UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE AGRONOMIE

Lector univ. dr. VASILE CRISTIAN

INFORMATICĂ

SUPORT DE CURS
PENTRU
ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA ZI

CRAIOVA
-2021-
 CAPITOLUL I

Bazele teoretice ale informaticii. Elementele componente

ale unui sistem de calcul

1.1. Noţiuni introductive

Informatica se poate defini ca fiind ştiinţa ce se ocupă cu prelucrarea

raţională a datelor şi informaţiilor de către maşinile automate numite calculatoare
sau computere (P.C. – Personal Computer), sub stricta supraveghere a
operatorului uman.
Evoluţia în timp a tehnicii de calcul este marcată de existenţa mai multor
generaţii de calculatoare, de la cele din generaţia I (apărute în jurul anului 1945) şi
până la cele din generaţiile actuale. Se poate observa astfel timpul foarte scurt în
care s-a dezvoltat şi s-a aprofundat această ştiinţă, spunându-se pe bună dreptate
că în domeniul tehnicii de calcul a existat un adevărat "boom" ştiinţific. Această
structurare în generaţii de calculatoare a fost determinată în special de modul de
realizare a componentelor electronice, care au cunoscut în acest scurt timp o
evoluţie rapidă în ceea ce priveşte performanţele şi dimensiunile lor.
Primele calculatoare electronice construite se caracterizau prin folosirea
tuburilor electronice (aşa-zisele "lămpi") şi a releelor în construcţia circuitelor
electronice şi a tamburului magnetic pentru memoria internă. (Astfel, pornind de la
modul de funcţionare a releelor "închis-deschis" s-a ajuns la codificarea datelor în
sistem de numerotaţie binar: "1" = trece curentul = circuit deschis; "0" = nu trece
curentul = circuit închis). Calculatoarele din „generaţia I” se caracterizau prin: un
timp mare de acces la informaţie, viteză de calcul scăzută, volum redus de date
stocate, programarea se realiza destul de anevoios în cod-maşină, suporturile de
memorie se aflau in faza incipienta de concepere, având dimensiuni fizice mari, iar
retinerea instructiunilor si comenzilor ce alcatuiau programele informatice se
faceau pe suporturi destul de rudimentare (benzi si cartele perforate).
Următoarea generaţie de calculatoare s-a caracterizat prin folosirea
diodelor şi tranzistoarelor în realizarea circuitelor electronice, precum şi prin
utilizarea memoriei interne construită din ferită, care dădea posibilitatea unui timp
redus de acces la informaţie şi unei viteze mai mari de calcul. Tot în această
perioadă apar primele limbaje de programare (FORTRAN, PASCAL, BASIC,
COBOL) şi sisteme de operare (MS-DOS), care au permis perfecţionarea activităţii
de exploatare şi programare a calculatorului electronic.
Generaţia calculatoarelor construite după anul 1963 se caracterizează prin
utilizarea circuitelor integrate din prima generaţie şi a inelelor de ferită pentru
construirea memoriei interne. În raport cu calculatoarele din generaţiile anterioare,
aceste calculatoare se caracterizau prin: timp redus de acces la informaţii, viteză
mare de prelucrare a datelor, capacitate mare de stocare a datelor şi gabarit
redus.
În ultimii ani se poate observa că datorită evoluţiei tehnologice şi utilizării pe
scară largă a circuitelor electronice integrate, caracterizate prin dimensiuni reduse
şi o fiabilitate foarte mare, s-a ajuns la construirea unor calculatoare electronice cu
dimensiuni mici şi chiar foarte mici, dar cu o viteză de lucru foarte mare şi de
asemenea cu o capacitate de memorare foarte mare.

-2-
 Vom prezenta în continuare câteva dintre noţiunile de bază care se
utilizează în domeniul lucrului cu calculatorul electronic şi anume conceptele de
dată, informaţie, sistem informaţional şi sistem informatic.
Data este "materia primă" din care se obţine informaţia. Ea reprezintă
elementul brut, neprelucrat, care va suferi ulterior o prelucrare manuală sau
electronică pentru a obţine informaţia dorită.
Informaţia este o noţiune de largă generalitate, care reprezintă reflectarea
unei legături cauză-efect din lumea înconjurătoare.
Informaţia reprezintă o ştire, o comunicare despre un proces sau fenomen
din natură sau din societate, care stabileşte o legătură între procesele, activitățile
sau fenomenele studiate şi înlătură o stare de incertitudine, servind la luarea
deciziilor. De aceea cu cât informaţiile obţinute din prelucrarea datelor sunt mai
corecte, mai clare, cu atât beneficiarul acestor informaţii poate să adopte decizii
cât mai sigure și mai corecte, mai benefice desfăşurării în continuare a activităţii în
domeniul respectiv.
Datele şi informaţiile se pot reprezenta prin: cuvinte, cifre, simboluri, semne,
desene, imagini etc.
De asemenea, datele şi informaţiile pot fi stocate pe suporturi de memorie
reutilizabile (benzi magnetice, dischete, Hard-disk, CD, DVD, stick) sau
nereutilizabile (hârtia de imprimantă, CD).
Sistemul informaţional reprezintă un ansamblu de proceduri şi mijloace,
tehnice şi umane, de achiziţionare şi prelucrare a datelor pentru obţinerea unor
informaţii necesare în diverse domenii de activitate, precum şi transmiterea
acestor informaţii în scopul bunei funcţionări a firmei sau a respectivei unităţi de
producţie.
În cadrul oricărei întreprinderi funcţionează 3 sisteme, aflate în strânsă
legătură şi intercondiţionându-se reciproc:
- sistemul de conducere (decizional);
- sistemul condus (operaţional);
- sistemul informaţional.
Sistemul informaţional are rolul de a asigura legătura între sistemul
decizional şi sistemul operaţional. Astfel, datele sunt recepţionate de sistemul
informaţional, care apoi le prelucrează în scopul obţinerii informaţiilor în forma
finală dorită.
Aceste informaţii obţinute în urma activităţilor şi proceselor de prelucrare
sunt apoi transmise sistemului decizional, care le analizează, le interpretează şi pe
baza lor elaborează deciziile, ce vor fi transmise către sistemul operaţional (sau
executant). În cele mai multe cazuri deciziile au rolul de a elimina stările de
incertitudine sau efectele negative depistate, având totodată şi rolul de a
îmbunătăţi mecanismul procesului desfăşurat sau de a creşte performanţele din
domeniul respectiv de activitate sau a produselor şi serviciilor obţinute în urma
acestor activităţi desfăşurate.
Sistemul informatic poate fi definit ca fiind acea parte componentă a
sistemului informaţional, din care fac parte toate resursele de tehnică de calcul din
acea firmă, întreprindere sau organizație, precum şi personalul autorizat şi instruit
să le deservească, prin care se asigură culegerea, transmiterea, prelucrarea şi
stocarea datelor, în vederea exercitării funcţiilor de bază care apar în orice
activitate desfăşurată:
1) funcţia de previziune
2) funcţia de programare

-3-
 3) funcţia de urmărire şi control
4) funcţia de organizare
5) funcţia de comandă

1.2. Clasificarea calculatoarelor electronice

Datorită progreselor înregistrate în ultimii ani în domeniul informaticii, putem

spune că aproape că nu mai există vreun domeniu de activitate în care să nu se
utilizeze tehnica de calcul. Astfel, în perioada actuală, în activităţile de prelucrare
automată, cele mai utilizate sunt minicalculatoarele şi microcalculatoarele cu
capacitate medie sau mare de prelucrare şi de stocare a datelor şi informaţiilor,
caracterizate şi prin viteză foarte mare de lucru.
În vederea utilizării optime în activităţile prestate, toţi utilizatorii de
calculatoare electronice trebuie să analizeze foarte bine scopul pentru care le
achiziţionează, precum şi raportul preţ-utilitate, în funcţie de performanţele fiecărui
tip de calculator. În acest sens vom prezenta în continuare câteva dintre cele mai
cunoscute criterii utilizate la clasificarea computerelor.
Astfel, clasificarea calculatoarelor electronice se poate face după mai multe
criterii:
I. Din punct de vedere al destinaţiei (al utilizării) pot fi:
a) Calculatoare specializate: sunt acele calculatoare ce se utilizează în
rezolvarea unei game de probleme restrânse, folosindu-se mai mult la
automatizarea proceselor tehnologice (se mai numesc şi „calculatoare dedicate”);
b) Calculatoare universale: sunt acele computere ce se pot utiliza în diferite
domenii de activitate (matematică, fizică, studii economice, grafică, chimie,
statistică, proiectare etc.).
II. Din punct de vedere al datelor pe care le prelucrează pot fi:
a) Calculatoare numerice: se caracterizează prin reprezentarea
(simbolizarea) tuturor datelor şi informaţiilor prin numere reprezentate electronic
discontinuu, cu ajutorul unor semnale discrete (biţi). Acestea sunt calculatoare ce
folosesc unui volum mare de date numerice şi calcule matematice, necesitând un
spaţiu mare de memorie;
b) Calculatoare analogice: folosesc semnale continue provenite din
prelucrarea şi utilizarea unor fenomene fizice (cum ar fi cele electrice, mecanice,
hidraulice, termice etc.) prin analogie cu reprezentarea matematică a fenomenului
studiat. Aceste calculatoare primesc date direct de la aparatele de măsură, prin
intermediul unor dispozitive speciale numite senzori, fără a necesita astfel
stocarea acestora, astfel încât calculatoarelor analogice nu le este necesară o
capacitate de memorare foarte mare.
III. Din punct de vedere al capacităţii de memorare pot fi:
a) Calculatoare de capacitate mică de memorare: ce se caracterizează prin
performanţe de lucru foarte scăzute si din acest considerent această categorie de
calculatoare este tot mai rar utilizată
b) Calculatoare de capacitate medie de memorare: sunt calculatoarele cele
mai utilizate de către operatori
c) Calculatoare de capacitate mare de memorare: sunt acele calculatoare
care pot fi utilizate la coordonarea unor activităţi complexe (ex. conducerea fluxului
tehnologic dintr-o secţie a unei fabrici).

-4-
 IV. Din punct de vedere al generaţiei din care fac parte:
a) Calculatoare din generaţia I (primele calculatoare funcţionale): construite
pe baya tuburilor electronice;
b) Calculatoare din generaţia II: construite pe baza tranzistoarelor;
c) Calculatoare din generaţia III: au la baza utilizarea circuitelor electronice,
care contineau mai multe tranzistoare într-o capsulă;
d) Calculatoare din generaţia IV: contin circuite integrate performante cu
milioane de tranzistoare într-o capsulă, ajungându-se la circuite integrate pe scară
larga şi foarte largă;
e) Calculatoare din generaţia V: utilizarea nanotehnologiilor de
implementare, ajungând-se la calculatoare cu dimensiuni foarte reduse, etc.
Utilizarea tehnicii de calcul se face de către personalul autorizat şi instruit
pentru aceste activităţi. Atunci când se doreşte utilizarea calculatorului în
rezolvarea anumitor probleme, operatorul trebuie să cunoască foarte bine
resursele de care dispune acel calculator, să îşi pregătească foarte bine datele pe
care le va prelucra, sa cunoască instrumentele de lucru disponibile şi de
asemenea să cunoască foarte bine scopul final urmărit.
De aceea, prelucrarea automată a datelor cu ajutorul calculatorului
electronic presupune parcurgerea următoarelor etape:
1) culegerea şi înregistrarea primară a datelor, aşa cum apar ele în
documentele de evidenţă (documente contabile, tabele de evidenţă, statistici,
procese-verbale etc.)
2) introducerea datelor de prelucrat în memoria calculatorului, adică în baze
de date, prin intermediul tastaturii sau prin preluare de pe un alt suport de
memorie extern (CD, DVD, stick)
3) prelucrarea propriu-zisă a datelor cu ajutorul diferitelor tehnici şi
programe şi obţinerea informaţiilor
4) transmiterea informaţiilor către beneficiari
5) stocarea informaţiilor pe suporturi speciale de memorie disponibile
(dischete, hard-disk, CD, DVD, stick etc.).
Prin utilizarea calculatoarelor electronice în marea majoritate a domeniilor
de activitate, din orice domeniu de lucru, s-au adus foarte mari avantaje pentru
utilizatori. De aceea, în ultimii ani, se poate constata o pătrundere masivă a
tehnologiilor IT în toate domeniile de activitate.
Astfel, printre cele mai importante avantaje ale prelucrării electronice
putem aminti:
1) prelucrează un volum mare de date;
2) viteză foarte mare de lucru;
3) operativitate în prelucrarea datelor şi obţinerii informaţiilor;
4) exactitate în obţinerea rezultatelor;
5) uşurarea muncii intelectuale şi o reducere a timpului de prelucrare, cu o
consecinţă directă în reducerea costurilor de prelucrare a datelor;
6) realizarea unor operaţii matematice şi a unor reprezentări grafice
complexe;
7) construirea unor baze de date foarte mari, ce pot fi dedicate pe anumite
domenii de activitate;
8) utilizarea diferitelor programe şi aplicaţii informatice cu ajutorul cărora se
pot rezolva probleme complexe;
9) uşurarea luării deciziilor prin facilitarea realizării operaţiilor de comparare,
de analiză şi a unor situaţii statistice;

-5-
 10) înlăturarea rapidă a erorilor apărute, a confuziilor, întârzierilor şi a altor
aspecte negative, etc.

1.3. Elementele componente ale unui calculator

După cum am arătat, calculatorul electronic a devenit în ultimii ani un

dispozitiv necesar în marea majoritate a activităţilor desfăşurate, aceasta
deoarece uşurează foarte mult activitatea intelectuală şi reduce timpul de lucru.
Calculatorul electronic are drept scop esenţial prelucrarea automată, rapidă şi
exactă a datelor de intrare, în vederea obţinerii informaţiilor dorite pentru
rezolvarea problemelor propuse.
Pentru a-şi îndeplini funcţiile, calculatorul electronic are două componente
de bază:
1) componenta fizică a calculatorului (componenta hardware);
2) un ansamblu de programe utilizate în prelucrarea datelor şi informaţiilor
(componenta software sau componenta logică).

Componenta hardware
Din punct de vedere al structurii constructive, fiecare calculator electronic
are anumite componente de bază, fără de care nu s-ar putea desfăşura activitatea
optimă şi care îndeplinesc, la rândul lor, funcţii foarte bine definite.
1) Funcţia de comandă şi control
Realizează controlul permanent al activităţilor celorlalte echipamente în
procesul de prelucrare a datelor şi informaţiilor, respectiv controlul asupra
procesului de introducere a programelor şi datelor în calculator, asupra funcţiei de
memorare şi a celei de prelucrare, precum şi a procesului de obţinere a
informaţiilor finale dorite. Această funcţie este îndeplinită de unitatea de comandă
şi control (U.C.C.).
2) Funcţia de memorare
Realizează înregistrarea (memorarea) programelor informatice necesare,
precum şi a datelor de prelucrat (de intrare) sau a rezultatelor obţinute în urma
prelucrărilor efectuate. Această funcție foarte importantă este realizată de
memoria internă a calculatorului (M.I.).
3) Funcţia de prelucrare propriu-zisă
Asigură efectuarea tuturor operaţiilor matematice şi logice prevăzute de
instrucţiunile (comenzile) programului de aplicaţii, pe care le extrage din memoria
calculatorului împreună cu datele de prelucrat, restituind apoi rezultatele obţinute
tot în memorie. Această funcţie este realizată de unitatea de calcul aritmetic şi
logic (U.C.A.L.).
4) Funcţia de intrare-ieşire
Asigură introducerea în memoria calculatorului a programelor aplicative şi a
datelor de prelucrat sau a informațiilor prelucrate anterior, precum şi redarea
rezultatelor prelucrării extrase din memorie. Această funcţie este realizată de
sistemul de intrare-ieşire (S.I.E.). În funcție de cerințele operatorilor sau
beneficiarilor, rezultatele finale obținute prin utilizarea unei aplicații informatice pot
fi reținute (stocate) pe un suport de memorie disponibil atașat în acel moment la
calculator (hard-disk, dischetă, CD, DVD, stick, hard extern etc.) sau pot fi listate
la imprimantă.

-6-
 Structura hardware a unui calculator electronic se prezintă, pe blocuri
constructive, astfel:

U.C.P.C. S.I.E.
11
2 12
M.I.
8 U.S.
3 5
4 1
U.C.C. U.L.
9
6
7
E.P.
10
U.C.A.L.

Figura 1 – Structura hardware a unui calculator electronic

şi fluxul de date, informaţii şi instrucţiuni

unde:
U.S. = unităţi de schimburi
U.L. = unităţi de legătură
E.P. = echipamente periferice
fluxul datelor şi rezultatelor
fluxul comenzilor
fluxul instrucţiunilor

Semnificaţia fluxurilor este următoarea:

(1): instrucţiunile programului de aplicaţie sunt introduse prin intermediul
echipamentelor periferice, cu destinaţia memoria internă;
(2): are loc memorarea instrucţiunilor la o anumită adresă pentru a putea fi
localizate cu uşurinţă de către U.C.C.;
(3): U.C.C. extrage din memorie instrucţiunile programului de aplicaţie şi
emite comenzi către celelalte componente;
(4): comandă către sistemul de intrare-ieşire pentru a furniza datele de
prelucrat;
(5): comandă către M..I. căreia i se cere să pregătească memorarea
acestor date;
(6): comandă către U.C.A.L. care trebuie să se pregătească pentru
efectuarea calculelor sau operaţiilor logice asupra datelor care vor veni de la
memoria internă;
(7): se introduc datele de prelucrat organizate în fişiere pe unul din
suporturile tehnice de memorare;
(8): se transferă datele către M.I.;
(9): se transferă datele memorate către U.C.A.L. pentru efectuarea
calculelor necesare;
(10): se restituie către memorie rezultatele obţinute în urmă prelucrărilor
efectuate cu ajutorul programelor informatice;

-7-
 (11): se înregistrează pe suport tehnic sau se vizualizează aceste rezultate
obşinute;
(12): se transmit rezultatele prelucrării către compartimentele beneficiare.
Astfel, pentru utilizarea optimă, componentele de bază ale unui calculator
electronic sunt următoarele:
a) procesorul: are rolul de a coordona activitatea tuturor celorlalte
componente ale calculatorului;
b) unitatea aritmetică şi logică: are rolul de a efectua operaţiile dorite
c) sursa de alimentare: permite alimentarea cu curent electric a
componentelor electronice;
d) memoria: permite reţinerea datelor, informaţiilor, programelor executabile
şi rezultatelor finale obţinute;
e) tastatura: permite introducerea datelor de prelucrat în memoria
calculatorului;
f) monitorul: permite vizualizarea datelor, informaţiilor şi rezultatelor finale;
g) mouse-ul: permite poziţionarea cursorului pe ecran;
h) imprimanta: permite listarea rezultatelor finale obţinute (nu este o
componentă obligatorie).

Tastatura calculatorului
Una dintre componentele de bază din structura hardware a unui calculator
electronic este tastatura.
Cu ajutorul tastaturii, operatorul îi comunică sistemului de calcul datele pe
care doreşte să le prelucreze printr-un anumit program în scopul obţinerii
rezultatelor.
Pe tastatură se găsesc 4 tipuri de taste, în funcţie de activităţile pentru care
sunt utilizate. În figura 2 se prezintă dispunerea celor 4 tipuri de taste în cazul
utilizării unei tastaturi clasice de PC.

IV
II III
I

Figura 2 – Principalele grupe de taste

I) Tastele de editare
Permit scrierea informaţiilor necesare cu ajutorul literelor, cifrelor sau a altor
caractere (semne de punctuaţie, simboluri matematice etc.).
În cazul în care se doreşte lăsarea unui spaţiu liber între caractere
(exemplu: spaţiul dintre cuvinte la scrierea unui text) se utilizează tasta lungă
aflată în partea de jos a tastaturii numită tasta spaţiu (SPACE).
În cazul editării textelor se pot folosi litere mari sau mici. Mărimea implicită
a literelor este indicată cu ajutorul tastei <CAPS LOCK>. Dacă această tastă este
activată (led-ul din dreapta sus de pe tastatură cu aceeaşi denumire este aprins)
atunci scrierea se va face cu litere mari de tipar. Dacă tasta este inactivă (led
stins) atunci scrierea se face cu litere mici.
Tasta <SHIFT> ţinută apăsat schimbă mărimea implicită a literelor cu care
se editează textul.

-8-
 Cursorul sau prompterul este un semn afişat pe ecran (sub formă de linie
orizontală sau verticală), care indică locul unde se va scrie următorul caracter.
Dacă se doreşte ştergerea unui caracter avem două taste care permit acest
lucru:
a) tasta <BACKSPACE> care permite ştergerea caracterului aflat la stânga
cursorului;
b) tasta <DELETE> care permite ştergerea caracterului aflat deasupra
cursorului (atunci când cursorul este linie orizontală) sau caracterul aflat la dreapta
cursorului (atunci când cursorul este linie verticală).
Tasta <ENTER> are două funcţii:
a) trece cursorul pe rândul următor dacă operatorul se află într-un program
de editare;
b) preia comanda şi o transmite spre execuţie calculatorului dacă se
lucrează cu comenzi ale sistemului de operare.
Există taste pe care sunt marcate două caractere diferite. Pentru editarea
lor se procedează astfel:
- la simpla apăsare a tastei respective se scrie caracterul afişat în partea de
jos a tastei;
- dacă se ţine <SHIFT> apăsat atunci la apăsarea tastei se scrie caracterul
aflat în partea de sus a acesteia.
Tasta <TAB> permite trecerea cursorului peste un anumit număr de spaţii,
în funcţie de felul cum a fost selectat. De obicei această tastă este utilizată la
scrierea cu aliniat la început de paragraf într-un text.
Tasta <ALT> este folosită de obicei în realizarea unor operaţii speciale,
pentru modoficarea funcţiei unor taste sau poate fi utilizată în diferite combinaţii de
taste.
II) Tastele direcţionale
Aceste taste au rolul de a-l ajuta pe operator să poziţioneze cursorul în
locul dorit. Pe lângă cele 4 taste cu săgeţi direcţionale folosite la deplasarea
cursorului în text în direcţiile indicate (sus, jos, stânga, dreapta), în această grupă
mai sunt cuprinse şi următoarele taste care permit efectuarea unor salturi în text:
a) <HOME> permite poziţionarea cursorului la începutul rândului;
b) <END> permite poziţionarea cursorului la sfârşitul rândului;
c) <PAGE UP> permite trecerea cursorului cu o pagină (ecran) mai sus, iar
dacă ne aflăm pe prima pagină cursorul se poziționează la începutul acestei
pagini;
d) <PAGE DOWN> permite trecerea cursorului cu o pagină (ecran) mai jos, iar
dacă ne aflăm pe ultima pagină din document cursorul se poziționează la sfârșitul
acestei pagini.
Aceste taste se pot utiliza şi la formarea unor combinaţii de taste utilizate
atunci când operatorul doreşte deplasarea rapidă într-un document, cu
următoarele efecte:
a) <CTRL> + <HOME> permite poziţionarea cursorului la începutul
documentului curent;
b) <CTRL> + <END> permite poziţionarea cursorului la sfârşitul documentului
editat.
III) Tastele "calculator"
Sunt poziţionate în partea din dreapta a tastaturii şi sunt utilizate pentru
scrierea rapidă a cifrelor şi efectuarea unor operaţii matematice elementare
(adunarea ="+", scăderea="-", înmulţirea="*" şi împărţirea="/").

