Lucrarea nr.

Cercetarea solului pe teren din punct de vedere agrotehnic; profilul

cultural al solului; recoltarea probelor de sol pentru analize agrotehnice;
sonde şi unelte pentru recoltarea probelor

1.1. Introducere

Solul, principalul mijloc de producţie din agricultură stă în atenţia cercetării şi

practicii agricole de păstrarea fertilităţii lui depinzând securitatea alimentară a
unei naţiuni. In acest sens, orice lucrare agrotehnică sau de îmbunătăţiri
funciare trebuie să aibă în vedere menţinerea şi sporirea proprietăţilor de
fertilitate ale solului. Dintre problemele posibile menţionam : eroziunea solului
prin apă sau vânt, scăderea conţinutului de humus, sărăturarea secundară,
compactarea, degradarea structurii ş.a.

1.1. Cercetarea solului din punct de vedere agrotehnic; profilul cultural al

solului

Prin profil cultural al solului se înţelege succesiunea straturilor de sol,

individualizate prin măsurile de folosinţă agricolă şi prin interacţiunea acestora
cu factorii naturali.

Solul a luat naştere prin procese specifice de dezagregare şi alterare a

materialului parental precum şi sub influenţa vegetaţiei spontane. El este format
din straturi denumite orizonturi pedologice. Prin luarea în cultură, sub influenţa
lucrărilor agricole specifice (lucrări ale solului, irigaţie, folosirea
îngrăşămintelor, lucrări de îmbunătăţiri funciare) solul a suferit modificări care
au condus la apariţia “straturilor” de sol. Profilul cultural al solului cuprinde
două straturi : stratul arat (S.A.) şi stratul nearat (S.N.A.) ; în anumite condiţii
mai pot apare harpanul(Hp) sau podul brazdei şi stratul de îndesare profundă
(I.P.)

Pentru observarea profilului cultural al solului se sapă o groapă de profil

cu dimensiunile celei de la profilul pedologic. Locul se alege ca fiind
reprezentativ pentru zonă, evitându-se locurile unde s-a depozitat vreun
material străin solului (moloz, gunoi de grajd, amendamente sau îngrăşăminte
ş.a.).

Stratul arat este porţiunea de la suprafaţă până la o anumită adâncime, care

este lucrată de organele plugului ; se mai numeşte strat arabil şi are grosimea
cuprinsă între 10-30 cm, cuprinzând o parte din orizontul A, când acesta este
gros sau întreg orizontul A şi o parte din orizontul inferior când orizontul A este
subţire. Ca grosime, stratul arat poate fi :

- superficial de 10-15 cm

- mijlociu de 15-20 cm

- adânc de 20-25 cm

- foarte adânc de 25-30 cm

Un strat arat mai profund determină condiţii de vegetaţie mai bune

pentru plante prin mărirea capacităţii de reţinere a apei, îmbunătăţirea regimului
de aer şi al substanţelor minerale. Culoarea este specifică orizontului
pedogenetic dar din cauza aeraţiei accentuate are loc o mineralizare mai intensă
a substanţei organice ceea ce determină o uşoară schimbare a culorii în mai
deschis. Stratul arat este mai afânat şi mai puţin compact decât stratul nearat.

In legătură cu textura, în zonele mai ploioase sau din cauza irigaţiei, se

poate observa o uşoară migrare a argilei din stratul superficial. Structura
prezintă elemente specifice, glomerulare şi granulare, mai rar poliedrice
angulare şi subangulare. O altă caracteristică a acestui strat este că, an de an,
solul de la suprafaţă, cu structura stricată prin lucrările solului este introdus prin
arătură la fundul brazdei unde sub influenţa umidităţii mai mari, a rădăcinilor,
se restructurează. Deasemenea, acest strat conţine un număr mare de
microorganisme ce se dezvoltă mai ales pe seama resturilor de rădăcini, tulpini
şi seminţe de buruieni.

Conţinutul de apă al acestui strat este variabil din cauza

evapotranspiraţiei şi precipitaţiilor. Reacţia este, deasemenea, diferită de cea a
stratului nearat.

Stratul nearat reprezintă continuarea în adâncime a stratului arat, până la

adâncimea la care pătrund rădăcinile sau până la roca mamă. Acest sol nu este
răscolit de uneltele agricole dar este explorat de rădăcinile plantelor. Se mai
numeşte strat subarabil, sol nearat sau subsol şi cuprinde orizonturi genetice
diferite în funcţie de tipul de sol şi de grosimea orizonturilor. In funcţie de
grosime acesta poate fi :

- superficial (0,5 m)

- mijlociu (1,0 m )

- adânc (1,5 m)

- foarte adânc (2,0 m)

Culoarea acestui strat este dată de orizonturile pedologice constituente.

Textura este, deasemenea, caracteristică condiţiilor pedogenetice dar, ca o
particularitate, se observă o oarecare migrare a particulelor fine din stratul arat.
Structura este specifică, cu agregate mai mari şi mai tasate, de regulă de tipul
poliedrică angulară, prismatică dar şi columnară şi şistuoasă.

Compactitatea este mai mare decât a stratului arat, porozitatea mai

redusă iar aerul existent are compoziţia diferită faţă de aerul atmosferic.
Umiditatea din acest strat nu prezintă amplitudinile din stratul arat.
Deasemenea, conţinutul de elemente minerale este mai scăzut din cauza
activităţii bacteriene şi a conţinutului de materie organică mult diminuate faţă
de stratul arat.

Podul brazdei este constituit dintr-un strat de sol gros de 5-20 cm ce poate
apare în situaţia când solul este arat în aceeaşi direcţie şi la aceeaşi adâncime,
an de an. Dacă la acestea se adaugă şi umiditatea mare, talpa plugului (plazul )
tasează puternic stratul de sol inferior din cauza greutăţii plugului. Repetarea
acestui fenomen conduce la formarea acestei zone, caracterizată prin
compactare puternică ce are drept rezultat limitarea sau chiar oprirea infiltrării
apei şi a pătrunderii rădăcinii. Evitarea formării hardpanului se obţine prin
efectuarea arăturii la adâncimi şi pe direcţii diferite de la an la an. Afânarea
acestui strat se face cu organe de tip scormonitor ce se montează la plug.

Indesarea profundă este stratul ce se formează uneori, toamna, la transportul

producţiei, pe vreme umedă, când solul se tasează pe adâncime mare, sub
adâncimea de lucru a plugului. Acest strat este mai puţin tasat decât harpanul
dar din cauza compactării determină scăderea capacităţii de înmagazinare a
apei, pătrunderea rădăcinilor şi regimul substanţelor minerale.

Prevenirea formării stratului de îndesare profundă este cea mai bună

măsură însă, odată instalată, sunt necesare lucrări de afânare profundă, fără
întoarcerea brazdei (scarificare).

1.3. Executarea şi descrierea profilului cultural

Pentru studiul profilului cultural al solului se execută gropi de profil, ca

şi în cazul profilului pedologic, de 1,5 m adâncime. Locul se alege astfel încât
să fie reprezentativ, să nu fi suferit modificări ale straturilor prin lucrări de
terasamente sau alte lucrări. Numărul de profile se stabileşte în funcţie de
neuniformitatea terenului făcându-se câte un profil pentru fiecare formă de
relief. Groapa de profil se sapă cu un perete drept, orientat cu faţa spre sud
pentru o mai bună vizibilitate iar celălalt, în trepte, pentru o mai bună
accesibilitate şi pentru a săpa un volum mai mic de sol. Depozitarea solului se
face lateral pentru a putea aprecia corespunzător stratul superficial. Peretele
vertical se împrospătează prin desprinderea unor porţiuni de sol pe lăţimea de
10-20 cm, astfel încât solul să apară în ruptură naturală. Se delimitează apoi
straturile de sol în funcţie de compactitate care se stabileşte cu ajutorul unui
cuţit ce se înfige în sol pe distanţe scurte începând de la suprafaţă. Se
întocmeşte apoi o fişă pentru fiecare profil, în care se menţionează
caracteristicile straturilor existente ( grosime, culoare, textură, structură,
compactitate, umiditate, rădăcini, crăpături, stagnarea apei, grad de
îmburuienare ş.a.).

1.4. Recoltarea probelor de sol pentru analize agrotehnice

Probele de sol pentru analize agrotehnice se pot lua fie din groapa de
profil, pe diferite adâncimi, fie de la suprafaţa solului. In acest scop, suprafaţa
exploataţiei trebuie împărţită în parcele cu caracteristici asemănătoare în ceea
ce priveşte relieful, expoziţia şi alte însuşiri ce pot fi observate prin simpla
parcurgere a terenului cu piciorul. Aceste parcele se numesc unităţi analitice.

Din groapa de profil se iau probe de jos în sus, pentru a evita căderea solului pe
straturile inferioare. Se pot folosi două metode : metoda fâşiilor şi metoda “la
alegere”. Prin metoda fâşiilor se iau probe din 10 în 10 cm sau din 20 în 20 cm
pe toată lungimea profilului. Prin metoda “la alegere” se recoltează probe
numai din mijlocul fiecărui strat identificat.

Probele se iau pe adâncimi de 5-10 cm, se mărunţesc, se ambalează în săculeţi

de pânză sau pungi de hârtie rezistentă. Sunt necesare probe de 1-2 kg care se
etichetează menţionând unitatea agricolă, localitatea, numărul profilului, stratul
de sol şi adâncimea de la care s-a luat proba.

Pentru cercetarea solului de la suprafaţă se pot lua probe numai din stratul arat,
pe unităţi analitice care pot coincide cu parcelele sau solele asolamentului.
Suprafaţa obişnuită a unei unităţi analitice este cuprinsă între 25-50 ha.
Repartizarea punctelor pentru recoltarea probelor individuale se poate face
încadrând suprafaţa respectiveă în zig-zag sau pe direcţiile diagonalelor. In mod
obişnuit, numărul probelor individuale este de 50. Pentru câmpuri
experimentale se iau 5-10 probe pentru fiecare hectar şi 3-6 probe pentru fiecare
variantă. Recoltarea probelor individuale este urmată de omogenizarea şi
reţinerea unei probe medii de 1-5 kg. Probele ce suferă modificări imediate prin
uscare se analizează imediat după aducerea în laborator. Celelalte probe sunt
mai întâi uscate la aer, ferite de vapori de substanţe chimice sau razele directe
ale soarelui. După eliminarea materialului de schelet prin cernere, solul este
păstrat în borcane de sticlă cu dop rodat.

Pentru analiza structurii este necesar ca solul din care se ia proba să fie
reavăn pentru a nu modifica forma şi mărimea elementelor structurale.

1.5. Sonde şi unelte pentru recoltarea probelor

a. Sonda Nekrasov.

Este singura sondă care se foloseşte la recoltarea solului în structură naturală.

Prezintă o tijă de 80 cm, cu mânere în forma literei T iar la partea inferioară are
înşurubată caseta cilindrică cu cap tăietor în care se introduce cilindrul de 10x5
cm în care se recoltează sol.

b. Sonda Kalentiev.

Este constituită dintr-un cilindru metalic cu o tijă în formă de T, de 80 cm.

Cilindrul este segmentat pe jumătate din diametru din 2 în 2 cm, rezultând 10
gradaţii. Diametrul este de 8 cm. Separarea straturilor de sol se face cu ajutorul
unui cuţit cu mâner de lemn. Se foloseşte în special la determinarea gradului de
infestare a solului cu seminţe de buruieni.

c. Cilindrii

Principalii cilindri folosiţi în trecut au fost cei de tip Nekrasov, de 10x5 cm însă
s-a constatat că aceştia contribuie la tasarea stratului superficial al solului
recoltat în procesul prelevării probei. Din acest motiv s-a trecut la folosirea
cilidrilor de 5x5 cm iar tendinţa este de a se ajunge la 5x7 cm, tocmai pentru a
minimiza tasarea stratului superior de sol recoltat. In occident se folosesc
cilindri cu diametre şi înălţimi care totalizează un volum exact, de 100 cm3 sau
250 cm3 prevăzuţi cu ciocan special, dispozitiv de ghidare şi cap de batere.
Scoaterea cilindrului se face cu casmaua care se introduce oblic, la baza
cilindrului.

Fig. 1 Cilindri cu diametre diferite, de 53, 60 şi 80 mm şi înălţimea de 5 cm.

Cilindru, capul de batere şi ghidajul cilindrului. Caseta pentru transportul a 24
de cilindri de 100 cm3 sau a 10 cilindri de 250 cm3

d. Sonda telescopică.

