiască într-o comunitate politică, urmărindu-se o viaţă
mai bună.

Primele semne ale modernităţii au apărut în Italia renascentistă, de la mijlocul sec. al XIII-lea
până în sec. al XVI-lea, când s-au afirmat oraşele-stat italiene, organizate pe principii
republicane. În această perioadă Europa era dominată de comunităţi autonome. Cel mai
important gânditor politic al acestei perioade a fost Niccolo Machiavelli (1469-1527).
Lucrarea sa de bază este „Principele”. Acesta analizează modul în care principatele (statele)
pot fi dobândite, păstrate sau pierdute. El înlătură ideea de moralitate în favoarea necesităţii
şi introduce conceptul de raţiune de stat.

Mai tărziu, Europa a fost dominată de războaie izbucnite din dorinţa de supremaţie a
catolicilor şi protestanţilor. Cel mai important război a fost cel între dinastia catolică
Habsburg şi protestanţi (Războiul de 30 de ani). acesta s-a încheiat odată cu Pacea de la
Westphalia (1648), când protestanţii şi catolicii trebuiau să găsească un mijloc de
coexistenţă paşnică. Principiul de bază a fost suveranitatea. Statele erau închise într-o
„cochilie” (graniţele teritoriale) care garanta neamestecul în regulile interne de guvernare.
Thomas Hobbes (1588-1679) este unul dintre cei mai cunoscuţi teoreticieni ai suveranităţii.
El consideră că singura cale de a obţine pacea şi siguranţa este formarea unei comunităţi
prin încheierea unui contract social între indivizi prin care sunt de acord să trăiască sub o
singură autoritate politică suverană care are putere absolută şi capacitatea de a impune
ordinea. În ceea ce priveşte reaţiiile dintre state, de vreme ce nu există un suveran în sfera
internaţională, statele trăiesc în anarhie, iar supravieţuirea se face prin dominare şi
urmărirea propriilor interese.

Nu putem discuta despre stat fără să facem referire la naţionalism, ideologie care s-a
dezvoltat ca rezultat a doi factori din sec. XVII şi XVIII. Apariţa statului suveran, idealul
autodeterminării naţionale într-o comunitate politică autonomă, independentă, delimitată,
care există alături de alte comunităţi, dar separată de acestea şi Revoluţia Franceză (1789),
care afirmă că oamenii obişnuiţi nu mai sunt supuşii monarhului, ci cetăţeni ai unui stat, iar
suveranitatea aparţine poporului şi nu regelui.

2. CONCEPTE SI PARADIGME IN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Puterea este un concept – dacă nu conceptul – cheie al politicii. Esenţa activităţii/luptei

politice este accesul la putere. Pe plan internaţional, puterea reprezintă, in acelaşi timp atât
un scop in sine, cât şi un mijloc de atingere a altor obiective. Puterea politica este o relatie
reciproca de control intre detinatorii de functii publice si intre acestia si restul societatii in
ansamblul ei.

ELEMENTELE PUTERII.

* Geografia (popoarele din spatii deschise au tins sa se extinda pana la atingerea unor
limite/frontiere naturale – vezi rusii, prusacii, polonezii, ungurii; cei care au dispus de
frontiere naturale – romanii – au tins sa le apere);

* Resursele naturale (hrana si materii prime; existenta lor permite sustinerea unei populatii
mai numeroase si a unei dezvoltari mai sustinute; independenta in acest domeniu se traduce
printr-o libertate diplomatica de miscare mai mare);
* Capacitatea industriala (mult timp, respectiv intre revolutia industriala si cea informationala,
a constituit baza puterii; acum, ea trebuie sa fie reevaluata, prin prisma costurilor pe care le
implica – vezi cazul Romaniei post-ceausiste);