-9-
 Dar unele dintre aceste taste au, la rândul lor, o dublă semnificaţie. Astfel,
dacă tasta <NUM LOCK> este activă (led aprins) atunci aceste taste permit
scrierea cifrelor. Dacă însă tasta <NUM LOCK> este inactivă atunci aceste taste
cu cifre capătă funcţie de taste direcţionale (ele pot reprezenta o "dublură" a
tastelor direcţionale prezentate anterior) putând fi utilizate la poziționarea
cursorului pe ecran.
IV) Tastele speciale
Sunt reprezentate de tastele F1, F2, ... F12.
Aceste taste sunt utilizate în cazuri deosebite, la efectuarea unor operaţii
complexe sau la activarea opţiunilor din meniurile diferitelor programe de aplicaţie
(de exemplu activarea opţiunilor din meniul principal al aplicaţiei Norton
Commander sau aplicaţiei de desenare computerizată AutoCAD).

1.4. Noţiuni despre memoria calculatorului

Prin funcţiile pe care le îndeplineşte, memoria este una dintre cele mai
importante resurse fizice ale calculatorului electronic, deoarece permite stocarea
programelor informatice aplicative, a datelor şi informaţiilor de intrare ce se vor
prelucra, precum şi a rezultatelor finale obţinute în urma prelucrărilor efectuate.
Memoria este deci un suport magnetic pe care se vor memora programele,
fişierele de date şi se vor salva rezultatele obţinute.
În activitatea de gestiune a memoriei unui calculator, se întâlnesc două
noţiuni de bază: fişierul şi directorul (folder-ul).
Fişierul este un ansamblu de date şi informaţii, care se salvează pe un
suport tehnic de memorare şi se poate apela printr-o denumire.
Toate informaţiile din memoria unui calculator sunt codificate în sistemul
binar de numerotaţie (prin cifrele "0" sau "1"). O cifră binară se mai numeşte şi
celulă binară sau bit.
O grupă de 8 cifre binare formează un octet = 1 byte = 1b.
Multiplii byte-ului, utilizaţi ca unităţi de măsură pentru capacitatea unei
memorii sunt:
1Kb (kilobyte) = 1024b = 210b
1Mb (megabyte) = 1024kb = 1024*1024b = 220b
1Gb (gigabyte) = 1024Mb = 1024*1024kb = 1024*1024*1024b = 230b

Memoria unui calculator se poate împărţi în mai multe zone distincte numite
directoare (foldere), în scopul de a distribui fișierele în anumite zone foarte clar
specificate, în funcție de anumite criterii cunoscute de catre operatorul care
gestionează respectiva memorie. În memoria calculatorului operatorul poate să
construiască oricâte directoare doreşte.
Observaţie: Memoriile cu capacitate foarte mare de stocare se pot diviza în
mai mult partiţii distincte.
Directorul (folder-ul) este o zonă distinctă a memoriei, care nu are o
dimensiune prestabilită (nu este fixă) şi se poate recunoaşte printr-o denumire.
Observaţie: Într-un director (folder) nu pot exista două fişiere diferite
(distincte) cu aceeaşi denumire și, pe același principiu al unicității dintr-o zona de
memorie, nu se pot construi două directoare cu aceeași denumire legate de
același director.

- 10 -
 Dacă doi utilizatori ai aceluiaşi calculator doresc să memoreze două fişiere
asemănătoare sau diferite din punct de vedere al conţinutului, dar care au aceeaşi
denumire, atunci va trebui ca fiecare să memoreze fişierul său în altă zonă de
memorie, adică într-un alt director (folder).
În cadrul memoriei calculatorului directoarele sunt legate între ele, în funcție
de momentul și de locul în care ne poziționăm la crearea unui nou director,
formând astfel o structură arborescentă, ce are mai multe nivele în funcție de
numărul de directoare construite. Pentru ușurarea căutării și găsirii informațiilor
existente în fișierele salvate în diferite zone de memorie (directoare) este foarte
indicat ca structura arborescentă a memoriei sa fie construită după o anumită
logică cunoscută de către operatorii ce deservesc acel calculator și care totodată
asigură gestiunea memoriei calculatorului.

Vom prezenta în continuare (figura 3) un exemplu de structură

arborescentă:

PUBLIC STUDENT COMUN

AN1 AN2

AGRO CADASTRU

PAUL ION.12 GIGI.PETRE

ACTE IMAGINI

Figura 3 – Exemplu de structură arborescentă dintr-o memorie

Denumirea fişierelor are totdeauna următoarea formă generală, ce este

formată din două părţi: nume.extensie, unde:
- "nume" reprezintă un grup de caractere, ce poate fi scris oricum la
dorinţa operatorului;, dar care este indicat să fie foarte sugestiv, în funcție de tipul
sau conținutul informațiilor pe care acesta le conține
- "extensie" are maxim 3-4 caractere, dar poate să şi lipsească, ce indică
tipul aplicaţiei care a fost utilizată la obţinerea acelui fişier. Extensia este atașată
automat de către aplicația utilizată la crearea unui fișier, în momentul salvării
acelui fișier pe un suport de memorie disponibil.
Exemple de extensii de fişiere:
.doc = fişiere create cu aplicaţia Microsoft Word

- 11 -
 .txt = fișiere simple de tip text, create cu aplicația Microsoft Word sau cu orice
altă aplicație de tehnoredactare (NotePad, WordPad)
.jpg sau .bmp = fişiere de tip imagine
.xls = fişiere create în Excel
.ppt = fişiere create în Power Point
.cpp = fisiere create în limbajul de programare C ++
.exe = fişiere executabile, etc.
Denumirea directoarelor (foldere-lor) este formată doar din nume, deoarece
nu există extensie pentru directoare. Operatorii pot construi directoare cu orice
denumiri, fiind indicat ca directoarele să primească denumirea în funcție de scopul
pentru care este creat, adică de tipul fișierelor sau o anumită caracteristică a
fișierelor ce vor fi salvate ulterior în respectivul director.
Exită două tipuri principale de memorii:
I) memorii ROM (Read Only Memory): sunt acele memorii care se pot scrie
doar o singură dată, apoi ele pot fi doar citite;
II) memorii RAM (Random Access Memory): sunt acele memorii ce pot fi
scrise şi citite de câte ori dorim.
În lucrul cu un calculator electronic, opertorii pot să utilizeze mai multe tipuri
de suporturi de memorie:
1) floppy-disk (discheta): este o memorie purtabilă, cu capacitate mică de
memorare, care se poate simboliza prin literele A(a) sau B(b);
2) hard-disk (HDD): este memoria locală (internă) a fiecărui calculator, care
se simbolizează prin literele C(c), D(d), … (în funcţie de câte partiţii s-au construit
pe acel hard-disk intern);
3) CD, DVD, stick, hard extern: sunt memorii purtabile, de capacitate mare,
care se pot simboliza prin literele D(d), E(e), F(f), ... (alte litere decât cele utilizate
anterior);
3) memoria reţelei (memoria server-ului) este memoria calculatorului central
dintr-o reţea de calculatoare, care se poate simboliza prin una din următoarele
litere F(f), G(g), ... (alte litere decât cele utilizate anterior la suporturile de
memorie).
Observaţie: Reţeaua de calculatoare este formată dintr-un calculator
central numit server şi mai multe calculatoare legate între ele numite puncte de
lucru. În memoria serverului sunt memorate toate programele informatice şi
aplicaţiile care pot fi rulate în respectiva reţea, precum şi toate fişierele de date şi
informaţii necesare la desfăşurarea optimă a activităţilor efectuate de către
utilizatorii reţelei. Atunci când operatorul aflat la un punct de lucru are nevoie de
un program informatic, acesta îl va putea prelua temporar din memoria
calculatorului central (serverul) şi îl va utiliza pe computerul folosit ca punct de
lucru. Acest mod de lucru este posibil datorită posibilității de a distribui o aplicație,
un fișier sau un echipament periferic pentru a fi utilizate de diverși operatori
conectați la respectivul server, operație ce se numește partajare a resurselor
disponibile la un moment dat.
În acest fel, memoria locală a fiecărui calculator utilizat ca un punct de lucru
rămâne liberă şi poate fi utilizată de operator pentru lucrul efectiv (editare, calcule,
desenare, proiectare, analiză, salvare etc.) sau pentru salvarea unor fișiere de
interes.
Un alt avantaj al reţelei de calculatoare este acela că operatorii aflaţi la
diferite puncte de lucru pot să comunice între ei, astfel încât se pot transmite și
primi diferite mesaje sau pachete de date în timp real, cu o viteză foarte mare și

- 12 -
indiferent de momentul ales. Astfel, operatorii aflați la punctele de lucru nu mai
sunt nevoiți să se deplaseze pentru a afla sau a primi anumite date și informații
disponibile pe serverele rețelei.
Exemple: reţelele de calculatoare din laboratoare, din instituţii de cercetare,
INTERNET etc.
Având în vedere că la un moment dat, la un calculator pot fi conectate mai
multe suporturi de memorie distincte, operatorul trebuie să cunoască foarte exact
cu ce suport de momorie lucrează la un momentul respectiv. De aceea, există o
convenție internațională de notare prin litere a diferitelor suporturi de memorie
internă sau externă ce pot face parte din structura hardware a unui calculator
electronic. Litera care indică tipul suportului de memorie utilizat la un moment dat
se numeşte rădăcină.
Atunci când apare într-o linie de comandă, rădăcina este urmată mereu de
caracterul „:” şi poate fi urmată apoi, opţional, de unul sau mai multe directoare
separate prin caracterul „\”, formând astfel o cale.
Exemplu de cale, pe structura de memorie prezentată anterior:
D:\STUDENT\AN1\CADASTRU
Ultimul director afişat într-o cale din linia de comandă este directorul în care
se lucrează la momentul respectiv. În cazul prezentat anterior la exemplu,
directorul de lucru este "CADASTRU".

- 13 -
 CAPITOLUL II

Sistemul de operare WINDOWS. Comenzi de bază

pentru fişiere şi directoare
2.1. Generalităţi despre sistemul de operare WINDOWS

DEF: Sistemul de operare pentru calculatoare reprezintă un ansamblu de

programe ce poate fi livrat, opţional, de către firma constructoare odată cu
echipamentele electronice şi care trebuie încărcat în memoria calculatorului
înainte de utilizarea programelor aplicative. Prin sistem de operare se înţelege un
pachet de programe ce permite "dialogul" dintre operatorul uman şi calculatorul
electronic.
Se poate înţelege faptul că sistemul de operare permite utilizatorilor să
trimită comenzile dorite către calculator astfel încât să se efectueze operaţiile
dorite şi să se obţină în final rezultatele corecte. Multitudinea acestor programe
care formează sistemul de operare reprezintă soft-ul de bază al unui calculator.
Sistemul de operare al unui calculator are următoarele funcţii:
1) permite deschiderea sesiunii de lucru pe calculator;
2) permite "dialogul" între operatorul uman şi calculator prin intermediul
programelor traductoare, care transformă datele primite în cifre binare "0" şi "1",
sunt prelucrate de calculator, apoi rezultatele obţinute, codificate binar, sunt
traduse într-o formă accesibilă calculatorului;
3) are rol de a gestiona memoria calculatorului (lucrul cu directoare şi
fişiere);
4) interpretează comenzile operatorului;
5) afişează mesaje de atenţionare atunci când procesul de prelucrare nu
poate continua;
6) oferă operatorului informaţiile necesare despre sistemul de calcul
(memoria totală, memoria liberă, tipurile de suporturi magnetice utilizate etc.).
Sistemul de operare WINDOWS este un mediu de operare şi programare
care dispune de o interfaţă foarte uşor de manevrat de către utilizator şi care se
bazează pe: ferestre, iconiţe, meniuri, butoane simulate, benzi de deplasare în
cadrul ferestrelor, cursoare grafice cu diferite forme (în funcţie de operaţia care se
execută la momentul respectiv), etc.
La cele mai multe calculatoare sistemul de operare WINDOWS se încarcă
automat la pornirea calculatorului, caz în care pentru acele calculatoare este
considerat sistem de operare principal.
Alte sisteme de operare ce au fost sau sunt utilizate pe calculatoarele
electronice sunt:
1) MS-DOS
2) Linux
3) Unix
4) MAC
De-a lungul ultimilor ani au apărut pe piaţa calculatoarelor electronice mai
multe versiuni ale sistemului de operare WINDOWS, fiecare aducând noi facilităţi
de lucru:
- Windows 3.*;

- 14 -
 - Windows 95;
- Windows 98;
- Windows 2000;
- Windows Millenium,
- Windows Professional,
- Windows XP,
- Windows Vista,
- Windows 7 Ultimate
- Windows 8, etc.
Caracteristic sistemului de operare WINDOWS este apariţia pe ecran a
unor iconiţe formate dintr-un mic desen şi un text ataşat sub respectivul desen.
Textul iconiţei trebuie să fie cât mai cuprinzător, astfel încât să poată arăta cât mai
clar ce se poate obţine din activarea respectivei iconiţe.
Sistemul de operare WINDOWS a fost conceput pentru lucrul cu mouse-ul
în cele mai multe operaţii, dar se poate utiliza şi cu ajutorul tastaturii.
Activarea unei iconiţe se poate face în trei moduri:
a) prin dublu click cu mouse-ul pe respectiva iconiţă;
b) prin click pe iconiţă şi apoi se apasă <ENTER>;
c) prin click-dreapta pe iconiţă, apoi din meniul vertical afişat se face click-
stânga pe opţiunea Open.
Activarea oricărei iconiţe determină apariţia pe ecran a unei ferestre în care
va fi afişat programul executabil sau aplicaţia corespunzătoare, sau va fi afişată o
altă fereastră, care va conţine la rândul ei alte iconiţe. Fiecare dintre aceste
iconiţe, la rândul lor, pot fi activate prin algoritmul descris mai sus.

Lucrul cu ferestre în Windows

În sistemul de operare WINDOWS se pot deschide la un moment dat mai
multe ferestre distincte. Dar, dintre toate aceste ferestre deschise, doar una
singură este activă şi anume acea fereastră în care banda de titlu este colorată
(celelalte benzi de titlu îşi pierd această culoare şi capătă o culoare estompata, de
obicei gri).
DEF: Prin fereastră activă se înţelege acea fereastră în care operatorul
lucrează în momentul respectiv.
DEF: Banda de titlu este situată în partea de sus a fiecărei ferestre şi
conţine denumirea ferestrei (aceeaşi denumire care apare sub iconiţa din care a
provenit fereastra).
În cazul în care se lucrează cu mouse-ul, banda de titlu poate fi utilizată
pentru deplasarea ferestrei pe ecran: se poziţionează cursorul (vârful săgeţii) pe
banda de titlu, se ţine butonul din stânga al mouse-ului apăsat şi se deplasează
fereastra în direcţia dorită. Când s-a ajuns în locul dorit se va elibera butonul din
stânga al mouse-ului.
Dacă ferestrele deschise la un moment dat pe monitor se suprapun,
fereastra care este activă la un moment dat nu numai că are banda de titlu
colorată mai intens, dar această fereastră va fi afişată în prim-plan, în faţa
celorlalte ferestre.
Se pot parcurge pe rând toate ferestrele deschise la un moment dat ţinând
tasta <ALT> apăsată şi apoi prin apăsarea succesivă a tastei <TAB> se afişează
într-o fereastră specială, rând pe rând, denumirile ferestrelor deschise pe ecran
până în acel moment. Când se ajunge la denumirea ferestrei căutate se
eliberează tasta <ALT> şi fereastra respectivă va deveni fereastră activă.

- 15 -
 Închiderea unei ferestre active, care corespunde unei aplicaţii în care se
lucrează în acel moment, se poate face şi prin utilizarea butonului „Close” aflat în
partea din stânga sus, sau din meniul „File” de la opţiunea de închidere a ferestrei,
ce poate fi denumită „Close” sau „Exit”.
Ferestrele care au fost deschise pe ecran devin independente, adică o
fereastră nu se închide automat atunci când s-a închis fereastra din care aceasta
a fost apelată.
Observaţie: În sistemul de operare WINDOWS, o fereastră activă se
poate închide şi prin combinaţia de taste <CTRL> + <F4>.

Elementele componente ale unei ferestre

În sistemul de operare WINDOWS, orice fereastră are următoarele
elemente de bază:
6 1 2

5
7

6 6

8 6 7
Figura 4 – Elementele componente principale ale unei ferestre

1) Banda de titlu: indică denumirea ferestrei şi este utilizată pentru

deplasarea pe ecran a acelei ferestre;
2) Butoanele din banda de titlu: sunt utilizate pentru minimizarea,
maximizarea sau închiderea ferestrei;
3) Meniul ferestrei: conţine opţiunile principale de lucru, care la activare
afişează meniuri verticale ce conţin alte opţiuni;
4) Meniurile auxiliare: conţin alte opţiuni de lucru, necesare operatorului la
un moment dat;
5) Interiorul ferestrei: este zona în care se afişează informaţiile utile (texte,
imagini, tabele, enumerări, diagrame etc.);
6) Marginile ferestrei: sunt utilizate la modificarea dimensiunilor ferestrei
respective;

- 16 -
 7) Benzile de scroll (de deplasare): permit deplasarea informaţiilor utile în
interiorul ferestrei, atunci când aceasta nu permite vizualizarea în întregime a
acestor informaţii existente;
8) Banda de stare: se afişează în partea de jos a ferestrei şi permite
afişarea unor informaţii caracteristice.

Aplicaţii uzuale în Windows

În sistemul de operare Windows operatorul poate să ruleze (să execute) o
multitudine de aplicaţii. Unele dintre aplicaţii sunt specifice sistemului de operare
Windows (se încarcă automat în memoria calculatorului atunci când se instalează
sistemul de operare Windows), iar alte aplicaţii trebuie instalate separat de către
operator dacă doreşte să le utilizeze folosind acel calculator.
Printre aplicaţiile ce se încarcă automat în memoria calculatorului la
instalarea sistemului de operare Windows amintim:
 aplicaţia “Calculator”
 aplicaţia “Paint”
 aplicaţia “NotePad”
 aplicaţia “WordPad”
 aplicaţia “Windows Explorer”
 aplicaţia “Internet Explorer”, etc.
Pentru aplicaţiile care sunt mai des utilizate la un calculator, utilizatorul
poate să construiască pe desktop (ecranul iniţial de afişare) iconiţe individualizate.

Aplicaţia CALCULATOR
Permite afişarea pe ecran a unei ferestre care simulează un calculator de
buzunar (figura 5). În partea de sus a ferestrei este afişat meniul acestei aplicaţii,
de unde cu ajutorul mouse-ului operatorul activează opţiunile dorite pentru
fereastră.
Observaţie: În cazuri excepţionale, când nu funcţionează mouse-ul, prin apăsarea
tastei <ALT> se activează prima opţiune din acest meniu, apoi cu săgeţile
direcţionale se alege opţiunea dorită şi se activează cu <Enter>.

Figura 5 – Aplicaţia „Calculator” în varianta ştiinţifică

- 17 -
 Dacă alegem opţiunea "View" şi o activăm, pe ecran se va afişa un meniu
vertical cu două opţiuni:
a) calculatorul ştiinţific (formatul mare) cu un număr sporit de operaţii disponibile;
b) calculatorul standard (formatul mic).
Scrierea cifrelor şi a operaţiilor matematice se poate face prin utilizarea
mouse-ului sau, în situaţii extreme, prin utilizarea tastaturii (a tastelor "calculator").
Dacă se doreşte ştergerea completă a unui calcul efectuat sau aflat în
efectuare se foloseşte butonul „C”. În cazul în care ne aflăm in timpul efectuării
unei operaţii ce mai multi termeni, atunci putem aduce la zero termenul curent de
pe ecran (practic îl ştergem pe cel afişat anterior) prin apăsarea butonului „CE”.
Pentru operaţiile de memorare a unor rezultate intermediare, în cazul
efectuării unor calcule complexe, se pot utiliza butoanele „MS” (care permite
reţinerea în memorie a valorii afişată pe ecran, dar pierde vechea valoare aflată în
memorie în acel moment) şi „M+” (care permite să adune valoarea afişată pe
ecran la valoarea stocată în memorie la momentul respectiv), pentru aducerea
valorilor reţinute în memorie se utilizează butonul „MR”, iar pentru ştergerea
memoriei se utilizează butonul „MC”.