Poate recolta sol de la adâncimi cuprinse între 30 – 90 cm în funcţie de părţile

telescopice care i se pot ataşa. Este prevăzută cu un ciocan special care să nu
formeze schije sau să alunece. Solul se desprinde din sondă cu ajutorul unei
linguriţe şi se poate curăţa cu o perie specială. Pe măsură ce creşte adâncimea,
corpul sondei este mai îngust, pentru a uşura pătrunderea.
Lucrarea 2

Principalii indici hidrofizici ai solului şi interpretarea lor

2.1.Introducere

Primele organisme vegetale au evoluat în apă de unde au colonizat

uscatul prin perfecţionarea unui organ specializat în extragerea apei din noul
mediu – rădăcina. Conţinutul de apă atât al organismelor vegetale cât şi animale
este de peste 70 % de unde reiese nevoia constantă de apă care reprezintă
mediul unde se desfăşoară reacţiile vitale. Solul funcţionează ca un adevărat
rezervor capabil să reţină o anumită cantitate de apă. Pentru ca apa să intre în
plantă însă, este nevoie ca celula din care este constituit perişorul absorbant să
aibă presiunea osmotică (presiunea care se manifestă în interiorul lichidului)
mai marre decât presiunea cu care este reţinută apa în sol. Astfel, prin
membrana semipermeabilă a perişorului radicular vor trece moleculele de apă
din soluţia solului în celulă pentru echilibrarea presiunii cu care este reţinută
apa. Rezultă că apa se mişcă dintr-un loc unde este reţinută mai slab către
un altul unde este reţinută mai puternic. Aceasta explică ofilirea plantelor
când solul este prea uscat deoarece presiunea cu care este reţinută în sol devine
mai mare decât cea cu care este reţinută în perişorul absorbant şi apa iese din
plantă pentru a echilibra cele două atracţii. Dar de ce este reţinută apa de către
sol ? Dacă ne imaginăm cele mai mici particule din care este constituit solul şi
apa, acestea sunt atomi, ioni şi molecule. O moleculă este formată prin legarea
mai multor atomi prin punere în comun de electroni; un ion rezultă prin
pierdearea sau acceptarea a 1, 2 sau trei electroni ceea ce (ţinând seama că
electronii sunt negativi din punct de vedere electric) determină sarcina negativă
sau pozitivă după cum atomul acceptă sau cedează aceşti electroni. Molecula
de apă însă nu are o sarcină electrică propriu-zisă ci un “efect” de sarcină
deoarece atomii de hidrogen şi oxigenul nu cedează sau acceptă electroni ci pun
în comun. Acest efect de sarcină este generat de forma hibridă a orbitalilor
comuni care generează o uşoară afinitate pozitivă la polul cu surplus de
electroni şi negativă la cel unde se află atomii de hidrogen. Rezultatul este
polarizarea moleculei de apă care deşi este foarte slabă în comparaţie cu
“sarcina întreagă“ a unui ion influenţează aproape tot comportamentul fizic al
apei. Astfel, solul, care conţine aproape în totalitate substanţe polare, atrage apa
cu polul negativ sau pozitiv, în funcţie de polaritatea ionului. Dacă toate
orificiile solului ar fi unse cu o substanţă nepolară (grăsime) atracţia dintre sol
şi apă nu ar mai avea loc.

2.2.Umiditatea actuală a solului

Cea mai simplă informaţie asupra apei solului se obţine cunoscând

cantitatea de apă a acestuia (Canarache, 1990). Umiditatea actuală a solului se
exprimă sub formă de procente din masa solului uscat care, fiind o cantitate
invariabilă, reprezintă 100 % . Astfel :

Sol uscat(grame) ………………….100%

apa (grame) …………...………….. x %

De aici, procentul pe care îl va avea apa este

U% = apa (grame) x 100 / s.uscat (grame)

Metoda de bază pentru determinarea umidităţii solului este metoda uscării în

etuvă care constă în prelevarea din câmp a unei probe de sol, cântărirea probei
umede de sol, introducerea în etuvă la temperatura de 105 °C până la uscare
completă şi cântărirea ei după aceasta(Canarache, 1990).

Metodele indirecte folosesc corespondenţa dintre unele fenomene fizice cum

sunt transmiterea curentului electric, presiunea aerului sau absorbţia radiaţiei şi
conţinutul de apă. Cea mai convenabilă dintre aceste este metoda neutronică. Se
folosesc, deasemenea, metoda tensiometrelor, metoda electrometrică ( a
blocurilor de gips) ş.a. Metodele indirecte au avantajul de a fi nedistructive,
oferă posibilitatea urmăririi continue în timp, sunt rapide, adesea cu posibilităţi
de automatizare a rezultatelor. Precizia lor însă este mai redusă decât a uscării
în etuvă şi este nevoie de calibrarea aparaturii pentru fiecare sol în parte.

Fig Tensiometru Fig. Aparat pentru determinarea

umidităţii prin metoda electrică

Valorile umidităţii actuale nu oferă indicaţii suficiente asupra condiţiilor pe care

le oferă solul respectiv culturilor; de aceea este necesar să se analizeze valorile
umidităţii în comparaţie cu valorile indicilor hidrifizici care definesc
accesibilitatea apei solului pentru plante şi anume coeficientul de ofilire şi
capacitatea de câmp( Canarache, 1990).

2.3.Energia de reţinere a apei de către sol; noţiunea pF

Am văzut că solul atrage apa pentru că ambele sunt substanţe polare.

Apa se leagă de coloizii solului sub formă de pelicule însă energia cu care sunt
legate acestea diferă de distanţa faţă de particula de sol. Primele pelicule sunt
atrase cu forţe foarte mari, de ordinul a mii de atmosfere (de fapt presiuni). Pe
măsură ce grosimea peliculei creşte, energia de reţinere scade până la valori de
sutimi de atmosferă. Pentru a oferi o mai bună înţelegere a acestui fenomen,
Schofield (1935, citat de Canarache 1990) a introdus termenul de pF după
modelul pH. El a asimilat presiunea de o atmosferă cu 1000 cm presiune
hidrostatică a unei coloane de apă şi pF=3 ; 0,1 atmosfere cu 100 cm coloană de
apă şi pF=2; 10 atmosfere cu 10 000 cm coloană de apă şi pF=4 ş.a.m.d. La ce
ne ajută acest lucru? Diferitele tipuri de sol în ceea ce priveşte textura,
conţinutul de materie organică, săruri ş.a., au energii diferite de reţinere a apei.
Dacă apa accesibilă plantelor este cuprinsă între CO şi Cc, aceste valori sunt
foarte diferite de la un sol la altul (spre exemplu CO la solul nisipos este de cca
1-3 % iar la un sol argilos de cca 10-14 % iar Cc la nisip este de cca 6-12 % iar
la solul argilos de cca 20-26 %). Exprimarea acestor indici însă, în funcţie de
energia de reţinere a apei, este unitară. Astfel, CO corespunde unei energii de
reţinere de cca pF = 4,2 iar Cc de pF = 2,2 indiferent de tipul de sol.

Există un aparat pentru determinarea pF. Acest aparat este prevăzut cu trei
camere în care se analizează solul recoltat în cilindri pentru domenii ale pF de
la 0-2 în prima cameră, a doua de la 2-2,7 pF iar a treia, de la 2,7-4,2 pF.
Primele două camere pot analiza 40 de cilindri într-o serie iar cea de-a treia, 15.

2.4. Formele de apă ale solului, legată fizic

- apa legată, adsorbită de sol din vaporii de apă ai atmosferei cu forţe

foarte mari, puţin mobilă şi inaccesibilă plantelor.

- apa capilară, reţinută în porii de dimensiuni reduse prin fenomenul de

capilaritate datorat tensiunii superficiale; este mobilă şi accesibilă plantelor.

- apa gravitaţională, prezentă uneori în porii largi ai solului, foarte

mobilă, slab reţinută, se pierde rapid prin infiltraţie sau scurgere; este, în
principiu, accesibilă plantelor dar practic acestea nu pot beneficia de ea tocmai
din cauză că se pierde rapid din sol.

2.5.Coeficientul de higroscopicitate(CH)

Solul complet uscat aflat în contact cu o atmosferă care conţine vapori

de apă absoarbe apa în această stare până la atingerea unui echilibru între
presiunea parţială a vaporilor de apă din atmosferă şi cea cu care este reţinută
apa de către sol; acest fenomen se numeşte higroscopicitate. Coeficientul de
higroscopicitate reprezintă umiditatea care se realizează în aceste condiţii, în
cazul folosirii unei atmosfere cu umiditatea relativă de 94.3%. Determinarea se
efectuează obişnuit prin menţinerea unei probe de sol, în prealabil uscată la aer,
într-un exsicator în care se află o soluţie de acid sulfuric 10%, concentraţie care
asigură în aer umiditatea relativă dorită, de 94,3 %. Corespunde unei forţe de
sucţie de 4,7 pF. Are importanţă practică redusă însă se poate folosi la
aproximarea CO.
2.6.Coeficientul de ofilire (CO)

A fost introdus de Briggs şi Schantz în 1912 (Canarache, 1990), care l-

au definit drept umiditatea dedesubtul căreia plantele se ofilesc ireversibil.
Coeficientul de ofilire este deci limita inferioară a umidităţii accesibile
plantelor, pragul dedesubtul căruia dezvoltarea acestora nu este posibilă.

Se determină, pe cale vegetativă, crescând plantule în laborator fără a

uda solul şi înregistrând momentul în care acestea se ofilesc ireversibil; această
procedură este însă greoaie şi imprecisă. Intre CH şi CO se poate accepta, după
Kacinski (1947), raportul 1,5 verificat pentru solurile României de Moţoc
(1962).

CO = CH x 1,5

Valoarea pF corespunzătoare CO este 4,2 de aici rezultând o altă metodă

de determinare utilizată în multe ţări şi anume determinarea umidităţii solului
corespunzătoare acestei valori pF.

Coeficientul de ofilire depinde în principal de textura solului la care se

adaugă unele efecte ale conţinutului de materie organică, carbonat de calciu şi
săruri solubile (Canarache, 1990).

2.7. Capacitatea de câmp (Cc)

Capacitatea de câmp pentru apă se defineşte ca fiind cantitatea de apă

exprimată procentual faţă de masa solului pe care acesta o reţine stabil după ce
a fost umezit în exces şi apoi drenat.

Determinarea se face direct în câmp amenajând o platformă înconjurată

de o ramă sau un diguleţ în interiorul căreia se aplică o cantitate excesivă de
apă. Umiditatea solului determinată în platformă după 1-3 zile reprezintă
capacitatea de câmp. Poziţia Cc pe curba de sucţie este la cca 2,2 pF.

Capacitatea capilară pentru apă a solului este un indice analog Cc însă

mai puţin precis. Se determină tot ca o umiditate, după ce solul recoltat în
structură naturală în cilindri, este umezit de la bază prin ascensiune capilară,
până la partea superioară. Cu toate că nu are precizia determinării Cc, oferă
informaţii importante asupra capacităţii de reţinere a apei de către sol.
 Capacitatea de câmp sau capilară se folosesc la calculul a două elemente
fundamentale ale regimului apei în sol : rezerva de apă şi norma de udare. Este
puternic influenţată de textură şi de densitatea aparentă.

Lucrarea 3

3.1. Intervalul umidităţii active (IUA) şi plafonul minim de umiditate

(Pmin)

Intervalul dintre CO şi Cc reprezintă apa accesibilă plantelor şi poartă

numele de interval al umidităţii active (IUA). Este principalul indicator al
rezervei potenţiale de apă a unui sol dat, arătând că apa din precipitaţii sau
irigaţii se poate înmagazina în sol în vederea aprovizionării ulterioare a
plantelor.

Accesibilitatea apei pentru plante nu este egală pe tot intervalul cuprins

între CO şi Cc fiind cu atât mai mare cu cât umiditatea solului este mai
apropiată de Cc. De aici a rezultat necesitatea definirii unui punct din IUA care
să reprezinte nivelul până la care poate scădea umiditatea fără ca recolta să fie
sensibil afectată. Acest punct, denumit Plafon minim (Pmin), poate fi la 2/3 din
IUA la solul nisipos și până la ½ din IUA la solurile lutoase. Totuşi, în tehnica
irigaţiei, acest punct, folosit în calculul normei de udare, nu este constant, fiind
mai apropiat de CO în prima parte a perioadei de vegetaţie când trebuie forţată
creşterea rădăcinii şi mai apropiat de Cc la în florit, când, de obicei, plantele de
cultură produc organele comestibile şi au nevoie de apă din plin. Pmin diferă şi
cu planta de cultură pentru că unele specii sunt mai rezistente la secetă (culturile
de câmp) decât culturile legumicole, de exemplu, la care plafonul minim de
umiditate trebuie menţinut mai aproape de Cc.

