UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ

PROFESOR COORDONATOR:
Lector univ.dr.GABRIELA MATEI

STUDENT:
ALEXANDRU MARIUS-MĂDĂLIN

Bucureşti
2019
 UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ
METODOLOGIA CERCETĂRII
ACCIDENTELOR DE CIRCULAŢIE
DREPTUL

PROFESOR COORDONATOR:
Lector univ.dr.GABRIELA MATEI

STUDENT:
ALEXANDRU MARIUS-MĂDĂLIN

Bucureşti
2019
 CUPRINS

CAPITOLUL I NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Generalităţi
2. Consideratii referitoare la aspecte juridice
CAPITOLUL II CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI
II.1 Noţiune
II.2 Importanţa si obiectivele
II.3 Trăsături
II.4 Sarcinile cercetării la faţa locului
II.5 Sarcinile lucrătorilor care au ajuns primii la faţa locului
CAPITOLUL III PROBLEME PE CARE TREBUIE SĂ LE LĂMUREASCĂ CERCETAREA
LA FAŢA LOCULUI ÎN CAZ DE ACCIDENT RUTIER
III.1 Mecanismul producerii accidentului de circulaţie si cauzele acestuia
III.2 Starea victimei după accident
III.3 Persoanele vinovate şi forma vinovaţiei
III.4 Cauzele, condiţiile şi împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat
săvârşirea infracţiunilor
CAPITOLUL IV MODUL DE EFECTUARE A CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI
IV.1 Efectuarea cercetării propriu-zise la faţa locului
IV.2 Etapele cercetării la faţa locului
IV.3 Desfăşurarea cercetării la faţa locului
CAPITOLUL V FIXAREA REZULTATELOR CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI
V.1 Procesul-verbal de cercetare la faţa locului
V.2 Schiţa locului faptei
V.3 Fotografia judiciară operativă
V.4 Alte mijloace de fixare a unor activităţi efectuate cu ocazia cercetării la faţa locului

CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1. GENERALITĂŢI
În cadrul activităţilor de transport a persoanelor si mărfurilor traficul rutier are, fără
îndoială, implicaţiile cele mai profunde în viaţa socială şi economică, cunoscând în ultimele
decenii o dezvoltare rapidă şi continuă în ce priveşte numărul şi performanţele vehiculelor,
respectiv autovehiculelor.
Astfel traficul rutier a crescut în intensitate de la an la an, la nivel mondial existând
tendinţa de supraaglomerare în special în marile oraşe, unde autoturismul a devenit
indispensabil. Cu aceeaşi situaţie se confruntă şi ţara noastră, în ultimii ani înregistrându-se o
creştere semnificativă a posesorilor de permise de conducere şi a numărului de autovehicule; din
experienţa statelor membre se estimează că odată cu aderarea la Uniunea Europeană parcul auto
din România se va ,,îmbogăţi” în următorii ani cu 10-20% faţă de numărul actual al
autovehiculelor, cea mai mare parte dintre acestea provenind din rândul autoturismelor de mâna
a doua din statele dezvoltate din vestul Europei. De altfel, performanţele tehnice tot mai înalte
ale autovehiculelor constituie un factor de risc pentru siguranţa participanţilor la trafic, în
condiţiile unei exploatări improprii a acestora, referindu-ne în special la viteza excesivă,
concursurile ilegale, nerespectarea regulilor de circulaţie, nefolosirea echipamentelor de protectie
din dotare etc.
Activităţile de modernizare a drumurilor publice si dezvoltarea infrastructurii rutiere
contribuie la dinamizarea fenomenului rutier proporţional cu acestea crescând şi riscul producerii
accidentelor.
Autovehiculul rămâne, conform statisticilor, cel mai nesigur mijloc de transport, numărul
victimelor accidentelor rutiere situându-se între cele mai frecvente cauze ale mortalităţii din
lume, în special în rândul persoanelor de până la 35 de ani.
Accidentul este definit ca acel eveniment neaşteptat cauzat de comiterea unei greşeli prin
care se întrerupe cursul firesc al lucrurilor şi se produce vătămarea sau uciderea unei persoane,
precum şi avarierea sau distrugerea unuia sau mai multor bunuri.
În conformitate cu OUG 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, pentru ca un
accident să fie considerat accident de circulaţie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice sau îşi are originea într-un asemenea
loc;
 a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau mai multor persoane ori avarierea a cel puţin
unui vehicul, sau alte pagube materiale;
 în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare;
  s-a produs ca urmare a încălcării unei reguli de circulaţie.
Neatenţia, oboseala sau încălcarea în mod conştient a unor reguli de circulaţie de către
participanţii la trafic asumându-şi riscuri şi sperând ca prin îndemânare sau performanţe ale
autovehiculelor vor evita producerea accidentelor, duc la consecinţe deosebit de grave. Pentru a
avea o evidenţă mai clară şi pentru a putea înţelege mai bine şi a preveni astfel de evenimente,
acestea au fost clasificate pe diferite categorii.
În funcţie de pierderile materiale şi de vieţi omeneşti:
1. accidente de circulaţie soldate cu victime:
- accidente uşoare - persoanele implicate suferă vătămări superficial;
- accidente grave - din care a rezultat moartea sau vătămarea uneia sau a mai multor persoane
implicate.
2. accidente de circulaţie soldate numai cu pagube materiale:
 în funcţie de implicaţiile juridice:
- accidente ce atrag răspunderea contravenţională şi civilă;
- accidente care atrag răspunderea penală pentru fapte prevăzute ca infracţiuni în Codul Penal
sau OUG 195/2002.
 în funcţie de cauze:
- accidente produse din vina conducătorilor auto;
- accidente produse din vina pietonilor;
- accidente produse din vina bicicliştilor şi căruţaşilor;
- accidente produse din vina altor participanţi la trafic;
- accidente produse ca urmare a defecţiunilor tehnice;
- accidente produse ca urmare a stării carosabilului;
- accidente produse ca urmare a unor fenomene natural.
Creşterea îngrijorătoare a numărului de accidente rutiere şi a victimelor în cadrul tuturor
categoriilor de participanţi la traffic, precum şi exigenţele Uniunii Europene în domeniu, au
impus modificarea legislaţiei rutiere, implementarea unor programe de prevenire şi reducere a
numărului de accidente, concomitent cu aplicarea corespunzătoare a unor măsuri concrete.
Date fiind consecinţele deosebite şi frecvenţa accidentelor grave de circulaţie precum şi
necesitatea tragerii la răspundere a celor vinovaţi se impune realizarea unei cercetări operative şi
complete a locului faptei. Un rol important în această activitate îl ocupă poliţistul rutier -
conducătorul echipei de cercetare în cazul accidentelor de circulaţie.
2. CONSIDERAŢII REFERITOARE LA ASPECTE JURIDICE
În condiţiile evoluţiei tot mai rapide a fenomenului rutier, luând în considerare urmările
negative asupra vieţii şi integrităţii corporale, bunurilor materiale şi a mediului înconjurător, în
ultimele decenii autorităţile publice au făcut eforturi pentru a asigura adaptarea şi aplicarea
corespunzătoare legislaţiei în domeniu. Prin aceasta se urmăreşte desfăşurarea în condiţii depline
de siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice a tuturor categoriilor de participanţi la trafic,
protejarea proprietăţii publice şi private în special din zona drumurilor publice precum şi
protejarea mediului înconjurător. În acest scop, atât la nivel central cât şi la nivel local,
autorităţile publice cu atribuţii în domeniu, cu avizul Inspectoratului General al Poliţiei Române,
reglementează circulaţia pe drumurile publice prin diferite acte normative cu valoare de lege.
De-a lungul anilor legislaţia din domeniu a cunoscut două importante acte normative modificate
şi completate în repetate rânduri, în raport cu necesităţile de ordin practic şi legislativ.
- Decretul nr.328/1966 privind circulaţia pe drumurile publice, republicat;
- Regulamentul pentru aplicarea Decretului nr.328/1966 privind circulaţia pe drumurile publice
şi pentru stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor în acest sector, republicat.
Până în anul 2002 decretul suferă numeroase modificări si completări, impunându-se
necesitate unei noi legi care să cuprindă toate reglementările din domeniu. În 28 decembrie 2002
este emisă O.U.G. nr.195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice; odată cu aceasta şi
Regulamentul de aplicare aprobat prin H.G. nr.85/2003.
Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană se impun noi completări ale OUG
195/2002 care să aducă legislaţia românească mai aproape de exigenţele statelor membre în
materie de siguranţă rutieră. Aceasta stabileşte regulile de circulaţie, obligaţiile participantilor la
traffic, precum şi răspunderea celor care le încalcă în funcţie de gravitatea faptelor săvârşite. De
asemenea, sunt prevăzute atribuţiile unor instituţii ale autorităţii publice în legătură cu
reglementarea şi desfăşurarea traficului rutier. Între acestea, rolul central îl ocupă poliţia rutieră
cu atribuţii în materie de supraveghere, dirijare şi control a traficului, fiind autoritatea
competentă să avizeze orice activităţi executate de alte instituţii în zona drumurilor publice.
OUG 63/2006 aduce modificări în privinţa formei şi a conţinutului, constând în măsuri ferme
pentru conducătorii auto care încalcă în mod repetat normele de circulaţie pe drumurile publice.
Dintre aceste măsuri exemplificăm introducerea sistemului de puncte de penalizare care atrage
suspendarea exercitării dreptului de a conduce - ca sancţiune contravenţională complementară -
la cumularea unui număr de 15 puncte de penalizare şi examinarea teoretică a conducătorilor
auto la încetarea suspendării.
Un alt element de noutate îl constituie gruparea sancţiunilor contravenţionale pe clase de
la unu (I) la cinci (V) pentru fiecare clasă fiind prevăzute un număr de puncte-amendă.
O obligaţie importantă a conducătorului auto, când circulă pe drumurile publice, este de a
nu părăsi locul accidentului, fără aprobare, spre a fi în măsură să dea ajutor victimelor
accidentului, ori pentru a se păstra urmele pe baza cărora să se stabilească răspunderea ce revine
celor care au provocat accidentul. Obligaţia de a rămâne la locul accidentului a fost circumscrisă
de lege numai la situaţiile grave (s-a produs moartea sau vătămarea corporală a unei persoane,
dacă accidentul constituie o infracţiune ori s-a produs ca urmare a unei infracţiuni). Obligaţia de
a rămâne la locul accidentului revine fiecăruia din conducătorii autovehiculelor implicate în
evenimentul rutier, fiind lipsit de relevanţă faptul că se constată că numai unul din ei este vinovat
ori accidentul s-a datorat culpei exclusive a victimei.
Pentru situaţiile limită, când este obligatorie rămânerea la locul accidentului, toate aceste
fapte se comit numai cu intenţie (directă sau indirectă).
Cercetarea accidentelor de circulaţie va fi efectuată de aceleaşi organe care au sarcina de
a strânge probe cu privire la existenţa infracţiunii, dacă accidentul întruneşte elementele
constitutive ale acesteia, la identificarea făptuitorului şi la stabilirea răspunderii sale pentru a se
constata dacă este sau nu cazul să dispună trimiterea în judecată.
FACTORII CARE CONCURĂ LA PRODUCEREA ACCIDENTELOR RUTIERE
PRINCIPALELE CAUZE ALE ACCIDENTELOR RUTIERE
Factorii esenţiali care se asociază în cauzalitatea apariţiei accidentelor de circulaţie sunt
următorii: omul, autovehiculul şi drumul. Apariţia unor stări anormale la fiecare dintre ei, în
parte sau asociate, reprezintă tot atâtea surse de declanşare a unui accident.
Principalele cauze ale accidentelor rutiere sunt, potrivit statisticilor, neatenţia din partea
pietonilor şi comportamentul imprudent al conducătorilor auto.
Excesul de viteză, sau neadaptarea vitezei la condiţiile concrete de drum, depăşirile
periculoase, neacordarea de prioritate şi conducerea sub influenţa băuturilor alcoolice reprezintă
cele mai importante forme de manifestare a imprudenţei la conducătorii de autovehicule care au
săvârşit accidente de circulaţie.
Nerespectarea regulilor de circulaţie de către pietoni reprezintă una din cele mai
importante cauze care generează accidente de circulaţie.
Neatenţia din partea pietonilor reprezintă prima cauză de producere a accidentelor grave.
Potrivit legislaţiei rutiere în vigoare sunt asimilate pietonilor şi următoarele categorii de
participanţi la trafic: persoanele care împing sau trag un vehicul pentru copii, bolnavi ori infirmi,
persoanele care se deplasează pe lângă bicicletă sau ciclomotor, persoanele cu handicap
locomotor care se deplasează cu vehicule de construcţie specială, precum şi persoanele care
folosesc patine sau alte dispozitive cu role.
Din dinamica accidentelor rutiere produse ca urmare a neatenţiei din partea pietonilor, a
rezultat faptul că acestea se produc, de regulă, pe fondul nerespectării de către aceştia a regulilor
privind deplasarea pe drumul public şi traversarea acestuia.
 Factorii care concură la producerea accidentului de circulaţie pot fi clasificaţi, după cum
urmează :
1. Caracteristicile şi starea drumului public;
2. Condiţiile meteorologice şi de vizibilitate;
3. Intensitatea traficului rutier pe artera de circulaţie unde s-a produs accidentul;
4. Starea autovehiculelor angajate în accident;
5. Starea psiho-fizică şi comportamentul persoanelor implicate în accident.
6. Culpa conducătorilor auto;
7. Culpa neposesorilor de permise de conducere;
8. Culpa conducătorilor de vehicule cu tracţiune animală şi a mopedelor;
9. Culpa bicicliştilor;
10. Culpa pietonilor sau pasagerilor;
11. Culpa persoanelor juridice posesoare de parc auto;
12. Culpa administratorilor de drumuri publice;
13. Fenomene naturale (furtuni, calamităţi, căderi de arbori);
14. Defecţiuni tehnice la diferite mecanisme şi sisteme din compunerea autovehiculelor;
15. Starea necorespunzătoare a părţii carosabile sau existenţa unor obstacole;
16. Alte cauze.
 CAPITOLUL II
NOŢIUNEA, SARCINILE ŞI TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE
CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI

II.1. NOŢIUNEA DE CERCETARE

Cercetarea la faţa locului este o activitate procedurală şi de tactică criminalistică al cărui
obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârşit infracţiunea, descoperirea,
relevarea, fixarea, ridicarea şi examinarea mijloacelor de probă şi precizarea poziţiei şi stării
acestora. Cercetarea la faţa locului se înscrie printre activităţile ce contribuie în mod substanţial
la realizarea scopului procesual penal. În accepţiunea legii procesuale penale, cercetarea la faţa
locului constituie un procedeu probatoriu care serveşte la administrarea sau la aflarea unor
mijloace de probă.
Acestei activităţi i se atribuie o semnificaţie deosebită, de ea depind direct aflarea
adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei inclusiv cu privire la persoana
făptuitorului. Cercetarea la faţa locului reprezintă activitatea procedurală şi de tactică
criminalistică al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului de unde s-a săvârşit
infracţiunea, descoperirea, relevarea, ridicarea şi examinarea urmelor şi a mijloacelor materiale
de probă, precizarea poziţiei şi stării acestora, având ca scop stabilirea naturii şi împrejurărilor
comiterii faptei, precum şi a datelor necesare identificării făptuitorului.
Funcţia cercetării la faţa locului este de a permite organului de cercetare penală să
cunoască mai exact locul unde s-a comis infracţiunea, urmele pe care le-a lăsat făptuitorul,
obiectele materiale rămase la faţa locului, starea şi poziţia acestora în ambianţa săvârşirii faptei,
spre a fi în măsură să formuleze o concluzie justă atât cu privire la modul şi la împrejurările
comiterii infracţiunii, cât şi cu privire la identificarea celui care a săvârşit-o.
Investigarea, respectiv anchetarea cazurilor penale cum sunt: omuciderea, violurile,
furturile, accidentele, catastrofele, debutează printr-un act important denumit cercetarea la faţa
locului.
Conform Codului de procedură penală, cercetarea la faţa locului se efectuează atunci
când este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se
descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor
materiale de probă şi împrejurările în care a fost săvîrşită infracţiunea.
Prin faţa locului trebuie să se înţeleagă nu numai o suprafaţă determinată a terenului, sau
a încăperii unde s-a desăvârşit activitatea materială ce caracterizează latura obiectivă a
infracţiunii, ci şi locul unde s-au produs consecinţele faptei săvârşite, precum şi acel loc în care
se află obiectele ce constituie produsul infracţiunii (bunurile sustrase) sau obiectele ce au servit
ca mijloace de desăvârşire a infracţiunii, precum şi locul unde se păstrează unele urme ale
infracţiunii (urme de picioare, urme ale mijlocului de transport etc). Aşadar noţiunea de faţa
locului nu se identifică întotdeauna cu noţiunea de locul de săvârşire a infracţiunii, astfel cum
este definită în Codul de procedură penală şi anume că este ,,locul unde s-a desfăşurat activitatea
infracţională, în total sau în parte, ori unde s-a produs rezultatul acestuia”.
Potrivit prevederilor din Codul de procedură penală, cercetarea la faţa locului poate fi
dispusă motivat de către organul judiciar (prin rezoluţie de către organul de urmărire penală şi
prin încheiere de către instanţa de judecată) ori de câte ori se consideră necesar să se apeleze la
acest procedeu probator. Cercetarea la faţa locului se impune ori de câte ori săvârşirea
infracţiunii duce la producerea unor transformări a mediului ambiant, modificări de ordin fizic,
material, susceptibile de o constatare directă, de a fi percepute nemijlocit, schimbări ce se
materializează sub forma unor urme, în înţelesul cel mai general atribuit acestei noţiuni.
Cercetarea la faţa locului se impune şi atunci când organele juridiciare, mai ales instanţa
de judecată, apreciază că este necesar să se cunoască nemijlocit locul unde s-a savârşit activitatea
materială şi s-au produs consecinţele infracţiunii, în scopul obţinerii unei reprezentări fidele
asupra unei infracţiuni. Cercetarea locului faptei se pregăteşte şi se desfăşoară în conformitate cu
normele procesual-penale, prin aplicarea metodelor tactice recomandate de criminalistică.
Autorii de specialitate sunt unanimi în a aprecia că acest act iniţial de urmărire penală are
o evidentă rezonanţă în ansamblul preocupărilor consacrate soluţionării unei cauze antisociale.
El presupune cunoaşterea imediată, directă şi completă a locului în care s-a comis fapta penală.
Organul de urmărire penală efectuează cercetarea locului săvârşirii faptei în prezenţa obligatorie
a martorilor asistenţi, afară de cazul când aceasta nu este posibilă. Instanţa de judecată
efectuează în unele cazuri cercetarea locului săvârşirii faptei cu citarea părţilor, iar în cazurile în
care participarea procurorului la judecată este obligatorie, atunci cercetarea locului săvârşirii
faptei se va face obligatoriu în prezenţa procurorului.
Prin noţiunea de loc al săvârşirii faptei înţelegem nu numai locul propriu-zis unde a avut
loc infracţiunea, ci şi locurile unde s-au descoperit urmele acesteia, ori în care s-au extins
urmările ei.
În cazul unui accident de circulaţie cu urmări mortale, locul faptei cuprinde:
- locul impactului autovehicul-pieton ori locul unde călătorul, însoţitorul a căzut de pe scară, din
cabină, remorcă;
- porţiunea de suprafaţă carosabilă pe care a fost târâtă victima;
- traseul parcurs de autovehicul din momentul impactului sau coliziunii până la oprire;
- locul unde a oprit conducătorul auto pentru a şterge urmele infracţiuni de pe autovehicul.
 Cercetarea locului săvârşirii faptei este o acţiune imediată şi de neînlocuit a urmăririi
penale, trebuind să se efectueze fără nici o întârziere şi cât mai complet, căci repetarea ei, deşi
este posibilă, nu dă întotdeauna rezultate satisfacătoare. Cunoaşterea nemijlocită a locului
săvârşirii faptei dă posibilitatea unei verificări mai exacte a depoziţiei martorilor oculari, a
stabilirii timpului când a avut loc infracţiunea, a drumului parcurs de infractor etc.
Cercetarea la faţa locului constituie o activitate de bază, deoarece de modul în care este
pregătită, desfăşurată şi finalizată depinde soluţionarea cauzei sub toate aspectele.
Această activitate constituie punctul de plecare în administrarea probatoriilor şi determină
direcţiile în care vor fi desfăşurate ulterior cercetările.
Potrivit Codului de procedură penală, în cazul uciderii din culpă şi a vătămării corporale
din culpă, competenţa de cercetare revine organelor de poliţie, cu excepţia cazurilor expres
prevăzute, date în competenţa altor organe de urmărire penală. Organele de cercetare penală ale
poliţiei sunt competente şi în cazul accidentelor săvârşite de cetăţenii străini, indiferent dacă
victima este cetăţean român sau străin.
II.2 IMPORTANŢA ŞI OBIECTIVELE CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI
Importanţa cercetării la faţa locului
Importanţa cercetării la faţa locului este subliniată în literatura de specialitate, atât
procesual penală, cât şi criminalistică, marea majoritate a autorilor fiind de acord că ne aflăm în
faţa unui procedeu probator cu adâncă semnificaţie în aflarea adevărului.
Deplasarea organului judiciar la faţa locului este una dintre cele mai eficace măsuri
procedurale. Faptul că organul de urmărire penală, ca şi instanţa de judecată, au posibilitatea să
investigheze direct la locul săvârşirii faptei şi consecinţele infracţiunii, să stabilească
împrejurările în care a fost comis actul penal şi să-l identifice pe autor, prin descoperirea, fixarea,
ridicarea şi cercetarea criminalistică a urmelor, a mijloacelor materiale de probă, este de natură
să contribuie efectiv la realizarea scopului procesual penal.
Se afirmă, despre cercetarea la faţa locului, că aceasta nu este un simplu act de urmărire
penală, ci o activitate de maximă importanţă cu caracter imediat şi de neînlocuit, în multe situaţii
fiind aproape imposibil de repetat, în aceleaşi condiţii, şi cu aceleaşi rezultate.
Importanţa cercetării la faţa locului se explică şi prin aceea că, locul săvârşirii unei fapte
este cel mai bogat în urme sau date referitoare la infracţiune şi la autorul acesteia, aşa că, de
modul în care se efectuează întreaga cercetare, căutare şi ridicare a urmelor sau a probelor
materiale, ca şi fixarea rezultatelor, va depinde într-o mare măsură soluţionarea cazului,
identificarea autorului, a celorlalţi participanţi la comiterea faptei penale.
Importanţa acestei activităţi rezidă în faptul că organul de urmărire penală percepe
nemijlocit împrejurările în care a acţionat făptuitorul, obiectele folosite sau atinse de către acesta,
putându-se obţine probe deosebit de preţioase în cauză. Ea reprezintă condiţia de bază pentru
soluţionarea cu succes a cauzelor penale, întrucât, în marea majoritate a infracţiunilor, rezultatele
obţinute cu acest prilej constituie punctul de plecare, determină direcţiile în care se vor desfăşura
ulterior cercetările.
Anterior, cercetarea la faţa locului reprezintă singura modalitate de obţinere a probelor în
prima faza a cercetărilor. Legea procesuală penală nu precizează înţelesul expresiei faţa locului.
O atare precizare este inutilă, atât timp cât, referindu-ne la competenţa teritorială a organelor
judiciare, legiuitorul a definit noţiunea de locul săvârşirii infracţiunii, ori, această definiţie
acoperă în totalitate şi înţelesul expresiei faţa locului. De altfel, acest punct de vedere este însuşit
şi de alţi autori.
Prin loc al faptei se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea ilicită, precum şi cel în
care s-au produs rezultatele acesteia. Având în vedere prevederile legale şi practica organelor
judiciare se poate concluziona că locul săvârşirii infracţiunii diferă de la caz la caz, în raport cu
natura faptei săvârşite, cu multitudinea de metode şi mijloace folosite în acest scop, cu urmările
activităţii ilicite desfăşurate de către făptuitori.
Cercetarea la faţa locului se dovedeşte a fi una din cele mai complexe activităţi
desfăşurate de organele de urmărire penală. Importanţa acestei activităţi este dată şi de faptul că
rezultatele ei, nu numai că direcţionează cercetările, dar de cele mai multe ori, condiţionează
însăşi finalitatea investigaţiilor efectuate în cauză.
Atât practica judiciară, cât şi literatura de specialitate sunt unanime în a aprecia locul
unde s-a săvârşit infracţiunea, unde s-au produs consecinţele activităţii ilicite care, în orice mod,
conservă urmele acesteia, constituie sursa celor mai fidele informaţii ce pot fi valorificate în
scopul aflării adevărului.
Cercetarea la faţa locului este activitatea cu care debutează cercetările, fază în care datele
referitoare la natura faptei, împrejurările comiterii ei, făptuitorii, sunt extrem de sumare sau
inexistente.
Asigurând identificarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă şi, pe această bază,
tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi, cercetarea la faţa locului prezintă o importanţă
deosebită şi sub aspectul prevenirii şi descoperirii operative a infracţiunilor şi a făptuitorilor,
implicit, împiedicarea acestora de a comite alte fapte antisociale.
Importanţa cercetării la faţa locului, valoarea acestui mijloc de probă poate fi sintetizată
astfel:
 direcţionează cercetarea, condiţionând de multe ori însăşi finalitatea investigaţiilor
efectuate în cauză;
  conservarea urmele infracţiunii, constituind sursa celor mai fidele informaţii ce pot fi
valorificate în scopul aflării adevărului;
 asigură identificarea mijloacelor de probă, stabilirea vinovăţiei făptuitorului şi asigurarea
tragerii lui la răspunderea penală.
Obiectivele cercetării la faţa locului
Se poate deduce că cercetarea la faţa locului are următoarele obiective imediate:
 descoperirea urmelor şi evidenţierea împrejurărilor apte să conducă la identificarea
făptuitorului, la clarificarea circumstanţelor în care s-a desfăşurat infracţiunea, la
descoperirea corpurilor delicte;
 desprinderea de către organul de anchetă şi de către magistrat, prin cunoaşterea şi
studierea nemijlocită a locului faptei, a concluziilor corecte referitoare la modul de
săvârşire a faptei şi la persoana infractorului, aspect de natură să evidenţieze principala
funcţie a cercetării la faţa locului.
II.3 TRĂSĂTURILE CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI
Cercetarea la faţa locului prezintă o serie de trăsături caracteristice care o diferenţiază şi o
particularizează de celelalte activităţi desfăşurate de organele de urmărire penală:
a) Cercetarea la faţa locului este o activitate iniţială, în sensul că, ori de câte ori natura
faptei săvârşite impune efectuarea de constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii
infracţiunii, descoperii şi fixării urmelor acesteia, stabilirii poziţiei şi stării mijloacelor materiale
de probă, ori a împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea, cercetarea la faţa locului
precede în timp toate celalalte activităţi. Infracţiuni ca: omor, distrugere, tâlhărie, furt, accidente
de circulaţie, catastrofe aeriene, feroviare, navale, fluviale sunt fapte a căror soluţionare este de
neconceput fără cercetarea la faţa locului.
Cercetarea la faţa locului precede în timp toate celelalte activităţi de administrare a
probatoriilor.
b) Cercetarea la faţa locului nu este numai un singur act iniţial de urmărire penală, ci o
activitate de maximă importantă cu caracter imediat.
Urgenţa efectuării cercetării la faţa locului este cerută în primul rând de faptul că orice
întârziere duce la modificarea ambianţei locului faptei, la pierderea sau distrugerea urmelor şi
mijloacelor materiale de probă, cu urmări dintre cele mai dăunătoare pentru desfăşurarea
ulterioară a cercetărilor în cauză.
c) Cercetarea la faţa locului este o activitate obligatorie deoarece perceperea nemijlocită
a situaţiei de la faţa locului nu poate fi înlocuită prin nici o altă activitate. Ascultarea martorilor,
a persoanelor vătămate ori a învinuiţilor (inculpaţilor), efectuarea reconstituirii sau orice altă
activitate de urmărire penală pot oferi celui ce instrumentează cauza o imagine mai mult sau mai
puţin precisă despre situaţia de la faţa locului, însă nu în măsura în care o realizează perceperea
nemijlocită a acesteia.
d) Cercetarea la faţa locului este o activitate care, de regulă, nu se poate repeta.
Efectuarea necorespunzătoare a acestei activităţi, minusurile în materializarea rezultatelor
obţinute nu pot fi înlăturate.
Odată efectuată cercetarea la faţa locului acesta suferă modificări, fiind puţin probabil ca
la repetarea ei să se obţină rezultatele scontate. În foarte multe situaţii cercetarea la faţa locului
este aproape imposibil de repetat în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi rezultate. În anumite situaţii şi
în mod cu totul excepţional, cercetarea la faţa locului poate fi repetată.
Astfel de situaţii de excepţie pot apărea în următoarele cazuri:
- cercetarea iniţială s-a desfăsurat în condiţii atmosferice şi de vizibilitate improprii;
- nu a fost cunoscut întreaga întindere a locului faptei şi acesta nu a putut fi corect delimitat;
- nu au fost cunoscute toate porţiunile de teren şi itinerariile ce intră în noţiunea de loc al faptei,
examinarea impunându-se pentru descoperirea şi în aceste locuri a urmelor şi a mijloacelor
materiale de probă.
Faptul că cercetarea la faţa locului este o activitate irepetabilă obligă organele de urmărire
penală să acorde cea mai mare atenţie pregătirii şi desfăşurării ei, să o considere partea cea mai
importantă a instrumentării cauzei penale.
II.4 SARCINILE CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI
Principalele sarcini care revin cercetării la faţa locului sunt următoarele:
a) Cunoaşterea şi investigarea directă de către organul de urmărire penală sau de către
instanţa de judecată a locului în care a fost săvârşită fapta în vederea stabilirii şi fixării
particularităţilor sale. Contactul direct, nemijlocit, al organului judiciar cu ceea ce este denumită
scena sau ambianţa locului, serveşte la formarea unei imagini exacte asupra cadrului în care s-a
comis fapta, la determinarea poziţiei şi distanţei dintre obiectele principale;
b) Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii;
c) Obţinerea de date cu privire la modul de operare al făptuitorului, la numărul de
persoane care au luat parte la comiterea infracţiunii. Din cercetarea locului faptei se poate deduce
modul în care s-a desfăşurat activitatea infracţională, începând din momentul pătrunderii
autorului în câmpul cercetat şi terminând cu retragerea sa;
d) Identificarea eventualilor martori, întrucât în funcţie de condiţiile concrete ale locului
şi momentului săvârşirii faptei, se poate stabili dacă, şi în ce măsură, activitatea infractorului
putea fi percepută de cineva.
Concluzionând asupra sarcinilor cercetării la faţa locului se poate aprecia că acestea sunt
următoarele:
- examinarea şi fixarea procesuală a ambianţei de la locul săvârşirii infracţiunii;
- căutarea, relevarea, fixarea, ridicarea şi interpretarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă,
precum şi fixarea procesuală a acestora;
- elaborarea şi verificarea versiunilor cu privire la infracţiunea comisă şi făptuitori, ori referitoare
la diversele împrejurări ale comiterii faptei;
- determinarea cauzelor, condiţiilor şi împrejurărilor ce au determinat sau favorizat săvârşirea
infracţiunii şi a măsurilor de prevenire ce se impun.
Privită din punct de vedere criminalistic, cercetarea la faţa locului îşi propune să rezolve
următoarele sarcini:
- determinarea drumului parcurs de infractor;
- determinarea locurilor de unde se puteau percepe în total sau în parte anumite faze ale săvârşirii
infracţiunii;
- identificarea unor persoane care au tangenţă cu fapta cercetată (făptuitori, victime, persoane
responsabile civilmente, martori);
- adunarea altor date care se referă la obiectul probaţiunii, în funcţie de natura infracţiunii
săvârşite;
- efectuarea de constatări tehnico-ştinţifice (în baza datelor obţinute în urma desfăşurării ei);
- luarea măsurilor de limitare a pagubelor şi de prevenire a altor urmări dăunătoare.
Urmele şi celelalte mijloace materiale de probă examinate cu ocazia cercetării la faţa
locului ajută la stabilirea unor date importante referitoare la obiectul, latura obiectivă şi latura
subiectivă ale infracţiunii, prin care să răspundă la întrebări esenţiale pentru aflarea adevărului,
cum sunt:
- ce faptă s-a săvârşit;
- de cine şi de către cine.
Un rol important al cercetării directe a locului faptei este acela de a permite eleborarea
unor versiuni generale privind fapta penală şi participanţii la săvârşirea acesteia.
Sarcinile cercetării la faţa locului sunt, în fond, obiective ale anchetei. De soluţionarea
sarcinilor menţionate depinde, în măsură însemnată, determinarea elementelor constituitive ale
infracţiunii (latura obiectivă şi latura subiectivă).
II.5 SARCINILE LUCRĂTORILOR CARE AU AJUNS PRIMII LA FAŢA
LOCULUI
Organele de urmărire penală altele decât cele competente să efectueze cercetarea la faţa
locului, precum şi alte organe, ofiţeri sau agenţi de poliţie din Ministerul Administraţiei şi
Internelor care s-au sesizat despre săvârşirea unei infracţiuni, care au fost dirijaţi la locul faptei
sunt obligaţi să ia unele măsuri urgente.
 Aceste măsuri, sunt menite să asigure conservarea locului faptei şi care datorită urgenţei
pot fi efectuate şi de alte organe, chiar dacă privesc o faptă ce nu intră în competenţa lor (Codul
de procedură penală a României).
În cazul accidentelor de circulaţie, lucrătorii Ministerului Administraţiei şi Internelor -
indiferent de specialitatea, formaţiunea sau unitatea din care fac parte, dacă sunt în timpul sau în
afara programului de lucru - sunt obligaţi să intervină pentru luarea următoarelor măsuri:
a) acordarea primului ajutor pentru salvarea vieţii victimelor;
b) înlăturarea pericolelor iminente;
c) raportarea evenimentului;
d) identificarea martorilor oculari;
e) asigurarea pazei şi conservarea urmelor şi a mijloacelor de probă existente la faţa locului;
f) organizarea urmăririi conducătorului angajat în accident care a părăsit locul faptei;
g) descongestionarea arterei de circulaţie şi asigurarea fluenţei traficului rutier;
h) conservarea aspectului locului faptei;
i) încunoştiinţarea organului de urmărire penală competent să efectueze cercetarea la faţa locului.
a) Acordarea primului ajutor pentru salvarea vieţii victimelor
Atât lucrătorii Ministerului Administraţiei şi Internelor, cât şi oricare altă persoană -
martor al accidentului de circulaţie - au obligaţia morală şi legală de a interveni pentru a apăra
rănitul de pericolele adiţionale (omorârea prin explozie, carbonizare, arsuri grave etc.). Practica
judiciară şi medicală demonstrează faptul că, în multe accidente de circulaţie, moartea nu este
determinată de gravitatea leziunilor, ci de neasigurarea menţinerii funcţiilor vitale. În circa 60-
70% din accidente victima suferă traumatisme craniene, care provoacă o stare de inconstienţă
imediată datorată unei inhibiţii pasagere a activităţii cerebrale. Este indicat ca cei ajunşi primii la
faţa locului să solicite sprijinul persoanelor de specialitate (medici, asistenţi medicali etc.) aflate
în zonă.
În cazuri excepţionale, printre măsurile ce trebuie luate la faţa locului se înscriu:
degajarea faringo-traheală, respiraţia artificială, oprirea hemoragiei, neutralizarea efectelor
şocului pentru circulaţia sângelui, tratarea fracturilor.
Se ia măsura transportării victimei la cea mai apropiată unitate sanitară în vederea
acordării îngrijirilor medicale calificate. Normele legale în vigoare dau dreptul lucrătorilor
Ministerului Administraţiei şi Internelor să folosească autovehiculele persoanelor fizice sau
juridice pentru transportarea la punctele de prim ajutor a victimelor accidentelor de circulaţie. În
cazul când nu există altă posibilitate, transportarea victimei la unitatea sanitară trebuie făcută
chiar cu autovehiculul angajat în accident. Într-o asemenea situaţie, pe lângă obligaţia de a nota
poziţiile victimei şi autovehiculului, trebuie reţinute următoarele: tipul, marca şi numărul de
înmatriculare al autovehiculului, datele de identificare ale conducătorului auto (inclusiv seriile şi
numerele permisului de conducere şi certificatului de înmatriculare).
Conducătorului auto angajat în accident i se va pune în vedere să se reîntoarcă, după
transportarea victimei, de urgenţă, la locul faptei.
Măsura salvării victimelor se ia, chiar cu riscul de a fi distruse anumite urme existente la
faţa locului, viaţa unui om neputând intra niciodată în concurs cu alte interese.
Despre activităţile desfăşurate şi modificările intervenite în câmpul infracţiunii, lucrătorii
ajunşi primii la faţa locului vor raporta ulterior şefului echipei de cercetare.
b) Înlăturarea pericolelor iminente
În anumite situaţii, îndeosebi în cazul catrastrofelor rutiere, lucrătorii care au ajuns primii
la faţa locului trebuie să ia măsuri pentru înlăturarea pericolelor iminente de explozie sau
incendiu, cum ar fi: îndepărtarea obiectelor inflamabile de sursa de foc, interzicerea accesului
persoanelor cu foc deschis sau ţigări în apropierea autovehiculului al cărui carburant s-a scurs pe
partea carosabilă, oprirea circulaţiei în zonă ori devierea acesteia pe arterele laterale, anunţarea
organelor competente pentru localizarea şi stingerea incendiilor şi acordarea sprijinului necesar
după sosirea acestora la faţa locului.
c) Raportarea evenimentului
Lucrătorii ajunşi primii la locul accidentului sunt obligaţi să raporteze despre evenimentul
produs unităţii de poliţie competente, informând despre natura faptei, consecinţele survenite,
întinderea aproximativă a pagubelor, precum şi despre măsurile pe care le-au întreprins până în
acel moment.
d) Identificarea martorilor oculari
Aceasta este o activitate de cea mai mare importanţa, având în vedere că declaraţiile
persoanelor ce au perceput nemijlocit împrejurările în care s-a produs accidentul, contribuie
uneori, la elucidarea mecanismului producerii evenimentului rutier, a cauzelor acestuia şi,
implicit, la stabilirea vinovăţiei persoanelor implicate. După identificare, acestor persoane li se
solicită să rămână pe loc, până la sosirea echipei de cercetare.
Se recomandă ca, pe cât posibil, aceşti martori să fie feriţi de eventualele influenţări sau
sugestionări venite fie din parte conducătorului auto sau victimei, fie din partea altor persoane
interesate – rudele victimei, pasagerii din autovehiculul implicat în accident ş.a.
Pentru lucrătorii care au ajuns primii la faţa locului, una dintre obligaţiile esenţiale, este
de a stabili care dintre persoanele existente acolo, au perceput într-adevăr aspecte din
împrejurările în care s-a produs accidentul de circulaţie şi de a le nota pentru a fi ascultate în
calitate de martori. Sublinirea se impune cu atât mai mult cu cât, în astfel de situaţii sunt
identificate foarte multe persoane care îşi atribuie calitatea de martori şi care îşi prezintă
cunoştinţele cum s-au produs şi mai ales cum s-ar fi putut derula evenimentele.
e) Asigurarea pazei şi conservarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă existente
la faţa locului.
Această măsură este impusă de necesitatea înlăturării posibilităţii ca urmele şi mijloacele
materiale de probă, rezultate din accident, să sufere modificări ori să fie distruse datorită acţiunii
factorilor externi sau activităţilor voluntare sau neintenţionate ale unor persoane.
Îndepărtarea persoanelor care nu-şi justifică prezenţa în locul respectiv şi interzicerea
accesului la locul faptei a celor ce nu au atribuţii pe linia cercetării ori salvării victimelor, se
impune cu atât mai mult cu cât zona unde s-a produs accidentul de circulaţie este deschisă unui
număr mare de pietoni şi mijloace de transport.
În scopul protejării urmelor şi a mijloacelor materiale de probă se poate proceda la
acoperirea lor (cu saci, folii de polietilenă etc) sau la împrejmuirea locului unde sunt dispuse.
f) Organizarea urmăririi conducătorului auto angajat în accident, care a părăsit locul
faptei
În situaţia în care conducătorul auto care a produs accidentul de circulaţie a părăsit locul
faptei, cei sosiţi primii la faţa locului (după luarea măsurilor ce nu suferă amânare) trebuie să
organizeze în mod operativ urmărirea şi prinderea făptuitorului, fără a mai aştepta sosirea echipei
de cercetare. Pe baza informaţiilor furnizate de martorii oculari trebuie să se stabilească direcţia
în care s-a deplasat autovehiculul, caracteristicile acestuia, semnalmentele conducătorului auto,
precum şi urmele de accident ce pot exista pe autovehiculul în cauză, ţinând cont de urmele
rămase la faţa locului, atât pe partea carosabilă, cât şi pe victimă.
Aceste date vor fi communicate, fie direct, fie prin intermediul organului de poliţie,
posturilor sau echipajelor aflate pe traseul pe care se presupune că se deplasează autovehiculul
implicat în accident.
Sesizarea posturilor de poliţie trebuie să se facă începând cu cele mai depărtate, existând
astfel posibilităţi mai mari de reţinere a infractorului.
Se recomandă efectuarea de verificări pe străzile şi drumurile laterale ori la garajele din
apropiere, practica demonstrând că, de multe ori autorii infracţiunilor opresc autovehiculele în
aceste locuri, fie pentru a şterge urmele accidentului, fie pentru a le abandona.
g) Descongestionarea arterei de circulaţie şi asigurarea fluenţei traficului rutier
Dacă ambianta de la faţa locului - creată ca urmare a evenimentului rutier produs - nu
împietează asupra circulaţiei pe artera respectivă, examinarea criminalistică a locului
accidentului poate fi făcută fără să se aducă modificări poziţiei autovehiculului sau obiectelor.
De multe ori însă, datorită accidentului, circulaţia este îngreunată sau practic, devine imposibilă,
existând riscul producerii şi a altor accidente. Pentru a evita astfel de consecinţe, lucrătorii sosiţi
primii la faţa locului trebuie să ia măsuri fie de dirijare a circulaţiei pe drumurile laterale, fie să
asigure deplasarea autovehiculelor pe un singur sens, iar când acest lucru nu este posibil, să
marcheze poziţiile iniţiale ale obiectelor şi persoanelor accidentate, făcând deplasările sau
modificările strict necesare descongestionării arterei şi asigurării fluenţei traficului rutier.
h) Conservarea aspectului locului faptei prin îndepărtarea curioşilor şi interzicerea
pătrunderii în câmpul infracţiunii.
Pentru a înlătura posibilitatea modificării aspectului iniţial al locului faptei, primii sosiţi
la faţa locului au obligaţia să asigure paza acestuia şi să ia măsuri de protejare a obiectelor şi
conservarea urmelor din locul săvârşirii infracţiunii.
La locul infracţiunii pătrund diverse categorii de persoane, cele aflate în mod întâmplător
în locul respectiv, în momentul săvârşirii infracţiunii, persoane apropiate victimei, făptuitorii sau
complicii acestora, acţiunea lor având drept urmare imediată distrugerea sau degradarea urmelor
şi mijloacelor materiale de probă.
Modificările aduse aspectului iniţial al locului faptei pot fi generate de însăşi cei sosiţi la
faţa locului. Este necesar să se respecte întocmai prevederile legale în vigoare care statuează că
se interzice intrarea în locul infracţiunii a ofiţerilor şi agenţilor de poliţie precum şi a oricăror
altor persoane, indiferent de grad, funcţie sau calitate, dacă nu au sarcini în legatură cu cercetarea
la faţa locului sau cu salvarea victimelor.
Pentru a evita distrugerea, dispariţia sau modificarea obiectelor şi urmelor infracţiunii, cei
ce sosesc primii la faţa locului trebuie să ia măsuri de protejare şi conservare a acestora, utilizând
în acest scop, fie mijloacele tehnico-criminalistice din dotare, fie acoperind obiectele purtătoare
de urme cu diverse materiale găsite în zonă (hârtii, pânze, cutii, folii de plastic).
i) Încunoştiinţarea organului de urmărire penală competent să efectueze cercetarea la
faţa locului.
După luarea măsurilor menţionate, dacă este posibil, în paralel cu acestea, cel ce a sosit
primul la faţa locului sesizează organul de urmărire penală de pe raza teritorială de competenţă
unde s-a săvârşit fapta. Din conţinutul încunoştiinţării trebuie să rezulte date cu privire la natura
faptei săvârşite, principalele aspecte ale comiterii acesteia, întinderea locului unde s-a comis
infracţiunea şi pe care sunt dispuse urmele.
Cel care a luat primele măsuri la faţa locului este obligat să aştepte sosirea echipei de
cercetare şi să aducă la cunoştinţă şefului acesteia măsurile întreprinse până în acel moment şi
rezultatele obţinute.
 Literatura de specialitate evidenţiaza rolul deosebit pe care îl are cel sosit primul la faţa
locului. Acela care soseşte primul la locul faptei este obligat să se îngrijească ca nici una din
probe să nu fie omisă din neglijenţă sau superficialitate.
Dacă aceasta s-a întâmplat, cele omise nu mai pot fi reconstituite (reconstituirea probelor
este imposibilă). Recomandări practice utile pentru lucrătorul de poliţie care a ajuns primul la
faţa locului:
 sosind la locul faptei, se va pregăti să acţioneze metodic şi prudent;
 să se facă tot posibilul pentru reţinerea făptuitorului pe loc (la reţinere se stabilesc
imediat indiciile ce se găsesc asupra sa);
 se va încerca salvarea victimei sau uşurarea suferinţelor acesteia (nu trebuie să se scape
din vedere continuarea acţiunilor);
 se va izola locul pe care poliţistul îl ia sub pază şi se vor folosi mijloacele ce se găsesc la
dispoziţie;
 nu se admite distrugerea probelor prin atingere, umblat sau alte deteriorări posibile (se
vor păstra, făcându-se tot posibilul, probele directe);
 se va întocmi un tabel sistematic al martorilor şi se vor scrie toate informaţiile obţinute de
la ei;
 se va informa organul de poliţie competent, iar daca este nevoie se va cere acordarea de
ajutor medical;
 având de a face cu răniţi, informaţiile privind situaţia şi starea lor, pe care le va prezenta
ulterior;
 să nu se atingă cadavrul, arme, corpuri delicte (ele trebuie să stea în stare nemişcată până
la sosirea lucrătorilor de anchetă);
 la sosirea echipei de C.F.L. se va prezenta un raport cât mai complet despre tot ceea ce a
avut loc, măsurile efectuate, însemnările despre starea timpului, situaţia atmosferică;
 nu se va permite reporterilor, spectatorilor şi martorilor să atragă pe poliţist în discuţii
interminabile.