Utilitarul PAINT
La activare, permite încărcarea unei ferestre în care se pot realiza desene.
Aşadar, această aplicaţie este folosită pentru obţinerea fişierelor de tip imagine
sau pictură, iar fişierele astfel obţinute au de obicei extensia .bmp (Bit Map).
Pentru versiunile mai vechi ale sistemului de operare Windows în fereastra
de lucru a aplicaţiei Paint (figura 6) se afişează trei zone distincte:
1) zona uneltelor (Tools), sub care se află zona cu grosimile liniilor;
2) zona paletei de culori;
3) zona de desenare propriu-zisă.

Figura 6 – Interfața aplicației Paint în versiunea veche

- 18 -
 În partea din stânga a ecranului se afişează o zonă din care se pot alege
uneltele folosite la realizarea desenelor. (TOOLS = unelte).
În partea de jos a ecranului se afişează o paletă de culori, iar în parte din
stânga a paletei de culoare sunt două dreptunghiuri cu următoarele semnificaţii:
- primul dreptunghi (cel din faţă) este utilizat la alegerea culorii pentru linii, curbe şi
pentru scrierea caracterelor;
- al doilea dreptunghi (cel din spate) este utilizat pentru alegerea culorii de fond.
Trecerea dintr-o zonă în alta se face prin apăsarea tastei <TAB> sau prin
click cu mouse-ul în locul dorit.
Atunci când am ajuns în zona uneltelor sau în zona paletei de culori, ne
poziţionăm cu săgeţile sau cu mouse-ul pe opţiunea dorită şi pentru selectarea ei
se apasă tasta <INSERT> sau se face un click cu butonul din stânga al mouse-
ului.
Pentru obţinerea desenului se trece apoi cu tasta <TAB> în zona de
desenare sau se face click in această zonă. Trasarea liniilor sau a figurilor
geometrice se face cu ajutorul mouse-ului ţinând butonul din stânga apăsat, sau
se face cu ajutorul tastelor direcţionale (săgeţile), dar ţinând în acelaşi timp tasta
<INSERT> apăsată.
Când se doreşte terminarea trasării unei linii sau unei figuri geometrice se
eliberează butonul din stânga al mouse-ului sau tasta <INSERT>, iar cu mouse-ul
sau cu săgeţile direcţionale ne poziţionăm în locul de unde vom trasa o altă linie
sau figură geometrică prin acelaşi algoritm.
După realizarea desenului dorit se poate face o salvare a acestuia astfel:
1) se activează meniul ferestrei cu tasta <ALT>;
2) se activează opţiunea File;
3) din meniul vertical se alege una din următoarele două opţiuni:
a) Save dacă fişierul are deja o denumire
b) Save as dacă:
- fişierul nu are denumire;
- dorim schimbarea denumirii;
- dorim schimbarea subdirectorului.
Dacă se alege opţiunea Save as, se va parcurge mai întâi structura
arborescentă a memoriei pentru a ajunge la subdirectorul în care vom salva, apoi
se trece la rubrica "File name" în care se completează denumirea fişierului, iar în
final se apasă tasta <ENTER>.
Dacă se doreşte ieşirea din utilitarul de desenare, se parcurg următoarele
etape:
1) se activează opţiunea File;
2) din meniul vertical se alege opţiunea Exit.

În cazul versiunilor noi ale sistemului de operare Windows, aplicaţia Paint

are doar meniuri în partea superioară a ecranului (figura 7), iar activarea acestora
se face cu ajutorul mouse-ului sau cu ajutorul unei combinaţii de taste formată din
tasta <Alt> urmată de o literă sau o cifră, în funcţie de opţiunea de lucru ce se
doreşte a fi utilizată.

- 19 -
 Figura 7 – Aplicaţia Paint în versiunile noi

După cum se observă, în acest caz meniurile Tools şi Colors prezentate la

varianta anterioară sunt situate în meniul superior. Efectuarea operaţiilor de
selectare a opţiunilor de lucru şi a operaţiilor de desenare se execută în acelaşi
mod şi la versiunile noi ale aplicaţiei Paint.

2.2. Interpretorul de comenzi din sistemul de operare WINDOWS

(Commander)

Aceasta aplicaţie cunoscută sub denumirea de “Command Prompt” sau

“Commander” este o aplicaţie distinctă ataşată sistemului de operare Windows,
care păstrează câteva dintre proprietăţile de lucru ale sistemului de operare MS-
DOS. Una dintre aceste proprietăţi, care nu este foarte agreată de către operatori,
este aceea că în fereastra de lucru nu mai există meniuri cu opţiuni sau butoane,
care să se poată activa printr-un singur click cu mouse-ul. De aceea în această
aplicaţie toate comenzile trebuie scrise corect de la tastatură, respectându-se
foarte riguros parametrii ce definesc opţiunile din comenzile ce se doresc
executate.
Pentru versiunile mai vechi ale sistemului de operare Windows se încarcă
astfel:
1. se activează butonul START
2. din meniul vertical se activează opţiunea “Run”
3. în fereastra afişată, la rubrica “Open” se scrie textul “cmd”
4. se activeaza butonul OK.
Pentru versiunile mai noi ale sistemului de operare Windows aplicaţia se
poate activa astfel:
1. se activează butonul START
2. în partea de jos a meniului vertical afişat, la rubrica “Search programs and
files”, se scrie de la tastatură comanda “run”, apoi se apasă Enter

- 20 -
 3. în fereastra afişată, la rubrica “Open” se scrie textul “cmd”
4. se activeaza butonul OK.
Observaţie: Sau se poate activa direct de la opţiunea “Command Prompt”, dacă
această opţiune apare în meniul vertical afişat pe ecran la accesarea butonului
START.
În acest moment, pe ecran se va afişa o fereastră ce are de obicei fond
negru (figura 8), în care se vor scrie de la tastatură comenzile pe care operatorul
doreşte să le efectueze.

Figura 8 – Fereastra de lucru a aplicaţiei “Command Prompt”

După scrierea unei comenzi, pentru executarea acesteia trebuie apasată la

final tasta <Enter>. Caracteristic acestei aplicaţii este faptul că, după apasarea
tastei <Enter> la finalul editării unei comenzi, indiferent dacă acea comandă a fost
corectă sau nu, se trece pe rândul următor.
Pentru a şterge ecranul (se păstrează doar ultimul rând aflat pe ecran) se
executa comanda “cls” şi se apasă <Enter>(Clear Screen).
Observaţie: Maximizarea acestei ferestre de lucru se poate face prin combinaţia
de taste <Alt>+<Enter>.

După cum s-a aratat în paragrafele anterioare referitoare la suporturile de

memorie ale unui calculator, o structură arborescentă este formată dintr-o înşiruire
de directoare (foldere) legate unele de altele. Astfel, structura arborescentă
existentă poate să difere de la un calculator la altul, aceasta deoarece fiecare
operator îşi poate construi directoare cu denumiri diferite.
Vom prezenta în continuare câteva dintre cele mai utilizate comenzi pentru
directoare, care pot fi activate cu ajutorul aplicaţiei „Command Prompt”.

2.2.1. Crearea directoarelor: are rolul de a crea un director nou. Se

utilizează comanda:
MD  nume director <ENTER>
Observaţie: Când se creează un director nou acesta va fi "legat" de
directorul în care ne aflăm atunci când se lansează comanda MD.

2.2.2. Apelarea (chemarea) directoarelor: are rolul de a intra într-un

director, care deja există în cadrul structurii arborescente şi se află pe nivelul

- 21 -
următor de directoare (adică este direct „legat” de directorul în care ne aflăm când
se lansează comanda de apelare). Se utilizează comanda:
CD  nume director <ENTER>

2.2.3. Ştergerea directoarelor: are rolul de a elimina un anumit director

din structura arborescentă. Se utilizează comanda:
RD  nume director <ENTER>

2.2.4. Pentru întoarcerea în directorul anterior (pentru a ieşi din

directorul în care ne aflăm) se utilizează comanda:
CD.. <ENTER>

2.2.5. Pentru a ajunge din orice director direct în rădăcină se utilizează

comanda:
CD\ <ENTER>

2.2.6. Pentru a ajunge din rădăcină sau dintr-un director într-un alt
director mai îndepărtat (fără legătură directă în structura arborescentă) se
utilizează comanda:
CD  cale <ENTER>

Exemplul 1:
F:\>CDF:\STUDENT\AN1\AGRO <ENTER>
Observaţie: Dacă înşiruirea directoarelor afişate la stânga semnului ">" se află în
întregime în calea care ar trebui scrisă pentru noul director unde dorim să
ajungem, atunci respectivele directoare pot fi eliminate din cale (nu este
obligatoriu să mai fie scrise).
Astfel, comanda prezentată în exemplul anterior se poate scrie mai scurt:
F:\>CDSTUDENT\ AN1\AGRO <ENTER>

Exemplul 2:
F:\STUDENT>CDF:\STUDENT\ AN1\AGRO <ENTER>
Se poate scrie mai scurt:
F:\STUDENT>CD AN1\AGRO <ENTER>

Exemplul 3:
F:\STUDENT\AN2>CDF:\STUDENT\ AN1\AGRO <ENTER>
Comanda prezentată la acest exemplu nu poate fi scrisă într-o formă mai
scurtă deoarece directoarele care sunt în calea de început (în faţa semnului ">")
nu se află în întregime în calea care trebuie scrisă la comanda de schimbare a
directorului.

Observaţie: Pentru a şterge un director din structura arborescentă a memoriei

(prin comanda „rd”) trebuie să ne poziţionăm în directorul anterior lui (directorul
care îl conţine).
Observaţie: Pentru a şterge un director utilizând comanda RD trebuie ca acesta
să fie vid (să nu conţină alte fişiere sau directoare).
În concluzie, această comandă de ştergere (comanda „rd”) presupune
verificarea conţinutului acelui director care se doreşte şters.

- 22 -
Observaţie: Ştergerea tuturor fişierelor dintr-un director se poate face cu
comanda: del *.* <ENTER>. Dar operatorii trebuie să aibă o atenţie deosebită
dacă doresc utilizarea acestei comenzi, deoarece după executarea ei efectivă
fişierele vor fi şterse definitiv din directorul din care s-a lansat respectiva comandă
(adică nu mai este posibilă refacerea fişierelor şterse, aşa cum există această
posibilitate de exemplu atunci cand ştergerea fişierelor se face prin ducerea lor în
Recycle Bin). Astfel, această comandă este urmată de afişarea pe ecran a unui
mesaj de atenţionare şi totodată de confirmare sau nu a ştergerii. În cazul în care
operatorul alege răspunsul afirmativ, atunci ştergerea tuturor fişierelor din acel
director va fi definitivă!

Afişarea conţinutului unui director

Directorul este o zonă de memorie cu o dimensiune variabilă, în care
operatorul poate crea alte directoare sau poate salva fişiere.
Pentru a vizualiza conţinutul unui director trebuie să ne poziţionăm prin
comenzi corespunzătoare în directorul respectiv, apoi să utilizăm comanda:
DIR <ENTER>
Această comandă determină afişarea pe monitor a întregului conţinut din
directorul respectiv, adică se afişează toate directoarele şi fişierele conţinute de
directorul în care ne aflăm în momentul lansării în lucru a comenzii „dir”.
Dacă în acel director există mai multe fişiere sau directoare decât numărul
maxim care poate fi afişat pe ecran, atunci după activarea comenzii „dir”
informaţiile se vor derula cu foarte mare viteză pe ecran şi vor rămâne afişate doar
ultimele fişiere sau directoare. Astfel, primele informaţii din acea listă de conţinut
nu mai pot fi vizualizate.
Din această cauză, comanda DIR are mai multe variante:
1) DIR/P <ENTER>
Această comandă permite afişarea conținutului unui director în derulare
succesivă pagină cu pagină (ecran cu ecran). Astfel, după afişarea directoarelor şi
fişierelor care încap pe un ecran derularea se opreşte automat şi în partea de jos
a ecranului se afişează mesajul „Press any key to continue…” (figura 9), iar
operatorul trebuie să apese orice tastă (de obicei tasta <ENTER>) pentru a
continua derularea informaţiilor cu ecranul următor.

Figura 9 – Afişarea unui ecran în derularea de tip „pagină cu pagină”

- 23 -
 2) DIR/ON/P <ENTER>
Această comandă permite afişarea informaţiilor din directorul respectiv
ordonate alfabetic după nume.
3) DIR /OE/P <ENTER>
Această comandă permite afişarea informaţiilor ordonate alfabetic după
extensie.
În acest caz se afişează mai întâi denumirile fără extensie, apoi cele în care
extensia începe cu cifre, iar în final extensiile cu litere.
Dacă după derularea unui anumit număr de ecrane s-a vizualizat informaţia
dorită, dar mai există informaţii care nu au fost afişate, se poate opri brusc
afişarea conţinutului respectivului subdirector prin comanda
CTRL+BREAK(PAUSE) sau CTRL+C.
4) Dacă dorim să vizualizăm conţinutul unui director, diferit de cel în care
ne aflăm la momentul respectiv, se utilizează comanda:
DIR cale /ON(OE)/P <ENTER>

Exemplul 1:
F:\STUDENT>DIRF:\STUDENT\ AN1\AGRO/ON/P <ENTER>
Conform observaţiilor de la scrierea în variantă scurtă pentru "cale",
această comandă se poate scrie mai scurt:
F:\STUDENT>DIR AN1\AGRO/ON/P <ENTER>

Exemplul 2:
F:\STUDENT\AN2>DIRF:\STUDENT\ AN1\AGRO/OE/P <ENTER>
Această comandă nu are o variantă mai scurtă.
În primul ecran al afişării informaţiilor conţinute de un director (folder) se
indică după mesajul „Directory of” calea completă şi denumirea directorului în care
operatorul lucrează în momentul respectiv.
După derularea tuturor informaţiilor, calculatorul se va poziţiona automat în
directorul de unde s-a lansat comanda de afişare.

2.3. Gestionarea memoriei cu aplicaţia Windows Explorer

Aplicaţia Windows Explorer se încarcă automat în memoria calculatorului

atunci când pe respectivul calculator electronic se instalează sistemul de operare
WINDOWS.
Este o aplicaţie ce se utilizează pentru gestionarea memoriei unui
calculator. Cu ajutorul aplicaţiei Windows Explorer se pot efectua următoarele
operaţii:
1) parcurgerea structurii arborescente a memoriei;
2) construirea unui nou director;
3) selectarea fişierelor şi directoarelor;
4) copierea, mutarea, redenumirea sau ştergerea fişierelor şi directoarelor;
5) căutarea fişierelor sau directoarelor;
6) alegerea modului de afişare a informaţiilor etc.
Aplicaţia Windows Explorer se poate activa în mai multe moduri:
I) prin dublu-click pe iconiţa corespunzătoare de pe desktop (ecran), dacă
aceasta există;

- 24 -
 II) se activează butonul START, din meniul vertical se alege All Programs,
din noul meniu vertical se activează opţiunea Accessories, iar din următorul meniu
vertical se activează opţiunea Windows Explorer;
III) se face click-dreapta pe butonul START, iar din meniul vertical se alege
opţiunea Explore.
După activare, pe ecran se va afişa fereastra corespunzătoare aplicaţiei
Windows Explorer (figura 10), ce este împărţită de obicei în două zone distincte:
1) zona din stânga: în care se afişează doar rădăcinile corespunzătoare
suporturilor de memorie disponibile şi directoarele construite în aceste memorii (în
această zonă se afişează de fapt structura arborescentă a memoriilor);
2) zona din dreapta: în care se afişează conţinutul directorului ce a fost
selectat anterior în zona din stânga (aici se afişează şi fişiere şi directoare).

Figura 10 – Fereastra de lucru a aplicaţiei Windows Explorer

Observaţie: În sistemul de operare WINDOWS directoarele au totdeauna

ataşată o iconiţă de culoare galbenă, de forma unui dosar, iar fişierele au ataşate
iconiţe desenate de diferite forme, în funcţie de programul sau aplicaţia ce a fost
utilizată la construirea acelui fişier.

Parcurgerea structurii arborescente a memoriei

În zona din stânga a ferestrei aplicaţiei, în faţa rădăcinilor sau directoarelor
se pot afişa două tipuri de butoane:
„+” sau „ ”: arată faptul că legate de acel director se află alte directoare, care
momentan nu sunt vizibile pe ecran. Dacă se activează acest buton, atunci pe
ecran se va afişa şi următorul nivel de directoare;
„-” sau „ ”: arată faptul că în acest moment s-a afişat pe ecran şi nivelul
următor de directoare, ce este legat de directorul în faţa căruia se află butonul cu
„-”sau „ ”. Dacă se activează acest buton, atunci vor dispărea (vor fi „ascunse”)
de pe ecran toate directoarele de la nivelul următor.
Dacă se doreşte intrarea într-un director (deschiderea lui) astfel încât în
zona din dreapta să se vizualizeze conţinutul lui, atunci este suficient să se facă

- 25 -
un click în zona din stânga pe denumirea lui sau pe iconiţa ataşată acelei denumiri
(figura 11). În acest moment directorul deschis este de obicei marcat în zona din
stânga prin selectarea denumirii cu un fond de o altă culoare.

Figura 11 – Afişarea conţinutului unui anumit director

Observaţie: În momentul în care s-a intrat într-un director, atunci

denumirea lui va fi marcată în zona din stânga prin încadrarea cu un dreptunghi (o
bandă dreptunghiulară) cu fondul de o anumită culoare, iar la rubrica „Address”
aflată în partea de sus a ferestrei aplicaţiei se va afişa calea către directorul
(folder-ul) ce a fost selectat.

Construirea unui nou director (folder)

Directorul este o zonă de pe un suport de memorie, în care se pot salva
fişiere sau se pot construi noi directoare.
Pentru a construi un nou director se parcurg următoarele etape:
1) ne poziţionăm în directorul de care se va lega noul director;
2) se activează opţiunea „File”
3) din meniul vertical afişat se alege opţiunea „New”
4) din noul meniu vertical afişat se alege opţiunea „Folder”
5) în acest moment, în zona din dreapta a ferestrei aplicaţiei Windows
Explorer va apărea o nouă iconiţă de culoare galbenă, cu textul ataşat „New
folder” selectat cu o culoare şi încadrat într-un dreptunghi. De la tastatură
operatorul va edita denumirea noului director creat;
6) se apasă tasta <ENTER> şi apoi se face click-stânga în zona liberă
(zona albă a ferestrei) pentru deselectarea denumirii directorului nou construit.
În acest moment, în zona din dreapta se va afişa noul folder construit la
care este ataşată iconiţa caracteristică de culoare galbenă.

- 26 -
 Selectarea fişierelor
Atunci când operatorul doreşte să efectueze anumite operaţii asupra unor
fişiere, trebuie ca în prealabil să indice fişierele dorite prin selectarea acestora.
Fişierele selectate vor fi marcate pe ecran prin încadrarea denumirii lor cu un
dreptunghi cu un fond colorat.
Dacă se doreşte selectarea unui singur fişier, atunci este suficient să se
facă un singur click-stânga pe denumirea acelui fişier sau pe iconiţa ataşată lui.
Atunci când operatorul doreşte să selecteze mai multe fişiere afişate unul
după altul pe ecran, atunci trebuie să selecteze printr-un click primul fişier din grup,
apoi se ţine tasta <Shift> apăsată şi se va efectua un click pe ultimul fişier din
grupul respectiv.
În cazul în care se doreşte selectarea mai multor fişiere care sunt afişate în
locuri diferite pe ecran, atunci se ţine apăsată tasta <Ctrl> şi se face click-stânga
pe fiecare fişier în parte care se doreşte a fi selectat.
Dacă operatorul doreşte selectarea tuturor fişierelor din directorul (folderul)
în care se află atunci are două variante:
a) selectează opţiunea Edit, apoi Select all;
b) utilizează combinaţia de taste CTRL+A.
Dacă operatorul doreşte să deselecteze fişierele care sunt selectate la un
moment dat, atunci este suficient să execute un click-stânga în zona liberă a
ferestrei aplicaţiei Windows Explorer.

Copierea fişierelor
Se face utilizând următorul algoritm:
1) ne poziţionăm în directorul din care vom copia fişierele
2) se selectează fişierele dorite
3) se alege opţiunea EDIT
4) din meniul vertical afişat se va activa opţiunea COPY. În acest moment
pe ecran nu se întâmplă nimic, de fapt fişierele selectate fiind memorate într-un
buffer de memorie internă;
5) ne poziţionăm în directorul în care vom copia acele fişiere;
6) se alege opţiunea EDIT;
7) din meniul vertical afişat se va activa opţiunea PASTE.
Etapele 3 şi 4 se pot înlocui prin combinaţia de taste CTRL+C, iar etapele 6
şi 7 pot fi înlocuite prin combinaţia de taste CTRL+V.

Mutarea fişierelor
Se poate efectua prin utilizarea următorului algoritm:
1) ne poziţionăm în directorul din care vom muta fişierele;
2) se selectează fişierele dorite;
3) se alege opţiunea EDIT;
4) din meniul vertical afişat se va activa opţiunea CUT;
Observaţie: În acest moment, iconiţele ataşate fişierelor selectate vor deveni
transparente (înceţoşate), ceea ce sugerează operatorului că respectivele fişiere
vor dispărea din acea locaţie.
5) ne poziţionăm în directorul în care vom muta acele fişiere;
6) se alege opţiunea EDIT;
7) din meniul vertical afişat se va activa opţiunea PASTE.
Etapele 3 şi 4 se pot înlocui prin combinaţia de taste CTRL+X, iar etapele 6
şi 7 pot fi înlocuite prin combinaţia de taste CTRL+V.

- 27 -
 Redenumirea fişierelor
Atunci când se doreşte schimbarea denumirii actuale a unui fişier se poate
proceda astfel:
1) se selectează fişierul dorit
2) se activează opţiunea FILE
3) din meniul vertical afişat se alege opţiunea RENAME
4) în acest moment vechea denumire va fi selectată şi va fi încadrată cu un
dreptunghi. Operatorul va trebui să scrie în acest moment noua denumire a acelui
fişier, apoi se apasă tasta <ENTER> si se va deselecta denumirea prin click în
zona liberă.
Operaţia de redenumire a unui fişier se mai poate efectua şi astfel:
1) se face click-dreapta pe denumirea fişierului care se va schimba
2) din meniul vertical afişat se alege opţiunea RENAME
3) în acest moment vechea denumire va fi selectată şi va fi încadrată cu un
dreptunghi. Operatorul va trebui sa scrie în acest moment noua denumire a acelui
fişier, apoi se apasă tasta <ENTER> si se va deselecta denumirea prin click în
zona liberă.
Observaţie: Este indicat ca la schimbarea denumirii unui fişier să se modifice
doar prima parte şi să se păstreze neschimbată extensia acelui fişier, pentru a fi
recunoscut fişierul de aplicaţia cu care a fost creat şi a evita astfel pierderea de
informaţii.