Tabelul 1

Valori frecvente orientative ale CO şi Cc la principalele tipuri de sol din

România (Canarache A., 1990)

Solul CO % Cc %

Cernoziom 8-12 20-26

Brun-roşcat 11-15 20-26

Psamosol 1-3 6-12

Aluviune 5-11 19-25

Tabelul 2

Clase de valori pentru Coeficientul de ofilire

(ICPA, 1987, vol 3)

Denumire Valori

Foarte mic Sub 4

Mic 4-8

Mijlociu 9-12

Mare 12-16

Foarte mare 17-25

Extrem de mare > 25

Tabelul 3

Clase de valori pentru Capacitatea de câmp

(ICPA, 1987, vol 3)

Denumire Valori

Foarte mică Sub 11

Mică 11-20
 Mijlocie 21-25

Mare 26-30

Foarte mare 31-40

Extrem de mare Peste 40

3.2. Calculul rezervei de apă utilă a solului şi a normei de udare

La calculul rezervei de apă utilă se ţine cont că aceasta este cuprinsă între CO şi
Cc. Dacă aceste valori sunt de 10 şi respectiv, 25 % din masa solului resultă că
15 % din masa solului reprezintă cantitatea maximă de apă ce poate fi
înmagazinată de sol. Pentru a calcula masa solului pe o anumită adâncime ne
folosim de relaţia densităţii aparente a solului :

Da = m/V (g/cm3) ; de unde

m = Da x V

Pe adâncimea, să spunem, de 0,5 m, volumul solului este

V = Sb x h = 10 000 m2 x 0,5 m = 5 000 m3

Sb = suprafaţa bazei; h = adâncimea

Pentru a afla masa, înmulţim V cu Da care, în acest strat, este de cca 1,4 g/cm3.
Rezultă m = 5 000 x 1,4 = 7 000 t

Dacă aceasta este masa solului uscat pe adâncimea de 0,5 m şi pe suprafaţa de

un ha, ceea ce reprezintă 100 % , IUA reprezintă 15 % , adică 1050 t sau m3 în
cazul apei. La umiditatea actuală de 20 % rezultă că până la CO (10% ) mai
avem 10 % de apă accesibilă în sol, ceea ce pe adâncimea de 50 cm înseamnă
700 m3 de apă la ha sau 70 mm coloană de apă.

Dacă Pmin este stabilit la 1/3 din IUA (15: 3 + CO = 15 %), rezultă că norma
de udare trebuie să asigure 25 – 15 =10 % din masa solului, adică 700 m3 apă la
ha. In acest mod se ajunge la Cc pe adâncimea luată în calcul, de 50 cm.

Pentru a transforma m3/ha în mm coloană de apă sau în l/m2 se foloseşte

următorul raţionament :
Dacă a căzut o ploaie de 30 mm = 0.03 m, pe suprafaţa de 1 ha = 10 000 m 2 se
creează un volom V = Sb x h = 10 000 m2 x 0,03 m = 300 m3 apă. 300 m3 de
apă la ha înseamnă de 10 000 de ori mai puţin pe m2, adică 0,03 m3 sau 30 dm3
ori litri.

Lucrarea 4

Permeabilitatea pentru apă a solului şi ascensiunea capilară a apei în sol

4. Permeabilitatea pentru apă a solului

4.1Explicaţia fenomenului

Aşa cum am văzut în lucrarea precedentă, solul şi apa se atrag reciproc

pentru că ambele sunt substanţe polare. Cele mai mici particule din care este
alcătuit solul au dimensiuni foarte mici, sub 2 µ cele de argilă şi peste 0,2 mm
cele de nisip grosier. Intre aceste particule elementare se crează spaţii, în
funcţie de dimensiunea lor, mai mici între particulele de argilă şi mai mari între
particulele de nisip. Solul mai conţine şi spaţii mai largi, dintre elementele
structurale, create prin alternanţa uscare – umezire sau îngheţ - dezgheţ, de
creşterea rădăcinilor, făcute de diverse vieţuitoare din sol etc.

Moleculele de apă sunt foarte mici în comparaţie cu particulele

elementare ale solului şi cu spaţiile dintre ele. Acest lucru ne-ar putea face să
credem că, la contactul cu apa, solul ar putea fi străbătut foarte uşor de
moleculele de apă. In realitate apa pătrunde în sol mult mai greu. Explicaţia
constă în “îmbrăcarea” particulelor şi deci a spaţiilor solului cu pelicule de apă
care sunt cu atât mai puternic atrase de sol cu cât sunt mai apropiate de acesta.
Acest lucru face ca orificiile prin care se poate scurge apa în sol să fie cele largi,
mai mari decât 2 x raza de acţiune ionică a apei, aceasta reprezentând
grosimea maximă a peliculelor adsorbite de sol. Limita inferioară a porilor
largi, prin care apa se poate scurge liber, gravitaţional, este între 10-50 µ
(Canarache A., 1990), în funcţie de textura solului (valoarea minimă, pentru
solurile argiloase iar cea maximă pentru solurile nisipoase). Diametrul acestor
pori corespunde cu 2 x raza de acţiune ionică a apei. Sub aceste valori, până la
diametrul porilor de 0,2 µ apa este reţinută putând fi folosită şi de către plante
pentru că nu este reţinută atât de puternic. In porii de aceste dimensiuni (50-0,2
µ) apa poate fi folosită de către plante. In porii mai mici de 0,2µ apa este
reţinută extrem de puternic nemaiputând fi absorbită de către plante; ea este
practic imobilă şi inactivă. Aceste date sunt cuprinse mai clar în tabelul următor
:

Tabelul

Clasificarea porilor solului după mărime(Canarache A., 1990)

Diam.pori Sucţiune Porozitate Vieţuitoare

(mm) cm pF Cu ac. dim

col
apă

10 0,1 0,5 De aeraţie Cârtiţe

1 3 0,5 Viermi

0,05 60 1,8 Capilară, aici apa Rădăcini

este la dispoziţia
0,03 100 2 rădăcinilor;lim. sup. Peri
este raza de acţiune radiculari
0,02 150 2,2
ionică a apei. Hife de
0,01 300 2,5 ciuperci
0,005 600 2,8

0,003 1000 3

0,001 3000 3,5 bacterii

0,0002 15000 4,2 Inactivă

0,0001 30000 4,5

4.2. Definirea permeabilităţii hidrice a solului şi importantţa practică a

fenomenului

Denumim permeabilitate hidrică însuşirea solului de a se lăsa străbătut

de un curent de apă gravitaţional, de sus în jos. Aceasta depinde în primul rând
de proporţia porilor largi din volumul solului. La rândul lor aceştia depind de
textură, structură, conţinut de materie organică, tehnologia de cultură ş.a.

Importanţa practică a permeabilităţii hidrice constă în stabilirea

intensităţii irigării în scopul prevenirii fenomenului de băltire şi în stabilirea
distanţei şi tipului drenurilor. Capacitatea de infiltrare a solului trebuie să fie
mai mare decât intensitatea irigării.

4.3. Determinarea în câmp şi laborator

Determinarea în câmp foloseşte dispozitivul Muntz-Faure-Laine, compus dintr-

un cilindru metalic cu h=20 cm şi diam. int. = 112 mm, astfel încât secţiunea =
100cm2. Deasupra cilidrului se instalează o sticlă specială de capacitate = 1
litru , gradată în cm3. Cilindrul se introduce în sol 5 cm. Apa infiltrată se
înregistrează din minut în minut la început, la 10-15 min până când viteza de
infiltraţie se stabilizează. De la contactul apei cu solul până la stabilizarea
vitezei de infiltraţie se realizează saturarea solului cu apă interval în care viteza
de infiltraţie scade după care apa se scurge prin spaţiile largi, viteza devenind
constantă.

Se calculează debitul de apă infiltrat, în cm3/minut şi viteza de

infiltraţie, în cm/minut.

Determinarea în laborator se realizează cu dispozitivul ICPA, alcătuit dintr-un

stativ prevăzut cu locaşuri pentru cilindri şi pâlnii, reţeaua de alimentare cu apă
şi de evacuare a surplusului de apă, cilindri gradaţi pentru colectarea apei scurse
prin sol. Solul se recoltează în structură naturală, în cilindri, se aduc la ½ din Cc
şi se montează la aparat. Se introduce apă în sistem şi se reglează astfel încât
deasupra solului din cilindru să fie un strat de apă constant de 1 cm. Timpul de
la contactul cu apa până la scurgerea primei picături constituie timpul de
infiltrare. Citirile şi calculul se fac în acelaşi mod cu determinarea în teren.

Interpretarea rezultatelor se face în funcţie de valorile debitului exprimat

în mm/oră din următorul tabel
 Tabelul 4.1.

Aprecierea valorilor permeabilităţii hidrice şi importanţa practică

(Canarache A., 1990)

Denumire Perm.hidr Intensit. Dist.dintre

aspersiunii
mm/h drenuri
mm/h
m

Extrem de Sub 0,3 4-5 30-50

mică

Foarte mică 0,3-0,5 5-6

Mică 0,6-2,0 6-8

Mijlocie 2,1-10 8-10 10-25

Mare 10,1-35,0 10-12 20-35

Foarte mare peste 35,0 12-15 30-60

Lucrarea 5

Ascensiunea capilară a apei în sol

5.1. Explicaţia fenomenului

Apa existentă în volumul solului este supusă mai multor tipuri de forţe care îi
determineă mişcarea. După o ploaie sau irigare bună (sol saturat), apa din
spaţiile largi, necapilare, se scurge în profunzime sub influenţa gravitaţiei
rămânând la dispoziţia plantelor numai cea din spaţiile capilare ale solului.
Când şi aceasta se consumă ( sol nesaturat), are loc fenomenul de ridicare a apei
din straturile mai profunde către suprafaţă. De fapt, în porii capilari ai solului
apa circulă în funcţie de presiunea cu care este reţinută, de la porii mai largi
spre cei mai înguşti sau de la pelicule groase către pelicule mai subţiri; această
presiune, numită şi forţă de sucţie a solului, am văzut că se poate măsura şi
exprima în diverse unităţi de măsură a presiunii (atm., bari ş.a.) dar cel mai
uzual şi explicit mod este cel în unităţi pF.

Fenomenul de ridicare a apei din straturile mai profunde către suprafaţă,

împotriva gravitaţiei sau a principiului vaselor comunicante este denumit
ascensiune capilară. Pentru a înţelege acest fenomen trebuie să reamintim
câteva noţiuni simple de fizică :

- apa este un lichid alcătuit din unităţi stabile – moleculele- asupra căroar se
exercită forţele care îi determineă mişcarea;

- moleculele de apă manifestă fenomenul de polarizare (vezi lucrarea 2), din

acest motiv fiind atrase de substanţele polare cum este şi solul.

Foarte importante în explicarea acestui fenomen sunt adeziunea şi

coeziunea. Adeziunea este forţa de atracţie dintre moleculele proprii iar
coeziunea este atracţia dintre moleculele lichidului şi corpul cu care vine în
contact. Să facem acum următorul experiment imaginar: punem pe o placă de
sticlă (substanţă polară) o picătură de apă şi alta de mercur; observăm că
mercurul rămâne sferic (adeziunea > coeziunea) iar apa se lipeşte de sticlă
(coeziunea > adeziunea). Altfel spus, în cazul mercurului atracţia dintre
moleculele proprii este mai mare decât cea faţă de sticlă iar în cazul apei,
atracţia dintre apă - sticlă este mai mare decât atracţia apă - apă.

Să ne imaginăm acum un tub capilar de sticlă introdus într-un vas cu apă. Aşa
cum am văzut, în cazul apei atracţia dintre apă şi sticlă fiind mai mare decât cea
dintre “apă şi apă“, forma meniscului apei din tub este concavă adică apa se
“suie” puţin pe peretele sticlei fiind mai puternic atrasă de aceasta. Tensiunea
dintre apă şi sticlă se diminuează însă pe măsură ce grosimea peliculei de apă
creşte, până se anulează ; această grosime, exprimată în straturi de molecule
este 3,05x1018 molecule şi reprezintă raza de acţiune ionică a apei. Dacă tubul
are grosimea mai mare de 2 ori această rază, fenomenul de ascensiune nu are
loc. Dacă, însă, diametrul tubului este mai mic de 2 ori raza de acţiune ionică a
apei, se numeşte tub capilar. Din acest motiv, zona de molecule din centrul
tubului este atrasă din toate părţile deoarece tensiunea apă - sticlă se transmite
până aici, tubul având diametru capilar. Efectul este ridicarea acestui strat de
molecule care se „ţin” între ele prin tensiunea superficială a apei. Pe măsură ce
meniscul tinde să se orizontalizeze, intră în acţiune, din nou, forţele de coeziune
mai mari dintre apă şi sticlă care, aşa cum am văzut, cresc odată cu apropierea
de sticlă, făcând ca meniscul să-şi menţină forma concavă. Din aceste
interacţiuni apa urcă în tub cu viteze diferite în funcţie de diametrul acestuia : la
tuburile înguste urcă mai greu pentru că aici tensiunea este mai mare dată fiind
apropierea faţă de peretele care atrage moleculele de apă iar la tuburile mai largi
(dar tot capilare) viteza este mai mare pentru că apa din mijlocul tubului nu mai
este aşa de puternic atrasă de pereţi şi se mişcă mai repede.

Se pune desigur întrebarea, până unde urcă apa în tub ? Răspunsul este că apa
va urca până când greutatea coloanei de apă create va echilibra forţa care a
determinat ascensiunea, adică :

G-F=0 (3.1.)

dar G=mg (3.2.)

iar m = V (3.3.)

şi V= r 2 h (3.4.)

de unde: G= r 2 hg (3.5.)

F este produsul dintre depresiunea creată de concavitatea meniscului şi

suprafaţa pe care se manifestă:

F=ps (3.6.)