CAPITOLUL III
PROBLEME PE CARE TREBUIE SĂ LE LĂMUREASCĂ CERCETAREA
LA FAŢA LOCULUI ÎN CAZ DE ACCIDENT RUTIER

III.1. MECANISMUL PRODUCERII ACCIDENTULUI DE CIRCULAŢIE ŞI

CAUZELE ACESTUIA
Diferitele analize statistice efectuate pe plan naţional şi internaţional demonstrează că
accidentele de circulaţie nu sunt întâmplătoare şi nici imprevizibile sau inevitabile, întâmplătoare
fiind numai apariţia lor la un moment dat.
În literatura de specialitate se arată că prin stabilirea acţiunii care a determinat accidentul
se poate determina cine este autorul şi prin urmare, cine poate fi tras la răspundere, acesta fiind
sensul cercetării raportului de cauzalitate în domeniu.
Factorii care concură la producerea accidentelor de circulaţie pot fi grupaţi în două mari
categorii: factori externi şi factori interni. Dintre aceştia amintim:
1. caracterisicile şi starea drumului;
2. condiţiile meteorologice şi de vizibilitate;
3. intensitatea traficului rutier pe artera respectivă;
4. starea autovehiculelor angajate în accident;
5. starea şi comportamentul participanţilor la traficul rutier.
În cele ce urmează vom analiza succint fiecare factor prezentat, astfel:
1.Caracteristicile şi starea drumului public
Pentru aprecierea cât mai exactă a împrejurărilor în care s-a produs accidentul de
circulaţie, precum şi a altor factori perturbatori în relaţia autovehicul - conducător auto - victimă,
organele de urmărire penală trebuie să se edifice asupra drumului sau porţiunii de drum unde s-a
produs evenimentul rutier.
Elementele caracteristice ce definesc forma unui drum - în profil longitudinal şi
transversal - constituie elemente geometrice ale drumului. De aceea, organele de urmărire penală
trebuie să lămurească ce secţiune are drumul în profil longitudinal, în pantă sau rampă. Aceeaşi
importanţă trebuie acordată şi profilului transversal al drumului - rambleu ori debleu. Cele mai
des întâlnite elemente geometrice ale drumului sunt: aliniamentele, curbele, declivităţile (pantă,
rampă), lăţimea părţii carosabile şi acostamentele.
Existenţa curbelor, oferă posibilitatea stabilirii măsurilor de conduită preventivă pe care
trebuie să le ia conducătorul auto, ştiut fiind faptul că în astfel de situaţii, viteza pentru atacarea
virajelor trebuie mult şi din timp redusă, raza de curbură fiind elementul geometric ce
influenţează direct asupra stabilităţii şi înscrierii autovehiculului în curbă.
 Lămurind aceste probleme, organul de urmărire penală va putea ulterior stabili dacă cel
aflat la volan a rulat cu o viteză care să-i permită evitarea producerii accidentului, dacă s-a
conformat indicatoarelor rutiere ce impuneau restricţiile de viteză în zonă ori dacă victima - prin
acţiunile sau inacţiunile sale - a contribuit sau nu, parţial ori în exclusivitate, la producerea
accidentului.
Referitor la partea carosabilă - porţiunea centrală a drumului - trebuie stabilită lăţimea
acesteia, numărul de benzi pe sens, existenţa trotuarelor şi a bordurilor de încadrare, a
acostamentelor. Trebuie urmărită existenţa indicatoarelor rutiere, a marcajelor transversale şi
longitudinale, în raport cu acestea putându-se aprecia atât comportamentul participanţilor la
trafic, cât şi alte elemente ce pot demonstra mecanismul producerii accidentului şi cauzele care l-
au generat.
De o atenţie deosebită trebuie să se bucure lămurirea problemei privind învelişul
drumului. Învelişul părţii carosabile prezintă o mare varietate: beton, beton asfaltat, pavaj de
piatră, pământ, nisip. Importanţa cunoaşterii acestui aspect derivă din aceea că, în raport cu
suprafaţa ce acoperă calea de rulare se va calcula şi coeficientul de aderenţă al pneurilor, element
esenţial în stabilirea vitezei autovehiculului, atât înainte cât şi în momentul impactului.
În literatura de specialitate sunt prezentate o serie de circumstanţe care influenţează
fiziologia conducerii şi limitele de adaptabilitate ale conducătorului auto, generate de
caracteristicile geometrice şi topometrice ale căilor rutiere.
Astfel, lăţimea benzii de circulaţie are efect asupra capacităţii de conducere a
autovehiculului. Reducerea lăţimii benzii produce un efect psihologic asupra conducătorului
auto, materializat în micşorarea capacităţii de conducere cu 15-25 % faţă de situaţia când ar
circula pe o bandă cu lăţimea normală.
Starea căii rutiere are repercusiuni asupra capacităţii de conducere şi în cazul în care
suprafaţa carosabilă este deteriorată. La deplasarea pe un astfel de drum valoarea aderenţei la un
anumit moment poate să nu fie aceeaşi la toate roţile, ceea ce sporeşte probabilitatea producerii
derapajului. Formarea unor declivităţi mari în îmbrăcămintea drumului - nesemnalizate –
determină, mai ales în condiţiile circulării cu viteze mari, producerea unor defecţiuni la sistemele
de direcţie sau rulare, în acest fel explicându-se pierderea ori părăsirea părţii carosabile.
Cele expuse prezintă importanţă în aprecierea corectă a situaţiei de la faţa locului, a
împrejurărilor care au concurat la producerea accidentului şi, în final, la stabilirea vinovăţiei
persoanelor implicate.
2. Condiţiile meteorologice şi de vizibilitate
Vizibilitatea în sectorul de drum pe care s-a produs accidentul de circulaţie este
determinată în primul rând de starea şi caracteristicile drumului public. În afara acestora,
vizibilitatea mai poate fi influenţată şi de condiţiile atmosferice existente în momentul producerii
accidentului, prezenţa vegetaţiei - copaci, tufe etc. - pe părţile laterale ale drumului, circulaţia pe
timp de noapte ş.a.
După cum rezultă din statisticile şi cercetările efectuate, condiţiile meteorologice
nefavorabile - ceaţă, ploaie, ninsoare, polei etc.- pe de o parte micşorează vizibilitatea şi fac
drumul alunecos, iar pe de altă parte afectează capacitatea de conducere, prin suprasolicitarea
sistemului nervos.
Sub aspectul lămuririi mecanismului producerii accidentului şi deci a vinovăţiei
persoanelor implicate, factorii meteorologici menţionaţi au înrâurire directă asupra coeficientului
de aderenţă. Variaţia coeficientului de aderenţă în diverse condiţii de deplasare a autovehiculelor
şi în raport cu diverşi factori ce afectează valoarea acestora a fost stabilită pe cale experimentală.
În afară de natura învelişului drumului şi de condiţiile meteorologice, valorile
coeficientului de aderenţă sunt influenţate şi de construcţia şi starea anvelopelor – elasticitate,
profil, presiune, grad de uzură, ş.a.
Pantele, rampele şi curbele reduc considerabil vizibilitatea în planul drumului, acestea
fiind generatoare de evenimente rutiere, mai ales în cadrul manevrelor de depăşire pe sectoarele
de drum respective.
Circulaţia pe timp de noapte favorizează producerea evenimentelor rutiere datorită
faptului că obstacolele aflate pe partea carosabilă sau în imediata apropiere a acesteia - pe
acostament sau în afara drumului - par a fi mult mai departe şi mai mari decât în realitate. Acest
lucru trebuie avut în vedere atât în stabilirea situaţiei exacte de la faţa locului, cât şi în
aprecierea declaraţiilor învinuitului sau inculpatului, martorilor ori persoanelor vătămate.
3.Intensitatea traficului rutier pe artera respectivă
Pentru a avea o imagine cât mai clară a mecanismului şi cauzelor care au generat şi
concurat la producerea accidentului, cercetarea trebuie să lămurească intensitatea fluxului pe
segmentul de drum în momentul producerii evenimentului. Intensitatea circulaţiei este un
indicator de bază în aprecierea fluxului de trafic. Ea este neuniformă în timp, modificându-se în
anumite ore din zi, zile ale săptămânii şi luni ale anului, ceea ce influenţează negativ
desfăşurarea traficului favorizând producerea accidentelor.
Crescând intensitatea şi viteza de circulaţie apare pericolul coliziunii autovehiculului care
circulă pe aceeaşi bandă, cauza principală fiind frânarea bruscă şi nepăstrarea distanţei dintre
autovehiculele care se succed. Literatura de specialitate evidenţiază elementele care limitează şi
adesea întrerup fluenţa traficului rutier. Astfel intersecţiile la acelaşi nivel sunt cele mai
frecvente locuri generatoare de accidente de circulaţie. După opinia aceloraşi autori, abundenţa
de indicatoare, reclame şi diverse panouri distrag atenţia conducătorilor auto şi chiar îl orbesc.
De asemenea, circulaţia pe aliniamente lungi şi monotone pot provoca oboseală şi uneori,
adormirea la volan.
Lămurirea acestei probleme este importantă, atât pentru stabilirea vizibilităţii influenţată
de prezenţa pe artera rutieră a altor mijloace de transport cât şi pentru evidenţierea faptului dacă
cel aflat la volan a respectat sau nu obligaţiile ce-i reveneau în condiţiile deplasării pe o arteră
intens circulată.
4. Starea autovehiculelor angajate în accident
În traficul rutier, coliziunile dintre autovehicule pot fi de cele mai diverse tipuri: frontale,
faţă-spate, laterale. Organelor de urmărire penală le revine sarcina de a lămuri cauzele producerii
acestor coliziuni şi, în raport cu acestea, de a elucida mecanismul producerii accidentului de
circulaţie.
Coliziunile faţă - spate produse în special pe şoselele aglomerate din afara localităţilor şi
în traficul urban, se datorează, fie nerespectării distanţei corespunzătoare faţă de autovehiculul
din faţă, raportată la viteza de circulaţie şi condiţiile de drum, fie defecţiunilor existente la
sistemul de frânare, iluminare - semnalizare, direcţie.
Lămurirea problemei stării autovehiculului angajat în accident prezintă importanţă din
mai multe considerente :
 oferă posibilitatea stabilirii exacte a împrejurărilor producerii accidentului, a vitezei de
impact, a poziţiei relative a autovehiculului ş.a.;
 dă o imagine clară, atât asupra manevrelor efectuate de conducătorul auto, anterior
impactului, cât şi asupra persoanelor vinovate de nerespectarea regulilor de circulaţie pe
drumurile publice;
 crează posibilitatea evidenţierii defecţiunilor tehnice pe care le prezenta autovehiculul în
momentul accidentului şi pe această bază stabilirea legăturii de cauzalitate dintre acestea
şi rezultatul produs.
De reţinut că stabilirea stării tehnice a autovehiculului trebuie făcută imediat după
producerea accidentului, ştiut fiind că ulterior se produc anumite modificări, cu toate
consecinţele negative pe care le antrenează şi cu efect direct în determinarea cauzelor şi
mecanismului producerii evenimentului rutier, implicit a vinovăţiei.
 asigură stabilirea şi, ulterior evaluarea corectă a avariilor, respectiv a pagubelor materiale
cauzate prin infracţiune;
 este de natură să conducă la o încadrare juridică corespunzătoare a faptelor săvârşite.
 5. Starea şi comportamentul participanţilor la traficul rutier
Dacă se admite că peste 80% din accidentele de circulaţie se datorează factorului uman,
este explicabilă preocuparea organelor de urmărire penală de a lămuri, sub toate aspectele, starea
şi comportamentul persoanelor care au concurat la producerea accidentului.
De fapt, factorii interni care contribuie la producerea evenimentelor rutiere sunt
reprezentaţi de materialul uman - conducători auto, pietoni, biciclişti etc. - dinamica accidentelor
fiind, în principal, legată de conduita celui aflat la volan.
Sub aspectul stării participaţilor la trafic, îndeosebi a conducătorilor auto, un rol
important asupra limitelor fiziologice şi psihice îl au oboseala, boala, alcoolul şi medicamentele.
Diferitele boli, coroborate cu consumul de medicamente ori stimulente se constituie în factori
favorizanţi ai producerii accidentelor. Consumul de medicamente – sedativele, hipotensivele,
antialergicele ş.a. - fiecare cu specificul său, influenţează negativ capacitatea de conducere.
Contrar unor păreri, cofeina nu diminuează oboseala sau influenţa alcoolului ci, la unele
persoane, produce o stare contrară - nelinişte, tremurări, nesiguranţă în mişcare etc.
În atenţia noastră trebuie să stea acele medicamente în a căror compoziţie intră diverse
principii active care pot influenţa comportamentul în circulaţie şi cărora, fie prin specificitatea
lor, fie prin banalitatea utilizării, nu li se dă atenţia cuvenită.
Producerea de către unele medicamente, pe lângă efectele terapeutice dorite, şi a unor
importante modificări de comportament şi reactivitate, trebuie să stea atât în atenţia medicului în
momentul administrării, cât şi a conducătorului auto, care îşi potenţează şansele de accident în
condiţiile în care consumă asemenea medicamente.
Analizând comportamentul participanţilor la trafic, organele de urmărire penală trebuie să
acorde atenţie deosebită stabilirii măsurilor luate şi manevrelor efectuate de conducătorul auto
pentru evitarea accidentului. Acest lucru se impune mai ales în situaţia actuală când se invocă
starea de necesitate ori cazul fortuit.
Potrivit Codului Penal nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită
în stare de necesitate. Este în stare de necesitate ,,acela care săvârşeşte fapte pentru a salva de la
un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa,
a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc”. În conformitate cu
prevederile Codului Penal, nu este însă în stare de necesitate „persoana care, în momentul când a
săvârşit fapta, şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat”. Deci, starea de necesitate implică existenţa unui pericol
grav care nu ar putea fi înlăturat decât prin săvârşirea unei fapte de natură penală. Astfel, fapta
conducătorului auto de a frâna brusc - manevră în urma căreia a intrat în derapaj şi a lovit un alt
autovehicul care circula regulamentar, producând vătămarea corporală a unui pasager - încercând
să oprească autovehiculul din care căzuse o persoană şi care era târâtă, cu piciorul prins de uşă,
constituie stare de necesitate.
Potrivit Codului Penal, „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală al cărei
rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu poate fi prevăzută”. O faptă prevăzută de legea
penală se consideră, aşadar, ca fiind săvârşită datorită cazului fortuit atunci când acţiunea sau