Ştergerea fişierelor
Dacă se doreşte ştergerea unuia sau mai multor fişiere se parcurg
următoarele etape:
1) ne poziţionăm în directorul unde se află fişierele ce vor fi şterse şi se
selectează fişierele dorite;
2) dacă se doreşte ştergerea definitivă a fişierelor selectate atunci se va
utiliza combinaţia de taste <Shift>+<Delete>, iar dacă se doreşte ştergerea
temporară prin trimiterea fişierelor în Recycle Bin se va apăsa doar tasta
<Delete>;
3) în ambele situaţii, pe ecran se va afişa o fereastră în care operatorul
trebuie să aleagă varianta afirmativă dacă doreşte efectuarea operaţiei de
ştergere a fişierelor selectate anterior. În cazul în care operatorul va selecta
raspunsul negativ la întrebarea din acea fereastra, atunci se anulează instantaneu
operaţia de ştergere a fişierelor selectate anterior.

Observaţie: Operaţiile de copiere, mutare, redenumire şi ştergere a

directoarelor se vor efectua prin parcurgerea unor algoritmi identici cu cei
prezentaţi pentru fişiere.

Căutarea fişierelor sau directoarelor

În cazul în care operatorul doreşte să efectueze căutarea unor fişiere sau
directoare, la versiunile mai vechi ale aplicației Windows Explorer se procedează
astfel:
1) se activează butonul „Search” aflat în meniul superior al ferestrei;
2) în zona din stânga se va activa opţiunea „All files or folders”;

- 28 -
 3) la rubrica „All or part of the file name” operatorul trebuie să scrie
denumirea completă a fişierului sau directorului căutat sau o parte din această
denumire;
4) la rubrica „A word or phrase in the file” se poate scrie o anumită
informaţie de tip text ce este conţinută de fişierul căutat;
5) la rubrica „Look in” trebuie selectată zona de memorie în care se va
efectua căutarea. De obicei la această rubrică se selectează rădăcina
corespunzătoare suportului de memorie unde se efectuează operaţia de căutare;
6) se activează butonul „Search”. În acest moment, calculatorul va afişa în
zona din dreapta toate fişierele sau directoarele care îndeplinesc cerinţele de
căutare (figura 12). Această afişare se face în formatul „Details”, astfel încât
operatorul poate să vizualizeze proprietăţile fişierelor afişate (denumire, zona de
memorie în care sunt salvate, mărime, etc.).
Dacă se doreşte afişarea din nou în zona din stânga a structurii
arborescente a memoriei, atunci trebuie să se activeze butonul „Folders” din
meniul superior al ferestrei aplicaţiei.

Figura 12 – Realizarea căutării unui fişier

La versiunile noi ale sistemului de operare Windows, pentru căutarea unui

fişier sau director (folder) se procedează astfel:
1) în zona din stînga a ferestrei aplicaţiei Windows Explorer selectăm
suportul de memorie sau directorul în care dorim să efectuăm căutarea;
2) la rubrica „Search” aflată deasupra meniului principal, sus în dreapta
ferestrei de lucru (figura 13), operatorul trebuie să scrie denumirea fişierului sau
directorului căutat;
3) se apasă tasta Enter sau se activează butonul de pornire a căutării aflat
în dreapta zonei unde s-a scris denumirea fişierului sau directorului căutat. După
acest moment începe efectuarea căutării şi progresiv sunt afişate toate fişierele

- 29 -
sau directoarele ce contin textul scris la rubrica „Search”, în formatul „Details”,
asemănător cu cel prezentat în figura 12.

Figura 13 – Rubrica „Search” în versiunile noi

ale sistemului de operare Windows

Alegerea modului de afişare a informaţiilor

La selectarea unui anumit director (folder) din structura arborescentă, în
zona din dreapta se va afişa imediat conţinutul acestuia, adică se pot vedea toate
directoarele şi fişierele conţinute.
Pentru versiunile mai vechi, forma de vizualizarea a acestor fişiere şi
directoare se poate alege astfel (figura 14):
1. se alege opţiunea VIEW
2. din meniul vertical, se poate selecta una dintre variantele posibile de
afişare a informaţiilor:
a) Thumbnails: pentru afişarea cu aspecte în miniatură referitoare la
informaţiile conţinute de fişiere sau directoare;
b) Tiles: afişarea pe orizontală cu iconiţe mari;
c) Icons: afişarea pe orizontală cu iconiţe mici;
d) List: afişarea pe verticală doar a iconiţelor şi denumirilor, cu iconiţele la
dimensiunea caracterelor;
e) Detail: afişarea pe coloane a mai multor proprietăţi pentru fiecare fişier
sau director în parte (denumirea, mărimea, tipul, data şi ora ultimei modificări şi
salvări).

Figura 14 – Selectarea modului de afişare la versiunile vechi

La versiunile noi, selectarea formei de vizualizare a fişierelor şi directoarelor

afişate în zona din dreapta se face astfel (figura 15):

- 30 -
 1. se alege opţiunea VIEW
2. din meniul vertical, se poate selecta una dintre variantele posibile de
afişare a informaţiilor:
a) Extra large icons: pentru afişarea pe orizontală cu iconiţe foarte mari
ataşate fişierelor şi directoarelor;
b) Large icons: afişarea pe orizontală cu iconiţe mari;
c) Medium icons: afişarea pe orizontală cu iconiţe medii;
d) Small icons: afişarea pe orizontală cu iconiţe mici, cu iconiţele la
dimensiunile caracterelor;
e) List: afişarea pe verticală doar a iconiţelor şi denumirilor, cu iconiţele la
dimensiunile caracterelor;
f) Details: afişarea pe coloane a mai multor proprietăţi pentru fiecare fişier
sau director în parte (denumirea, mărimea, tipul, data şi ora ultimei modificări şi
salvări);
g) Tiles: afişarea pe orizontală a iconiţelor, iar denumirile, tipul fişierelor şi
mărimile acestora se afişează în partea din dreapta a fiecărei iconiţe;
h) Content: afişarea pe verticală, pe câte un rând separat, a iconiţelor,
având afişate corespunzător pe acel rand şi alte informaţii (tipul, mărimea, autorul,
data creării, eventual dimensiunile imaginilor).

Figura 16 – Selectarea modului de afişare la versiunile noi

- 31 -
 CAPITOLUL III

Editarea documentelor cu ajutorul aplicaţiei

Microsoft Word
3.1. Noţiuni generale despre aplicaţia Microsoft Word

Aplicaţia Microsoft Word face parte din pachetul de programe Microsoft

Office şi este un procesor de texte profesional, datorită multiplelor avantaje şi
facilităţi pe care le oferă operatorilor de calculatoare atunci când se doreşte
editarea unui document.
Astfel, aplicaţia Microsoft Word poate fi utilizată pentru construirea unor
fişiere de tip document. Aceste fişiere pot să conţină: texte, imagini, tabele, ecuaţii,
enumerări, diagrame, etc.
Fişierele care sunt create cu aplicaţia Microsoft Word au de regulă extensia
.doc (pentru versiunile noi ale aplicaţiei extensia este .docx), extensie ce se
ataşează denumirii la salvarea fişierului pe un dispozitiv de memorare (hard-disk-
ul calculatorului sau hard-disk extern, discheta, CD, DVD, stick).
Activarea acestei aplicaţii se poate face în mai multe moduri:
a) se face dublu-click pe iconiţa corespunzătoare de pe desktop (dacă
aceasta există);
b) se activează butonul „Start”, apoi din meniul vertical se selectează
opţiunea „All Programs”, iar din noul meniu vertical se alege „Microsoft Office”
(dacă apare acest grup) şi în final se activează opţiunea „Microsoft Word”.
După activare, pe ecran se va afişa fereastra corespunzătoare aplicaţiei, ce
va fi utilizată la tehnoredactarea computerizată. În partea de sus şi în stânga
acestei ferestre se pot afişa, opţional, două rigle gradate, ce sunt utilizate la
aşezarea în pagină a anumitor elemente ce fac parte din document (tabele,
grafice, imagini etc.). În cazul în care aceste rigle gradate nu apar pe ecran, atunci
ele se pot activa astfel:
- se alege opţiunea VIEW din meniul principal;
- din noul meniu vertical se activează opţiunea „Print Layout” şi se
marchează opţiunea „Ruler”.
De asemenea, în meniul superior al ferestrei există opţiunea „Zoom”, care
permite operatorului să aleagă procentul dorit de afişare pe ecran a acelui
document. Aceeaşi selectare poate fi efectuată de către operator şi astfel:
a) se activează opţiunea View;
b) din meniul vertical se activează opţiunea Zoom;
c) din fereastra afişată (figura 17) se va selecta valoarea dorită a procentului
de afişare şi apoi se activează butonul OK.

- 32 -
 Figura 17 – Alegerea procentului de afişare pe ecran

În partea de sus a ferestrei este afişat meniul principal al aplicaţiei Microsoft

Word, ce conţine opţiunile principale de lucru. La activarea acestora, pe ecran se
va afişa cate un meniu vertical ce conţine comenzile de lucru ce se pot utiliza în
crearea unui document.

Opţiunea FILE
La activarea acestei opţiuni se afişează un meniu vertical, din care putem
alege una dintre acele opţiuni. Vom prezenta cele mai importante opţiuni ale
acestui meniu:
1) New: permite deschiderea pe monitor a unui document nou ;
2) Open: permite deschiderea unui fişier care a fost creat anterior. Pentru
aceasta operatorul trebuie să cunoască directorul în care se află fişierul, precum şi
denumirea respectivului fişier;
3) Close: permite închiderea documentului în care operatorul lucrează la
momentul respectiv;
4) Save: permite salvarea fişierului de pe ecran pe un suport magnetic de
memorare (memoria calculatorului, discheta, CD, DVD, stick) atunci când acesta
are deja o denumire;
Observaţie: Dacă în banda de titlu a ferestrei apare cuvântul "Document"
înseamnă că respectivul fişier nu are încă o denumire, deci nu a mai fost salvat
până în acel moment;
5) Save as: permite salvarea unui fişier dacă:
- fişierul nu are încă o denumire;
- dorim schimbarea denumirii din acel moment a fişierului;
- dorim schimbarea directorului (a zonei de memorie) în care salvăm fişierul
în lucru.
6) Page Setup: este opţiunea care permite operatorului să selecteze
setările dorite pentru documentul dorit, privind marginile libere, formatul şi
aşezarea paginii;

- 33 -
 7) Print preview: afişează pe ecran forma în care va fi listat la imprimantă
respectivul fişier;
8) Print: permite tipărirea la imprimantă a fişierului deschis pe ecran, în
forma în care a fost editat de operator;
9) Exit: permite ieşirea din aplicaţia Microsoft Word.

Salvarea fişierelor
Dacă la un moment dat, după efectuarea anumitor activităţi de editare, se
doreşte salvarea temporară sau finală a fişierului de tip document în care s-a
lucrat se procedează astfel:
1) se alege opţiunea „File” din meniul principal ;
2) din meniul vertical afişat se alege opţiunea „Save as”;
3) în fereastra afişată pe ecran (figura 18), la rubrica “Save in” operatorul
trebuie să selecteze rădăcina corespunzătoare suportului de memorie pe care se
va efectua operaţia de salvare, apoi trebuie să parcurgă directoarele (prin dublu-
click sau click+Enter) până la directorul în care se va face salvarea fişierului;
4) la rubrica “File name” se va scrie denumirea dorită pentru fişierul ce se
va salva;
5) la rubrica “Save as type” se specifică formatul în care se va salva acel
fişier, adică se va selecta extensia ce se va ataşa la denumirea finală a acelui
fişier;
6) se activează butonul „Save” se apasă tasta <ENTER>.
În acest moment pe ecran (în banda de titlu a ferestrei aplicaţiei Word şi în
banda de START, în butonul corespunzător aplicaţiei Word) se va afişa denumirea
cu care a fost salvat fişierul respectiv.

Figura 18 – Fereastra de salvare a unui fişier în Word

3.2. Setarea documentelor

Atunci când se construieşte un nou document, operatorul trebuie să aibă în

vedere proprietăţile de editare şi de afişare a acelui document, în conformitate cu

- 34 -
cerinţele beneficiarului. Pentru aceasta se utilizează comenzile de setare a
paginii, de alegere a tipului de caractere utilizate la editare şi de alegere a
modului de aliniere în pagină a paragrafelor. Pentru aceasta se utilizează
comenzile: Page Setup, Styles and Formatting, Font şi Paragraph.

Setarea paginii
Se realizează cu ajutorul opţiunii Page Setup. Această opţiune permite
operatorului să efectueze setarea proprietăţilor paginilor documentului în care se
va face editarea.
Se procedează astfel :
1) se selectează opţiunea „File” din meniul principal al ferestrei Microsoft
Word
2) din meniul vertical afişat se selectează opţiunea „Page Setup” şi se va
afişa pe ecran fereastra de lucru (figura 19) cu toate opţiunile necesare pentru
alegerea proprietăţilor dorite pentru pagina de editat

Figura 19 – Fereastra utilizată la setarea paginii unui document

3) în fereastra afişată se va activa opţiunea “Margins”, apoi se vor alege

dimensiunile marginilor libere de la rubricile:
a) Top: pentru marginea de sus a paginii
b) Bottom: pentru marginea de jos a paginii
c) Left: pentru marginea din stânga a paginii
d) Right: pentru marginea din dreapta a paginii

- 35 -
Observaţie: La completarea cu numere zecimale a acestor rubrici operatorul
poate alege varianta scrierii de la tastatură a valorii dorite, sau poate manevra
butoanele cu triunghiuri aflate imediat în extremitatea din dreapta a acestor rubrici,
dar astfel se poate selecta doar prima zecimală. Dacă se optează pentru scrierea
de la tastatură a valorilor numerice zecimale, atunci operatorul trebuie să verifice
mai întâi modul de scriere a acestor numere cu zecimale, adică dacă se scrie cu
„virgulă” (exemplu: 2,72) sau dacă se scrie cu „punct” (exemplu: 2.72).
4) de la rubrica “Orientation” se alege modul de aşezare a paginii pe ecran,
cu variantele:
a) Portrait: pagină aşezată pe verticală
b) Landscape: pagină aşezată pe orizontală
5) se va activa opţiunea “Paper”, iar de la rubrica “Paper size” se va alege
formatul paginii (de obicei A4, care are dimensiunile standard: lăţime 21cm,
înălţime 29,7cm)
6) se activează butonul OK.

Alegerea proprietăţilor de editare pentru întregul document

În momentul cînd se porneşte construirea unui document nou, operatorul
are posibilitatea să stabilească proprietăţile dorite pentru caractere („Font”) şi
pentru alinierea în pagină a textului („Paragraph”), care să fie stabilite pentru
întregul document.
Pentru a realiza această selectare operatorul trebuie să parcurgă
următoarele etape:
1) se activează din meniul principal opţiunea „Format”
2) din meniul vertical afişat se activează opţiunea „Styles and Formatting…”
3) în acest moment, în ecranul de lucru al aplicaţiei Microsoft Word se afişează
un meniu vertical (în cele mai multe situaţii apare în partea din dreapta a
ecranului). De la rubrica „Formatting of selectet text” (unde se indică formatarea
textului curent şi unde de obicei la editarea simplă apare opţiunea „Normal”)
operatorul activează butonul aflat în partea dreapta a acelui dreptunghi „ ”
4) din meniul vertical afişat se va selecta opţiunea „Modify” (figura 20), care
permite modificarea proprietăţilor stilului de editare indicat la rubrica „Formatting of
selected text”

Figura 20 – Alegerea opţiunii de modificare

- 36 -
 5) în acest moment pe ecran se va afişa fereastra de lucru (figura 21) utilizată
la modificarea stilului curent de afişare. Din această fereastră operatorul va activa
butonul „ ” aflat în partea din stânga-jos şi se va afişa imediat un meniu
vertical, din care operatorul va selecta prin click opţiunea dorită

Figura 21 – Fereastra „Modify style”

6) alegerea proprietăţilor dorite pentru caracterele utilizate la editare se face

prin selectarea opţiunii „Font” din meniul vertical. În acest moment pe ecran se va
afişa fereastra de lucru „Font” (figura 22), care permite operatorului să selecteze
proprietăţile dorite pentru editarea textelor.
Din această fereastră de lucru operatorul poate să selecteze următoarele
proprietăţi pentru caractere:
a) de la rubrica „Font” se alege tipul setului de caractere ce se vor utiliza la
editarea textelor;
b) de la rubrica „Font Style” se alege forma de afişare a caracterelor, cu
următoarele variante:
 Regular: scrierea textelor în format normal;
 Bold: această opţiune este echivalentă cu utilizarea combinaţiei de
taste <CTRL> + B şi permite scrierea îngroşată a caracterelor;
 Italic: această opţiune este echivalentă cu utilizarea combinaţiei de
taste <CTRL> + I şi permite scrierea înclinată a caracterelor;
 Bold Italic: această opţiune permite cuplarea ultimelor două variante
prezentate anterior;
c) de asemenea, operatorul poate să aleagă mărimea dorită pentru caractere
de la opţiunea „Size”.

- 37 -
 Figura 22 – Fereastra „Font”

d) de la rubrica „Font Color” se poate selecta culoarea utilizată la scrierea

caracterelor din text ;
e) de la rubrica „Underline Style” se poate selecta modul de subliniere a
caracterelor. Această opţiune este echivalentă cu utilizarea combinaţiei de taste
<CTRL> + U, ce permite scrierea subliniată a caracterelor;
f) de la rubrica „Underline Color” se poate alege culoarea utilizată la trasarea
liniilor de subliniere;
g) de la rubrica „Effects” operatorul poate să selecteze alte proprietăţi ale
modului de editare a caracterelor:
 opţiunea „Strikethrough”: permite scrierea textului astfel încât să
apară tăiat printr-o linie pe mijlocul caracterelor (exemplu: această modalitate de
editare a unui text se poate întâlni atunci când autorul doreşte să indice o variantă
greşită, ce nu ar mai trebui utilizată);
 opţiunea “Superscript”: permite scrierea caracterelor la exponent (la
putere);
 opţiunea “Subscript”: permite scrierea caracterelor la indice;
Observaţie: În ambele cazuri, caracterele scrise la exponent sau la indice sunt
mai mici decât caracterele normale.
După alegerea tuturor proprietăţilor dorite referitoare la modul de editare a
caracterelor, operatorul trebuie sa activeze butonul „OK” şi se va închide fereastra
„Font”.

- 38 -
 7) se activează din nou butonul „ ” din fereastra „Modify Style”, iar
alegerea proprietăţilor dorite pentru alinierea în pagină a textului se face prin
selectarea opţiunii „Paragraph” din meniul vertical afişat. În acest moment pe
ecran se va afişa fereastra de lucru „Paragraph” (figura 23), din care se vor
selecta opţiunile dorite.

Figura 23 – Fereastra „Paragraph”

Din această fereastră operatorul poate selecta următoarele proprietăţi de

afişare a textului:
a) de la rubrica "Alignment" se poate selecta modul de aliniere a paragrafului
selectat în pagină, cu următoarele variante :
 LEFT: textul se va alinia spre stânga paginii (primele caractere din
fiecare rând sunt aliniate faţă de o linie imaginară situată la distanţa aleasă prin
setare faţă de marginea din stânga a paginii);
 CENTER: permite alinierea rândurilor spre centrul paginii (faţă de o
linie imaginară dusă pe mijlocul paginii);
 RIGHT: permite alinierea caracterelor spre dreapta paginii (ultimele
caractere din fiecare rând sunt aliniate faţă de o linie imaginară situată la distanţa
aleasă prin setare faţă de marginea din dreapta a paginii);
 JUSTIFIED: permite cuplarea celor două opţiuni LEFT şi RIGHT,
adică textul va fi aliniat şi la stânga şi la dreapta în pagină;
a) de la rubrica "Line spacing" se poate afişa un meniu vertical, din care se
poate selecta distanţa dintre rândurile textului, cu următoarele variante:

- 39 -
  SINGLE: rândurile din cadrul textului respectiv se vor scrie "rând cu
rând", adică spaţiul dintre două rânduri este cel normal;
 1.5 LINES: rândurile din cadrul textului respectiv se vor scrie "la un
rând şi jumătate", deci mai rar decât în cazul normal;
 DOUBLE: scrierea se va face "la două rânduri";
 următoarele trei variante din meniul vertical (AT LEAST, EXACTLY,
MULTIPLE) permit operatorului să aleagă distanţa dorită dintre rânduri cu ajutorul
unei zone de unde se modifică valoarea numerică ce reprezintă această distanţă.
Observaţie: Rubricile „Indentation” şi „Spacing” permit poziţionarea automată a
cursorului la distanţa indicată în raport cu margina din stânga a paginii. De obicei
aceste rubrici se păstrează la valoarea nulă (zero).
După alegerea tuturor proprietăţilor dorite referitoare la modul de afișare și
aliniere a textului din acel document, operatorul trebuie sa activeze butonul „OK” şi
se va închide fereastra „Paragraph”.

8) la final se activează butonul „OK” din fereastra „Modify Style”, determinând

închiderea acestei ferestre şi preluarea tuturor proprietăţilor selectate de
documentul curent.
Observaţie: După verificarea vizuală a preluării tuturor proprietăţilor selectate de
către documentul în care se lucrează, operatorul poate să închidă meniul vertical
„Styles and Formatting” afişat de obicei in partea din dreapta a ferestrei de lucru
corespunzătoare aplicaţiei Microsoft Word.