Această presiune din vecinătatea unei suprafeţe curbe se calculează, conform

Legii lui Jurin, astfel:

F  l  2r sin  (3.7.)

r
unde sin   (3.8.)
R

2r 2
iar, de aici F  (3.9.)
R

F 2r 2 1 2
Ca presiune, p=   (3.10.)
S cerc R r 2
R

Inlocuind p şi s în (3.6.) vom avea:

 2 2
F= r (3.11.)
R
^ r r
dar cos   R ^
(3.12.)
R cos 

înlocuind pe R în (3.11), avem:

^
2r 2 cos 
F= (3.13.)
r

iar (3.1.) iniţială, înlocuind pe G şi F, va deveni:

^
2r 2 cos 
r hg =
2
(3.14.)
r

de aici rezultă:
^
2 cos 
h= (3.15.)
r g

h = înălţimea de ascensiune capilară (m)

r = raza capilarului (m)

R= raza meniscului (m)

 = tensiunea superficială a apei (72,75 mj/m2)

 = densitatea apei(kg/dm3 )=1(la 4 °C)

g = acceleraţia gravitaţională (cca. 10 m/s2)

 = unghiul de contact apă-sticlă(0°).

Acceptând pentru constantele din această formulă valorile corespunzătoare
condiţiilor uzuale de determinare şi efectuând transformările necesare de unităţi
de măsură, se ajunge la formula simplificată (Canarache A., 1990) :

3000
d= (3.16.)
h
h = înălţimea de ascensiune capilară (cm coloană de apă)

d = diametrul tubului capilar (  =10-6 m)

Inălţimea de ascensiune capilară rezultată din calcul nu se realizează în

condiţiile solului din cauza diferenţei de diametru dintre spaţiile capilare ale
solului şi discontinuităţii acestora.

Ascensiunea capilară are importanţă practică benefică atunci când pânza de apă
freatică se află la adâncimea la care apa poate ajunge prin ascensiune capilară în
zona activă a rădăcinilor plantelor. Această apă se numeşte aport freatic şi se ia
în calcul la bilanţul hidric al solului în tehnica irigaţiei.

Dacă, însă, apa freatică este la o adâncime la care îi permite să ajungă, prin
capilaritate, la suprafaţa solului, se evaporă continuu şi lasă în stratul superficial
sărurile care determină sărăturarea secundară a solului.

Factorii care influenţează ascensiunea capilară sunt : textura, structura şi

conţinutul de săruri. Solul lutos sau argilos prezintă o înălţime finală mai mare a
ascensiunii capilare decât solul nisipos însă viteza de urcare a apei este mai
mare la solul nisipos, aşa cum am menţionat mai înainte. Astfel, în solurile
nisipoase apa urcă până la 0,5-1m, în cele lutoase până la cca. 2m iar în cele
argilose aproape 4m.

In solul structurat spaţiile capilare se află în interiorul elementelor structurale.

Spaţiile mai largi create în sol prin lucrările superficiale contribuie la
întreruperea mişcării apei până la suprafaţă şi deci, la menţinerea apei în sol.
Acest lucru se realizează prin faptul că aceste spaţii largi nu mai sunt capilare,
fenomenul de ascensiune capilară ne mai putându-se manifesta până la
suprafaţa solului, de unde apa să se evapore. Acest fenomen stă la baza
efectului benefic al praşilelor, în popor chiar existând o zicală care spune că „o
sapă bună face cât o ploaie bună„.

Sărurile prezente în soluţia solului imobilizează moleculele de apă prin atracţia

puternică faţă de ionii de Na, Cl ş.a. Acest fenomen încetineşte ascensiunea
capilară sau chiar o opreşte, la o concentraţie mare de săruri.
5.2 Determinarea în laborator

Pentru determinarea acestui fenomen se pot folosi mai multe procedee, cu sol în
structură naturală sau modificată. In cele ce urmează se prezintă procedeul de
măsurare a ascensiunii capilare cu dispozitivul Wahnschaffe. Prin acest
procedeu se determină înălţimea şi viteza de ascensiune capilară la probe de sol
în structură modificată, aşezate în tuburi de sticlă. Dispozitivul este compus
dintr-un stativ de lemn în care se află 10 tuburi de sticlă cu înălţimea de 100 cm
şi diametrul de 2 cm. La partea inferioară tuburile au o gâtuitură ce le permite
legarea tifonului care închide tubul ca să nu curgă solul. Tuburile pot fi gradate
sau se lipeşte pe ele o fâşie de hârtie milimetrică. La baza stativului se află o
baie din tablă în care se cufundă capetele inferioare ale tuburilor pe adâncimea
de 1 cm. Din momentul punerii tuburilor în contact cu apa se înregistrează,
periodic, înălţimea de urcare a apei, la început mai des (5 min.) apoi mai rar
(10, 20, 30, 60 min., 24 ore) valorile însciindu-se într-un tabel. Observaţiile
continuă până când ascensiunea apei încetează.

Calculul şi interpretarea rezultatelor : ascensiunea capilară maximă este dată de

înălţimea totală de ridicare a apei. Inregistrările efectuate periodic se folosesc
pentru calculul vitezei ascensiunii capilare după formula :

v = h/t (cm/oră) unde

h = înălţimea ; t = timpul

Viteza determinată la diferite momente se poate pune în grafic cu timpul

observând că, pe măsura trecerii timpului, viteza de ascensiune capilară scade
până la anulare.

Lucrarea 6

Coeziunea solului

6.1. Definiţia şi factorii de influenţă

Prin coeziune a solului se înţelege proprietatea particulelor de sol de a se

atrage reciproc sau de a se opune forţelor mecanice care caută să îl fărâmiţeze
sau să îl străpungă.

Forţele care generează coeziunea sunt reprezentate, în principal, de

peliculele de apă care „îmbracă” particulele de sol. Am văzut în lucrările
precedente că forţa cu care sunt legate aceste pelicule de apă de sol descreşte cu
creşterea grosimii lor. Această forţă leagă particulele de sol între ele la contactul
acestora. Rezultă că magnitudinea acestei atracţii (a coeziunii) depinde de
grosimea peliculelor de apă şi de suprafaţa de contact dintre particule, cu alte
cuvinte, de umiditatea şi textura solului. Cu cât un sol este mai uscat şi mai
argilos are şi coeziunea mai mare.

In funcţie de suprafaţa pe care se manifestă, coeziunea poate fi :

interglomerulară (între elementele structurale sau între particulele de nisip),
intraglomerulară (între particulele elementare de sol, în interiorul elementelor
structurale) şi globală. La solurile structurate, deşi coeziunea intraglomerulară
poate fi mare, cea globală este mult mai mică decât la solurile tasate,
nestructurate.

Materia organică determină scăderea accentuată a coeziunii solului prin

arhitectura spaţială a moleculelor organice care influenţează suprafaţa de
contact şi grosimea peliculelor de apă.

Conţinutul de săruri influenţează, deasemenea, coeziunea prin tensiunea

mare pe care o crează în jurul lor ionii, mai ales cel de Na. Aşa se explică
intervalul foarte scurt în care se pot lucra solurile sărăturoase.

6.2. Importanţa practică

Importanţa agricolă a coeziunii solului prezintă două aspecte :

- din punctul de vedere al lucrărilor solului trebuie luat în considerare că, la

coeziune mare, consumul de carburant creşte exagerat, organele active se
uzează excesiv şi rezultă bulgări pentru mărunţirea cărora este nevoie de lucrări
suplimentare; în condiţii de umiditate ridicată, când coeziunea este mică, se
măreşte adeziunea la organele de lucru şi creşte riscul tasării.

- în ceea ce priveşte pătrunderea în sol a sistemului radicular, se cunoaşte că

diferitele specii agricole au puteri diferenţiate de străpungere a solului iar o
rezistenţă la penetrare de peste 35 kgf/cm2 nu mai permite pătrunderea în sol a
nici unei plante agricole.
 6.3. Determinarea coeziunii solului în câmp şi laborator

Indicatorii gradului de coeziune a solului sunt rezistenţa la sfărâmare, în

cazul elementelor structurale iar în cazul coeziunii globale, rezistenţa la
penetrare şi rezistenţa specifică la arat (Canarache A., 1990).

6.3.1. Rezistenţa la sfărâmare sau stabilitatea mecanică a

elementelor structurale este importantă la efectuarea lucrărilor mecanice ale
solului când elementele structurale mai puţin rezistente se sfarmă determinând
astuparea porilor aeriferi, ulterior, formarea crustei, îndesarea solului.
Determinarea se poate face cu balanţa Pop sau dinamometrul Bechet. Principiul
determinării constă în stabilirea momentului sfărâmării elementului structural.
Balanţa Pop este o pârghie de gradul I cu două braţe paralele. Braţul superior
este gradat din 2 în 2 grame până la 100 g iar cel inferior, din 100 în 100 g până
la 5,5 kg. Dispozitivul de prindere a agregatului este constituit din două discuri
ce se pot apropia prin înfiletare. Se folosesc elemente structurale de 2-3 mm
obţinute prin cernere. Determinarea se face la cel puţin 25 de elemente
structurale din cauza variaţiilor mari înregistrate. Se echilibrează balanţa şi, cu o
pensetă, se pune elementul structural în dispozitivul de prindere. Se deplasează
greutăţile culisante, alternativ, pe cele două braţe până la spargerea elementului
structural. Din datele înregistrate se elimină extremele şi se face media
aritmetică. Se exprimă în kg/element structural, valoarea medie fiind de cca 1
kg/element structural.

6.3.2. Determinarea rezistenţei la penetrare în câmp şi laborator

Rezistenţa la penetrare se poate determina în câmp cu mai multe tipuri

de penetrometre. După modul de acţionare, penetrometrele pot fi cu acţiune
continuă (penetrometre statice sau dinamometre) care folosesc tensiunea unui
arc sau cu acţiune intermitentă (penetrometre dinamice) care constau dintr-o tijă
metalică cu vârful de formă şi dimensiuni determinate pe care culisează o piesă
ciocan ce loveşte, în cădere, o nicovală determinând pătrunderea tijei în sol.
Penetrometrul poate înregistra automat valorile rezistenţei la penetrare
(penetrograf) sau, mai recent, poate măsura şi afişa electronic (penetrometru
electronic)(Canarache A., 1990).
Fig. Penetrometru electronic

In vederea determinării rezistenţei solului la penetrare, în laborator se utilizează

penetrometrul modificat de Canarache şi Florescu, la care tija este de 40 cm,
aria secţiunii vârfului conic de 0,785 cm2, greutatea piesei culisante de 0,3 kg
iar cursa greutăţii de 25 cm.

Modul de lucru. Se recoltează sol în structură naturală cu cilindrii de 5 sau 10

cm înălţime şi se aduce la ½ din capacitatea totală pentru apă. Se aşează
penetrometrul vertical deasupra solului şi, prin lovituri succesive de la înălţimea
de 25 cm se străpunge coloana de sol din cilindru. Numărul de lovituri necesar
se introduce în formula rezistenţei la penetrare :

Gh
Rp=n unde :
S H

Rp - rezistenţa la penetrare (kg/cm2)

n - numărul de lovituri

G - greutatea piesei culisante = 0,3 kg

S - suprafaţa vârfului conic = 0,785 cm2

H - înălţimea cilindrului = 5 sau 10 cm

h – 25 cm
Deoarece toate elementele raportului sunt constante, putem înmulţi numărul de
lovituri cu coeficientul 1,91 pentru cilindrul de 5 cm sau cu 0,96 pentru
cilindrul de 10 cm. Interpretarea rezultatelor se face după următoarea scală :

Tabelul 6.2.

Clase de valori ale rezistenţei la penetratre

(Canarache A., 1990)

Rezist. la penetrare Valori(kgf/cm2) Semnificaţie

Foarte mică Sub 11 Creştere normală a

rădăcinilor
Mică 11-25

Mijlocie 26-50 Limitare parţială a

rădăcinilor
Mare 51-100

Foarte mare 101-150

Extrem de mare Peste 150 Răd. nu pot creşte

6.3.3. Rezistenţa specifică la arat are formula unei presiuni, fiind

raportul dintre forţa necesară tractării plugului şi suprafaţa pe care acţionează
acesta.

P
Rsp. la arat  (kgf / dm 2 )
a bc

Unde:

P – forţa de tracţiune măsurată

a – adâncimea brazdei

b – lăţimea brazdei

c – numărul de trupiţe
Forţa de tracţiune se măsoară cu dinamometre, rame dinamometrice sau, mai
recent, dinamometre electronice cu mărci tensiometrice şi înregistrare a
rezultatelor. Determinările se fac în locuri reprezentative, la mai multe umidităţi
şi adâncimi.

Interpretarea rezultatelor se face după valorile din următorul tabel.

Tabelul 6.4.

Clasificarea solurilor în funcţie de rezistenţa specifică la arat

(Canarache A., 1990)

Categorii de sol Categorii de sol Rezist. sp. la arat

(după Min. Agr.) după I.C.P.A.
Kgf/dm2

Uşor Foarte uşor Sub 36

Uşor 36-45

Mijlociu Mijlociu 46-55

Mijlociu-greu 56-60

Greu Greu 61-75

Foarte greu peste 75

Incadrarea solurilor din acest punct de vedere este esenţială în normarea

consumului de combustibil.
 Lucrarea 7

7.1 Definiţia şi factorii de influenţă

In timpul lucrărilor agricole solul poate adera la suprafaţa uneltelor cu

care vine în contact, prin intermediul moleculelor de apă care sunt atrase atât de
sol cât şi de metal, ambele fiind substanţe polare. Această însuşire a solului se
numeşte adeziune. Dacă metalul ar fi uns cu ulei, substanţă nepolară, fenomenul
nu ar mai avea loc.