inacţiunea unei persoane a produs un rezultat vătămător pe care aceasta nu l-a prevăzut şi nu l-a
dorit, ca urmare a unei forţe (sau energii) străine ce n-a putut fi, în mod obiectiv, prevăzută.
Aşadar, există caz fortuit dacă, în timp ce o persoană conducea autovehiculul cu viteză legală,
datorită uzurii premature, pivotul inferior a ieşit din lăcaşul său, în urma ruperii accidentale a
armăturii metalice ce fixează această articulaţie, făcând ca mecanismul de direcţie să se blocheze
şi să producă un accident de circulaţie soldat cu moartea unei persoane şi vătămarea gravă a
alteia. Tot astfel, din cauza exploziei unei anvelope datorită fisuri preexistente - defect de
fabricaţie - care nu putea fi sesizată, a avut loc un accident mortal de circulaţie.
Oboseala are ca efect principal încetinirea manevrelor, scăderea atenţiei, nesincronizarea
mişcărilor ş.a. Conducerea autovehiculului într-o asemenea stare, coroborată şi accelerată de
anumite circumstanţe - căldura din cabină, zgomotul uniform al motorului, monotonia drumului,
etc., oboseşte sistemul nervos.
În condiţii de oboseală numărul de accidente este mai crescut la conducătorii amatori
decât la profesionişti. În ţările cu reţea rutieră şi condiţii de circulaţie bine puse la punct, se
preconizează limitarea numărului de ore/muncă/zi la şoferii profesionişti, plecându-se de la
premisa existenţei unei corelaţii cauză – efect, între timpul petrecut la volan şi riscul de
producere al accidentului.
Toate acestea trebuie să stea în atenţia organelor de urmărire penală întrucât, în anumite
situaţii, starea de oboseală, pe lângă împrejurările care au dus la producerea accidentului, poate
constitui temei pentru extinderea cercetărilor. Astfel, practica judiciară a statuat că fapta unui
funcţionar de a da o dispoziţie unui conducător auto, aflat în subordinea sa, să plece într-o nouă
cursă pe o distanţă mare, deşi cunoştea că acesta este obosit, ca urmare a conducerii
autovehiculului timp de mai multe ore, prevăzând şi acceptând în condiţiile date, timp de noapte
şi ploaie, posibilitatea producerii unui accident cu consecinţe vătămătoare pentru persoanele
transportate şi pentru autovehicul constituie, în caz când asemenea consecinţe au avut loc,
infracţiunea de abuz în serviciu.
Consumul de alcool, prin efectele sale - paralizarea centrilor inhibitori, scăderea atenţiei,
încetinirea reflexelor, reducerea acuităţii vizuale, apariţia tulburărilor de echilibru ş.a. - afectează
puternic capacitatea de conducere auto şi se constituie într-o importantă cauză a producerii
accidentelor de circulaţie.
 Alcoolul este definit de autorii francezi ca un minunat lubrifiant al relaţiilor sociale şi
aliat perfid pentru conducătorii auto şi pietoni.
Influenţa alcoolului asupra reflexelor, stării de oboseală, diminuării atenţiei şi
sensibilităţii este cunoscută de multă vreme, ea apărând chiar în cazul unor doze mici aducând
prejudicii în conducerea automobilului.
Din punct de vedere al cercetării, starea conducătorului auto şi a victimei în momentul
impactului, pe fondul consumului de alcool, are importanţă deosebită, pe de o parte, pentru
elucidarea mecanismului producerii accidentului şi dovedirii vinovăţiei, iar pe de altă parte,
pentru extinderea cercetărilor în cauză.
Alţi factori favorizanţi ai producerii accidentelor sunt: vârsta, fumatul, alimentaţia, starea
de sănătate, gazele de eşapament ş.a.
Vârsta este o variabilă pe care o regăsim aproape în toate studiile statistice şi
experimentale asupra capacităţilor şi comportamentelor omului. Comportamentul în circulaţie
depinde şi de facultăţile senzoriale, motorii, care sunt direct proporţionale cu vârsta şi sexul.
Numeroasele statistici efectuate arată că accidentele şi infracţiunile sunt în strânsă legătură cu
vârsta, antrenamentul, experienţa şi practica conducerii.
Majoritatea statisticilor stabilesc că:
 pietonii vârstnici (50-70 ani) şi copii până la 10 ani sunt cei mai expuşi la accidente
mortale;
 accidentele la conducători auto de peste 65 ani se datorează nerespectării priorităţii, lipsei
de apreciere vizuală, ignoranţei dispoziţiunilor noi cu privire la circulaţie.
Corelarea relaţiilor între vârstă şi comportamentul în circulaţie este motivată de probleme
de ordin juridic şi pedagogic, ca şi de metode care au ca scop să descopere influenţa diferiţilor
factori asupra persoanelor care circulă.
Fumatul are un rol dublu în producerea accidentelor: prin acţiunea generală asupra
organismului şi prin acţiunea directă asupra conducerii, jenând mişcările şi distrăgând atenţia
prin gesturi necesare scoaterii ţigării, aprinderii şi scuturării scrumului, ceea ce înseamnă
secunde, iar în condiţii de viteză, zeci de metri. Intoxicaţia tabagică acţionează asupra atenţiei şi
reflexelor, alterând starea psihomotorie a conducătorului.
Starea de sănătate psihică şi integritatea organelor de simţ condiţionează în mod direct
aptitudinile de conducere.
Deşi răspunzătoare într-o proporţie mică (4% - 6%) în producerea accidentului de
circulaţie, aceasta nu este întrutotul conform cu realitatea, astăzi menţionându-se tot mai frecvent
numărul mare de boli responsabile de apariţia unor stări cu repercusiuni directe asupra securităţii
rutiere.
 Poate că astfel nu va mai apare surprinzătoare existenţa unor accidente dramatice, cum
sunt cele cauzate de moartea subită la volan sau apariţia unor tulburări de conştiinţă la unii
bolnavi cronici cardiovasculari, neuropsihici, hepatici, diabetici etc.
Măsura elementară de prevenire este reprezentată de examenul medical obligatoriu, serios
şi repetat, precum şi de convingerea conducătorului auto că aceste stări reprezintă o
incompatibilitate în conducere şi o cauză permanentă de afectare a propriei securităţi.
Pentru a-şi forma o imagine completă asupra comportamentului conducătorului auto,
organele de urmărire penală trebuie să lămurească ce activităţi a desfăşurat acesta după
producerea accidentului, respectiv dacă a oprit şi a acordat primul ajutor victimei sau a
transportat-o la cea mai apropiată unitate sanitară ori, dimpotrivă a părăsit locul faptei, a
abandonat autovehiculul implicat în accident ş.a. Toate acestea, în afara asigurării unei încadrări
juridice corespunzătoare a faptelor, caracterizează profilul moral al făptuitorului, aspectul fiind
reliefat şi de cunoaşterea comportamentului anterior al acestuia – dacă a mai fost cercetat pentru
fapte similare ori sancţionat pentru încălcarea regulilor prevăzute de Codul rutier etc.
În legătură cu victimele trebuie să se stabilească ce calitate au avut - pieton, biciclişti,
însoţitori, pasageri, ocupanţi ai altor mijloace de transport - locul pe care-l ocupau, acţiunile
întreprinse înainte de accident, manevrele efectuate pentru evitarea impactului, contribuţia lor la
producerea accidentului.
Ponderea conflictelor autovehicul - pieton se înregistrează în mediul urban unde, odată cu
dezvoltarea oraşelor a crescut spectaculos şi traficul pietonal. Potrivit statisticilor, în zonele
urbane, 50% din accidente se produc din cauza nerespectării regulilor de circulaţie de către
pietoni. Pornind de la această realitate, pe lângă calitatea avută în evenimentul rutier, organele de
urmărire penală trebuie să elucideze şi următoarele aspecte:
 direcţia în care se deplasa victima în momentul în care a fost lovită de autovehicul;
 distanţa parcursă de la trotuar sau acostament spre axul drumului ori de la ultimul loc de
oprire până la locul impactului;
 viteza de deplasare;
 starea fizico-psihică a victimei.
Numai lămurind problemele enunţate, organele de urmărire penală vor putea aprecia
exact împrejurările în care s-a comis accidentul, contribuţia fiecărui participant la producerea lui
şi posibilitatea reală pe care a avut-o conducătorul auto de a evita impactul. Datele de mai sus
trebuie coroborate cu viteza de deplasare a autovehiculului. Este cunoscut faptul că cu cât viteza
de rulare este mai mare, posibilitatea de evitare a accidentului este mai mică.
 Criteriul principal pentru stabilirea răspunderii în cazul accidentelor în care este
incriminată cauzal viteza este cerinţa ca şoferul să fie în stare, în orice împrejurare, să oprească
autovehiculul înaintea oricărui obstacol previzibil.
Depăşirea limitelor maxime de viteză, generale sau particulare, creează pericol pentru
participanţii la circulaţia publică. În cazul limitelor maxime generale, pericolul avut în vedere de
legiuitor este determinat de factorii care ţin de existenţa aglomerărilor din localităţi, construcţia
autovehiculului şi felul încărcăturii.
Pe un drum alunecos, conducătorul auto are obligaţia să micşoreze viteza, astfel încât,
ajungând la un punct de pericol (o intersecţie, o trecere de pietoni etc.), să fie în măsură să
oprească autovehiculul. Ţinând seama că pe aceste drumuri distanţa de oprire creşte sensibil, din
cauza aderenţei scăzute a pneurilor, se impune reducerea vitezei chiar dacă în punctul de pericol
nu se află nici un obstacol în momentul în care se ia această măsură.
În raport cu viteza, creşte sau descreşte, atât timpul cât şi distanţa de oprire.
Aşadar, distanţa parcursă de la observarea obstacolului, în raport cu viteza de deplasare a
autovehiculului, este de natură să confirme dacă există sau nu posibilitatea evitării impactului.
Viteza de deplasare a pietonului constituie un factor important în lămurirea mecanismului
producerii accidentului. La prima vedere s-ar părea că stabilirea vitezei pietonului, anterior
impactului, pe lângă faptul că este extrem de dificil de realizat ar putea, în final, duce la erori de
apreciere, cu toate consecinţele negative ce decurg din aceasta. Fără a intra în detalii amintim că
studiile de trafic pietonal au scos în evidenţă faptul că viteza de mers pe jos, ţinând cont de toate
influenţele obiective şi subiective, rămâne practic aceeaşi. Datele furnizate de cercetarea la faţa
locului, depoziţiile martorilor oculari, declaraţiile învinuitului sau inculpatului pot contribui,
uneori destul de exact, la stabilirea vitezei pietonului înainte de accident.
Literatura de specialitate oferă puţine informaţii despre biciclişti, deşi aceşti participanţi
la traficul rutier sunt, nu de puţine ori, victime ale accidentelor de circulaţie. Cauza principală a
accidentelor la care dau naştere bicicliştii constă în angajarea defectuoasă pe căile rutiere sau
folosirea unui traiect sinuos. Nu mai vorbim despre obiceiul periculos, combătut de lege, de a
merge grupaţi în linie, câte 2-3 biciclişti. Neglijenţa de a semnaliza schimbarea direcţiei de mers
şi nerespectarea indicaţiei de a merge cât mai aproape de marginea din dreapta a drumului se
consideră factori principali determinanţi de accidente. Agăţarea de alte vehicule mai rapide se
soldează adesea cu pierderea echilibrului, căderea şi lovirea de către autovehicule ce vin din sens
opus. Dar, dintre toate, circulaţia bicicliştilor în timpul nopţii, fără lumini de poziţie, continuă să
fie cea mai importantă sursă de accidente de mare gravitate. Consecinţele cele mai grave sunt
reprezentate de traumatismele cranio-cerebrale, prin proiectarea sau căderea de pe bicicletă,
fracturile membrelor şi rupturile unor organe abdominale, prin lovirea în ghidon. Drept urmare
legiuitorul a introdus pentru această categorie de participanţi la trafic o nouă obligaţie, ca pe
timpul nopţii şi când vizibilitatea este redusă să poarte îmbrăcăminte cu elemente fluorescent
reflectorizante.
Obligaţiilor ce revin conducătorilor auto ce lucrează pe mijloace de transport în comun
trebuie să li se adauge îndatoririle călătorilor de a evita accidentele, prin respectarea absolută a
regulilor de circulaţie. Urcarea şi coborârea din autovehicule în timpul mersului se soldează, în
mare procent cu traumatisme craniene, fracturi ale membrelor şi rupturi de ficat sau splină.
Călătoria pe scările troleibuzelor şi tramvaielor, dovedeşte o insuficientă educaţie, rămânând o
sursă fertilă de accidente. În afară de posibilitatea alunecării sau a pierderii echilibrului la viraje
sau denivelări de drum, mai există pericolul lovirii directe de alte autovehicule. De asemenea,
obiceiul de a aştepta autobuzul sau tramvaiul în mijlocul drumului rămâne sursa unor accidente
colective.
Un procent încă consistent este constituit şi de accidentele provocate de mijloacele de
transport cu tracţiune animală. Cele mai frecvente s-au datorat ciocnirii cu alte autovehicule
noaptea, datorită lipsei de semnalizare luminoasă constând în elemente fluorescent
reflectorizante pe îmbrăcăminte, lumină albă în partea din faţă şi roşie la partea din spate.
Consemnăm, datorită gravităţii accidentelor provocate, pericolul pe care îl mai reprezintă
existenţa pe drumurile publice pe care le este interzis accesul a unor vehicule cu tracţiune
animală, care nu sunt prevăzute cu mijloace de semnalizare a poziţiei şi sunt conduse de cetăţeni
care nu cunosc regulile de circulaţie.
III.2 STAREA VICTIMEI DUPĂ ACCIDENT
Dacă în cazul uciderii din culpă problema principală este de a stabili legătura de
cauzalitate şi accidentul produs, atunci când din impact a rezultat vătămarea corporală a uneia
sau mai multor persoane, problema stabilirii stării victimei prezintă importanţa deosebită.
Cu ocazia cercetării la faţa locului, organele de urmărire penală trebuie să consemneze, în
detaliu, numărul, poziţia şi mărimea leziunilor existente pe corpul victimei, aceste date fiind de
un real folos în elucidarea tuturor problemelor cauzei - încadrarea juridică, stabilirea
competenţei, alegerea metodicii adecvate de cercetare ş.a.
În cadrul evenimentelor rutiere pot fi întâlnite fie leziuni produse prin impact direct, fie
leziuni prin contact indirect.
Din punct de vedere medico-legal, leziunile traumatice şi aspectele lor morfologice mai
importante sunt: echimozele, excoriaţiile, plăgile şi fracturile. Gravitatea leziunilor este
determinată de viteza de deplasare a autovehiculului, care condiţionează cantitatea de energie