Modificarea locală a proprietăţilor unui text

În diferite situaţii operatorul poate să realizeze modificarea proprietăţilor de
editare a unei porţiuni dintr-un text (scoaterea în evidenţă a unor cuvinte sau
expresii, afişarea cât mai clară a acelui text, marcarea în mod distinct a unei
porţiuni dintr-un text).
Pentru aceasta se procedează astfel:
1) se va selecta porţiunea de text dorită;
2) se activează opţiunea „Format”;
3) din meniul vertical se activează opţiunea „Font” şi în acest moment pe ecran
se va afişa fereastra „Font” (figura 22);
4) din această fereastră operatorul poate să selecteze proprietăţile dorite pentru
acea porţiune de text, conform variantelor posibile prezentate la algoritmul anterior
de selectare a proprietăţilor de editare pentru întregul document, apoi se activează
în final butonul „OK”;
5) se deselectează acea porţiune de text.
După selectarea unei porţiuni de text, anumite proprietăţi ce se pot selecta
parcurgând etapele 2, 3 şi 4 pot fi substituite prin executarea comenzilor
echivalente corespunzătoare, cu ajutorul unor combinaţii de taste (în cazul scrierii
îngroşate se poate utiliza combinaţia de taste <Ctrl>+<b>, în cazul scrierii înclinate
se poate utiliza <Ctrl>+<i>, iar în cazul scrierii subliniate se poate utiliza
<Ctrl>+<u>).
Observaţie: Schimbarea proprietăţilor unei porţiuni dintr-un text nu se face
imediat în momentul în care s-a ajuns la editarea textului respectiv, ci se face la
finalul editării (după ce s-a încheiat fraza, paragraful sau documentul aflate în
editare), pentru a se evita pierderea setărilor de bază din acel document.

- 40 -
 Modificarea locală a afişării unui text
Pe lângă modificarea proprietăţilor de editare a unei porţiuni dintr-un text,
operatorul poate să modifice şi proprietăţile de afişare în pagină a unei porţiuni de
text.
În acest scop se parcurg următoarele etape:
1) se va selecta porţiunea de text dorită;
2) se activează opţiunea „Format”;
3) din meniul vertical se activează opţiunea „Paragraph” şi în acest moment pe
ecran se va afişa fereastra de lucru „Paragraph” (figura 23);
4) din această fereastră operatorul poate să selecteze proprietăţile dorite pentru
acea porţiune de text, conform variantelor posibile prezentate la algoritmul anterior
de selectare a proprietăţilor de afişare pentru întregul document, apoi se activează
în final butonul „OK”;
5) se deselectează acea porţiune de text.
Observaţie: Aceste operaţii de modificare locală se efectuează după scrierea
textului cu proprietăţile aferente întregului document, astfel încât schimbările dorite
să afecteze doar porţiunea de text vizată în acest scop.

3.3. Efectuarea unor operaţii elementare

de tehnoredactare computerizată

În timpul editării unui document, operatorul trebuie să efectueze o serie de

operaţii caracteristice de tehnoredactare computerizată, astfel încât să obţină în
final forma dorită a respectivului document.

Selectarea unui text

Această operaţie are drept scop indicarea foarte precisă a porţiunii din
document asupra căreia vom efectua o anumită operaţie şi presupune marcarea
textului care se doreşte selectat prin schimbarea culorii de fond pe care se
afişează caracterele. Pentru selectare se procedează astfel:
I. Cu ajutorul mouse-ului: se poziţionează cursorul la stânga caracterului de
unde începe textul ce se va selecta, se ţine butonul din stânga apăsat şi se
parcurge textul, iar când s-a terminat selectarea se eliberează butonul din stânga
al mouse-ului;
II. Cu ajutorul tastelor direcţionale: se poziţionează cursorul la stânga
caracterului de unde începe textul ce se va selecta, se ţine tasta <Shift> apăsată
şi cu săgeata direcţională "dreapta", sau alte săgeţi direcţionale, se parcurge textul
dorit, iar când textul a fost selectat în întregime se va elibera tasta <Shift>.
Dacă operatorul doreşte selectarea unui document în întregime atunci are
două variante:
c) selectează opţiunea „Edit”, apoi „Select all”;
d) utilizează combinaţia de taste <Ctrl>+<a>.
În acest moment, textul respectiv va fi încadrat (marcat) prin schimbarea
culorii de fond (de obicei culoarea neagră).

Copierea textelor
Această operaţie presupune ca textul să rămână şi în locul în care a fost
scris iniţial, dar să apară şi în noua poziţie aleasă de operator.
Se parcurg următoarele etape:

- 41 -
 1) selectăm textul dorit;
2) activăm opţiunea „Edit”;
3) din meniul vertical selectăm opţiunea „Copy”;
Observaţie: În acest moment pe ecran nu se observă nici o modificare, dar textul
selectat este "copiat" în memoria intermediară, pentru a fi utilizat ulterior în
algoritm.
4) poziţionăm cursorul, cu ajutorul mouse-ului sau tastelor direcţionale, în
locul unde dorim copierea textului selectat anterior;
5) selectăm iarăşi opţiunea „Edit”;
6) din meniul vertical alegem „Paste”.
Prin utilizarea imediată a opţiunii „Paste” avem posibilitatea să copiem de
câte ori dorim textul selectat anterior cu opţiunea „Copy”, în orice alt loc din fişierul
respectiv, sau într-un alt document al aplicaţiei Word deschis în acel moment.
Observaţie: Etapele 3 şi 4 pot fi înlocuite prin combinaţia de taste <CTRL>+<C>,
iar etapele 5 şi 6 pot fi înlocuite prin combinaţia de taste <CTRL>+<V>.

Mutarea textelor
Această operaţie presupune ca o anumită porţiune dintr-un text să dispară
din poziţia anterioară şi să apară (să se mute) în poziţia nouă indicată de către
operator.
Se parcurg următoarele etape:
1. selectăm textul dorit;
2. din meniul principal activăm opţiunea „Edit”;
3. din meniul vertical afişat se alege opţiunea „Cut”;
Observaţie: În acest moment textul selectat este "copiat" în memoria
intermediară, dar în acelaşi timp dispare de pe ecran.
4. poziţionăm cursorul, cu ajutorul mouse-ului sau tastelor direcţionale, în
locul unde dorim mutarea textului selectat anterior;
5. selectăm din nou opţiunea „Edit”;
6. din meniul vertical alegem „Paste” şi textul selectat anterior apare pe
ecran în poziţia indicată.
În desfăşurarea acestui algoritm de mutare a textelor, etapele 3 şi 4 pot fi
înlocuite prin combinaţia de taste <CTRL>+<X> , iar etapele 5 şi 6 pot fi înlocuite
prin combinaţia de taste <CTRL>+<V>.
Observaţie: Şi la această opţiune, după ce se efectuează mutarea iniţială,
se poate copia textul selectat iniţial, de câte ori dorim, prin activarea succesivă a
opţiunii PASTE, sau a combinaţiei de taste CTRL + V.

Ştergerea unui text

Presupune eliminarea definitivă a unei porţiuni de text din fişierul deschis
pe ecran.
Se foloseşte următorul algoritm:
1. se selectează textul dorit;
2. se apasă tasta <DELETE> sau tasta <BACKSPACE>.

Observaţie: În cazul aplicaţiei WORD, cursorul care ne arată locul în care

vom scrie are, în cele mai multe cazuri, forma unei bare verticale. În acest caz,
dacă se doreşte ştergerea caracterului aflat la stânga cursorului se utilizează tasta
<BackSpace>, iar dacă se doreşte ştergerea caracterului situat la dreapta
cursorului se utilizează tasta <Delete>. Atunci când cursorul are forma de linie

- 42 -
orizontală (se află poziționat sub caractere), tasta <Delete> va şterge caracterul
aflat deasupra cursorului.

Anularea sau refacerea anumitor operaţii

În cazul în care în timpul editării unui document operatorul efectuează o
operaţie pe care doreşte apoi să o anuleze (adică doreşte să se întoarcă la
situaţia anterioară), atunci operatorul are mai multe variante:
I.) se selectează din meniul principal opţiunea „Edit”, iar din meniul
vertical afişat se va selecta şi opţiunea „Undo”;
II.) din banda cu butoane „Standard” se activează butonul „Undo”;
III.) se utilizează combinaţia de taste <Ctrl>+<Z>.
Dacă după anularea unei anumite operaţii prin una dintre variantele
prezentate anterior operatorul doreşte să revină la situaţia anterioară, adică
doreşte să refacă operaţia anulată, atunci în acest scop are la dispoziţie mai multe
variante:
I.) se selectează din meniul principal opţiunea „Edit”, iar din meniul
vertical afişat se va selecta şi opţiunea „Redo”;
II.) din banda cu butoane „Standard” se activează butonul „Redo”;
III.) se utilizează combinaţia de taste <Ctrl>+<Y>.

Poziţionarea cursorului în document

În cadrul unui document mai amplu, se poate poziţiona cursorul în anumite
puncte din text, foarte repede, prin utilizarea următoarelor taste sau combinaţii de
taste:
<HOME> permite poziţionarea cursorului la începutul rândului pe care se
află în momentul respectiv;
<END> permite poziţionarea cursorului la sfârşitul rândului pe care se află
în momentul respectiv;
<PAGE UP> duce cursorul cu o pagină mai sus;
<PAGE DOWN> duce cursorul o pagină mai jos;
<CTRL>+<HOME> poziţionează cursorul la începutul documentului în care
edităm;
<CTRL>+<END> poziţionează cursorul la sfârşitul documentului în care
edităm.

Opţiunea FIND
Această opţiune se poate activa rapid prin utilizarea combinaţiei de taste
<CTRL> + F.
Are rolul de a căuta un cuvânt sau un grup de caractere în cadrul
documentului.
Algoritmul de căutare este următorul:
- poziţionăm cursorul la începutul documentului (utilizând combinaţia de
taste <CTRL> + <HOME>)
- selectăm opţiunea „EDIT” din meniul principal
- din meniul vertical care apare selectăm opţiunea „FIND”
- pe ecran se afişează o fereastră (figura 24), din al cărei meniu superior se
va selecta opțiunea „Find”, apoi la rubrica „Find What” operatorul trebuie să scrie
cuvântul sau grupul de caractere căutat
- se activează butonul OK sau se apasă tasta <ENTER>.

- 43 -
 În acest moment, primul cuvânt sau grup de caractere identic cu cel scris
de operator va fi găsit şi va fi marcat prin selectare.

Figura 24 – Fereastra utilizată la căutarea unui text în document

Opţiunea REPLACE
Are rolul de a căuta un cuvânt sau un grup de caractere în text şi de a-l
înlocui cu alt cuvânt sau grup de caractere.
Algoritmul de înlocuire este următorul:
 poziţionăm cursorul la începutul documentului (utilizând combinaţia de taste
<CTRL> + <HOME>)
 selectăm opţiunea “EDIT” din meniul principal
 din meniul vertical care se afişează selectăm opţiunea „REPLACE”
 pe ecran va apărea o fereastră (figura 25), din al cărei meniu superior se va
selecta opțiunea „Replace”, apoi în această fereastră se vor afișa două secţiuni
ce se utilizează în felul următor:
a) la prima secţiune ("Find What") se va scrie cuvântul sau grupul de caractere
care se doreşte căutat pentru a fi înlocuit
b) la a doua secţiune ("Replace With") se va scrie cuvântul sau grupul de
caractere cu care vom înlocui
 Dacă se dorește înlocuirea pas cu pas, atunci operatorul trebuie să

activeze butonul . Dacă se dorește să nu se efectueze o înlocuire,

atunci se activează butonul . Dacă se dorește înlocuirea rapidă în
întregul document a textului scris la rubrica "Find What", atunci se utilizează
butonul .
 în final se activează butonul OK sau se apasă tasta <ENTER>.

Observaţie: Dacă se dorește înlocuirea doar a textului scris la rubrica

“Find what” (doar cuvantul în intregime, fără alte litere adăugate înainte sau după
acel text sau cuvânt) atunci activam butonul , apoi din fereastra afișată
pe ecran se marchează mesajul “Find whole words only”.

- 44 -
 Figura 25 – Fereastra utilizată la căutarea și înlocuirea unui text în document

Opţiunea GO TO
Această opţiune este echivalentă cu utilizarea combinaţiei de taste
<CTRL>+<G> şi permite poziţionarea rapidă a cursorului în pagina dorită de
operator, în cazul în care documentul respectiv are mai multe pagini.
Se procedează astfel:
- se activează opţiunea „EDIT” din meniul principal
- din meniul vertical care se afişează vom activa opţiunea „GO TO”
- în acest moment pe ecran se va afișa o fereastră (figura 26), din al cărei
meniu superior se va selecta opțiunea „Go to”, iar apoi la rubrica “Go to what” se
va selecta opţiunea “Page”
- la rubrica “Enter Page Number” operatorul va tasta numărul paginii în care
doreşte să ajungă
- se activează butonul OK sau se apasă tasta <ENTER>.
Observaţie: Totdeauna, prin acest algoritm, cursorul se va poziţiona la
începutul paginii indicată de către operator.
În cazul în care pagina indicată nu există (documentul nu are atâtea pagini
cât a indicat operatorul), comanda nu se execută sau pe monitor va apărea un
mesaj de avertizare. Dacă apare mesajul de avertizare trebuie apăsată tasta
<ESC> şi se introduce de la tastatură numărul corect al paginii unde dorim să ne
poziţionăm.

Figura 26 – Fereastra utilizată la poziționarea rapidă într-o anumită pagină

- 45 -
 Opţiunea BREAK
Este utilizată atunci când se doreşte trecerea bruscă pe o pagină nouă a
documentului, chiar dacă pagina în care edităm la acel moment nu a fost
completată în întregime.
Se procedează astfel:
- ne poziţionăm pe un rând liber de pe pagina unde ne aflăm (se lasă de
obicei un rând liber între cursor şi ultimul rând scris)
- se alege opţiunea „INSERT”
- din meniul principal se alege „BREAK”
- în noua fereastră de lucru afişată (figura 27) se marchează (se bifează)
opţiunea “Page break”
- se activează butonul OK și cursorul va fi poziționat imediat la începutul
unei noi pagini din acel document.

Figura 27 – Fereastra utilizată la trecerea bruscă pe o pagină nouă

Opţiunea PAGE NUMBERS

Această opţiune permite operatorilor să marcheze explicit paginile
documentului prin numerotarea acestora.
Pentru paginarea unui document se procedează astfel:
- se selectează opţiunea „INSERT” din meniul principal
- din meniul vertical afişat se selectează „PAGE NUMBERS”
- în fereastra de lucru afișată (figura 28), de la rubrica “Position” se alege
locul de afişare a numerelor de pagină, cu variantele:
a) Top of Page: numerele se afişează în partea de sus a paginii
b) Bottom of Page: numerele se afişează în partea de jos a paginii
- de la rubrica “Alignment” se poate alege modul de aliniere în pagina a
numerotărilor, cu variantele:
a) Left: numerele se afişează în stânga paginii
b) Center: numerele se afişează pe centrul paginii
c) Right: numerele se afişează în dreapta paginii
d) Inside: numerele se afişează în interiorul paginii, atunci când editarea se
face pe ambele feţe ale unei pagini
e) Outside: numerele se afişează în exteriorul paginii, atunci când editarea
se face pe ambele feţe ale unei pagini

- 46 -
 Observație: Modul de așezare a numerelor de pagină pe foaia de editat se
poate vizualiza la rubrica “Preview”, ce este disponibilă în partea din dreapta a
ferestrei de lucru.
- dacă se marchează (se bifează) mesajul «Show number on first page»,
atunci numerotarea va fi afișată inclusiv pe prima pagina a documentului, iar dacă
nu este marcat acel mesaj atunci pe prima pagina a acelui document nu va afişă
explicit numerotarea
- de la butonul "Format" operatorul poate selecta alte proprietăţi pentru
modul de numerotare a paginilor documentului în care se lucrează. De exemplu,
de la rubrica “Start at” se poate alege numărul de la care să înceapă numerotarea
paginilor din acel document
- în final, pentru aplicarea efectivă a numerotării paginilor din document se
activează butonul OK.

Figura 28 – Fereastra utilizată la numerotarea paginilor dintr-un document

Inserarea datei și orei

În anumite situatii este necesar ca într-un document să fie inserate
(atașate) data și/sau ora curentă.
Se procedează astfel:
1. Poziționăm cursorul în locul unde se va afișa data și/sau ora curentă
2. Se activează opțiunea „INSERT”
3. Se activează opțiunea “Date and Time”
4. În fereastra afișată (figura 29) operatorul va selecta prin click formatul dorit
pentru dată sau oră
5. Se activează butonul OK.

Observația1: De la rubrica “Language” operatorul poate selecta limba în care se

va afișa data și/sau ora.
Observația2: Dacă se marchează mesajul “Update automatically”, atunci data
și/sau ora inserată în acel loc din document se va modifica automat în momentul
deschiderii documentului respectiv.

- 47 -
 Figura 28 – Fereastra utilizată la inserarea datei și/sau orei curente

Construirea antetului și subsolului unui document

Definiție: Antetul unui document este un text care apare in partea de sus a
paginilor acelui document. Antetul se construiește într-un document o singură
dată, apoi acesta se transmite automat pe toate paginile documentului.
Subsolul unui document are aceleași trăsături cu ale antetului, dar cu
deosebirea că acesta se afișează în partea de jos a paginilor unui document.

Pentru a construi antetul sau subsolul parcurgem următoarele etape:

1. se activează optiunea View
2. din meniul vertical se activează opțiunea Header and Footer
3. în acest moment, în partea superioară a paginii se va afișa o zonă
dreptunghiulară delimitată prin linie întreruptă, în care operatorul trebuie să
editeze antetul. Editarea se face de la tastatură, dar anumite opțiuni trebuie
atașate utilizând butoanele din meniul “Header and Footer”:
a. inserarea numărului de pagină curent
b. afișarea numărului total de pagini din document
c. inserarea datei
d. inserarea orei
4. pentru a face trecerea de la antet la subsol sau invers se utilizează butonul
“Switch between header and footer”
5. după completarea antetului și/sau subsolului se activeaza butonul "Close”
din meniul "Header and footer”.

Observație: Nu este obligatoriu ca într-un document să se construiască și antetul

și subsolul, adică operatorul are mai multe variante de lucru: nu construiește în
acel document nici antet și nici subsol, construiește doar antetul și nu construiește
subsolul, construiește doar subsolul și nu construiește antetul.

- 48 -
 Dacă se dorește construirea unui antet și subsol diferit pe paginile
pare față de cele impare, se procedează astfel:
1. se activează opțiunea File
2. se activează apoi opțiunea Page setup
3. în fereastra afișata se activează butonul Layout
4. se marchează opțiunea Different odd and even (diferit impar și par)
5. se activează butonul OK
6. ne pozitionăm într-o pagină pară și utilizând algoritmul prezentat anterior se
construiesc antetul și/sau subsolul paginilor pare
7. ne poziționăm într-o pagină impară și construim antetul și/sau subsolul
paginilor impare.

Observație: Dacă antetul și/sau subsolul erau deja construite pentru întregul
document, atunci după parcurgerea primelor 5 etape se va pastra în document
doar antetul și/sau subsolul aflate pe paginile impare.

Inserarea simbolurilor
Definiție: Simbolurile sunt considerate acele caractere ce nu apar explicit pe taste
sau nu pot fi scrise direct de la tastatură.
Se procedează astfel:
1. se poziționează cursorul în locul în care se va afișa simbolul
2. se activează opțiunea Insert
3. se activează opțiunea Symbol
4. în fereastra afișată, de la rubrica Font se va alege setul de caractere dorit
Observație: Dacă se dorește scrierea literelor grecești sau a unor simboluri
matematice, atunci la rubrica "Font" se alege setul de caractere "Symbol". Pentru
alte caractere se utilizează de obicei la rubrica "Font” setul de caractere “normal
text”
5. din mulțimea de caractere afișate se va selecta prin clic caracterul dorit
6. se activează butonul Insert
7. se închide fereastra prin activarea butonului Close.

Inserarea unei imagini

Atunci când operatorul dorește ca într-un document, într-o anumită locație,
să atașeze o imagine, atunci va proceda astfel:
1. poziționăm cursorul în locul unde se dorește afișarea imaginii (de obicei pe
rând liber)
2. se activează opțiunea Insert
3. din meniul vertical afișat se activează opțiunea Picture
4. din noul meniu vertical afișat se va alege una dintre opțiunile:
a. Clip Art – permite preluarea unei imagini din biblioteca proprie a
aplicației Word
b. From file – permite preluarea unei imagini dintr-un fișier aflat pe un
suport de memorie

- 49 -
 5. Se caută imaginea dorită și când este gasită se activează (se selectează)
prin clic stânga.
În acest moment imaginea respectivă selectată va fi afișată în document.
OBSERVAȚIE 1: Dacă se dorește modificarea dimensiunilor unei imagini se face
un click in interiorul acesteia, apoi se vor utiliza punctele speciale afișate (în
cele 4 colțuri și la cele 4 mijloace ale laturilor ce formează zona
dreptunghiulară ce încadrează respectiva imagine) pentru modificarea
dimensiunilor imaginii pe orizontală sau pe verticală.
OBSERVAȚIE 2: Dacă se face dublu click in interiorul unei imagini, atunci se
afișează o fereastră din care operatorul poate selecta diferite proprietăți pentru
acea imagine (transparența, mărimea, contrastul culorilor, liniile de contur
etc.).

Construirea casetelor de text

În cazul în care se dorește ca o anumită porțiune dintr-un document să fie
scris[ într-o anumită zonă dreptunghiulară, care să nu își modifice forma și
dimensiunile indiferent de locul unde ar fi așezată, se va construi o caseta de text
astfel:
1. se activează opțiunea Insert
2. din meniul vertical se activează opțiunea Text box
OBSERVAȚIE: Dacă în acest moment pe ecran se afișează un chenar cu
un text scris cu litere gri, atunci trebuie să apăsăm tasta <ESC> pentru
eliminarea de pe ecran a chenarului respectiv.
3. se poziționează cursorul (afișat în acest moment sub forma “+”) în locul de
unde începe caseta, apoi cu butonul din stânga ținut apăsat se trasează
conturul inițial al casetei
4. se poziționează prin click cursorul în interiorul casetei și se scrie textul dorit
5. se deselectează caseta prin click în afara ei.