Factorii care influenţează acest fenomen sunt: umiditatea, textura şi

structura solului, conţinutul de argilă, conţinutul de ioni, conţinutul de humus şi
gradul de şlefuire a pieselor active; de fapt, toţi aceşti factori influenţează
suprafaţa de contact dintre sol şi obiectul cu care vine în contact. Astfel, la o
umiditate mică, adeziunea nu se manifestă deoarece peliculele de apă sunt
foarte subţiri şi nu reuşesc să cumuleze o suprafaţă de contact cu metalul care să
creeze o forţă mai mare decât gravitaţia particulelor de sol. După o anumită
umiditate (limită de adeziune), inferioară capacităţii de câmp, acest fenomen
începe să se manifeste şi creşte odată cu suprafaţa de contact până când începe
să scadă tensiunea transmisă de apă, între sol şi obiect, din cauza grosimii prea
mari a peliculelor de apă. Această scădere continuă până la anulare, moment în
care gravitaţia solului devine mai mare decât forţa care a determinat
adezivitatea (limita de curgere). Sigur că solul nisipos are adeziune mult mai
mică decât cel argilos pentru că determină o suprafaţă de contact insuficientă
depăşirii gravitaţiei particulelor de nisip (de aceea nu ne murdărim pe pantofi
când mergem pe nisip umed în comparaţie cu solul lutos sau argilos).

Structurarea solului micşorează adeziunea deoarece elementele

structurale se manifestă aproximativ ca nişte particule mari, micşorând
suprafaţa de contact dintre sol şi obiect.

Conţinutul de ioni monovalenţi, Na şi K, din cauza puterii lor mari de

hidratare, determină mărirea adeziunii faţă de ionii bivalenţi, Mg, Ca, care au o
putere de hidratare mai mică.

7.2 Importanţa practică

Din punct de vedere practic, solul neaderent se lucrează uşor deoarece

forţa de frecare sol-metal este mică. In apropierea şi peste capacitatea de câmp
solul capătă aderenţă mare ceea ce determină mărirea forţei de tracţiune la arat
din cauza frecării dintre sol şi plug. Există anumite tratamente ce se pot aplica
metalului pentru a-i micşora frecarea cu solul umed dar cel mai eficient este ca
arătura să se facă la umidităţi la care adeziunea este mică. Dacă, totuşi, se
efectuează arături la umiditate mare, solul se tasează puternic pentru că a
căpătat un grad mare de plasticitate la această umiditate, tractorul patinează iar
brazdele rămân sub formă de „curele” care, dacă nu vor fi supuse acţiunii
îngheţului şi dezgheţului se vor usca brusc formând bulgări greu de mărunţit.
Tasarea produsă în aceste condiţii va persista, necesitând lucrări mai profunde
în anul următor.

Se cunoaşte, deasemenea, faptul că, la umiditate mare, aderenţa solului la

organele de lucru nu permite lucrările de prăşit mecanic sau manual, discuit sau
semănat. In aceste condiţii grapa cu discuri se transformă într-un tăvălug din
cauza aderării solului între talerele grapei.

7.3 Determinarea adeziunii solului în laborator

Se face cu dispozitivul Kacinski. Acesta este o balanţă tehnică la care

unul din talere este înlocuit cu o placă metalică de formă pătrată sau circulară
cu suprafaţa cunoscută. Placa este prevăzută cu o tijă care, la partea superioară,
are un şurub telescopic pentru reglarea balanţei.

Pentru determinarea adeziunii proba de sol se pregăteşte în felul

următor: se foloseşte o sită de tablă zincată de7x15 cm şi  = 2-3 cm. Pe fundul
sitei se pune o hârtie de filtru apoi sol uscat la aer până se umple. Se introduce
într-o baie cu apă pentru a se satisface capilar după care se răstoarnă pe o sticlă.
Balanţa se aduce la zero şi proba de sol se introduce sub placa dispozitivului
punând-o în contact cu acesta, fără a apăsa sau tîrî placa de sol. Se
reechilibrează balanţa modificând lungimea tijei telescopice. Se aşează două
greutăţi de câte 500g pe placa metalică, realizând o presiune de 20 g/cm2 şi se
lasă un minut. După îndepărtarea greutăţilor se pune nisip pe talerul
dispozitivului până la desprinderea plăcuţei de sol. Cantitatea de nisip necesară
(g) se raportează la suprafaţa plăcuţei rezultând adezivitatea în g/cm2.

Determinarea se face în mai multe repetiţii având grijă ca, după fiecare
determinare, suprafaţa plăcuţei să fie uscată.

Interpretarea rezultatelor se face după datele din tabelul următor:

 Tabelul 7.1.

Clasificarea solurilor în funcţie de adeziune

Semnificaţie Adeziunea g/cm2

Sol cu adeziune maximă Peste 15

Sol cu adeziune mare 5-15

Sol cu adeziune mijlocie 2-5

Sol cu adeziune mică 0,5-2

Sol cu adeziune foarte mică 0,1-0,5

Momentul optim de lucrare a solului

Se cunoaşte faptul că solul, pentru a putea fi lucrat, nu trebuie să fie nici

prea uscat, nici prea umed. Când este prea uscat, solul este chiar lipsit de
aderenţă însă are coeziunea prea mare, ceea ce determină mărirea rezistenţei
specifice la arat. Din cercetările efectuate rezultă că o creştere de 1 kgf/dm2 a
rezistenţei specifice la arat determină o creştere cu 0,24 l motorină la hectar; în
plus, bolovanii rezultaţi se mărunţesc greu, necesitând un consum suplimentar
şi determinând stricarea structurii.

La umiditate prea mare coeziunea se micşorează sensibil însă creşte

forţa de frecare cu solul, din cauza adeziunii mari şi se accentuează patinarea.
Tasarea produsă de tractor şi talpa plugului capătă valori nepermis de mari, mai
ales pe solurile mijlocii-grele.

Momentul optim de lucrare a solului este atunci când, atât coeziunea cât
şi adeziunea au valori mici, exprimate prin rezistenţa specifică la arat.

Din punct de vedere practic, umiditatea optimă de arat, aproape la toate

solurile, este de cca. 60-70% din capacitatea de câmp. In teren se trage o brazdă
şi se observă modul de revărsare a solului. Dacă nu se formează bulgări şi solul
rezultă mărunţit iar tactorul nu „trage greu” se consideră că lucrarea poate
începe. In general aceasta se întâmplă imediat după recoltarea culturii sau la
câteva zile după o ploaie sau irigare în jur de 30 mm. Deoarece solurile grele au
un moment optim mai scurt decât cele uşoare se impune concentrarea de forţă
mecanică pentru lucrarea acestor soluri în perioada optimă.