cinetică ce se dezvoltă în momentul impactului. În cazul victimelor ocupante ale unor mijloace
de transport, volanul, bordul, parbrizul, oglinda retrovizoare interioară etc. pot produce leziuni
ale craniului, coloanei vertebrale, toracelui, bazinului ori membrelor. În ceea ce priveşte pietonul
implicat în accident, aceste poate suferi leziuni simple - prin lovire, strivire, comprimare - sau
complexe - rezultate din asocierea a două sau mai multe mecanisme lezionale simple. Evident
organele de urmărire penală nu se pot substitui medicului legist în aprecierea naturii leziunilor
produse, a mecanismului formării lor etc.
Cunoaştere unor noţiuni generale este însă mai mult decât necesară.
În primul rând aceasta se impune pentru căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea şi
ridicarea urmelor existente pe autovehiculul implicat în accident, avându-se în vedere
corespondenţa dintre acestea şi urmele de pe corpul victimei. Natura leziunilor produse indică -
de multe ori - poziţia ocupată de pasageri în autovehiculul care a produs accidentul. Ori, în
nenumărate situaţii din practica judiciară, acest aspect se impune cu necesitate, mai ales în cazul
în care cel aflat la volan, în momentul impactului, era fie cu alcoolemie peste limita legală, fie
fără permis de conducere şi susţine că nu el conducea autovehiculul, ci unul din pasageri. În
aceeaşi ordine de idei, cunoaşterea leziunilor specifice accidentelor rutiere oferă posibilitatea
descoperirii aşa-numitelor împrejurări negative şi, pe cele de consecinţă, prilejul evidenţierii
urmelor altor infracţiuni disimulate în accidente de circulaţie.
În sfârşit, în raport cu leziunile constatate organele de urmărire penală au posibilitatea să
prefigureze, încă din momentul cercetării locului faptei, viitoarea încadrare juridică - vătămarea
corporală din culpă în formă simplă sau în formă agravată - şi să ia măsurile ce se impun pentru
administrarea probatoriilor.
III.3 PERSOANELE VINOVATE ŞI FORMA DE VINOVĂŢIE
Referitor la persoanele vinovate de producerea consecinţelor trebuie să fie avute în
vedere atât participanţii la traficul rutier, cât şi alte categorii de persoane care au concurat într-un
fel sau altul, la producerea urmărilor.
Din această ultimă categorie fac parte: persoanele ce aveau obligaţia să verifice starea
tehnică a autovehiculelor înainte de plecarea în cursă, persoanele din conducerea autobazelor,
coloanelor auto, garajelor etc., care, deşi cunoşteau starea în care se aflau conducătorii i-au
obligat să plece în cursă ş.a.
Din analiza împrejurărilor în care s-a produs accidentul, ţinând cont de toate aspectele
cauzei, organele de urmărire penală trebuie să aprecieze dacă este vorba de culpa exclusivă a
conducătorului auto, de culpa exclusivă a victimei ori dacă la producerea evenimentului şi a
consecinţelor au concurat victima, conducătorul auto şi alte persoane, reţinându-le aşa numita
culpă comună.
 III.4 CAUZELE, CONDIŢIILE ŞI ÎMPREJURĂRILE CARE AU DETERMINAT,
ÎNLESNIT SAU FAVORIZAT SĂVÎRŞIREA INFRACŢIUNILOR
Statisticile efectuate în ultimii ani au demonstrat faptul că în medie, din 5 accidente
grave, 3 s-au datorat culpei conducătorilor auto, restul provocându-se din culpa pietonilor.
Aceleaşi statistici relevă că 35% sunt produse de autoturisme, 18 % de autocamioane, 16 % de
autobasculante, automacarale, autocisterne ş.a., iar restul revine altor mijloace de transport -
autobuze, troleibuze, tramvaie ş.a.
Cercetarea acestor infracţiuni trebuie să stabilească, în fiecare caz în parte, cauzele care
au dus la producerea consecinţelor, precum şi condiţiile sau împrejurările favorizante.
Printre cauzele generatoare de evenimente grave, amintim:
 viteza neadecvată la condiţiile de trafic, în special la starea drumului şi la condiţiile
meteorologice;
 starea tehnică necorespunzătoare a autovehiculelor, datorată neefectuării verificărilor
tehnice anuale ori ignorării unor defecţiuni la sistemele de direcţie, frânare, iluminare-
semnalizare;
 starea necorespunzătoare a unor drumuri şi lipsa ori amplasarea defectuoasă a unor
indicatoare rutiere;
 aprecierea eronată a unor situaţii, fie din cauza lipsei de experienţă la volan, fie din cauza
oboselii, consumului de alcool, medicamente ş.a.
Factorii care concură la producerea accidentelor rutiere se pot grupa în două mari
categorii: factori externi şi factori interni.
Din categoria factorilor externi fac parte: starea tehnică a autovehiculului, starea căii
rutiere, condiţiile meteorologice şi de vizibilitate.
Dintre sistemele autovehiculului care concură la siguranţa circulaţiei şi necesită o
verificare periodică amintim: sistemele de direcţie, de frânare, de rulare, de iluminare şi
semnalizare.
Eficacitatea unui sistem rutier, ca factor extern care concură la producerea accidentelor
rutiere, se poate aprecia în funcţie de următorii parametri: intensitatea circulaţiei, viteza medie de
circulaţie şi numărul de evenimente de circulaţie.
Intensitatea circulaţiei este un indicator de bază în aprecierea fluxului de trafic şi este
neuniformă în timp, modificându-se în anumite ore din zi, zile ale săptămânii şi luni ale anului,
ceea ce influenţează negativ desfăşurarea traficului, favorizând producerea accidentelor. O dată
cu creşterea intensităţii şi a vitezelor de circulaţie apare pericolul accidentării autovehiculelor
care circulă pe aceeaşi bandă datorită frânărilor bruşte şi distanţei insuficiente dintre
autovehiculele care se succed.
 Importante circumstanţe care influenţează fiziologia conducerii şi limitele de
adaptabilitate ale subiectului la condiţiile activităţii de conducător auto sunt create de
caracteristicile geometrice şi topometrice ale căilor rutiere, cum sunt : lăţimea, declivitatea,
curbura, natura şi starea îmbrăcămintei, indicatoarele, refugiile, spaţiile verzi etc.
Astfel lăţimea benzii de circulaţie influenţează asupra capacităţii de circulaţie. Reducerea
lăţimii benzii produce un efect psihologic asupra conducătorului auto materializat în micşorarea
capacităţii de conducere cu 15-25 % faţă de situaţia când ar circula pe o bandă cu lăţimea de 3.5
m.
Pantele şi rampele precum şi curbele reduc apreciabil vizibilitatea în plan şi în profilul în
lung, aceste elemente geometrice ale drumului fiind generatoare de evenimente rutiere mai ales
în cazul manevrelor de depăşire pe aceste sectoare de drum. Raza de curbură este elementul
geometric care influenţează direct asupra stabilităţii şi înscrierii autovehiculelor în curbă.
Datorită înclinării transversale a şoselelor în curbă, valorile reacţiunilor normale la roţile din
dreapta şi la cele din stânga ale autovehiculelor vor diferi între ele, cerinţele de securitate a
circulaţiei indicând realizarea unui echilibru dinamic al acestor forţe.
Dacă la virajul în curbe, asupra roţilor se exercită forţe de antrenare sau de frânare, limita
superioară a reacţiunilor transversale (forţe de ghidare laterală a roţii) se micşorează. De aceea,
în cazul real de deplasare a autovehiculelor în curbe, pierderea stabilităţii transversale se produce
începând cu roţile motoare, la raze de viraj mai mari sau la unghiuri de înclinare transversală mai
mici decât cele determinate prin calcule.
Starea căii rutiere influenţează, de asemenea, capacitatea de conducere auto şi, atunci
când nu este corespunzătoare, creează pericole pentru siguranţa traficului. La deplasarea
autovehiculului pe un drum în stare deteriorată, valoarea aderenţei la un anumit moment poate să
nu fie aceeaşi la toate roţile, ceea ce măreşte probabilitatea apariţiei derapajului. Formarea unor
denivelări mari în îmbrăcămintea drumului, nesemnalizate, determină – mai ales în timpul
circulaţiei cu viteze mari – producerea unor defecţiuni la sistemele de direcţie sau de rulare ce
duc la pierderea controlului volanului şi, implicit, la intrarea în coliziuni cu alte autovehicule sau
părăsirea suprafeţei carosabile.
De asemenea, este oportun să amintim că aproximativ 35-45% din accidentele mortale
produse în oraşe şi 10-15% din cele produse în zonele rurale, au loc la intersecţii.
Intersecţiile la acelaşi nivel sunt printre cele mai importante elemente care limitează şi
adesea întrerup fluenţa traficului pe un drum, fiind locuri generatoare de evenimente rutiere. S-a
constatat că abundenţa de indicatoare, de reclame şi de diverse panouri distrag substanţial atenţia
conducătorului şi chiar îl obosesc, aşa după cum circulaţia pe aliniamente lungi şi monotone
poate provoca uneori adormirea conducătorului auto.
 Condiţiile meteorologice defavorabile, cum sunt ceaţa, ploaia, ninsoarea, poleiul, pe de o
parte, micşorează vizibilitatea şi fac drumul alunecos iar, pe de altă parte influenţează activitatea
sistemului nervos central, care este mult mai solicitat, stare ce se reflectă deseori şi asupra
capacităţii de conducere. Totodată, circulaţia pe timp de noapte favorizează producerea
accidentelor. Noaptea, obstacolele ce se află pe partea carosabilă sau în imediata apropiere (pe
acostament sau în afara drumului) par să fie mult mai mari decât în realitate. În special
autovehiculele ce vin cu farurile aprinse cu faza de drum dau obstacolelor aceste imagini iluzorii.
Conducătorii auto trebuie să acorde o atenţie mărită şi să aibă un plus de prudenţă îndeosebi în
cazul unor depăşiri sau la aprecierea exactă a spaţiului lateral necesar în momentul încrucişării,
mai ales în condiţiile unui trafic heterogen (autoturisme, autocamioane, tractoare, căruţe,
biciclişti) .
Factorii interni sunt reprezentaţi de materialul uman, producerea accidentelor de
circulaţie fiind nemijlocit legată de capacitatea de conducere a persoanelor aflate la volanul
autovehiculelor. În general, aceşti factori participă la producerea accidentelor în procentul cel
mai ridicat, 70-90%.
Totalitatea factorilor perturbatori ai capacităţii de conducere auto constituie, de fapt,
elemente favorizante ale producerii accidentelor rutiere. Dintre acestea o amprentă hotărâtoare
asupra limitelor fiziologice şi psihice ale conducătorului auto îşi pun: oboseala, alcoolul şi
medicamentele.
Oboseala duce la încetinirea manevrelor de conducere, la nesincronizarea mişcărilor, la
scăderea atenţiei şi la apariţia unei stări subiective de tensiune nervoasă. Cu toate că mişcările
necesare conducerii auto sunt efectuate cu uşurinţă ca urmare a deprinderilor acumulate, efortul
fizic fiind fără dificultate acoperit de resursele energetice ale conducătorului auto, totuşi
activitatea de conducere desfăşurată cu încordare şi atenţie continuă oboseşte sistemul nervos al
subiectului, proces accelerat de o serie de circumstanţe. Printre acestea sunt de amintit:
imobilitatea poziţiei conducătorului; mişcarea de legănare a autovehiculului; zgomotul uniform
al motorului; monotonia unor căi rutiere; căldura din cabină etc. Toate aceste circumstanţe
produc, de cele mai multe ori somnul, de aceea se recomandă scurte opriri cu părăsirea locului de
conducere şi efectuarea unor exerciţii fizice, o ventilare corespunzătoare a cabinei, luarea unei
gustări sau ingerarea de dulciuri etc., toate având efect deconectant. Este neindicat fumatul în
timpul conducerii, deoarece aerul poluant din cabină grăbeşte instalarea oboselii, datorită fixării
oxidului de carbon pe hemoglobină, care micşorează capacitatea de oxigenare a sistemului
circulator.
Consumul de alcool, atât înainte cât şi în timpul conducerii automobilului, este o
importantă cauză a producerii accidentelor de circulaţie, deoarece afectează puternic capacitatea
de conducere auto. Alcoolul dăunează activităţii nervoase superioare prin paralizarea centrilor
inhibitori. În urma consumului de alcool şi potrivit cu cantitatea ingerată, atenţia scade, durata
reflexelor creşte, capacitatea de acomodare a ochiului este diminuată, coordonarea mişcărilor
devine deficitară, distanţele şi viteza sunt apreciate cu mari erori, acţiunea alcoolului continuând
cu tulburări de echilibru etc. Alcoolul, chiar în cantitate mică, nu este un stimulent, nu înlătură
oboseala, conducătorul auto obosit are nevoie de dulciuri şi de odihnă.
Consumul de stimulente şi de medicamente reprezintă, de asemenea, factor favorizant al
producerii accidentelor de circulaţie.
Acţiunea cofeinei nu diminuează oboseala sau influenţa alcoolului, ci, la unele persoane,
produce nelinişte, tremurături, nesiguranţă în mişcări şi exagerează otoxia (dificultatea sau
imposibilitatea coordonării mişcărilor active). De asemenea, consumul de medicamente, cum ar
fi sedativele, hipotensivele, antialergicele sau chiar chinina şi antibioticele influenţează
capacitatea de conducere auto. Din acest motiv folosirea medicamentelor de către conducătorii
auto, ca de altfel de către toţi bolnavii, nu trebuie să aibă loc fără consultarea medicului.
Având în vedere pericolul deosebit pe care-l prezintă infracţiunile săvârşite ca urmare a
nerespectării normelor privind circulaţia pe drumuri publice, suferinţele şi dramele pe care le
generează, precum şi pagubele materiale pricinuite este necesară organizarea şi desfăşurarea unei
activităţi ştiinţifice, continue şi perseverente de prevenire.
Studierea situaţiilor statistice privind accidentele de circulaţie permit formaţiunilor de
profil să stabilească orele de patrulare, traseele cele mai periculoase şi locurile unde se produc
încălcări cu repercusiuni pentru viaţa şi integritatea persoanelor. Pe baza studierii frecvenţei
accidentelor într-o anumită zonă şi a cauzelor care le generează se pot face propuneri pentru
construirea şi modernizarea unor drumuri, poduri, amplasarea unor indicatoare etc.
Tot ca o măsură preventivă, organele de urmărire penală au posibilitatea să prezinte prin
mijloacele de informare în masă – presă, radio, televiziune – cazurile deosebite şi cauzele care
le-au generat, consecinţele ce decurg din nerespectarea normelor de circulaţie pe drumurile
publice, obligaţiile ce revin tuturor participanţilor la traficul rutier. Alteori, organele de urmărire
penală pot face propuneri pentru organizarea unor procese cu publicitate lărgită.