OBSERVAȚIE 1: Dacă se dorește modificarea dimensiunilor casetei se face un

click în interiorul acesteia, apoi se utilizează punctele speciale afișate.
OBSERVAȚIE 2: Dacă se face dublu click pe zona hașurată ce încadrează
caseta, atunci se afișează o fereastră din care operatorul poate selecta diferite
proprietăți pentru caseta de text.

Lipirea a două fișiere

Daca se dorește ca două fișiere distincte să fie unite într-un singur fișier
procedăm astfel:
1. se deschide pe ecran fișierul de bază
2. se poziționează cursorul în locul de unde se va atașa al doilea fișier (nu
este obligatoriu ca al doilea fișier să se atașeze la sfârșitul primului fișier)
3. se activează opțiunea Insert
4. din meniul vertical se activează opțiunea File
5. din fereastra afișată în acest moment, la rubrica Look in se alege rădăcina
corespunzătoare suportului de memorie unde se află al doilea fișier, apoi se
parcurg directoarele până la directorul unde se află al doilea fișier și se
selectează prin click fișierul dorit
6. se activează butonul Insert.

- 50 -
OBSERVAȚIE: Noul fisier astfel obținut pastrează proprietățile fișierului de bază
(primul fișier deschis la efectuarea acestui algoritm).

Scrierea unui text pe mai multe coloane

În cazul în care se dorește ca un text să fie editat pe mai multe coloane
este indicat ca acel text să fie mai întâi scris în formatul standard (pe o coloană),
apoi să se treacă acel text în formatul dorit de editare.
Se procedează astfel:
1. se selectează textul dorit
2. se alege opțiunea Format
3. din meniul vertical se activează opțiunea Columns
4. din fereastra afișată operatorul selectează numărul de coloane dorit de la
una dintre rubricile: Presets sau Number of columns
5. se activează butonul OK, apoi se deselectează textul.

OBSERVAȚIE: Dacă în fereastra anterioară se marchează (se bifează) mesajul

Equal column width, atunci coloanele vor avea lățimi egale și de asemenea
spațiile dintre coloane vor fi egale. Dacă se deselectează acel mesaj, atunci
operatorul poate selecta dimensiuni diferite pentru lățimile coloanelor și pentru
spațiile dintre acestea.

Modificarea mărimii caracterelor

Acest algoritm permite trecerea textelor din editarea cu litere mici în
editarea cu litere mari (majuscule) sau invers.
Se procedeaza astfel:
1. se selectează textul dorit
2. se activează opțiunea Format
3. se activează opțiunea Change case
4. din fereastra afișată se marchează una dintre următoarele opțiuni de lucru:
a. Sentence case – scriere standard (normală: prima literă mare,
următoarele litere mici)
b. Lower Case – toate literele devin mici
c. Upper Case – toate literele devin mari (majuscule)
d. Title Case – prima literă din fiecare cuvânt devine literă mare
e. Toggle Case – inversează mărimea literelor (literele mici devin litere
mari, iar literele mari devin litere mici)
5. se activează butonul OK și se deselectează textul.

Scrierea unui text în chenar

Se procedează astfel:
1. se selectează textul dorit
2. se activează opțiunea Format
3. se activează opțiunea Borders and Shading
4. din fereastra afisată, la rubrica Setting se alege tipul de chenar:

- 51 -
 a. None – fără chenar
b. Box – chenar simplu
c. Shadow – chenar cu umbră atașată
d. 3-D – chenar în relief
e. Custom – chenar cu o formă construită de operator
5. de la rubrica Style se alege tipul liniei din contur
6. de la rubrica Color se alege culoarea liniei din contur
7. de la rubrica Width se alege grosimea liniilor
8. se activează butonul OK și se deselectează textul.

Alegerea fondului de editare

Se procedeaza astfel:
1. se selectează textul dorit
2. se activează opțiunea Format
3. se activează opțiunea Borders and Shading
4. din fereastra afișată se activează opțiunea Shading
5. de la rubrica Fill se alege culoarea de bază a fondului
6. de la rubrica Style se alege procentul pentru a doua culoare din fond
7. de la rubrica Color se alege a doua culoare a fondului
8. se activează butonul OK și se deselectează textul.

Editarea enumerărilor
Dacă într-un document este nevoie ca anumite elemente să fie marcate sub
forma unei enumerari, se procedează astfel:
1. se poziționează cursorul pe rand liber (!!!... obligatoriu)
2. se activează unul dintre butoanele:

 -- utilizat pentru enumerări marcate cu litere sau cifre

 -- utilizat pentru enumerări marcate prin semne grafice

3. se scriu elementele enumerării separate prin <Enter>
4. dupa editarea ultimului element din enumerare se apasă tasta <Enter>,
apoi se deselectează butonul aferent enumerării ce a fost editată.

Dacă se dorește construirea unei enumerări care să fie marcată prin alte
semne decat cele implicite, se procedează astfel:
1. se poziționează cursorul pe rând liber
2. se activează opțiunea Format
3. se activează opțiunea Bullets and Numbering
4. din fereastra afișată se alege opțiunea Bulleted pentru marcaje grafice sau
Numbered pentru litere sau cifre
5. se selectează prin click tipul de marcaj dorit, apoi se activează butonul OK
6. se scriu elementele enumerării separate prin <Enter>

- 52 -
 7. după ultimul element al enumerării se apasă tasta <Enter> și apoi se
deselectează butonul corespunzator acelui tip de enumerare.

Editarea cu litere românești

Pentru a edita un anumit text folosind litere românești avem următoarele
posibilități:
I. Utilizarea unei tastaturi speciale, care dispune de taste ce permit editarea
directă a literelor românești
II. Setarea unei tastaturi obișnuite astfel încât anumite taste să își schimbe
funcția originală și să preia literele românești. În aceasta situație, în
banda de start, la rubrica Language se alege opțiunea RO (Romanian).
III. Utilizarea unor fonturi speciale care schimbă functia unor taste în litere
românești. Cele mai utilizate fonturi cu această proprietate sunt cele a
căror denumire incepe cu liniuta de subliniere (“_”, underline): _Arial,
_TimesNewRoman, _Mural etc., sau acele fonturi a căror denumire
incepe cu caracterele “Ro”: RoArial, RoTimesNewRoman, RoMural etc.

Observație: Tastele care preiau literele românești sunt situate de obicei în jurul
tastei <Enter>.

- 53 -
 CAPITOLUL IV

Tipuri de marcări şi enumerări.

Trasarea tabelelor şi calculul tabelar

4.1. Modalităţi de marcare a diferitelor elemente din document

Există situaţii când într-un document operatorul doreşte se marcheze în

scopul căutării ulterioare sau în vederea explicării mai detaliate, a unor cuvinte sau
porţiuni dintr-un anumit text. Pentru aceasta se pot utiliza „semnele de carte” sau
notele explicative.

Construirea „semnelor de carte”

Prin „semn de carte” se înţelege, în lucrul cu aplicaţia Microsoft Word, acele
cuvinte, porţiuni de cuvinte sau grupuri de cuvinte, care pot fi uşor găsite atunci
când se efectuează operaţia de căutare a acestora, indiferent de locul pe care îl
vor ocupa în acel document ulterior operaţiei de construire a lor.
Pentru a construi „semne de carte” se utilizează algoritmul cu următoarele
etape:
1) se selectează textul ce va deveni „semn de carte”
2) se va „copia” textul selectat în memoria internă a calculatorului cu
ajutorul combinaţiei de taste Ctrl+C
3) se activează din meniul principal al ferestrei opţiunea INSERT
4) din meniul vertical afişat se va selecta opţiunea BOOKMARK
5) la rubrica „Bookmark name” operatorul va aduce din memoria internă a
calculatorului textul selectat şi copiat acolo
6) se activează butonul „Add”
7) se deselectează textul
Aceste cuvinte cu proprietatea „semn de carte” vor fi adăugate într-o listă
specială ce conţine toate semnele de carte ataşate acelui document, iar această
listă va fi memorată automat atunci când respectivul document va fi salvat pe un
suport de memorie.
Un mare avantaj oferit operatorilor atunci când se utilizează algoritmul de
construire a „semnele de carte” în forma prezentată anterior este acela că acele
„semne de carte” din listă vor fi găsite în documentul respectiv chiar dacă ele
ulterior îşi vor schimba poziţia iniţială din momentul construirii semnului de carte.
De asemenea trebuie menţionat şi faptul că un grup de caractere cu
proprietatea de „semn de carte” nu va fi confundat, atunci când se efectuează
căutarea în document, cu alte grupuri de caractere identice din acel document.
Atunci când operatorul doreşte să efectueze căutarea „semnele de carte” în
interiorul documentului unde au fost construite, se poate utiliza următorul algoritm:
1) din meniul principal al aplicaţiei Microsoft Word se activează opţiunea
EDIT;
2) din meniul vertical afişat se selectează opţiunea GO TO;
3) la rubrica „Go to what” se marchează prin selectare cu click-stânga
opţiunea „Bookmark”;

- 54 -
 4) la rubrica „Enter bookmark name” se activează triunghiul aflat în dreapta
zonei şi în acest moment se va afişa o listă verticală, ce conţine toate „semnele de
carte” ce au fost construite pentru acel document, ordonate alfabetic;
5) prin click-stânga operatorul selectează „semnul de carte” dorit
6) se activează butonul „Go To”;
7) în acest moment în document va fi marcat prin selectare „semnul de
carte” ales.
Observaţie: Fereastra „Go To” nu se închide automat, oferind astfel
operatorului posibilitatea să efectueze o nouă poziţionare în document, utilizând
eventual alt „semn de carte”. Atunci când nu mai este nevoie de aceasta fereastră,
operatorul trebuie să o închidă.

Construirea notelor explicative

În anumite cazuri de editare, operatorul nu poate să scrie toate detaliile
dorite în cadrul unui paragraf şi în aceste situaţii poate utiliza varianta construirii
unor note explicative. De cele mai multe ori aceste note explicative vor fi afişate în
partea de jos a paginii unde se află textul explicat de către autorul textului şi de
aceea notele explicative mai sunt denumite şi note de subsol.
Pentru a construi note explicative într-un text se parcurg următoarele etape:
1) se poziţionează cursorul exact la sfârşitul textului care se doreşte
explicat;
2) din meniul principal se selectează opţiunea INSERT
3) din meniul vertical afişat se selectează opţiunea REFERENCE
4) din noul meniu vertical se alege opţiunea FOOTNOTE
5) în acest moment pe ecran se va afişa o fereastră, din care operatorul
poate selecta diferite proprietăţi referitoare la modul de afişare a notelor
explicative:
- locul de afişare
- formatul marcajelor
- de la ce caracter se porneşte cu primul marcaj
6) după alegerea proprietăţilor dorite pentru notele explicative se va activa
butonul „Insert”
7) în acest moment se va afişa marcajul corespunzător, iar operatorul
trebuie să editeze textul corespunzător notei explicative.

4.2. Construirea tabelelor

Tabelele sunt utilizate de cele mai multe ori atunci când este nevoie să se
prezinte anumite date şi informaţii, într-o formă cât mai structurată şi mai
compactă. Astfel, de obicei, tabelele pot fi asemănate cu nişte baze de date,
ordonate sau neordonate. Orice tabel este alcătuit dintr-un anumit număr de
rânduri şi coloane, formându-se astfel celulele (căsuţele) în care se vor înscrie
informaţiile dorite.
Dacă se doreşte construirea unui tabel se procedează astfel:
1) se poziţionează cursorul pe un rând liber
2) din meniul principal se alege opţiunea TABLE
3) din meniul vertical afişat se selectează opţiunea INSERT, iar din noul
meniu vertical se alege opţiunea TABLE

- 55 -
 4) în acest moment pe ecran se afişează o fereastră în care operatorul
trebuie să indice câte coloane şi câte rânduri doreşte să conţină noul tabel
5) se activează butonul „OK” şi în acest moment pe ecran se va afişa
tabelul indicat.
Selectarea unei anumite zone dintr-un tabel (celule, rânduri sau coloane) se
poate face cu mouse-ul sau cu ajutorul tastelor direcţionale (ţinând tasta <Shift>
apăsată). Sau, dacă se doreşte lucrul cu meniul ferestrei aplicaţiei Microsoft Word,
pentru selectare se procedează astfel:
1) se poziţionează cursorul într-o celulă corespunzătoare zonei care se
doreşte a fi selectată
2) se activează opţiunea TABLE
3) din meniul vertical se alege opţiunea SELECT
4) din noul meniu vertical se alege varianta corespunzătoare tipului de zonă
din tabel ce se va selecta.
Atunci când se doreşte adăugarea unui rând nou într-un tabel deja
completat se utilizează următorul algoritm:
1) se poziţionează cursorul într-o celulă a unuia dintre rândurile lângă care
se va insera noul rând
2) din meniul principal se alege opţiunea TABLE
3) din meniul vertical afişat se selectează opţiunea INSERT
4) din noul meniu vertical afişat se va alege una dintre opţiunile:
- Rows Above: dacă se doreşte inserarea noului rând deasupra rândului
unde se află cursorul
- Rows Below: dacă se doreşte inserarea noului rând sub rândul unde se
află cursorul
5) se deselectează rândul nou ataşat în tabel şi, eventual, se va completa
cu informaţiile dorite.
Dacă se doreşte adăugarea unei coloane noi într-un tabel deja completat
se procedează astfel:
1) se poziţionează cursorul într-o celulă a uneia dintre coloanele lângă care
se va insera noua coloană
2) din meniul principal se alege opţiunea TABLE
3) din meniul vertical afişat se selectează opţiunea INSERT
4) din noul meniu vertical afişat se va alege una dintre opţiunile:
- Columns to the Left: dacă se doreşte inserarea noii coloane la stânga
coloanei unde se află cursorul
- Columns to the Right: dacă se doreşte inserarea noii coloane la dreapta
coloanei unde se află cursorul
5) se deselectează coloana nou ataşată în tabel şi, eventual, se va
completa cu informaţiile dorite.
Există şi situaţii când dintr-un tabel existent se doreşte să se elimine
anumite informaţii. Astfel, dacă se doreşte ştergerea unor elemente dintr-un tabel
se poate proceda astfel:
1) se poziţionează cursorul într-o celulă corespunzătoare elementului de
tabel ce se va şterge
2) din meniul principal al ferestrei se va alege opţiunea TABLE
3) din meniul vertical afişat se va selecta opţiunea DELETE
4) din noul meniu vertical operatorul va selecta ce element se va şterge prin
activarea uneia dintre opţiunile:
- Table: va determina ştergerea întregului tabel;

- 56 -
Columns: se va şterge coloana în care se afla poziţionat cursorul în acel moment;
- Rows: se va şterge rândul în care se afla poziţionat cursorul în acel
moment;
- Cells: se va şterge celula (căsuţa) în care se afla poziţionat cursorul în
acel moment.
În cazul în care se alege opţiunea „Cells”, pe ecran va apărea o fereastră,
din care operatorul va trebui sa indice modul de ştergere a celulei, prin activarea
uneia dintre următoarele variante:
a) Shift cells left: va determina ştergerea celulei unde se află cursorul, dar
va deplasa spre stânga toate celulele aflate la dreapta celulei eliminate (se strică
forma tabelului iniţial)
b) Shift cells up: va determina ştergerea conţinutului celulei unde se află
cursorul, dar va deplasa în sus doar conţinutul celulelor aflate sub celula de unde
s-a efectuat ştergerea (nu strica forma tabelului iniţial)
c) Delete entire row: va determina ştergerea întregului rând unde se află
poziţionat cursorul
d) Delete entire column: va determina ştergerea întregii coloane unde se
află poziţionat cursorul.
După marcarea opţiunii dorite operatorul trebuie să acceseze butonul „OK”
pentru efectuarea operaţiei de ştergere.
Aplicaţia Microsoft Word are însă şi o colecţie de tabele cu forme şi culori
prestabilite. În cazul când operatorul doreşte să utilizeze un astfel de tabel cu
formă prestabilită se procedează astfel:
1) poziţionează cursorul pe un rînd liber;
2) din meniul principal al ferestrei de lucru se alege opţiunea TABLE;
3) din meniul vertical afişat se selectează opţiunea INSERT, iar din noul
meniu vertical se alege opţiunea TABLE;
4) din fereastra afişată pe ecran operatorul va trebui să activeze butonul
„Autoformat”;
5) la rubrica „Category” va trebui selectată opţiunea „All table styles”, astfel
încât operatorul să îşi poată alege un tabel dintre toate formele prestabilite
existente;
6) în acest moment, la rubrica „Table styles” se va afişa o listă verticală cu
denumirile tuturor tabelelor cu o formă şi culori predefinite, iar operatorul va
selecta prin click varianta dorită;
Observaţie: La rubrica „Preview” din fereastra de lucru afişată, se poate
vizualiza forma exactă a tabelului a cărui denumire a fost selectată de către
operator la rubrica „Table styles”.
7) se activează butonul „OK” din această fereastră;
8) se revine la prima fereastră de construire a tabelului, iar aici operatorul
trebuie să completeze numărul dorit pentru coloanele şi rândurile tabelului ce se
va trasa;
9) se activează butonul „OK” şi în acest moment tabelul va fi afişat pe
ecran, urmând să fie completat cu datele dorite.

Dacă se doreşte trasarea tabelului existent cu anumite tipuri de linii, altele

decât cele implicite (oferite automat de către aplicația Microsoft Word), trebuie
parcurse următoarele etape:

- 57 -
 1) se activează bara de butoane „Tables and Borders” de la opţiunea
VIEW, apoi TOOLBARS (asta în cazul în care această opţiune nu este deja
activată și vizibilă pe ecran);
2) se selectează acea porţiune din tabel care conţine linia ce urmează să
se traseze;
3) din meniul „Tables and Borders” se alege tipul de linie dorit de la rubrica
„Line style”;
4) din acelaşi meniu, de la rubrica „Line weight” se alege grosimea liniei ce
se va trasa;
5) la rubrica „Borders” se activează butonul de tip triunghi, iar din noul
meniu afişat, ce conține pe două rânduri mai multe posibilități de așezare a liniei în
tabel marcată prin linie continuă (celelalte linii care nu participa la operație sunt
marcate punctat), se va selecta prin click acea opţiune care indică locul în care se
va trasa linia cu forma dorită de operator, raportat la zona din tabel selectată în
acel moment;
6) se deselectează zona.

4.3. Calcul tabelar

Există destule situaţii când, utilizând datele de tip număr dintr-un tabel, se
urmăreşte efectuarea anumitor calcule, cu diferite operaţii matematice în vederea
obţinerii rezultatelor dorite.
Pentru a se putea efectua calcule tabelare cu ajutorul aplicaţiei Microsoft
Word, trebuie să se parcurgă următoarele etape:
1) se construieşte tabelul iniţial;
2) se completează de către operator, în celulele tabelului, datele numerice
dorite;
3) se poziţionează cursorul în celula unde se va afişa rezultatul obţinut în
urma efectuării calculelor;
4) se alege opţiunea TABLE
5) din meniul vertical afişat se va selecta opţiunea FORMULA
6) în fereastra afişată pe ecran (figura 100), la rubrica „Formula” se va scrie
semnul „=”, urmată de denumirea operaţiei matematice care se va efectua, iar
între paranteze operatorul trebuie se scrie celulele corespunzătoare domeniului de
calcul;
7) la rubrica „Number format” operatorul poate să selecteze modul de
scriere a valorilor numerice
Observație: De obicei, operaţia implicită care se afişează la rubrica
„Formula” este cea de adunare. Dacă operatorul doreşte efectuarea altei operaţii
matematice, atunci la rubrica „Formula” se şterge totul până la semnul „=”, iar de
la rubrica „Paste Function” se va afişa lista tuturor operaţiilor matematice şi prin
click se va alege operaţia dorită. După această selectare, la rubrica „Formula” se
afişează denumirea operaţiei matematice, urmată automat de parantezele
rotunde, între care operatorul trebuie să scrie domeniul de calcul.
8) se activează butonul OK şi în acest moment se va afişa rezultatul
calculului în celula indicată.