Lucrarea 8
Întocmirea asolamentului (I)
8.1. Noţiuni generale.
Asolamentul reprezintă împărţirea terenului unei exploataţii agricole în
sole sau tarlale şi cultivarea acestora cu plante după o rotaţie judicios stabilită,
folosind tehnologii moderne, pentru atingerea a două scopuri principale:
păstrarea fertilităţii solului şi menţinerea unei eficienţe a muncii ridicată. La
elaborarea unui asolament se ţine seama de următoarele trei tipuri de criterii:
- criteriul natural se referă la pretabilitatea diferitelor culturi pentru
factorii naturali, precum: fertilitatea solului, relieful, adâncimea apei freatice,
climatul zonei (temperaturi, precipitaţii, expoziţia terenului, brume, îngheţuri,
arşiţă, etc.);
- criteriul economico-organizatoric are în vedere necesităţile de consum
ale populaţiei, folosirea forţei de muncă din zonă, a mijloacelor de producţie,
apropierea de căile de comunicaţii, ş.a.
- criteriul agrobiologic ţine seama de caracteristicile diferitelor culturi în
ceea ce priveşte succesiunea lor. În acest scop, se urmăreşte ca după plante
atacate de anumiţi dăunători sau boli să urmeze culturi care să nu fie gazdă
pentru aceleaşi boli sau dăunători, după plante fixatoare de azot, cum sunt
leguminoasele, să urmeze culturi pretenţioase la consumul de azot, după plante
mari consumatoare de anumite elemente nutritive să urmeze culturi care să
consume alte macroelemente, după plante cu înrădăcinare profundă să urmeze
culturi cu înrădăcinare mai superficială, după culturi mari consumatoare de apă
să urmeze plante cu un consum mai mic de apă, după culturi prăşitoare, care
conduc la deteriorarea structurii, să urmeze plante semănate în rânduri
apropiate, care să contribuie la refacerea structurii solului.
8.2. Termeni specifici utilizaţi în elaborarea asolamentelor:
- sola sau tarlaua este suprafaţa de teren cultivată cu o singură plantă sau mai
multe dar cu însuşiri biotehnologice asemănătoare, cum este soia cu fasolea ori
tomatele cu vinetele;
- parcela este o suprafaţă de teren din cadrul unei sole sau tarlale care este
delimitată de limite naturale sau construite, având aceeaşi categorie de
folosinţă. În cazul terenurilor plane, parcela poate corespunde sole iar pe
terenurile frământate, o solă poate fi alcătuită din mai multe parcele;
- cultura principală este cultura care se însămânţează pe suprafaţa respectivă la
epoca optimă şi căreia i se aplică tehnologia obişnuită;
- cultura secundară, dublă, în mirişte sau secundară este acea cultură care se
însămânţează în acelaţi an, după recoltarea culturii principale, pentru obţinerea,
în acelaşi an a unei recolte suplimentare de boabe, furaj sau îngrăşământ verde;
- sola combinată este suprafaţa care se cultivă cu două sau mai multe plante cu
cerinţe biologice şi tehnologice similare, care, împreună, formează o solă ce se
încadrează normal în rotaţie;
- sola săritoare este sola pe care se cultivă o plantă perenă, de obicei, lucerna,
care nu mai participă la rotaţia anuală a culturilor pe sole. După expirarea
duratei de cultivare, această solă poate fi cultivată cu o plantă care să valorifice
condiţiile îmbunătăţite lăsate de lucernă, cum este porumbul, floarea soarelui,
sfecla sau culturi legumicole intensive. În acest caz, lucerna se va înfiinţa pe
sola unde ar urma, în mod normal, acea cultură care se cultivă pe sola săritoare.
Dacă alegem sola pe care se va înfiinţa lucerniera pentru a-i îmbunătăţi
fertilitatea, atunci suntem obligaţi ca pe sola săritoare, unde s-a desfiinţat
lucerniera, să cultivăm planta care ar fi urmat pe sola unde dorim să înfiinţăm
lucerniera.
- cultură intercalată este plante care se cultivă intercalat printre rândurile altei
culturi care constituie cultura principală, de exemplu, fasole sau dovleci prin
porumb. Recoltarea se face separat;
- cultură în amestec este un amestec de două sau mai multe culturi a căror
valorificare se face împreună. Se practică în cazul plantelor pentru nutreţ, de
exemplu borceagurile (amestecul dintre o leguminoasă şi o graminee) sau
amestecul de graminee pentru fân sau păşune;
- cultura ascunsă este trifoiul semănat cu o cereală păioasă de primăvară (orz,
orzoaică sau grâu), în afară de ovăz. Acesta vegetează pe sub plantele de cereale
iar după recoltarea acesteia, rămâne singur în cultură, putând da, în anul
următor, recolta maximă. Ovăzul se recoltează târziu şi stânjeneşte o perioadă
mai lungă creşterea trifoiului.
- culturi asociate sunt considerate plantele legumicole care se cultivă în acelaşi
an, pe aceeaşi solă, după recoltarea culturii premergătoare dar înainte de
recoltarea acesteia, vegetând, o perioadă, împreună cu aceasta. Recoltarea se
face separat. Astfel de culturi sunt tomate, ardei sau vinete după salată sau
spanac (răsadurile pot fi plantate printre rândurile de salată), castraveţii de
toamnă după cartof timpuriu, varza de toamnă după ceapa din arpagic, ş.a.
- plantă premergătoare este cultura cultivată în anul precedent culturii actuale;
- plantă postmergătoare este cultura care va urma în anul următor culturii
actuale;
- plantă amelioratoare este o cultură care îmbunătăţeşte fertilitatea solului pe o
perioadă de câţiva ani, de exemplu, leguminoasele anuale sau perene care
determină acumularea de azot biologic în sol ori îmbunătăţesc starea structurală
a solului;
- Rotaţia reprezintă modul de succesiune a culturilor pe fiecare solă sau tarla,
de-a lungul anilor. Rotaţia desfăşurată constă într-un tabel în care sunt
menţionate, pe verticală, anii iar pe orizontală, solele asolamentului. Din acest
tabel rezultă ce sole se vor cultiva cu ce plante, de-a lungul anilor.
- plan de cultură sau de producţie reprezintă totalitatea culturilor cu indicarea
suprafeţelor pe care se vor cultiva şi a producţiilor scontate de a se obţine;
- structura culturilor cuprinde plantele sau grupele de plante ce se vor cultiva,
cu indicarea procentului de participare a fiecărei culturi sau grupe de culturi în
cadrul asolamentului;
- schema de asolament reprezintă succesiunea, în ordinea rotaţiei stabilite, a
grupelor de culturi. Poate avea 2 până la 5 ani sau chiar mai mult. Exemplu de
schemă de asolament de 5 ani:
1. Leguminoase anuale pentru boabe.
2. Cereale păioase.
3. Prăşitoare.
4. Cereale păioase.
5. Prăşitoare.
- tipul de asolament înseamnă succesiunea, în ordinea rotaţiei stabilite, a
culturilor din cadrul asolamentului. Dintr-o schemă de asolament se pot forma
mai multe tipuri de asolament. Spre exemplu, din schema de mai sus se pot
extrage tipuri de asolament ca următoarele:
1. Soia. 1. Soia. 1. Soia + fasole
2. Grâu. 2. Grâu 2. Grâu.
3. Porumb. 3. Floarea soarelui 3. Floarea soarelui
+ porumb
4. Grâu. 4. Orz 4. Orz + grâu
5. Porumb 5. Porumb 5. Sfeclă de zahăr
 Lucrarea 9
Întocmirea asolamentului (II)
9.1. Organizarea teritoriului
Este prima operaţiune după achiziţionarea terenului şi constă în
studierea condiţiilor naturale de climă, relief, hidrografie, vegetaţie în relaţie cu
limitele construite în vederea stabilirii modului de folosinţă a terenului (arabil,
vii livezi, culturi legumicole), a mărimii asolamentelor şi delimitarea solelor şi
parcelelor, a rotaţiei, a lucrărilor antierozionale şi agropedoameliorative.
Raţiunea pentru care terenul unei exploataţii agricole se împarte în mai multe
sole, în afară de uniformitatea caracteristicilor agroproductive este şi faptul că,
în procesul de producţie agricolă apar vârfuri de necesar de muncă. Astfel, dacă
am cultiva toată suprafaţa cu plante ce se seamănă toamna şi se recoltează vara,
cum sunt cerealele păioase de toamnă şi rapiţa, nu vom putea efectua lucrările
în timpul optim. De aceea, terenul se împarte în mai multe sole, chiar dacă au
fertilitate asemănătoare, pentru a disipa necesarul de forţă de muncă şi a efectua
lucrările agricole la timpul optim. De aceea, introducerea culturilor care se
seamănă primăvara şi se recoltează toamna, cum sunt porumbul, floarea
soarelui ş.a. asigură un necesar de muncă şi utilaje mai mic şi uniform de-a
lungul anului. Asolamentul se poate practică şi pe o singură solă, aplicând o
succesiune raţională a culturilor de-a lungul anilor în condiţiile în care se pot
efectua toate lucrările agricole de semănat, întreţinere a culturii şi recoltat la
momentul optim.
9.2. Modificarea asolamentului
De obicei asolamentele se schimbă deoarece unele culturi nu se mai cer
ori apar oportunitaţi privind cultivarea de noi plante, mai rentabile ori este
necesară cultivarea lor pentru menţinerea fertilităţii solului. Astfel, în ultimii 20
de ani a luat amploare cultura de rapiţă şi s-a redus foarte mult suprafaţa
cultivată cu soia, mai ales în zonele de câmpie din ţara noastră. Pentru
introducerea rapiţei în asolament trebuie să se ţină seama de faptul că această
cultură se seamănă la sfârşitul verii şi începutul toamnei, deci nu poate urma
după culturi care se recoltează târziu, toamna, cum este porumbul, hibrizi
tardivi, sfecla ori cartoful de toamnă. Deasemenea, această cultură este sensibilă
la sclerotinia, la fel ca şi floarea soarelui.
9.3. Registrul cu istoria solelor
Orice exploataţie agricolă trebuie să ţină evidenţa tuturor lucrărilor
efectuate pe fiecare solă. Acest lucru este foarte important, în vederea
combaterii integrate a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor şi a păstrării fertilităţii
solului, în general. Astfel, pe lângă culturile ce s-au cultivat, de-a lungul anilor,
pe fiecare solă, este important să ştim ce lucrări ale solului s-au efectuat, pentru
evitarea tasării solului în profunzime ori pentru îmbunătăţirea structurii solului
şi evitarea eroziunii, ce erbicide s-au aplicat, pentru combaterea integrată a
buruienilor şi evitarea fenomenului de remanenţă, ce îngrăşăminte au fost
aplicate şi în ce doze, pentru menţinerea fertilităţii solului şi prevenirea apariţiei
carenţelor, ce probleme au apărut la diversele culturi din cadrul asolamentului,
cum sunt producţii scăzute sau culturi compromise din cauza secetei ori
excesului de umiditate, atacuri masive de boli sau dăunători, etc.
9.4. Cerinţele specifice faţă de rotaţie ale grupelor de culturi sau
culturilor din asolament
După preferinţele pentru planta premergătoare şi caracteristicile de bune
premergătoare, culturile se împart astfel:
- plante bune premergătoare pentru majoritatea culturilor
(amelioratoare) şi nepretenţioase faţă de planta premergătoare;
- plante pretenţioase faţă de planta premergătoare şi bune premergătoare
pentru majoritatea culturilor;
- plante puţin pretenţioase faţă de planta premergătoare;
- plante foarte puţin pretenţioase faţă de planta premergătoare.
 Prima categorie este reprezentată de culturile leguminose anuale şi
perene: soia, fasolea, mazărea, arahidele, năutul, bobul, lucerna şi trifoiul.
Aceste plante realizează simbioză cu bacteriile din genul Rhizobium, prin care
bacteria aprovizionează planta cu azot ionic iar aceasta furnizează bacteriei
zaharuri. În cazul leguminoaselor introduse din alte continente la noi în ţară,
cum sunt soia şi arahidele este nevoie de inocularea culturilor de bacterii
simbiotice prin tratarea seminţei ori prin pulverizare direct în brazdă (Nitragin
soia – preparat bacterian). După leguminoase rămân în sol cantităţi cuprinse
între 30-160 kg azot la hectar, în funcţie de specie şi de condiţiile de cultură.
Leguminoasele sunt foarte bune premergătoare pentru majoritatea
culturilor, însă, de obicei, după ele se cultivă grâu, care este cultura de cea mai
mare importanţă pentru hrănirea populaţiei, fiind şi o plantă cu nevoi mari de
acest macroelement. Leguminoasele nu se pot cultiva după ele însele deoarece
se înmulţesc antagoniştii bacteriilor simbiotice şi se produc exudaţii de
substanţe toxice de tipul saponinelor. Deasemenea, nu intră în rotaţie cu cu
floarea soarelui deoarece pot fi atacate de putregaiul alb (sclerotinia). Orzul
pentru bere nu este indicat a se cultiva după leguminoase din cauza creşterii
cantităţii de proteine din boabe, lucru nedorit la industrializare.
Pentru faptul că lasă în sol azot, îmbunătăţesc starea fizică a solului, nu
lasă resturi vegetale multe care ar îngreuna lucrările solului şi se recoltează
devreme, leguminoasele sunt considerate plante amelioratoare şi nu pot lipsi din
asolament.
Din a doua categorie fac parte cerealele păioase, grâul, orzul şi secara.
Ele ocupă circa 1/3 din suprafaţa arabilă a ţării. Cel mai important lucru pe care
trebuie să-l realizeze planta premergătoare pentru aceste culturi este să se
recolteze devreme pentru a se putea efectua lucrările solului la timp astfel încât
semănatul să se facă la epoca optimă. Mazărea, fasolea, soia, borceagurile,
cartoful timpuriu sunt ideale pentru cerealele păioase de toamnă.
 Ca regulă generală, asolamentele se organizează începând cu cele
furajere, legumicole, orez, protecţia solului, de câmp şi mixte.
Asolamentele de câmp cuprind suprafeţe mari cultivate cu principalele
culturi: grâu, porumb, floarea soarelui, soia ş.a.
Asolamentele furajere cuprind plante furajere pentru masă verde, fân
sau boabe, cultivate în apropierea fermelor zootehnice.
Asolamentele mixte cuprind plante furajere, culturi de câmp, legumicole
în ponderea cerută de necesităţile locale.
Asolamentele speciale se organizează pentru plantele legumicole,
medicinale, orez, etc.
Stabilirea numărului şi mărimii solelor are mare importanţă în alcătuirea
asolamentului. Sola trebuie să fie, pe cât posibil, de formă dreptunghiulară şi să
aibă condiţii de fertilitate uniforme. În vederea stabilirii numărului de sole şi a
mărimii acestora se face, mai întâi, gruparea culturilor pe baza cerinţelor
agrobiologice asemănătoare.
Principalele grupe de culturi sunt:
- cereale păioase de toamnă: grâu, orz, secară;
- cereale păioase de primăvară: ovăzul, orzoaica de primăvară, meiul;
- prăşitoare: porumb, floarea soarelui, sfecla de zahăr, cartof, sorg,
tutun, ş.a;
- leguminoase anuale: mazăre, soia, fasole, linte, fasoliţă, lupin, bob,
năut, borceaguri, arahide;
- leguminoase perene: lucerna, trifoiul, sparceta;
- plante furajere anuale: iarba de Sudan, porumb masă verde.
- culturi legumicole: solano-fructoase (tomate, vinete, ardei),
rădăcinoase (morcov, păstârnac), vărzoase (varză, conopidă, salată),
tuberculifere (cartof), leguminoase (mazăre de grădină, fasole teci), frunzoase
(pătrunjel, mărar, leuştean, cimbru), bulboase (ceapă, usturoi, praz).
 Gruparea plantelor în funcţie de cerinţele agrobiologice este necesară
deoarece, în cadrul asolamentului, unele sole pot fi ocupate de două sau mai
multe culturi cu cerinţe agrobiologice şi tehnologii asemănătoare.

Lucrarea 10

NOŢIUNI DE POMICULTURĂ

10.1. DEFINIȚIE. CLASIFICARE

POMICULTURA (Cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi) – este o
ramură a ştiinţelor agricole şi în acelaşi timp unul din principalele sectoare ale
producţiei horticole. Etimologic, această denumire derivă din latinescul pomus
= arbore fructifer şi culturae = îngrijire, cultivare.
Ca sector al producţiei, cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi, reprezintă
activitatea tehnică, economică şi organizatorică, desfăşurată pentru obţinerea
producţiei de fructe.
Clasificarea după habitus. Ţinând seama de aspectul general al
plantelor (după Baciu A.A., 2005), adică de habitusul lor, speciile pomicole pot
fi grupate în:
1. Pomi propriu-zişi – sunt plante lemnoase de vigoare mare, cu un
singur trunchi şi o coroană omogenă; înălţimea pomilor oscilează între 5-20 m
şi au durată mare de viaţă (15-100 ani); se înmulţesc prin seminţe, altoire şi
drajoni. Din această categorie fac parte: mărul, părul, cireşul, nucul, prunul,
piersicul, caisul, vişinul şi castanul dulce (comestibil).
2. Arbustoizii – sunt plante lemnoase de vigoare redusă, cu forma de
tufă, constituită din 2-4 tulpini, care iau naştere din zona coletului; durata de
viaţă este de 20-30 ani; înălţimea de 3-7 m şi se înmulţesc prin seminţe şi pe
cale vegetativă prin drajoni, butaşi şi marcote. Din această grupă fac parte:
gutuiul, alunul, vişinul arbustoid, mărul paradis şi cătina albă.
3. Arbuştii – sunt plante lemnoase, de vigoare redusă, cu înălţime de 1-2
m, prezintă numeroase tulpini, slab ramificate, ce apar din zona coletului,
formând tufe compacte. Arbuştii emit rădăcini adventive şi se înmulţesc
vegetativ prin drajoni, butaşi şi marcote. Din această grupă fac parte: coacăzul,
agrişul, socul şi scoruşul negru.
 4. Semiarbuştii – sunt plante semilemnoase, cu tulpini ce trăiesc numai
2 ani, în primul an apar tulpini simple cu înălţimea de 1-3 m, iar în anul doi
formează ramificaţii şi apoi fructifică. După recoltarea fructelor, tulpinile se
usucă, însă plantele regenerează prin drajoni. Din această categorie fac parte:
zmeurul şi murul.
5. Plante fructifere semiierboase – acestea fac trecerea dintre plantele
arborescente şi cele ierboase, fiind reprezentate de căpşun şi frag. Acestea
formează tufe mici cu înălţimea de 25-30 cm.
Clasificarea pomicolă
După particularităţile biologice şi tehnologice ale speciilor fructifere de
climat temperat, au fost alcătuite 5 grupe (după Popescu M. și colab., 1992):
I. Pomaceele – cuprind specii din Familia Rozaceae, Subfamilia
Pomoide şi anume: mărul, părul şi gutuiul. Speciile de pomoide sunt foarte
rezistente la ger, repausul de iarnă al mugurilor fiind lung şi înflorirea scapă de
brumele târzii de primăvară. Durata de viaţă depinde mult de sistemul de
cultură, astfel, în livezile clasice - pomii trăiesc 60-70 de ani şi încep să producă
economic la 7 ani; în livezile intensive şi superintensive – durata de viaţă este de
15-25 de ani şi dau recolte economice începând din anul al II-lea sau al III-lea.
Aceste specii formează fructe false, care poartă denumirea de poamă.
Majoritatea soiurilor sunt autosterile şi se altoiesc cu diferiţi portaltoi.
II. Drupaceele – cuprind: prunul, caisul, piersicul, cireşul, vişinul,
migdalul – acestea aparţinând Familiei Rozaceae, Subfamiliei Prunoide. Sunt
mai puţin rezistente la ger, iar repausul mugurilor este mai scurt. Speciile din
această grupă înfloresc primăvara devreme. Sunt mai pretenţioase faţă de
căldură, au cerinţe reduse faţă de umiditate, fiind relativ rezistente la secetă. În
livezile clasice trăiesc 40-50 de ani (cireşul), iar în livezile intensive şi
superintensive durata de viaţă este mai scurtă. Soiurile de drupacee sunt
autofertile.
III. Nuciferele – cuprind: nucul, castanul şi alunul. Nucul face parte din
Familia Juglandaceae, iar castanul şi alunul din Familia Fagaceae. Aceste specii
formează fructe uscate, sunt mai rezistente la geruri şi mai pretenţioase faţă de
căldură.
IV. Baciferele – cuprind din Familia Saxifagaceae: coacăzul roşu şi
agrişul; din Familia Rozaceae: zmeurul, murul şi căpşunul. Din punct de vedere
morfologic, fructele acestor specii sunt: bace false – la coacăz şi agriş;
polidrupe – la zmeur şi mur; receptacul îngroşat – la căpşun. Baciferele au talie
mică, formează tufe cu mai multe tulpini, trăiesc 10-15 ani şi încep să rodească
din anul II de plantare. Speciile din această grupă emit cu uşurinţă rădăcini,
drajoni sau stoloni.
V. Grupa speciilor subtropicale – cuprinde: smochinul şi citricele.
Acestea sunt specii cu însuşiri diferite de ale plantelor de climat temperat.

