Termenul de antropologie provine din grecescul anthtropologus (ființă umană) şi denumește într-un

sens general și cuprinzător complexitatea obiectelor posibile ale oricărei științe ale omului. De fapt,
antropologia este știința care studiază ,,umanitatea în ansamblu, urmărește să enunțe generalități utile
cu privire la om și la comportamentul său și să ajungă la o cât mai depliă înțelegere a diversității
umane.”1

Structuralismul reprezintă o orientare teoretică și metodologică interdisciplinară apărută la mijlocul

secolului al XX-lea care se ocupă de studiul structurii, funcțiilor și sistemelor de relații ce caracterizează
obiectele și procesele în științele contemporane. Acesta va nuanța totalitatea în raport cu individul și
sincronicitatea faptelor în raport cu evoluția. Lucrările care sunt grupate sub denumirea de
„Structuralism” se caracterizează prin susținerea ideii că limbajul are o funcție cheie în dezvoltarea
activității umane și a funcțiilor sale, având importante repercusiuni teoretice și practice în discipline
precum lingvistica, sociologia, antropologia și filosofia.

Chiar dacă multe dintre contribuțiile sale sunt destul de complexe, putem rezuma trei idei care ne ajută
să înțelegem câteva abordări cheie ale structuralismului aplicat în științele sociale: fiecare sistem este
alcătuit din structuri; această structură determină poziția fiecărui element; structurile sunt ceea ce se
găsește sub aparent. Pentru Structuralism, toată realitatea are o natură simbolică, adică este determinat
de limbajul înțeles ca o „ordine a simbolicului”.

Această mișcare apără faptul că diferite culturi, comportamente, mituri și scheme lingvistice care le
caracterizează dezvăluie modele comune vieții umane. De aici derivă ideea că toată activitatea umană,
precum și funcțiile sale, inclusiv cunoașterea, comportamentul și cultura în sine, sunt construcții,
deoarece sunt mediate de simboluri.

1
Nicolae, Panea, Antropologie culturală și socială, Craiova, Editura Omniscop, 2000, p.15.