- 58 -
 Figura 100: Fereastra de lucru pentru efectuarea calculelor tabelare

Observaţie: Dintre operaţiile cel mai des utilizate în efectuarea calculelor

tabelare putem enumera:
a) SUM – pentru adunare
b) PRODUCT – pentru înmulţire
c) MAX – aflarea maximului
d) MIN – aflarea minimului
e) AVERAGE – calculul mediei aritmetice
f) ABS – afişează valoarea în modul
g) MOD – afişează restul ce se obţine în urma operaţiei de împărţire între
valorile a două celule indicate
h) COUNT
i) ROUND

Exemplu:
Dacă la rubrica „Formula” se va scrie: „= SUM(B3 + C4)” atunci înseamnă
că în căsuţa (celula) unde se află cursorul în acel moment se va afişa rezultatul
sumei dintre valoarea numerică ce este conţinută de celula B3 cu valoarea
numerică din celula C4.
Definirea domeniului de calcul utilizat la efectuarea unei anumite operaţii
matematice se face astfel:
a) în cazul în care la o anumită operaţie participă toate celulele aflate într-o
zonă compactă a tabelului (celulele participante la acel calcul se află unele după
altele, pe coloane sau pe rânduri alăturate din tabel), atunci acestea formează un
domeniu de calcul compact (de formă dreptunghiulară), iar exprimarea acestuia ca
parametru pentru o operaţie matematică se poate face destul de simplu numai cu
ajutorul a două celule: cea din colţul din stânga sus al domeniului dreptunghiular şi
cea din colţul din dreapta jos, separate prin caracterul „:”, numit în acest caz
operator de domeniu.
Exemplu: Dacă la rubrica „Formula” se scrie „= PRODUCT(B2 : D5)”
atunci în căsuţa (celula) unde se află cursorul în acel moment se va afişa
rezultatul înmulţirii dintre valorile numerice conţinute în zona dreptunghiulară
determinată de celulele B2 şi D5 ( adică participa la înmulţire următoarele celule:
B2, B3, B4, B5, C2, C3, C4, C5, D2, D3, D4, D5)
b) în cazul în care la o anumită operaţie participă celule ce se află în locuri
diferite dintr-un tabel, atunci acestea formează un domeniu de calcul dispersat, iar
exprimarea parametrilor din acea operaţie se face prin scrierea efectivă a tuturor

- 59 -
celulelor ce participă la calcul, separate cu ajutorul caracterului „ , ” sau „ ; ” (în
funcţie de setările calculatorului pe care se lucrează), ce se numeşte operator de
reuniune.
Exemplu: Dacă la rubrica „Formula” se scrie „= AVERAGE(A3, B2, D6,
E1)” atunci în căsuţa (celula) unde se află cursorul în acel moment se va afişa
rezultatul mediei aritmetice dintre valorile numerice conţinute în celulele A3, B2,
D4 şi E1.
c) există şi varianta mixtă de definire a domeniului de calcul pentru anumite
operaţii matematice, atunci când anumite celule se află în locuri diferite din tabel,
iar anumite celule se află într-o zonă continuă a acelui tabel. În cazul acesta,
pentru definirea domeniului de calcul, se pot folosi ambele tipuri de operatori
prezentate anterior.
Exemplu: Dacă la rubrica „Formula” se scrie „= MAX(A2, C4, D1 : E3)”
atunci în căsuţa (celula) unde se află cursorul în acel moment se va afişa imediat
valoarea maximă dintre valorile numerice conţinute de celulele A2, C4, D1, D2,
D3, E1, E2, E3.

- 60 -
 CAPITOLUL V

Elaborarea algoritmilor pentru rezolvarea

problemelor de programare
5.1. Noţiuni generale despre etapele procesului de implementare
a unui program informatic

Prelucrarea datelor cu ajutorul calculatorului electronic se execută în baza

unui program (a unui algoritm). Acesta este format dintr-o succesiune de
instrucţiuni, într-o ordine foarte bine definită, prin care se transmit comenzile
dorite.
Pentru finalizarea activităţii de prelucrare automată trebuie să parcurgem
următoarele etape:
1. Analiza problemei;
2. Stabilirea algoritmului de rezolvare şi reprezentarea acestuia prin
scheme logice;
3. Stabilirea resurselor fizice necesare pentru rezolvarea problemei;
4. Scrierea programului;
5. Introducerea programului în calculator; corectarea şi definitivarea lui;
6. Elaborarea documentaţiei programului;
7. Exploatarea şi întreţinerea curentă a programului.

Analiza problemei
În această etapă sunt precizate elementele de ordin general, din care
trebuie să rezulte ce se urmăreşte prin utilizarea calculatorului.
Din enunţ trebuie să rezulte dacă problema poate fi rezolvată independent
sau dacă este parte componentă a unui complex de probleme dintr-un proiect
general.
Cel mai important aspect al acestei etape îl reprezintă precizările privind
datele de intrare folosite, precum şi situaţiile de ieşire ce vor rezulta în urma
procesului de prelucrare. Se vor preciza natura şi lungimea datelor de intrare cu
numele lor de identificare, modalităţile de culegere şi de înregistrare folosite. De
asemenea, se vor prezenta tipul şi formatul datelor de ieşire obţinute în urma
prelucrărilor.
Tot aici vor fi stabilite suporturile tehnice pe care se vor înregistra datele,
modul de introducere a acestora în calculator, inclusiv procedurile de prelucrare şi
modul de lucru în cadrul acestora.

Stabilirea algoritmului de rezolvare şi reprezentare a acestuia prin

scheme logice
Prin algoritm înţelegem un ansamblu de reguli care conduc la efectuarea
unor operaţiuni aritmetice şi logice într-o anumită ordine, în vederea rezolvării
problemei propuse.
O caracteristică importantă a oricărui algoritm este secvenţiabilitatea
execuţiei operaţiilor, în sensul că fiecare operaţie se va executa după o durată
determinată de timp şi numai după terminarea operaţiilor precedente.
Ordinea de execuţie a operaţiilor va determina structura algoritmului de
rezolvare a problemei propuse.

- 61 -
 O altă caracteristică o reprezintă generalitatea care reflectă calitatea
acestuia de a furniza rezultate pentru multitudinea datelor de intrare, care
alcătuiesc domeniul lor de definiţie.
Descrierea unui algoritm se face utilizând anumite tehnici de reprezentare,
prin care instrucţiunile limbajului folosit vor trebui să dea o rezolvare clară, precisă
şi fără ambiguităţi în obţinerea rezultatelor.

Tehnici de reprezentare a algoritmilor

Deoarece descrierea unui algoritm nu poate fi făcută direct prin utilizarea
instrucţiunilor unui limbaj de programare fără a risca anumite omisiuni, de cele mai
multe ori se recurge la utilizarea unor tehnici de reprezentare a algoritmilor, printre
care se află şi schemele logice.
Schemele logice pot fi:
a) de sistem;
b) de program.

Schemele logice de sistem

Permit reprezentarea fluxului de date supus prelucrării prin intermediul
componentelor fizice ale sistemului. Acest flux se referă, pe de o parte, la datele
de prelucrat (de intrare) cu precizarea echipamentelor periferice aferente, iar pe
de altă parte, la rezultatele prelucrării cu indicarea echipamentelor care contribuie
la aceasta.
Pentru realizarea acestor scheme se utilizează simboluri standard care
indică, pe de-o parte, tipul echipamentului periferic, iar pe de altă parte,
procedurile de prelucrare conform algoritmului implementat.

imprimanta

monitorul + tastatura

program

procedură de prelucrare

fişier de date

Exemplul 1: Crearea fişierului FIŞDAT cu ajutorul programului PROGR1.

PROGR1 FIŞDAT

- 62 -
 Exemplul 2: Consultarea fişierului FIŞDAT cu ajutorul programului
PROGR2 pentru a obţine o situaţie finală pe monitor sau la imprimantă.

FIŞDAT PROGR2

Scheme logice de program

Acestea sunt grafuri orientate în care se prezintă succesiunea operaţiunilor
elementare pe care le va executa calculatorul, pentru a putea să realizeze funcţiile
algoritmului pe care îl reprezintă.
Se folosesc în acest scop simboluri grafice standard, cu următoarele
semnificaţii:

START începutul programului de aplicaţie

STOP sfârşitul unui program

A=0 bloc de atribuire şi de calcul

B=S+P

Citeşte A sau Read A bloc de intrare - ieşire

Scrie B Write B (scriere - citire)

DA N > 100 NU bloc de decizie

conector logic

bloc de deschidere a unui fişier

săgeţi orientate

- 63 -
 Exemplu:
Să se elaboreze un algoritm pentru calculul sumei primelor 10 numere
naturale: S = 1 + 2 + ... + 10.

START

S=0

I=0

I=I+1

Nu Da
I <= 10 S=S+I

scrie S

STOP

Stabilirea resurselor fizice

În această etapă se precizează:
- limbajul de programare folosit, ştiind că fiecare limbaj este specializat în
rezolvarea anumitor probleme. Operatorul trebuie să folosească acel limbaj de
programare pentru care, în cadrul sistemului de operare, să dispună de un
program "traducător" (ce se mai numeşte şi „compilator”). Acesta translatează
toate informaţiile şi instrucţiunile programului din limbajul de programare folosit în
limbaj cod-maşină (în sistem de reprezentare binar);
- necesarul de memorie internă. Trebuie să se ţină seama de acest criteriu
deoarece în faza de execuţie datele de test se află în memoria internă a
calculatorului.

Scrierea programului
Este etapa care materializează programul, care va fi apoi folosit la
rezolvarea problemei propuse. Pentru aceasta se scriu toate instrucţiunile în
limbajul de programare ales, respectând o anumită succesiune logică, precum şi
regulile de scriere în respectivul limbaj.
Scrierea programului se face de la tastatură, apoi el este introdus (este
salvat) în memoria calculatorului.

Introducerea programului în calculator; testarea şi definitivarea

programului
Introducerea programului în memoria calculatorului se poate face fie de la
tastatură, fie de pe alte suporturi tehnice pe care acesta a fost înregistrat
(dischete, bandă magnetică, CD).

- 64 -
 Odată introdus în memoria calculatorului, programul este tradus în limbaj
cod-maşină (adică o codificare a tuturor comenzilor, datelor și informațiilor prin
sistemul de numerotaţie binar). Operatorul trebuie apoi să corecteze eventualele
erori de programare cu ajutorul unui program special numit compilator (sau
"interpretor").
În această etapă pot fi detectate două tipuri de erori:
- de sintaxă (de scriere a instrucţiunilor);
- de logică.

Elaborarea documentaţiei programului

După elaborarea unui program se trece la întocmirea documentaţiei
tehnice, care conţine un set de formulare specifice:
 schemele logice de sistem;
 formatul datelor de intrare (natura, lungimea);
 forma de obţinere a rezultatelor finale (mesaje, tabele, grafice, indicatori,
procente etc.);
 schemele logice de program;
 textul programului scris în limbaj de programare;
 situaţie finală ce se poate obține la rularea algoritmului, reprezentând un
exemplu concret de execuţie a acelui program informatic.
Această documentație tehnică este utilizată pentru descrierea respectivei
aplicații informatice și pentru instruirea altor operatori de calculator în manevrarea
ei, astfel încât să poată fi utilizată ori de câte ori este nevoie.

Exploatarea şi întreţinerea programului

Este ultima etapă în rezolvarea unei probleme cu ajutorul calculatorului
electronic. Punerea în exploatare a unui program informatic se mai numeşte şi
implementare.
După eliminarea tuturor erorilor şi familiarizarea personalului cu regulile de
funcţionare a programului informatic respectiv se trece la utilizarea efectivă a
acestuia. Astfel, un program (o aplicație informatică) poate fi utilizat atât de
programatorul ce a realizat-o, dar și de oricea alt operator pe calculator care a fost
instruit în acest sens. Rezultatele obținute în urma rulării și executării unui
pragram informatic pot fi memorate pe un suport de memorie atașat calculatorului
pe care se lucrează, pot fi afișate pe ecran sub o anumită formă grafică sau pot fi
listate la imprimantă.

5.2. Obiectele cu care se lucrează

în cadrul algoritmilor de programare

În general, în elaborarea algoritmilor de rezolvare a problemelor,

programatorul lucrează cu două tipuri de date: constantele şi variabilele. Acestea
permit efectuarea diferitelor operaţii de către programator, cum ar fi:
a) introducerea informaţiilor necesare în memoria calculatorului
b) prelucrarea informaţiilor
c) scrierea sau afişarea rezultatelor obţinute.
Constantele şi variabilele sunt definite de către programatori așa cum
doresc ei prin anumite denumiri personalizate, astfel încât să poată fi ușor
recunoscute și utilizate în diferite comenzi, adică pot fi reprezentate în programe

- 65 -
prin diferite şiruri de unul sau mai multe caractere, care încep obligatoriu cu o
literă (nu se folosesc anumite caractere considerate „speciale”), iar între caractere
nu se lasă spaţii libere.
Trebuie de asemenea menționat faptul că nu se acceptă decât utilizarea
literelor, cifrelor şi a liniuţei de subliniere în definirea denumirilor utilizate pentru
identificarea constantelor şi variabilelor.

Constantele
Aşa cum am arătat, orice algoritm porneşte de la anumite date de intrare,
care sunt prelucrate prin intermediul instrucţiunilor din algoritm, astfel încât în final
se obţin datele de ieşire (rezultatele).
O categorie aparte de date o formează constantele. Acestea sunt date care
nu se modifică pe parcursul executării algoritmului.
După tipul lor, constantele se pot clasifica în:
a) întregi: sunt reprezentate de numere întregi;
b) reale: sunt reprezentate de numere cu zecimale;
c) logice: sunt acele date care pot lua două valori: TRUE (adevărat) şi FALSE
(fals);
d) şir de caractere: sunt acele date reprezentate prin mai multe caractere
scrise între apostrofuri.
Observaţie: Constantele se caracterizează prin faptul că sunt utilizate în
executarea programului informatic fără a fi citite de la tastatură sau fără a fi
obţinute din calcule. Ele se introduc în memorie odată cu scrierea programului
informatic şi nu îşi mai schimbă valoarea pe durata executării acestuia.

Variabilele
Pentru o mai bună înţelegere ele pot fi asimilate unor "cutii" în care se pot
păstra diferite informaţii. Astfel, variabilele au rolul de a reţine datele care îşi pot
modifica valoarea de la un moment la altul, în timpul rulării programului informatic.
Ca o concluzie, fiecare variabilă are un nume pentru identificare şi reţine o
anumită dată.
O variabilă poate să reţină date numai de un anumit tip. Prin urmare, putem
avea următoarele tipuri de variabile, fiecare dintre aceste tipuri fiind reprezentat
printr-un cuvânt specific:
a) variabile ce reţin date întregi, notate INTEGER
b) variabile ce reţin date reale, notate REAL
c) variabile ce reţin date logice, notate BOOLEAN
d) variabile ce reţin date de tip şir de caractere, notate STRING.
Exemplu:
a) INTEGER x,n
b) REAL medie, nr1, nr2
c) BOOLEAN răspuns, cont, r
d) STRING mesaj, cuv
Exemplu:
Într-o Societate Comercială "X" se presupune că sumele încasate pe
mărfurile vândute şi serviciile prestate sunt colectate într-un fond comun, iar la
sfârşitul anului se împart în mod egal aceste fonduri între acţionarii societăţii
respective. Determinaţi suma care revine fiecărui acţionar din acea societate.
Notăm:
p - valoarea pieselor vândute

- 66 -
 m - valoarea maşinilor vândute
r - valoarea reparaţiilor efectuate
n - numărul de acţionari
v = (p + m + r)/n
În program se poate utiliza "n" ca o constantă (Ex: n=5) sau ca o variabilă
(caz în care se cere operatorului să scrie valoarea dorită de la tastatură).

Expresii
În scopul efectuării diferitelor calcule, de obicei din formulele matematice
necesare, algoritmii folosesc expresii.
O expresie este alcătuită din unul sau mai mulţi operanzi, legaţi între ei prin
operatori. Operanzii pot fi reprezentaţi de constante sau variabile, iar operatorii de
semnele matematice corespunzătoare operaţiilor ce se doresc a fi efectuate.
Modul de legare a operanzilor şi operatorilor respectă anumite reguli,
numite reguli sintactice.
La evaluarea unor expresii se obţine un anumit rezultat. Tipul rezultatului
stabileşte tipul expresiei. În consecinţă, putem avea următoarele tipuri de expresii:
a) de tip întreg (Ex: 12 + 159)
b) de tip real (Ex: 1,34 + 8,6)
c) de tip logic (Ex: 4 > 2 (TRUE))
d) de tip şir de caractere (Ex: "tastaţi o tastă pentru continuare").

5.3. Operaţiile de bază ce se efectuează

într-un algoritm de programare

Aceste operaţii se împart în patru mari categorii:

1. operaţii de intrare/ieşire
2. operaţii de atribuire
3. operaţii de decizie
4. operaţii de repetare

5.3.1. Operaţii de intrare/ieşire

Prin operaţie de intrare (de citire) se înţelege preluarea unei date de la un
dispozitiv de intrare (tastatura, discheta, Hard-disk) către memoria internă a
calculatorului, într-o zonă de memorie rezervată pentru aceasta, adică într-o
variabilă.
Pentru citire se utilizează comanda READ.
Prin operaţie de ieşire (de scriere) se înţelege preluarea unei date din
memoria internă a calculatorului, adică dintr-o variabilă, către un dispozitiv de
ieşire (monitor, imprimantă etc.).
Pentru scriere vom utiliza comanda WRITE.
Exemplu:
Algoritmul următor citeşte un număr întreg şi apoi îl tipăreşte.
BEGIN
INTEGER a
READ a
WRITE a
END

- 67 -
 5.3.2. Operaţii de atribuire
Prin operaţii de atribuire se reţine o anumită dată sau o anumită informație
într-o variabilă.
Exemplu:
a) v = data
b) v1 = a
c) v = expresie

5.3.3. Operaţii de decizie

În anumite situații trebuie ca într-un algoritm să se urmărească executarea
unui anumit set de comenzi, în funcție de contextul din momentul respectiv, adică
algoritmul informatic trebuie să permită alegerea unei anumite varinate de lucru în
funcție de ceea ce este necesar la un anumit moment. Pentru aceasta
programatorul trebuie să permită programului informatic să aleagă decizia corectă
în desfășurarea ulterioară a algoritmului de lucru.
Decizia în cadrul programelor informatice este realizată cu ajutorul operaţiei
IF. Forma generală a acestei operaţii este:
IF expresie logică
THEN  ..... operaţii ..... 
ELSE  ..... operaţii ..... 
ENDIF
Atunci când expresia logică primește valoarea „adevărat” („true”) se vor
executa comenzile existente pe ramura THEN, iar atunci când după evaluare
expresia logică primește valoarea „fals” („false”) se vor executa comenzile
informatice existente pe ramura ELSE.

5.3.4. Structuri repetitive

Una dintre structurile cel mai des utilizate în algoritmi este structura
repetitivă. Aceasta apare în două variante:
1. condiţionată anterior
a) WHILE ... DO
b) FOR
2. condiţionată posterior
REPEAT ... UNTIL

Structura WHILE ... DO este definită astfel:

WHILE expresie logică DO
instrucţiunea 1
instrucţiunea 2
............
END WHILE
Observaţie: Instrucţiunile din corpul comenzii (instrucţiunea 1,
instrucţiunea 2 etc.) se execută numai dacă expresia logică testată iniţial este
adevărată, deci ia valoarea TRUE. Se observă că la executarea acestei comenzi,
expresia logică este testată încă de la început și de aceea această structură este
o comandă condiţionată anterior.
Este indicat să utilizăm structura WHILE ... DO atunci când sunt îndeplinite
simultan două condiţii:
1. instrucţiunile subordonate se execută, de câte ori este cazul, numai dacă
este îndeplinită condiţia cerută;

- 68 -
 2. în momentul în care se intră în secvenţa repetitivă nu se ştie de câte ori
se va executa.

Structura de tip FOR este definită astfel:

FOR i : = a,b
instrucţiunea 1
instrucţiunea 2
............
END FOR
unde:
i - este o variabilă de tip INTEGER, numită variabilă de ciclare;
a,b - sunt două valori întregi numite valoare iniţială, respectiv valoare finală pentru
ciclare.

Structura de tip REPEAT ... UNTIL este definită astfel:

REPEAT
instrucţiunea 1
instrucţiunea 2
............
UNTIL expresie
Se observă că instrucţiunile din corpul operaţiei se execută întotdeauna cel
puţin o dată. Apoi se testează dacă ele se mai execută sau nu, în funcţie de
valoarea logică a expresiei din final. De aceea este numită structură repetitivă
condiţionată posterior.

- 69 -
 5.4. Prezentarea unor algoritmi de programare

Cu ajutorul calculatorului se pot rezolva rapid probleme din orice domeniu

de activitate. Trebuie însă ca programatorul să înţeleagă ce i se cere prin
respectiva problemă, să stabilească foarte clar datele şi informaţiile necesare la
intrare şi cele ce se vor obţine la ieşire, apoi să elaboreze algoritmul corect de
rezolvare a acelei probleme.
Vom prezenta în continuare cateva probleme destul de simple, care se
rezolvă rapid cu ajutorul calculatorului în cazul scrierii corecte a algoritmilor de
rezolvare.

Exemplul 1:
Se citeşte de la tastatură un număr natural "n". Să se calculeze următoarea
sumă:
S = 1 + 1*2 + 1*2*3 + ... + 1*2*3*...*n

Algoritmul de rezolvare a acestei probleme, scris într-un limbaj de tip

pseudo-cod este următorul:
BEGIN
INTEGER i, s, p, n
READ n
s:=0
p:=1
FOR i : = 1,n
p : = p*i
s:=s+p
END FOR
WRITE 'Suma este:', s
END.

Observaţie: Prin limbaj de tip „pseudo-cod” se înţelege o modalitate de scriere a

comenzilor necesare în desfăşurarea unui algoritm, dar această scriere nu
respectă regulile de sintaxă ale niciunui limbaj de programare. De asemenea, la
scrierea în pseudo-cod se pot utiliza cuvinte in forma dorită şi din limba dorită,
adica în pseudo-cod se pot scrie comenzile şi în limba română.

Exemplul 2:
Se citesc de la tastatură "n" numere întregi. Să se tipărească cel mai mare
număr dintre acestea (maximul).
BEGIN
INTEGER i, n, primul, nr, max
READ n
READ primul
max : = primul
FOR i : = 2,n
READ nr
IF nr > max
THEN max : = nr
END IF
END FOR

- 70 -
 WRITE 'Maximul este:', max
END.

Exemplul 3:
Se citeşte de la tastatură un număr natural n diferit de 0. Să se tipărească
suma cifrelor sale.
BEGIN
INTEGER n, s
READ n
s:=0
WHILE n < > 0 DO
s : = s + n MOD 10
n : = n DIV 10
ENDWHILE
WRITE s
END.
Verificare numerică:
Citim numărul n = 248
248  0 , 248 MOD 10 = 8 , s = 0 + 8 = 8 , n = 248 DIV 10 = 24 ;
24  0 , 24 MOD 10 = 4 , s = 8 + 4 = 12 , n = 24 DIV 10 = 2 ;
2  0 , 2 MOD 10 = 2 , S = 12 + 2 = 14 , n = 2 DIV 10 = 0 ;
0 = 0 , deci se va tipări s = 14.

Exemplul 4:
Se citeşte un număr natural n diferit de 0. Să se tipărească numărul obţinut
prin inversarea numărului citit iniţial.
BEGIN
INTEGER n, s
READ n
s:=0
WHILE n < > 0 DO
s : = s * 10 + n MOD 10
n : = n DIV 10
ENDWHILE
WRITE s
END.