Lucrarea 11

ORGANOGRAFIA PLANTELOR POMICOLE

11.1.Sistemul radicular al plantelor pomicole

La un pom se disting două părţi: una subterană – rădăcina sau sistemul
radicular (organ hipogen) şi alta supraterană (aeriană) – tulpina (organ hepigen).
Rădăcina – în funcţie de originea lor, rădăcinile sunt:
- embrionare – la pomii sau portaltoii obţinuţi pe cale generativă (din seminţe);
- adventive – în cazul pomilor înmulţiţi pe cale vegetativă (marcotaj, butăşire,
microînmulţire in vitro).
În cadrul ambelor categorii se disting:
a) rădăcini de schelet – care pot fi de ordinul I, II, sau III, au lungimea de mai
mulţi metri şi grosimea de 3mm - 20cm;
b) rădăcini fibroase – sunt cele de ordinul IV, V şi VI, ele îmbracă scheletul,
sunt relativ scurte, de câţiva cm şi rareori depăşesc 3 mm în diametru.
După stadiul de dezvoltare şi funcţiile pe care le îndeplinesc, rădăcinile
fibroase pot fi clasificate, la rândul lor, în: - rădăcini axiale – care se transformă
în rădăcini conducătoare şi rădăcini intermediare şi – rădăcini absorbante – care
sunt extrem de numeroase, având lungimea de până la 4 mm iar diametrul de
până la 1 mm.
Atât rădăcinile de schelet cât şi cele fibroase, pot fi clasificate şi după
direcţia de creştere în sol, respectiv rădăcini orizontale şi rădăcini verticale.
Rădăcinile orizontale – se găsesc mai mult sau mai puţin paralele cu
suprafaţa solului, la adâncime de 0-100 cm;
Rădăcini verticale – pătrund în sol până la 2-4 m adâncime putând
ajunge chiar la 12 m.
Funcţiile organelor hipogee (funcţiile rădăcinii). Rădăcinile exercită
numeroase funcţii, în vederea bunei desfăşurări a activităţii plantelor, şi anume:
- ancorarea plantei în sol;
- absorbţia apei şi transportul apei şi a substanţelor hrănitoare;
- respiraţia;
 - depozitarea;
- sinteza primară a unor compuşi organici;
- sinteza sau conversia (transformarea) substanţelor biostimulatoare.

11.2. Oganografia părţii supraterane(tulpina pomilor)

Organele pomului situate deasupra solului alcătuiesc tulpina pomilor.
Tulpina este alcătuită din două elemente: trunchi şi coroană.
Trunchiul – poate fi format din altoi, din portaltoi sau intermediar şi
reprezintă porţiunea bazală care poate avea dimensiuni diferite, respectiv:
- 30-60 cm - trunchi pitic;
- 60-120 cm – trunchi mijlociu;
- 120-150 cm – trunchi înalt.
În prezent există tendinţa de a forma pomi cu trunchi pitic destinaţi
plantaţiilor intensive şi superintensive.
Coroana – cuprinde totalitatea ramificaţiilor situate în porţiunea
superioară a tulpinii. Coroanele sunt alcătuite din elemente permanente,
elemente cu durată medie de viaţă şi alte elemente cu durată de un sezon de
vegetaţie.
1. Partea permanentă a coroanei – are rolul de a susţine toate celelalte
organe ale pomului, respectiv: ramuri de rod, muguri, lăstari, flori, frunze şi
fructe.
Scheletul coroanei este alcătuit din ramuri de schelet, care sunt groase,
lungi şi alcătuiesc structura de bază a coroanei. Forma sau tipul de coroană
depind direct de modul cum ramurile de schelet sunt amplasate şi îmbinate între
ele.
În cadrul scheletului se deosebesc mai multe categorii de ramuri:
a) axul coroanei – este elementul care prelungeşte trunchiul pomului. La
coroanele de mare volum, acest element al scheletului, are o mare dezvoltare;
b) şarpantele (braţe sau ramuri de ordinul I) – sunt ramurile ce pornesc de pe
trunchi sau din axul pomului, ele putând fi inserate pe ax în spirală, sau pot fi
grupate câte 3-5 ramuri la distanţe apropiate, formând etaje;
c) subşarpantele (sau ramuri de ordinul II) – acestea pornesc de pe şarpante;
d) ramuri de ordinul III – pornesc de pe ramurile de ordinul II;
e) unghiul de ramificare – reprezintă unghiul care se formează între şarpantă şi
ax sau între ramurile de ordinul I şi cele de ordinul II;
f) distanţa de ramificare – reprezintă distanţa dintre punctele de inserţie a două
ramuri de acelaşi grad;
g) unghiul de deschidere – este unghiul format în plan orizontal de două
şarpante alăturate din cadrul unui etaj.
2. Organele cu durată medie de viaţă – trăiesc de la 2-15 ani şi sunt
următoarele:
a) ramuri de semischelet – ele îmbracă scheletul permanent, amplificând
suportul pe care sunt prinse ramurile de rod, mugurii, frunzele şi florile.
Ramurile de semischelet se formează fie dintr-o ramură anuală de
vigoare medie, fie dintr-o ramură de rod care în urma tăierilor de rodire a fost
mai bine alimentată. Aceste ramuri se apleacă sub greutatea organelor pe care le
susţin, îndesesc coroana, iar după un număr de ani se usucă.
Ele sunt scurtate prin tăieri pentru a le reîntineri şi nefiind elemente ale
scheletului permanent, scurtarea sau suprimarea lor nu modifică forma de
coroană;
b) ramurile de rod – sunt formaţiuni lemnoase de cele mai mici
dimensiuni şi sunt prinse pe ramurile de semischelet, dar şi pe cele de schelet,
ele reprezentând principalele organe de rod şi fructe.
Ramurile de rod prezintă vigoare redusă şi trăiesc între 1-15 ani. Unele
ramuri de rod nu poartă muguri florali şi ele se numesc ramuri de rod
neflorifere sau ramuri de rod în devenire. Indiferent de categoria din acre fac
parte, permanente sau cu durată medie de viaţă, ramurile sunt formate din
porţiuni de vârste diferite.
Ramurile de un an – sunt ramurile ce poartă muguri inseraţi pe ele atât
lateral cât şi în vârf, uneori găsindu-se în partea bazală câte 1-2 muguri slab
dezvoltaţi (muguri dorminzi).
3. Organele cu durată scurtă de viaţă
Mugurii – sunt organe cu funcţii complexe, iar după organele pe care le
conţin şi pe care le formează după ce pornesc în vegetaţie, se disting muguri
vegetativi şi muguri de rod.
Din mugurii vegetativi se formează lăstari cu frunze. Din mugurii de rod
pot apărea uneori numai flori, situaţie în care se numesc muguri floriferi, aceştia
putând conţine o singură floare sau o inflorescenţă; alteori, por apărea împreună
cu florile sau inflorescenţele, situaţie în care mugurii de rod se numesc muguri
micşti.
Mugurii situaţi în vârful ramurilor de schelet sau a ramurilor de
semischelet – se numesc muguri terminali. Aceştia au rolul de a prelungi
ramura pe care se află şi prin aceasta sporesc dimensiunile coroanei în înălţime
şi lăţime, fenomen numit înoire progresivă. Există şi cazuri când în poziţie
terminală se formează mugure de rod, în această situaţie ramura nu se mai
alungeşte, ci formează flori şi fructe.
Mugurii situaţi în lungul ramurilor se numesc muguri laterali sau
auxiliari. Indiferent de categoria lor, mugurii se formează în cursul primăverii şi
verii, în axila frunzelor şi la majoritatea speciilor rămân în repaus până în
primăvara următoare.
Mugurii dorminzi – rămân în repaus mai mult de un an şi rămân inactivi
timp îndelungat, constituind un fel de rezervă a pomului. Ei pornesc în creştere
în cazul unor tăieri severe sau ruperea unor ramuri.
Mugurii adventivi (muguri de salvare) –se numesc astfel deoarece se
formează numai după răni grave provocate de accidente sau de tăieri foarte
severe.
Lăstarii – sunt organe care cresc în fiecare an din mugurii vegetativi.
Vârful activ al lăstarului împiedică pornirea în creştere a mugurilor laterali,
astfel încât aceştia rămân în repaus în primăvara următoare, fenomen denumit
dominanţă apicală.
Unii muguri laterali pornesc în creştere în aceeaşi vară şi dau naştere la
lăstari de dimensiuni reduse numiţi lăstari anticipaţi. Suprimarea accidentală
sau prin tăiere a vârfului lăstarului normal, provoacă pornirea în creştere a
mugurilor situaţi imediat sub locul de tăiere, la toate speciile de pomi.
Lăstarii terminali – sunt cei care cresc din mugurii situaţi la vârful
ramurilor, au cea mai mare vigoare şi se mai numesc lăstari de prelungire.
Lăstarii laterali – au vigoare mai mică, iar vigoarea lor descreşte pe
măsură ce sunt situaţi spre baza ramuri de un an. Lăstarul lateral situat imediat
sub cel de prelungire şi cu poziţie interioară se numeşte lăstar concurent.
Lăstarii lacomi – sunt cei care cresc din muguri adventivi sau dorminzi,
pe ramurile mai bătrâne şi ajung până la lungimea de 2 m. Lăstarii lacomi
completează locurile goale din coroană. Indiferent de categoria din acre fac
parte, toamna, după căderea frunzelor, lăstarii primesc denumirea de ramuri de
un an.
Frunza. La noduri lăstarii poartă frunze, acestea având rolul de a
sintetiza hrana necesară pentru creşterea organelor vegetative, precum şi pentru
formarea fructelor.
Floarea – este un organ de înmulţire, dar şi cel care asigură recolta.
Florile se formează din mugurii roditori.
 Fructul. După legare (fecundare) ovulele se transformă în seminţe, iar
ovarul, împreună cu alte părţi ale florii, se transformă în fruct. Unele specii
pomicole formează fructe cărnoase, iar altele formează fructe uscate.
Fructele cărnoase sunt: poama, drupa şi baca. Fructele nucului şi ale
migdalului sunt tot drupe, unde partea comestibilă este de fapt sămânţa. La
zmeură, fructul este o polidrupă. Baca falsă –este caracteristică pentru agriş şi
coacăz; poama pentru măr, păr şi gutui; drupa – pentru piersic, cais, prun, cireş,
vişin şi corcoduş.
Fructele uscate – sunt aluna şi castana – acestea fiind achene cu
pericarpul lemnos