Exemplul 5:
Să se calculeze suma primelor n numere naturale S = 1 + 2 + ... + n.
BEGIN
INTEGER i, n, s
READ n
i:=1
s:=0
REPEAT
s:=s+i
i:=i+1
UNTIL i > n
WRITE s
END.

- 71 -
 Aplicaţii

1. Să se elaboreze algoritmul pentru rezolvarea unei ecuaţii de gradul I cu

o necunoscută aX + b = 0 , unde a, b  R.

BEGIN
REAL a, b, x
READ a
READ b
IF a < > 0 THEN
x : = -b / a
WRITE ( "Soluţia este : ", x)
ELSE
IF b = 0 THEN
WRITE ("O infinitate de soluţii")
ELSE
WRITE ("Nu avem soluţii")
ENDIF
ENDIF
END
Observaţie: În matematică se poate presupune că a  0 pentru a se putea
efectua operația de împărțire. În programare nu este posibil acest lucru în mod
implicit (deoarece operatorul, din neatenţie, poate tasta cifra 0), de aceea este
nevoie de testarea valorii coeficientului a, iar în funcție de această valoare se
execută una dintre ramurile comenzii IF.

2. Se citesc de la tastatură trei numere întregi a, b, c. Să se tipărească în

ordine crescătoare aceste numere.

Ideea de lucru este:

- se compară primele două numere a şi b, ordonându-se crescător
- se încearcă plasarea lui c în locul corespunzător valorii pe care o are.

BEGIN
INTEGER a, b, c
READ a, b, c
IF a < b THEN
IF c < a THEN
WRITE ("Ordinea este:")
WRITE c, a, b
ELSE
IF c < b THEN
WRITE ("Ordinea este:")
WRITE a, c, b
ELSE
WRITE ("Ordinea este:")
WRITE a, b, c
ENDIF

- 72 -
 ENDIF
ELSE
IF c < b THEN
WRITE ("Ordinea este:")
WRITE c, b, a
ELSE
IF c < a THEN
WRITE ("Ordinea este:")
WRITE b, c, a
ELSE
WRITE ("Ordinea este:")
WRITE b, a, c
ENDIF
ENDIF
ENDIF
END

3. S-a depus la bancă o sumă de bani S. Ştiind că dobânda este p% pe

lună, să se afle ce sumă va fi în bancă după k luni.

BEGIN
REAL s, p, k, val
READ s
READ p
READ k
val =  s * p / 100 / 12  * k
WRITE ("Valoarea finala a depozitului este:")
WRITE val
END

unde în algoritm s-a notat:

s = suma de bani depusă în bancă
p = valoarea dobânzii
k = durata depozitului (numărul de luni calendaristice)
val = valoarea depozitului la finalul perioadei calendaristice de calcul

4. Să se elaboreze un program care schimbă între ele conţinutul a două

variabile, care au fost citite de la tastatură.

BEGIN
INTEGER a, b, c
READ a, b
c:=a
a:=b
b:=c
WRITE (" a = " , a )
WRITE (" b = " , b )
END

- 73 -
Observație: Așa cum se poate observa din implementarea algoritmilor de la
ultimele patru exemple prezentate, operația de citire a valorilor de intrare pentru
mai multe variabile se poate reprezenta fie prin operații succesive de citire
corespunzătoare fiecărei variable de intrare, fie printr-o singură operație de citire
cu mai mulți parametri, câte unul pentru fiecare variabilă de intrare.

5. Se citesc de la tastatură două valori întregi a şi b. Să se afişeze media

aritmetică a celor două numere.

BEGIN
INTEGER a, b
REAL medie
READ a, b
medie : = ( a + b ) / 2
WRITE ("Media este: " , medie )
END

6. Să se calculeze rădăcina pătrată a unui număr pozitiv citit de la

tastatură.

BEGIN
INTEGER nr, rad
WRITE ( 'Daţi numărul : ')
READ nr
IF nr >= 0 THEN
rad : = SQRT(nr)
WRITE ("Radicalul este: " , rad)
ELSE
WRITE ("Numărul este negativ ")
ENDIF
END

- 74 -
 BIBLIOGRAFIE

1. VASILE CRISTIAN, 2003 - Informatica – Curs pentru profil agricol.

Tipografia Universităţii din Craiova.
2. VASILE CRISTIAN, NICOLAE ILEANA, 2007 – Introducere în
informatică, Tipografia Universităţii din Craiova
3. DANCEA IOAN. , 1975 - Calculatoare electronice. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
4. DODESCU GH., APOSTOL C., BARON C., 1987 - Informatica. Editura
ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti
5. LIVIA E. MAGHETI, 2005 – Iniţiere în informatică, Editura Niculescu,
Bucureşti
6. DINU CRISTIAN, 2005 – Iniţiere în Windows, Editura Cartea de buzunar,
Bucureşti
7. KOVACS S., 2006 – Introducere în utilizarea sistemului de operare
Windows XP, Editura Albastra, Bucureşti
8. BĂLAN MIRCEA ş.a., 2008 – Iniţiere în Windows XP, Editura Arves,
Bucureşti
9. ARMĂŞELU FLORENTINA, 1999 - Microsoft WORD – Utilizare şi
aplicaţii. Editura INFO
10. CORINA SUCIU, IOANA POP, 1999 - Ghid de utilizare WORD -EXCEL,
Ed. Relief, Cluj-Napoca
11. LUMINIŢA IORDACHE, 2000 – Iniţiere în Word, Editura Cartea de
buzunar
12. LIANA KOVESI-MANDRAS, 2001 – Iniţiere în Microsoft Word, Editura
Donaris
13. ROŞCA Gh. ION, APOSTOL C., ROŞCA VALER , 1996 - Introducere în
programare: teorie şi practică PASCAL. Casa de Editură şi Presă
Viaţa Românească, Bucureşti
14. MARIAN Gh., PĂDEANU L., BĂDICĂ C. , 1992 - Limbajul PASCAL;
Îndrumar de laborator. Reprografia Universităţii, Craiova
15. BOIAN F., FRENŢIU M., 1995 - Programare PASCAL: Programe
ilustrative şi probleme propuse pentru elevi şi studenţi. Promedia
Plus Computers, Cluj-Napoca
16. * * * - Microsoft Office Word 2003 – Editura TEORA, Bucureşti

- 75 -
 TEST RECAPITULATIV

1. Primele calculatoare electronice, cele din generaţia I, în jurul cărui an au

apărut?
a) 1865
b) 1989
c) 1900
d) 1945
e) 1954

2. Ce se obţine din prelucrarea electronică a datelor?

a) memorii
b) sisteme informaţionale
c) informaţii
d) documente
e) fişiere

3. Unde pot fi stocate datele şi informaţiile ce se utilizează în activităţile de

prelucrare electronică?
a) soft
b) memorii
c) litere sau cifre
d) tastatura
e) depozite

4. Din punctul de vedere al destinaţiei, calculatoarele electronice pot fi:

a) performante
b) de ultimă generaţie
c) numerice
d) laptopuri
e) specializate

5. Câteva dintre avantajele lucrului cu calculatorul electronic sunt:

a) operativitate în prelucrarea datelor şi obţinerii informaţiilor
b) pornire automată
c) eliminarea rapidă a altor concurenţi de pe piaţa de profil
d) prelucrează un volum mare de date şi informaţii
e) înlăturarea rapidă a erorilor apărute, a confuziilor, întârzierilor şi a altor
aspecte negative

6. Care dintre următoarele elemente reprezintă componente de bază ale

unui calculator electronic?
a) sistemul de operare Windows
b) monitorul
c) aplicaţia Microsoft Word
d) modem-ul de conectare la reţea
e) tastatura

- 76 -
 7. Care dintre următoarele variante se regăsesc la clasificarea tipurilor de
taste ale unui calculator?
a) de copiere
b) de corectare
c) de editare
d) de verificare
e) de control

8. Care este rolul unui sistem de operare pentru un calculator electronic?

a) elimină posibilitatea de dezmembrare a calculatorului
b) are rol de a gestiona memoria calculatorului
c) interpretează comenzile operatorului
d) asigură operatorul pentru eventuale accidente de lucru
e) asigură deschiderea sesiunii de lucru

9. Prin ce metode se poate activa o iconiţă?

a) prin deplasearea cursorului mouse-ului deasupra ei
b) prin dublu ENTER pe iconiţă
c) prin click-stânga pe iconiţă apoi ENTER
d) prin dublu-click pe iconiţă
e) prin click-dreapta pe iconiţă, apoi OPEN din meniul vertical

10. Prin ce comandă a interpretorului de comenzi se poate face apelarea

(chemarea) unui director existent?
a) OPEN
b) MD
c) DIR
d) RENAME
e) CD

11. Prin ce comandă a interpretorului de comenzi se poate face afisarea

conţinutului unui director în care ne aflăm?
a) CALL
b) DIR
c) OPEN
d) ENTER
e) VIEW

12. Prin ce comandă a interpretorului de comenzi se poate obţine

ştergerea ecranului?
a) DELETE
b) CLEAR
c) CANCEL
d) CLRSCR
e) SCREEN

13. Prin ce comandă a interpretorului de comenzi se poate efectua ieşirea

din această aplicaţie?
a) BREAK
b) EXIT

- 77 -
 c) OUT
d) DELETE
e) END

14. Aplicaţia Windows Explorer este utilizată pentru:

a) lucrul cu ferestre pe monitor
b) deschiderea sistemului de operare Windows
c) scrierea unor documente
d) gestiunea memoriei unui calculator
e) navigarea pe Internet

15. În lucrul cu aplicaţia Windows Explorer, când se doreşte selectarea prin

click-stânga a mai multor fişiere situate în locuri diferite pe ecran se ţine apăsată
tasta:
a) ALT
b) ENTER
c) TAB
d) SHIFT
e) CTRL

16. În lucrul cu aplicaţia Windows Explorer, când se doreşte copierea unor

fişiere selectate se utilizează opţiunile:
a) ALT şi ENTER
b) COPY şi CUT
c) CUT şi PASTE
d) SHIFT şi COPY
e) COPY şi PASTE

17. În lucrul cu aplicaţia Microsoft Word pentru a salva un fişier se utilizează

opţiunea:
a) OPEN
b) PRINT
c) SAVE AS
d) INSERT
e) VIEW

18. În lucrul cu aplicaţia Microsoft Word pentru setarea paginii unui

document se utilizează opţiunea:
a) EDIT
b) PAGE
c) PROPERTIES
d) VIEW
e) PAGE SETUP

19. În lucrul cu aplicaţia Microsoft Word, când se doreşte mutarea unui text
selectat se utilizează opţiunile:
a) COPY şi CUT
b) CUT şi PASTE
c) SHIFT şi COPY
d) COPY şi PASTE

- 78 -
 e) ALT şi ENTER

20. Pentru inserarea paginilor unui document editat cu aplicaţia Microsoft

Word se utilizează opţiunea:
a) PAGE
b) VIEW
c) PROPERTIES
d) PAGE NUMBERS
e) PAGE SETUP

21. Pentru inserarea unei casete de text într-un document editat cu aplicaţia
Microsoft Word se utilizează opţiunea:
a) TEXT BOX
b) EDIT
c) WINDOW
d) TABLE
e) FONT

22. Pentru inserarea unei imagini într-un document editat cu aplicaţia

Microsoft Word se utilizează opţiunea:
a) VIEW
b) PICTURE
c) PARAGRAPH
d) PASTE
e) PREVIEW

23. Pentru editarea unei enumerări într-un document creat cu aplicaţia

Microsoft Word se utilizează opţiunea:
a) EDIT
b) BREAK
c) BORDERS AND SHADING
d) BULLETS AND NUMBERING
e) ROWS

24. Pentru ataşarea unei note explicative într-un document editat cu

aplicaţia Microsoft Word se utilizează opţiunea:
a) FORMAT
b) FIND
c) TEXT BOX
d) FONT
e) FOOTNOTE

25. Pentru semnelor de carte într-un document editat cu aplicaţia Microsoft

Word se utilizează opţiunea:
a) BREAK
b) BORDERS AND SHADING
c) BOOKMARK
d) BULLETS AND NUMBERING
e) FOOTNOTE

- 79 -
 26. Pentru încadrarea unui text cu un chenar într-un document creat cu
aplicaţia Microsoft Word se utilizează opţiunea:
a) EDIT
b) BREAK
c) BORDERS AND SHADING
d) BULLETS AND NUMBERING
e) TABLE

27. Pentru inserarea unui tabel într-un document editat cu aplicaţia

Microsoft Word se utilizează opţiunea:
a) INSERT
b) EDIT
c) TABLE
d) PICTURE
e) TEXT BOX

28. Pentru ordonarea informaţiilor dintr-un tabel aflat într-un document

editat cu aplicaţia Microsoft Word se utilizează opţiunea:
a) SEARCH
b) SORT
c) FORMAT
d) SELECT ALL
e) TABLE

29. Pentru efectuarea unui calcul tabelar utilizând informaţiile numerice

dintr-un tabel aflat într-un document editat cu aplicaţia Microsoft Word se
utilizează opţiunea:
a) NUMBERS
b) FORMAT
c) FORMULA
d) TABLE
e) SORT

30. La scrierea unui algoritm de programare, comanda care permite citirea

unor valori de intrare este:
a) ENTER
b) WRITE
c) READ
d) INSERT
e) REPEAT

31. În scrierea unui algoritm de programare, comanda care indică alegerea

unei decizii, în funcţie de îndeplinirea sau nu a unei condiţii, este:
b) IF
c) FORMAT
d) INSERT
e) WRITE
f) WHILE

- 80 -
 32. În scrierea unui algoritm de programare, comanda care indică
efectuarea unui grup de comenzi de un anumit număr de ori, foarte bine
determinat, este:
a) WRITE
b) READ
c) FORMAT
d) INSERT
e) FOR

33. În scrierea unui algoritm de programare, comanda care indică

efectuarea unui grup de comenzi de un anumit număr de ori, în funcţie de
îndeplinirea sau nu a unei condiţii ce este testată inițial, este:
a) INSERT
b) WHILE
c) WRITE
d) IF
e) BEGIN

34. În scrierea unui algoritm de programare, comanda care indică

efectuarea unui grup de comenzi de un anumit număr de ori, în funcţie de
îndeplinirea sau nu a unei condiţii ce este testată la final, este:
a) REAL
b) END
c) DO
d) WHILE
e) REPEAT

- 81 -
 Anexa
Cele mai utile scurtături de taste
în Microsoft Word
Există foarte multe scurtături de taste în Microsoft Word, la fel ca în orice alt
program informatic. Diferența este că, având în vedere cât de mult se folosește Microsoft
Word la birou, ar fi recomandabil să se cunoască o mare parte dintre ele.
Indiferent de domeniul de activitate pe care îl întreprindeți, dacă acesta implică
utilizarea unui computer, aproape inevitabil, veți petrece o perioadă de timp în Word. Este
unul dintre cele mai populare programe din toate timpurile, pe lângă sistemul de operare
Windows. Tocmai din acest motiv, Microsoft îl îmbunătățește în permanență.
Există totuși și o constantă, iar aceea ține de numărul de scurtături de taste în Word
pe care le puteți folosi pentru a fi mai eficienți. Deși sunt adăugate aproape de fiecare dată
unele noi, câteva sute rămân neschimbate. Mai jos vom detalia cele mai utile dintre ele, în
două articole. Ca fapt divers, mult dintre aceste scurtături funcționează și în alte aplicații
din suita Microsoft Office, în alte editoare de text sau chiar și pe o pagină web.

Scurtături de taste în Word pentru o eficiență sporită

CTRL + N – Creează un document nou.

CTRL + O – Deschide un fișier existent.

CTRL + W – Închide documentul deschis.

CTRL + S – Inițial, salvează documentul. Apăsările ulterioare pe CTRL + S salvează

modificările aduse documentului deschis.

F12 – Salvează documentul sub un nume specificat de utilizator.

CTRL + P – Imprimă documentul. Examinează documentul înaintea imprimării.

CTRL + F6 – Alternează între mai multe document Word deschise în același timp.

ALT + F, urmat de R – Afișează lista documentelor recente.

Navigarea rapidă în document și prin ferestre de Word

Săgeată dreapta / Săgeată stânga – Mută cursorul la dreapta sau la stânga câte un caracter.

CTRL + Săgeată dreapta / CTRL + Săgeată stânga – Mută cursorul la dreapta sau la stânga
câte un cuvânt.

End / Home – Mută cursorul la începutul sau sfârșitul unei linii de text.

- 82 -
Săgeată în sus / Săgeată în jos – Mută cursorul pe linia ulterioară sau anterioară de text.

CTRL + Săgeată în sus / CTRL + Săgeată în jos – Mută cursorul un paragraf mai sus sau
mai jos.

Page Up / Page Down – Mută cursorul mai sus sau mai jos câte o pagină.

ALT + CTRL + Page Down / ALT + CTRL + Page Up – Mută cursorul la începutul sau
sfârșitul textului pe care îl aveți afișat pe ecran.

CTRL + End / CTRL + Home – Mută cursorul la finalul sau începutul documentului.

F6 – Alternează printre paginile meniului principal (ribbon)

CTRL + G / F5 – Mută cursorul la o pagină semn de carte, notă de subsol, tabel,

comentariu sau imagine.

ALT + CTRL + Z – Poziționează cursorul la ultima locație din document în care s-a
realizat o modificare. Funcționează până la patru pași în urmă.

Shift + F5 – Afișează ultima modificare sau revizie adusă unui document. Funcționează și
imediat după deschiderea unui document.

CTRL + Shift + F5 – Definește sau editează semne de carte și poziționează cursorul la ele.

Tab – Mută cursorul pe următoarele elemente interactive dintr-o fereastră.

Shift + Tab – Mută cursorul pe elementele interactive anterioară dintr-o fereastră.

CTRL + Tab – Afișează paginile ulterioare de meniu dintr-o fereastră.

CTRL + Shift + Tab – Afișează paginile anterioare de meniu dintr-o fereastră.

Alt + o literă subliniată – Selectează sau activează opțiunea indicată de litera respectivă.

Selectarea textului prin scurtături de taste în Word

O porțiune de text se poate selecta în foarte multe moduri folosind mouse-ul. Cu un

dublu click pe un caracter dintr-un cuvânt selectați întregul cuvânt. Cu un triplu – click pe
un caracter dintr-un cuvânt, selectați întregul paragraf din care face parte. Cu click stânga
apăsat oriunde în document și mutând mouse-ul în sus, în jos, în stânga sau la dreapta,
selectați întreaga zonă din document până la poziția actuală a cursorului. Există însă și
multe scurtături de taste pentru o precizie sporită în efectuarea acestor operațiuni. Pentru a
anula selecția, este suficient să apăsați pe săgeată stânga sau săgeată dreapta de pe tastatură
și veți poziționa cursorul, iar cursorul va rămâne la începutul sau finalul selecției.

Shift + Săgeată dreapta / Shift + Săgeată stânga – Selectează câte un caracter în dreapta sau
în stânga de la poziția actuală a cursorului și extinde selecția curentă cu câte un caracter.

- 83 -
CTRL + Shift + Săgeată dreapta / CTRL + Shift + Săgeată stânga – Selectează câte un
cuvânt în dreapta sau în stânga de la poziția actuală a cursorului și extinde selecția curentă
cu câte un cuvânt.

Shift + End / Shift + Home – Selectează până la capătul sau începutul rândului curent, de la
poziția cursorului și extinde selecția curentă până la capătul sau începutul rândului.

Shift + Săgeată în jos / Shift + Săgeată în sus – Selectează câte un rând din document în
sus sau în jos și extinde selecția actuală cu câte un rând în direcția specificată.

Shift + Page up / Shift + Page down – Selectează câte o pagină din document în sus sau în
jos și extinde selecția curentă cu câte o pagină în direcția menționată.

CTRL + Shift + End / CTRL + Shift + Home – Selectează de la poziția cursorului până la
începutul sau finalul documentului și extinde selecția până la începutul sau finalul
documentului.

Alt + CTRL + Shift + Page Down / Alt + CTRL + Shift + Page up – Selectează până la
începutul sau capătul părții din document vizibile pe ecran și extinde selecția până la
începutul sau capătul parți din document vizibile pe ecran.

CTRL + A – Selectează întregul conținut al documentului.

F8 – Activează modul selecție (Extended) și anulează necesitatea apăsării tastei Shift

pentru extinderea sau micșorarea selecției. Cu acest mod activat, este suficient să apăsați
pe săgeți și tastele Page up / Page down pentru a mări sau micșora selecția.

F8 / Shift + F8 – Mărește sau micșorează unitatea cu care se extinde selecția – cuvânt,

paragraf sau întregul document.

ESC – Dezactivează modul selecție.

F8 – Extinde o selecție până la o anumită poziție din document.

Scurtături de taste în Word pentru editare rapidă

CTRL + Z – Anulează ultima operațiune.

CTRL + Y – Aplică din nou acțiunea anulată anterior.

CTRL + C – Copiază în memorie textul sau elementul din document selectat.

CTRL + X – Decupează în memorie textul sau elementul din document selectat.

CTRL + V – Lipește la poziția cursorului textul sau elementul din memorie copiat sau
decupat anterior.

CTRL + Shift + C – Copiază stilul de formatare al unui text.

- 84 -
CTRL + Shift + V – Aplică stilul de formatare copiat anterior pe un text selecat.

CTRL + ALT + V – Paste Special (Lipește un set de informații cu mai multe opțiuni).

CTRL + V, după care CTRL, după care K – Lipește un text la poziția cursorului păstrând
formatarea sa originală.

CTRL + V, după care CTRL, după care T – Lipește un text la poziția cursorului, dar ignoră
formatarea sa originală.

CTRL + F3 – Decupează un text în memoria Spike – un clipboard suplimentar, separat de

cel standard.

CTRL + Shift + F3 – Lipește un text din Spike la poziția cursorului.

ALT + Shift + R – Copiază antetul sau subsolul secțiunii anterioare din document în
secțiunea curentă.

- 85 -