Lucrarea 12
PLANTAREA POMILOR
Săpatul gropilor se efectuează în mod diferit, în funcţie de tipul de
livadă şi de lucrările anterioare de pregătire. Pentru livezile intensive şi
superintensive, care se înfiinţează pe terenuri desfundate, gropile se sapă în
preajma plantatului şi la dimensiunile care să permită amplasarea rădăcinilor
pomilor la adâncimea şi poziţia normală de creştere.
În cazul pomilor vergi, sunt necesare gropi de 40/40 cm. Săpatul
gropilor se face mecanizat cu burghie, sau manual. Dimensiunile gropilor sunt:
1/1 m pe solurile uşoare; 1,5/1,5 m pe solurile grele, iar adâncimea este de 60-
80 cm. Gropile se sapă cu 2-3 luni înainte de plantarea pomilor.
Pentru plantările de toamnă, gropile trebuie săpate în august, iar pentru
cele de primăvară, fie toamna fie în ferestrele iernii.
Plantarea pomilor – este lucrarea prin care pomii obţinuţi în pepinieră
sunt mutaţi la loc definitiv în livadă.
Calitatea materialului săditor. Pomii folosiţi la plantare sunt vergi sau
au coroana cât de cât formată din câmpul II al pepinierei pomicole. Aceştia
trebuie să aibă tulpina dreaptă şi sănătoasă. În momentul plantării, pomii trebuie
să fie în perioada de repaus, iar solul să nu fie îngheţat, să se poată lucra.
Există 3 epoci de plantare: toamna, în ferestrele iernii (în zilele călduţe,
când solul este dezgheţat) şi la sfârşitul repausului pomilor (primăvara
devreme).
1. Plantarea de toamnă. Pomii pornesc în vegetaţie în primăvara
următoare, concomitent cu pomii care nu au fost transplantaţi şi beneficiază de
toată durata perioadei de vegetaţie. Ca urmare, ei acumulează suficiente
substanţe de rezervă în ramuri şi suportă cu uşurinţă gerurile din iarna
următoare.
În vederea plantării, pomii beneficiază de o perioadă lungă de timp,
calendaristic, de la jumătatea lunii octombrie şi până la sfârşitul lunii noiembrie.
Datorită acestor avantaje, plantarea de toamnă determină un procent
mare de prindere, fiind recomandată aproape în toate cazurile, excepţie făcând
regiunile cu ierni negre (fără zăpadă), în care solul îngheaţă pe o adâncime
mare, iar rădăcinile pomilor transplantaţi din toamnă sunt expuse degerării.
2. Plantarea de primăvară – este lipsită de avantajele enumerate la
plantarea de toamnă, pomii formând rădăcini noi abia după plantare, iar
pornirea lor în vegetaţie are loc mai târziu. Astfel, lăstarii sunt mai mici, lemnul
lor nu se coace bine şi iarna vârfurile lor degeră.
Plantarea de primăvară este plasată într-o perioadă cu multe lucrări
agricole, după plantarea de primăvară urmând, de obicei, o perioadă de secetă,
care defavorizează prinderea pomilor. Procentul de prindere al pomilor este mai
mic comparativ cu plantarea de toamnă.
Cu toate acestea, se plantează pomi şi primăvara, atunci când nu s-a
putut efectua plantarea de toamnă, precum şi în regiunile cu ierni negre şi geruri
aspre.
3. Plantarea în ferestrele iernii – prezintă caracteristici intermediare.
Pregătirea materialului săditor pentru plantare. Prima operaţie
pregătitoare în vederea plantării o constituie fasonarea rădăcinilor, operaţie
care constă în înlăturarea porţiunilor vătămate ale rădăcinilor, sau suprimarea
acestora de la bază, atunci când sunt uscate. Cu această ocazie se urmăreşte
menţinerea unui sistem radicular cât mai bogat, cu rădăcini cât mai lungi.
A doua operaţie pregătitoare o constituie mocirlirea rădăcinilor, care
constă în introducerea sistemului radicular într-un amestec de consistenţa
smântânii, alcătuit din pământ galben, balegă proaspătă de vacă şi apă. Stratul
de mocirlă prins pe rădăcini are rolul de a asigura o mai mare umiditate în jurul
sistemului radicular, realizând astfel o mai bună aderenţă cu solul şi în acelaşi
timp de a stimula vindecarea rănilor.
Plantarea pomilor trebuie făcută înainte ca mocirla de pe rădăcini să se usuce.
La pomii altoiţii, regula este ca după aşezarea pământului în groapă, coletul să
fie ca nivelul solului, acest lucru obţinându-se prin ridicarea coletului cu 3-5 cm
deasupra solului în momentul plantării. Ulterior, prin tasarea pământului din
groapă, pomul ajunge la adâncimea normală de plantare.
 Plantarea se poate face şi cu 2-3 cm mai adânc, atunci când livada este
plasată pe teren în pantă şi procesul de eroziune este mai accentuat. Dacă
terenul unde se înfiinţează livada are umiditate mai mare, atunci plantarea se
face cu 1-2 cm mai sus, important fiind ca punctul de altoire să nu vină în
contact cu solul.
Pentru a se realiza adâncimea corespunzătoare, la plantare, în mijlocul
gropii se face un muşuroi de pământ, din pământul rezultat din stratul superior
al solului, pe care se aşează rădăcinile pomului, în poziţie normală, evitând ca
acestea să fie orientate cu vârful în sus.
La plantare este necesară îngrăşarea terenului, prin aplicarea a 15-25 kg
gunoi de grajd bine fermentat, pentru fiecare pom. Acesta se amestecă cu
pământul rezultat de la prima cazma şi este aşezat în groapă peste rădăcinile
pomului. Este necesar să se realizeze un contact strâns al rădăcinilor cu solul,
precum şi evitarea golurilor de aer între rădăcini, acest lucru fiind posibil prin
tasarea repetată a solului în timpul plantării şi prin udare.
În decursul plantării, se urmăreşte ca pământul fertil de la suprafaţa
gropii să fie aşezat în groapă la nivelul rădăcinilor. Pentru completarea gropii
până la nivelul solului, se utilizează pământul rezultat de la fundul gropii.
Greşeli ce se pot realiza în momentul plantării:
- plantarea mai adâncă a pomilor. Rădăcinile acestora sunt lipsite de aer şi
căldură, ca urmare pomii nu pornesc în vegetaţie, mugurii rămân nedeschişi,
astfel că pomii trebuie scoşi şi plantaţi la adâncimea normală;
- plantarea mai la suprafaţă. Conduce la uscarea pomilor, deoarece rădăcinile
sunt situate într-o zonă mai superficială, ca urmare trebuie făcută replantarea;
- lipsa de contact a rădăcinilor cu pământul (pământul nu este tasat). În
momentul plantării, în pământ rămân multe goluri, în care pătrunde aerul rece
din timpul iernii şi rădăcinile degeră. În cazul plantărilor de toamnă, lucrarea se
încheie prin înălţarea unui muşuroi de pământ de 30-40 cm, în jurul trunchiului
pomului, cu rolul de a proteja rădăcinile împotriva îngheţului.
Pe terenurile în pantă, în jurul pomului se amenajează un dig, în formă
de potcoavă, de 30 cm, pentru a reţine apa din amonte.
La 10-15 zile de la plantare, se retează tutorele sub nivelul coroanei cu
10 cm, apoi se leagă pomul de tutore, după care se înveleşte trunchiul pomului
cu folie plastifiată, împotriva rozătoarelor, sau se împrejmuieşte cu gard de
sârmă.
 În cazul plantărilor de primăvară, se amenajează o copcă, în care se udă.
După pătrunderea apei în sol, se nivelează terenul şi se aşează în jurul pomului
un strat de mulci, care menţine în jurul pomului o umiditate mai ridicată.

Lucrarea 13
ALTOIREA POMILOR
Altoirea - reprezintă înmulţirea vegetativă ce constă în îmbinarea unei
plante pe rădăcină proprie (numită portaltoi), cu o porţiune de plantă sau
mugure (numit altoi), care în urma suprapunerii secţiunilor, îmbinării şi legării
lor, concresc şi formează un singur individ numit pomul altoit (Ciobanu A.,
2010).
Pentru realizarea oricărei metode de altoit, sunt necesare următoarele
materiale: portaltoi, altoi, briceag de altoit, rafie pentru legat şi ceară de altoit
(mastic).
Portaltoii necesari obţinerii pomilor altoiţi sunt specifici fiecărei specii
şi pot fi obţinuţi pe cale generativă sau vegetativă.
Altoii - sunt ramuri anuale sau muguri de pe ramuri din soiurile
raionate.
Clasificarea metodelor de altoire:
1. Metode de altoire cu mugure detaşat:
-altoirea în ochi dormind (cu mugure dormind);
-altoirea în ochi crescând (cu mugure crescând);
-altoirea în ochi cu scutişor;
-altoirea cu placaj;
-altoirea cu dublu-scut;
-altoirea în dreptunghi;
-altoirea cu inel.
2. Metode de altoire cu ramură detaşată:
a) altoiri cu ramură detaşată, în lemn:
- altoirea în copulaţie simplă;
- altoirea în copulaţie perfecţionată;
- altoirea în semicopulaţie;
- altoirea în despicătură;
- altoirea în triangulaţie;
- altoirea laterală în tăietură oblică;
- altoirea laterală în tăietură dreaptă.
b) altoiri cu ramură detaşată, sub scoarţă:
 - altoirea sub scoarţă terminală;
- altoirea laterală în T;
- altoirea laterală în D;
- altoirea laterală în  (L întors).
c) altoiri prin alipire: - altoire prin alipire laterală;
- altoire prin alipire laterală simplă;
- altoire prin alipire laterală sub scoarţă.

Lucrarea 14

METODE DE ALTOIRE CU MUGURE DETAŞAT

14.1. Atoirea în ochi dormind (cu mugure dorminnd)

Este cea mai folosită metodă de altoire pentru altoirea portaltoilor din
câmpul I. Epoca de altoire este cuprinsă între 20 iulie şi 1 septembrie în zonele
secetoase, respectiv între 1 august şi 15 septembrie în zonele umede.
Altoirea va începe cu speciile care-şi retrag afluxul de sevă optim,
ordinea speciilor fiind următoarea: păr, cireş, vişin, prun, zarzăr, piersic,
corcoduş, măr sălbatic, măr vegetativ, gutui.
Condiţii de reuşită a altoirii:
- seva să circule în portaltoi moderat;
- portaltoii folosiţi la altoire să aibă grosimea de 0,8-1,2 cm;
- altoiul să prezinte peţiol, să aibă mugurele bine format, iar grosimea optimă să
fie de 6-8 mm şi lungimea de 40-50 cm;
- altoii sunt lăstari crescuţi în anul respectiv şi sunt folosiţi imediat după
recoltare sau se păstrează până la altoire în încăperi cu temperaturi scăzute.
Mod de lucru
Altoirea se face la 4-7 cm de la sol , la portaltoi obţinuţi pe cale
generativă sau la 10-15 cm de la sol la portaltoii obţinuţi pe cale vegetativă.
Când este secetă, cu 2 săptămâni înainte de altoire se udă, pentru a se asigura
desprinderea scoarţei. Se va face toaleta pomului, cu 10-12 zile înainte de
altoire, atât în pepinieră cât şi în livadă, constând în îndepărtarea muşuroiului, a
ramificaţiilor bazale pe înălţimea de 12-15 cm de la sol şi curăţirea perfectă a
scoarţei din zona de altoire.
Altoirea propriu-zisă se realizează astfel: în zone netedă de pe portaltoi
se efectuează o primă incizie transversală lungă de 1-1,5 cm. Cea de-a doua
incizie se efectuează perpendicular pe prima, pornind de la jumătatea acesteia,
având lungimea de 3-4 cm. Cu spatula briceagului se detaşează secţiunea
efectuată pe portaltoi, realizându-se astfel litera T.
Mugurele altoi se detaşează astfel: lăstarul altoi se ţine în mâna stângă,
iar degetul arătător se pune sub mugurele ce urmează a se detaşa. Se pune lama
briceagului la 1-1,5 cm deasupra mugurelui şi printr-o mişcare de sus în jos,
între scoarţă şi lemn, se ajunge sub mugur la 1-1,5 cm. În dreptul mugurelui
există puţin lemn, respectiv 0,2-0,5 mm. Se apucă scutul de scoarţă de peţiol şi
se introduce locaşul de pe portaltoi. Dacă partea superioară a scutului de scoarţă
depăşeşte incizia transversală, se taie în dreptul acesteia. Urmează legarea de
sus în jos, cu rafie, în spirală, ocolind mugurele altoi.
Verificarea prinderii se face la 10-12 zile de la altoire, prin atingerea
peţiolului, iar dacă acesta cade uşor înseamnă că altoirea s-a realizat. Dacă
peţiolul nu cade, are loc realtoirea (fig. 9.1).

Fig. X – Altoirea în ochi dormind

(după Tatiana Pădureanu 1972)

14.2. Altoirea în ochi crescând(cu mugure crescând)

 Metoda se foloseşte în câmpul II al pepinierei pomicole, pentru
realtoirea puieţilor la care nu s-a prins altoiul. Epoca de altoire este începutul
lunii mai.
Condiţii de reuşită: portaltoiul - nu trebuie să depăşească 0,8-1,2 cm.
Ramurile altoi - sunt recoltate din toamnă, după căderea frunzelor sau în
ianuarie-februarie şi să fie păstrate la stratificat până în momentul altoirii sau în
încăperi frigorifice.
Operaţiile sunt asemănătoare cu cele de la altoirea în ochi dormind, cu
deosebirea că mugurii nu mai sunt însoţiţi de peţiol, iar mugurele respectiv se
introduce în locaşul portaltoiului de pe lama briceagului.