CAPITOLUL IV
MODUL DE EFECTUARE A CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI

IV.1 EFECTUAREA CERCETĂRII PROPRIU-ZISE LA FAŢA LOCULUI

 Cercetarea la faţa locului este o activitate complexă, de durată, care solicită exactitate,
calm, prudenţă, eforturi şi chiar sacrificii pentru realizarea scopului pe care îl urmăreşte.
Constituindu-se într-o activitate laborioasă, cercetarea la faţa locului solicită intens atenţia celor
care o efectuează. Fără a exclude factorii perturbatori ai atenţiei (mediul ambiental, instalarea
oboselii, scăderea interesului) este necesar ca aceasta să fie distribuită în mod egal pe toată
durata executării activităţii. Cercetarea locului săvârşirii faptei face parte din activităţile iniţiale
de anchetă pornite imediat ce s-a aflat de săvârşirea unei infracţiuni. Sunt cazuri în care
cercetarea locului faptei se face cu o anumită întârziere, fie că infracţiunea a rămas un timp
nedescoperită, fie că nu s-a cunoscut de la început care este într-adevăr locul principal al
săvârşirii faptei.
Reuşita cercetării la faţa locului presupune, alături de o pregătire atentă şi conştiincioasă,
respectarea unor reguli tactice cu caracter general, aplicabile în întreaga cercetare, încât să se
ajungă la scopul propus.
Principalele elemente tactice de natură să orienteze activitatea echipei de cercetare la faţa
locului sunt următoarele: urgenţa, caracterul complet şi detaliat al cercetării, relevarea şi fixarea
integrală prin folosirea mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice a tuturor aspectelor şi
mijloacelor materiale de probă ce pot servi la clarificarea cazului, conducerea şi organizarea
eficientă a activităţii echipei de cercetare.
Indiferent de condiţiile în care se desfăşoară, de tabloul iniţial unde s-a consumat
evenimentul, în efectuarea acestei activităţi nu trebuie să se pornească de la idei preconcepute.
Nu trebuie omis nici un moment, faptul că absolut toate versiunile posibile elaborate în cauză nu
au nici o valoare, atât timp cât nu au fost verificate şi confirmate de rezultatul activităţilor
întreprinse în cauză.
Numai în acest mod se creează premiza obţinerii probelor utile cauzei, a realizării unei
concordanţe rapide între versiunile elaborate şi ceea ce s-a petrecut în realitate.
Regulile tactice ale cercetării la faţa locului sunt :
a) Cercetarea la faţa locului se efectuează cu maximă urgenţă
Cercetarea la faţa locului trebuie făcută cât mai urgent posibil, orice întârziere aducând
după sine riscul distrugerii unei părţi din urmele infracţiunii sau schimbarea poziţiei relative a
unor obiecte importante pentru cunoaşterea infracţiunii cercetate. Cercetarea la faţa locului
trebuie să fie făcută cu maximă urgenţă, imediat după ce organul de urmărire penală a fost
sesizat despre săvârşirea unei infracţiuni. Această cerinţa este obligatorie cel puţin sub două
aspecte :
1. Prin scurgerea timpului, există pericolul modificării locului faptei şi al dispariţiei sau
degradării urmelor. Asemenea modificări pot fi determinate numai de acţiunea autorului care
caută să înlăture urmele faptei sale, ci şi de acţiunea unor factori neutri, cum sunt condiţiile
meteorologice, caracterul perisabil al unor urme, precum şi intervenţia unor persoane care caută
să restabilească ordinea sau să afle ce s-a întâmplat;
2. Prin prezenţa imediată a organului de urmărire penală la faţa locului se creează posibilitatea
identificării unor martori, fără a se exclude, chiar, surprinderea autorului la locul infracţiunii.
Urgenţa cercetării la faţa locului este o reflectare a principiului operativităţii aplicat la
întregul proces penal, dar şi la activităţile de cercetare criminalistică. O cercetare urgentă,
operativă, determină o reducere a avansului de timp pe care autorul faptei îl are înaintea
organului judiciar.
În cercetarea unui omor, întârzierea cercetării poate aduce după sine distrugerea urmelor
principale ca: dispariţia petelor de sânge, a obiectului folosit sau a unor obiecte aparţinând
infractorului şi prin care ar fi putut fi identificat. Cercetările locului faptei efectuate noaptea se
continuă şi a doua zi, chiar dacă s-a dispus de lumină suficientă, pentru a nu se neglija
descoperirea vreunei victime.
b) Cercetarea la faţa locului se efectuează complet şi detaliat
Investigaţiile la faţa locului trebuie efectuate în mod complet şi detaliat. Această cerinţă
reclamă din partea organului judiciar obiectivitate şi conştiinciozitate, astfel încât locul faptei să
fie cercetat sub toate aspectele, indiferent de versiunea pe care echipa de cercetare este tentată să
o atribuie evenimentului cercetat. Necesitatea de a se acorda atenţie fiecărui detaliu prin
cercetarea minuţioasă a întregului loc al faptei, fără a insista asupra amănuntelor care, în mod
evident, nu au legătură cu fapta. Dacă legătura unui amănunt cu fapta este incertă, va trebui să i
se acorde aceeaşi importanţă ca şi celorlalte aspecte ce privesc în mod evident infracţiunea.
Clarificarea împrejurărilor negative, respectiv ale neconcordanţei dintre starea locului
faptei şi fapta, ori împrejurările ca atare, este mai mult decât importantă, deseori acestea
reprezentând încercări de simulare sau disimulare a unor fapte penale.
Începând cercetarea la faţa locului, organul judiciar trebuie să abandoneze orice idee
preconcepută, să se abţină de a da faptei o calificare sau alta călăuzit de prima impresie, de
aspectul aparent al lucrurilor. Obiectivitatea care trebuie să călăuzească activitatea organului
judiciar înseamnă limitarea la faptă, constatarea tuturor situaţiilor real existente la faţa locului.
Caracterul complet al cercetării presupune extinderea acestei activităţi asupra acelor
limite teritoriale legate, într-un fel sau altul, de infracţiunea săvârşită şi totodată continuarea
acestei activităţi chiar şi atunci când într-un spaţiu incipient au fost descoperite urme şi mijloace
materiale de probă ce ar dovedi în suficientă măsură fapta săvârşită şi vinovăţia făptuitorului.
c) Fixarea integrală şi obiectivă a rezultatelor cercetării
 Fixarea integrală, obiectivă a tuturor aspectelor care pot servi la clarificarea cazului este o
cerinţă importantă în efectuarea unei cercetări la faţa locului de bună calitate.
Potrivit prevederilor din Codul de procedură penală, după efectuarea de cercetări la faţa
locului, se încheie un proces verbal care constituie principalul mijloc procedural de fixare a celor
constatate de către organul judiciar. Este descris amănunţit şi cu precizie situaţia locului faptei, a
urmelor descoperite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate în vederea cercetării, a poziţiei şi
stării celorlalte mijloace materiale de probă.
Menţiunile cuprinse în procesul verbal vor reflecta caracterul obiectiv, complet al
cercetării şi, folosindu-se formulări clare, precise, concise din care să rezulte că nu a fost omis
nici un amănunt, nici un element util stabilirii adevărului precum şi evitându-se expresiile
ambigue sau echivoce de natură să conducă la confuzii sau alte interpretări.
Pe lângă claritate, precizie şi concizie este necesară folosirea unei terminologii conforme
cu Dreptul Procesual Penal, demne şi riguroase potrivit specificului cercetării. Menţiunile se vor
limita strict la constatările făcute direct de organul de urmărire penală în timpul cercetării, iar nu
la aspecte inexistente în acel moment. Nu e permisă consemnarea unor stări de fapt inexistente în
momentul cercetării, chiar dacă martorii oculari indică cu certitudine schimbarea poziţiei unor
obiecte, a cadavrului etc. Aceste aspecte sunt consemnate separat, urmând ca restabilirea situaţiei
iniţiale a locului faptei să se realizeze în timpul urmăririi penale, pe baza declaraţiei martorilor,
învinuitului, victimei ca şi prin procedee probatorii de genul reconstituirii.
Fixarea rezultatelor cercetării se face prin executarea de schiţe, fotografii, filmare, etc.,
mijloace care sunt menite să asigure evidenţa probatorie şi să confere un plus de obiectivitate
cercetărilor la faţa locului.
d) Cercetarea la faţa locului trebuie efectuată minuţios
Cerinţa examinării cât mai detaliate a locului săvârşirii infracţiunii este consecinţa
faptului că organul judiciar nu cunoaşte dinainte care este importanţa urmelor şi mijloacelor
materiale de probă aflate la locul faptei. Această distincţie nu poate fi făcută decât ulterior, după
examinarea probelor şi stabilirea legăturii acestora cu fapta şi persoana bănuită.
Având în vedere că uneori anchetatorul constată în cadrul cercetării o mare diversitate de
urme şi mijloace materiale de probă, se impune ca la faţa locului să opereze totuşi o selecţie.
Sfera faptelor şi împrejurărilor de fapt ce urmează a fi cercetate se determină în urma precizării
raporturilor în care se pot afla urmele şi mijloacele materiale de probă cu infracţiunea săvârşită,
precum şi cu făptuitorul.
În cazul unui accident de circulaţie care a avut loc în prezenţa unui număr mare de
martori, unde făptuitorul şi mijlocul de transport au rămas la faţa locului, va fi inutil să se
cerceteze urmele de mâini, de picioare sau alte urme irelevante pentru cauză.
 Este preferabil să se fixeze mai multe urme despre care ulterior probabil se va stabili că
nu au legătură cu fapta decât să se neglijeze unele detalii a căror legătură cu fapta este incertă în
momentul efectuării, dar care ulterior pot deveni necesare anchetei.
e) Cercetarea locului trebuie să se facă în mod organizat după un anumit plan ca
diferitele acţiuni să se stânjenească reciproc
Organul de urmărire penală îşi va schiţa un început de plan ţinând seama de extinderea
locului faptei, de primele versiuni ce se desprind din cele relatate de martori, de natura
dominantă a urmelor ce pot fi ridicate. Se vor lua informaţii dacă la locul faptei s-au produs
modificări, precizându-se în ce constau ele, de către cine şi în ce scop au fost făcute. Organizarea
cercetării locului faptei va parcurge două faze desfăşurându-se de la general la particular de la
cercetarea în ansamblu a locului spre cercetarea cât mai detaliată a obiectelor.
Dacă locul faptei este un loc deschis înainte de a se porni la cercetarea propriu-zisă se va
face înconjurul lui pentru a-i aprecia dimensiunile şi caracteristicile. Organul judiciar trebuie să
precizeze limitele teritoriale asupra cărora se va extinde cercetarea.
Odată stabilită întinderea locului faptei se va preciza punctul de începere şi sensul,
direcţia de efectuare a cercetării. Începerea cercetării dintr-un loc sau altul depinde de întinderea
şi configuraţia terenului, de caracterul şi numărul urmelor şi mijloacelor materiale de probă, de
natura faptei săvârşite.
Atunci când se presupune că urmele şi mijloacele materiale de probă pot fi descoperite
numai într-o anumită direcţie, cercetării i se imprimă un sens liniar (exemplu în cazul unui
accident rutier în care şoferul a părăsit locul faptei).
f) Cercetarea în echipă
Conducerea şi organizarea eficientă a activităţii de cercetare la faţa locului constituie o
condiţie esenţială pentru realizarea sarcinilor specifice actului procedural analizat. Importanţa
acestei reguli este cu atât mai mare cu cât cercetarea urmează a fi efectuată de reprezentanţii mai
multor organe judiciare, constituiţi într-o echipă.
Cercetarea în echipă presupune, în primul rând o conducere unică.
Exemplu: în ipoteza cercetării la faţa locului a unei omucideri, echipa de cercetare este
alcătuită din procuror, ofiţeri de poliţie din formalităţile de criminalistică şi judiciare precum şi
din medicul legist. Potrivit prevederilor legii, conducerea echipei revine procurorului.
Conducerea unitară este determinată de importanţa pe care o reprezintă cercetarea la faţa
locului, în special de caracterul particular, propriu al cercetării în echipă. Cercetarea presupune,
pe lângă respectarea regulilor tactice criminalistice şi conformarea cu anumite exigenţe, cum
sunt:
- conlucrarea fără rezerve, pe toate planurile între membrii echipei de cercetare sau investigaţie;
- informarea permanentă a conducătorului cercetării, care va centraliza toate datele obţinute.
Este total contraindicat să se considere de către unul sau altul dintre membri echipei că
activitatea sa este mai importantă şi că , numai prin aportul său, cazul poate fi rezolvat.
Organizarea activităţii este privită sub dublu aspect.
Mai întâi, fiecare dintre membrii echipei de cercetare va avea de îndeplinit sarcini
concrete şi precise, potrivit atribuţiilor sale în cadrul echipei. Aceste sarcini se cer rezolvate
integral şi cât mai operativ posibil. În al doilea rând, organizarea impune desfăşurarea
activităţilor de cercetare într-o ordine stabilită, într-o succesiune firească, anume :
- orientarea în zona în care se află situat locul faptei;
- determinarea şi examinarea în ansamblu a locului faptei;
- căutarea, descoperire şi ridicarea urmelor sau a probelor materiale;
- fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului.
Succesiunea acestor activităţi trebuie privită numai într-un sens dinamic, pentru că între
activităţile menţionate nu poate fi vorba de o delimitare categorică, ci de o întrepătrundere.
Organizarea eficientă impune şi luarea unor măsuri de ordine la faţa locului. Acestor măsuri
trebuie să li se supună inclusiv membrii echipei şi chiar superiorii acestora care, fără a participa
efectiv la cercetare, vin să dea anumite indicaţii, cu toate că nu întotdeauna sunt specialişti în
domeniu.
Este important ca echipa de cercetare, conducătorul acesteia, să fie lăsaţi să acţioneze în
linişte, fără a se interveni din afară, decât dacă este absolut necesar şi mai ales oportun.
Reprezentanţii presei sau televiziunii pot să asiste la cercetare în aceleaşi condiţii. Faţă de
aceştia, magistratul şi membrii echipei de cercetare trebuie să dea dovadă de sobrietate, de o
anumită fermitate dacă sunt excesiv de curioşi, furnizându-le date care pot face obiectul
publicării în faza iniţială a anchetei, fără să influenţeze negativ soluţia investigaţiei ori a trezi
anumite ecouri în opinia publică, prin examinări, afirmaţii necorespunzătoare realităţii sau care
pur şi simplu, să servească făptuitorilor.
În organizarea activităţii şeful echipei de cercetare va trebui să aibă în vedere şi aplicarea
altor reguli tactice specifice cercetării ca atare:
- limitarea numărului de persoane care pătrund în zona cercetată la strictul necesar;
- fixarea căilor de acces şi de deplasare a membrilor echipei în perimetrul locului faptei şi în
locul în care urmează să fie depozitate mijloacele materiale şi de probă descoperite, a altor
obiecte ce urmează să fie ridicate şi transportate la laboratoarele de specialitate.
IV.2 ETAPELE CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI
Pe plan teoretic cercetarea la faţa locului parcurge două faze: statică şi dinamică. Această
distincţie între cele două faze ale cercetării are un caracter convenţional, în sensul că nu trebuie
privită ca ceva rigid. În raport cu diversitatea şi multitudinea situaţiilor legate de împrejurările
comiterii faptei, pot apare cazuri când unele activităţi din faza statică se execută în faza dinamică
şi invers.
Literatura de specialitate este unanimă în a aprecia caracterul convenţional al distincţiei
dintre faza statică şi faza dinamică a cercetării la faţa locului, reliefându-se faptul că acestea se
pot întrepătrunde în raport cu specificul şi particularităţile locului de cercetat. Unii autori
consideră că această împărţire deşi convenţională este de natură să asigure un caracter sistematic
cercetării locului săvârşirii infracţiunii. Alţii, admiţând convenţionalitatea delimitării,
concluzionează că, în unele situaţii, când se impune examinarea cadavrului ori a mijlocului de
transport ce a provocat moartea unei persoane, este posibil ca cercetarea la faţa locului să
debuteze cu faza dinamică. În timp ce activitatea criminalistică desfăşurată de faza statică se
limitează doar la constatarea stării de fapt a urmelor şi mijloacelor materiale de probă - fără
atingerea ori schimbarea poziţiei acestora - în faza dinamică se procedează la examinarea
detaliată şi în mişcare a fiecărei urme şi mijloc de probă descoperit. În perioada iniţială a
cercetării la faţa locului aceste două faze sunt distincte şi începe întotdeauna cu faza statică care
presupune unele activităţi specifice, faza a două fiind o continuare necesară care permite
examinarea multilaterală a mijloacelor materiale de probă şi a urmelor în individualitatea lor şi în
contextul oferit de ambianta locului faptei.
Este posibil ca în a doua fază a cercetării la faţa locului echipa să efectueze unele
activităţi specifice primei faze, acestea datorându-se fie delimitării incorecte a locului de
cercetat, în general în spaţiile deschise, ca urmare a unor scăpări ale primei faze.
Faza statică a cercetării la faţa locului
Prima etapă este numită faza statică a cercetării sau stadiu cercetării generale, interesează
aspectul de ansamblu al locului săvârşirii faptei. Această fază priveşte poziţiile relative ale
diferitelor urme şi obiecte, căile de acces. În această fază se măsoară distanţele dintre diferitele
obiecte ale infracţiunii, între diferitele urme ale acesteia, se execută fotografiile schiţă, se
fotografiază obiectele principale de la locul faptei şi se fac măsurători fotografice
tridimensionale.
Măsurarea distanţelor dintre obiectele şi urmele infracţiunii, pentru poziţia exactă a
fiecăreia, se face prin raportare la cel puţin două puncte fixe din planul obiectului cercetat. În
această fază, organul de urmărire penală nu modifică nimic din aspectul iniţial al locului
săvârşirii faptei. Se vor nota în carnet aspectele generale şi observaţiile, precum şi forma şi
poziţia obiectelor şi a urmelor întâlnite în cursul cercetărilor.
În faza statică a cercetării la faţa locului în cazul accidentelor de trafic rutier se
procedează la examinarea şi fixarea aspectului de ansamblu a locului accidentului, la stabilirea
poziţiei şi a raportului de distanţă dintre vehicule, dintre victimă şi vehicul, dintre acesta şi
urmele descoperite. Prin examinarea şi întreprinderea urmelor descoperite la locul accidentului
este posibil să se rezolve mai multe probleme. Acesta probleme sunt:
 stabilirea tipului de vehicul;
 determinarea direcţiei de deplasare;
 stabilirea vitezei de circulaţie.
Stabilirea tipului de vehicul este posibilă prin studierea caracteristicilor constructive
reflectate în urme (ampatament, ecartament, desen antiderapant). Stabilirea tipului de vehicul
este posibilă prin determinarea mai multor parametri reflectaţi de urme. O identificare generică
se face pe baza măsurării ecartamentului sau lăţimii dintre roţile din spate ale vehiculului,
măsurare efectuată între centrul celor două urme paralele. Măsurarea se poate practica şi pentru
roţile din faţă însă aceasta este posibilă cu exactitate numai în ipoteza în care vehiculul a virat.
Elementele de identificare prezintă şi forma desenului antiderapant, lăţimea bandajului roţii şi
diametrul roţii, ultimul element posibil de stabilit prin măsura dintre două puncte caracteristice
care se repetă în urmă. În mai multe cazuri este posibilă individualizarea lor prin elemente
specifice de uzură, ca şi prin prezenţa corpurilor străine în nervuri.
Alte urme care servesc la determinarea tipului vehiculului pot fi întâlnite pe corpul
victimei sau pe obiectul lovit. Se mai pot adăuga urmele de vopsea şi resturile de metal, cioburile
de sticlă provenite din faruri, parbrize, lămpi de semnalizare, bucăţi de lemn, obiecte desprinse
sau căzute din caroserie, diverse scurgeri de lichide. Determinarea direcţiei de deplasare se face
pe baza urmelor statice (de adâncime sau de suprafaţă) ale desenului antiderapant, ca şi după
forma picăturilor de ulei, a stropilor de apă sau noroi aruncaţi în timpul mersului, urmele
acestora având o formă alungită, cu partea ascuţită în direcţia de mers.
Direcţia se mai poate determina şi după forma urmelor de frânare, după gradul de
imprimare al acestora, mai pronunţat în sensul de mers, după unghiul de culcare a vegetaţiei,
inclusiv după cum a fost mişcat materialul cu care este acoperit drumul, de către bandajul roţii,
de şenile etc.
Stabilirea vitezei de circulaţie este posibilă prin măsurarea lungimii urmei de frânare, ea
fiind direct proporţională cu viteza vehiculului, dar şi în raport cu alţi factori. Pentru
determinarea vitezei de rulare se recurge la mai multe formule matematice, în care sunt incluse
diverse elemente cum sunt: distanţa de frânare, coeficienţii de eficacitate a frânei şi de aderenţă a
roţilor, durata întârzierilor fiziologice.
Lungimea urmei de frânare depinde şi de gradul de aderenţă a anvelopelor la suprafaţa
drumului, determinat de uzura pneurilor, de starea drumului (uscat, umed, acoperit de mâzgă,
pete, de polei) şi de eficienţa frânelor. În cazul vehiculelor cu tălpi metalice pot fi întâlnite urme
statice, cele mai valoroase pentru identificare fiind cele de adâncime, cum ar fi staţionarea mai
mult într-un loc a vehiculului pe teren moale.
În cadrul cercetărilor se va urmări să se stabilească împrejurările în care a avut loc
accidentul de circulaţie:
 identificarea maşinilor, a conducătorilor auto şi a victimelor;
 stabilirea direcţiei vehiculelor angajate în accident: înainte, în timpul şi după acesta;
 stabilirea vitezei vehiculelor după urmele de frânare;
 stabilirea locului coliziunilor vehiculelor şi al lovirii victimei;
 avariile produse vehiculelor sau altor obiecte;
 stabilirea timpului când s-a produs accidentul şi care au fost condiţiile atmosferice;
 stabilirea caracteristicilor drumului, învelişului acestuia;
 starea de funcţionare a vehiculului înainte de accident;
 stabilirea persoanelor care au fost martori oculari ai accidentului.
În cadrul cercetării locului accidentului se vor face diferite măsurători: a distanţei dintre
locul unde s-au tamponat vehiculele sau a fost lovită victima şi locul unde s-au oprit vehiculele
sau până unde a fost proiectată sau târâtă victima; distanţele până în anumite repere fixe ca:
marginile părţii carosabile, borne kilometrice, stâlpi, copaci etc.
Tot în cadrul cercetării locului accidentului de circulaţie se vor fotografia vehicule
angajate în accident, victima şi urmele formate prin reproducerea construcţiei exterioare a roţilor
sau a vehiculului, precum şi urmele formate din resturi materiale ca; vopsea, cioburi de sticlă,
pete de sânge, etc.
În cadrul cercetării accidentului de circulaţie se va face şi o verificare tehnică, pentru a se
stabili dacă a funcţionat normal: sistemul de direcţie, sistemul de frânare şi sistemul de iluminat
semnalizare ş.a.
La sistemul de direcţie este controlat jocul volanului şi se stabileşte defecţiunea şi cauza
acesteia, la sistemul de frânare se verifică dacă parametri funcţionali sunt în plaja normală de
valori, la sistemul de iluminat se controlează dacă funcţionează cele două faze ale farurilor,
existenţa şi funcţionarea semnalizatoarelor electrice. Pentru a asigura aprecierea cât mai
obiectivă a vitezei unui vehicul înainte de angajarea sa în accident, se va folosi o anumită
formulă de calcul bazată pe lungimea urmei de frânare. Lungimea urmei de frânare este
determinată de mai mulţi factori cum sunt: viteza de deplasare a autovehiculului, felul şi aderenţa
şoselei, declivitatea acesteia, starea de uzură a pneurilor, greutatea şi încărcătura vehiculului etc.
şi formula de calculare a lungimii urmei de frânare va trebui să cuprindă toţi aceşti parametrii.
Cercetarea accidentelor de circulaţie se poate desfăşura în două variante după cum
vehiculele angajate în accident au rămas la locul accidentului sau au părăsit acest loc.
 În cazul părăsirii locului accidentului de către un vehicul se vor lua informaţii despre
vehicul de la martorii oculari ai accidentului (dacă există) insistându-se asupra tipului de maşină,
a mărcii, a culorii şi eventual asupra numărului de înmatriculare, a localităţii sau judeţului. În
lipsa martorilor oculari sau în completarea datelor furnizate de către aceştia se vor ridica urmele
lăsate de vehicul, resturile de vopsea, aşchiile de lemn, cioburile de sticlă şi se vor anunţa
posturile de poliţie, atelierele de reparaţii şi garajele în legătură cu tipul de vehicul şi urmele
presupuse că s-au format în urma accidentului.
Faza dinamică a cercetării la faţa locului
Faza dinamică a cercetării la faţă locului începe după epuizarea activităţilor specifice
primei faze şi se caracterizează în raport cu aceasta prin examinarea minuţioasă a tuturor
obiectelor, mijloacelor materiale de probă aflate în câmpul infracţiuni, echipa având posibilitatea
mişcării obitelor purtătoare de urme în funcţie de posibilităţile tehnice din dotare. Aceasta nu
reprezintă o reluare a cercetării locului faptei, prin metode specifice ci este o continuare
inevitabilă a fazei statice printr-un registru tactic de activităţi diversificate, pentru că după prima
fază, cercetarea nu se întrerupe.
Faza dinamică este cea mai complexă şi laborioasă etapă a cercetării la faţa locului
întrucât presupune participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigaţiilor şi folosirea
integrală a mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice aflate la dispoziţia lor. În această etapă se
procedează la examinarea amănunţită a corpului victimelor, a fiecărui obiect presupus purtător
de urme sau care a servit la săvârşirea infracţiunii, fiind permisă atingerea sau schimbarea
poziţiilor.
Registrul diversificat de activităţi presupune examinarea fiecărei urme sau obiect în mod
complet, sistematic şi atent pentru identificarea tuturor urmelor create de făptuitori, dar şi pentru
determinarea relaţiilor logice ce există între anumite date, fapte care au legătură cu cauza. Apare
deci ca o necesitate pentru echipa de cercetare de a nu se limita numai la constatările făcute în
prima fază, să se îmbogăţească zestrea acestora pentru ca în final să poată susţine cu probe
concludente soluţia ce o propune instanţei de judecată.
Cercetarea la faţa locului în faza dinamică constă în examinarea complexă şi multilaterală
a fiecărei urme identificate şi marcate în prima fază, fixând-o topografic şi criminalistic prin
măsurători, în raport cu alte urme, cadavru sau reperele din ambianţa locului faptei. Echipa de
cercetare foloseşte mijloacele tehnice, precum şi priceperile şi deprinderile membrilor săi pentru
a releva, ambala şi ridica toate urmele existente în locul faptei. Fiecare urmă va fi fotografiată,
descrisă sub aspectul naturii, culorii, formei, mirosului şi în raport cu obiectul purtător se
stabilesc modalităţile şi tehnicile de ridicare. O parte din urme se pot fixa şi ridica prin
fotografiere cu etalon la mărime naturală, altele cu ajutorul materialelor adezive tip folio, iar cele
aflate pe obiecte ce pot fi transportate, care necesită tehnici de prelucrare în laborator, vor fi
ridicate împreună cu suporturile pe care se găsesc. S-a confirmat că cercetarea la faţa locului nu
este o inventariere a urmelor şi a obiectelor care se găsesc în ambianţa locului examinat, echipa
având căderea să determine ce şi unde să caute. Şi în această fază, şeful echipei continuă
versiunile cu privire la numărul, instrumentele folosite, căile de acces şi obiectele întâlnite,
urmele şi locurile unde acestea au fost create, împrejurările negative. El continuă elaborarea în
plan mintal, funcţie de rezultatele cercetării, a strategiei după care s-a condus autorul în
săvârşirea faptei.
Trebuie acordată o atenţie deosebită examinării locului unde s-a consumat episodul
principal al faptei, pentru că aici pot rămâne o multitudine de urme.
Examinarea cadavrului oferă multiple posibilităţi de descoperire a urmelor infracţiunii.
Această operaţiune o execută medicul legist la faţa locului care descrie tabloul lezional şi
obiectele folosite de autori pentru producerea plăgilor, examinarea şi garderoba cadavrului care
se face fie la locul faptei, fie într-un laborator unde posibilităţile tehnice sunt mai bune şi permit
evidenţierea microurmelor.
O atenţie deosebită trebuie acordată descoperirii, fixării, ridicării urmelor infracţiunii,
potrivit tipului şi naturii acestora, în această categorie incluzând şi mijloacele materiale de probă.
Referitor la modul de ridicare a urmelor sau obiectelor corp detalict, la ambalarea lor în vederea
transportării la laboratoare de specialitate, se impune respectarea cu stricteţe a regulilor tehnice
criminalistice de protejare corespunzătoare a acestora, de etichetare şi sigilare a cotelor.
În faza cercetării dinamice se execută fotografiile de detaliu, măsurătorile fotografice
bidimensionale, se definitivează schiţa locului faptei şi se începe redactarea procesului verbal. Se
fac investigaţii pentru obţinerea de date cât mai complete, încă din această fază, în legătură cu
victima, cu locul în care s-a săvârşit infracţiunea cu posibilii făptuitori, organul judiciar evitând
însă orice fel de comentarii cu privire la aspectele cunoscute.
Se iau primele declaraţii martorilor şi victimei, dacă mai este la faţa locului, inclusiv
persoanele suspecte. Declaraţiile vor fi luate separat, fără a se face aprecieri din partea organului
judiciar, fără a se influenţa persoanele ascultate într-un anumit mod, deci respectându-se regulile
tactice ale ascultării specifice fazei de anchetă. Este recomandabil ca declaraţiile să fie
înregistrate pe bandă audio.
În ipoteza în care la faţa locului s-au făcut şi înregistrări videomagnetice, este indicat să
se verifice calitatea înregistrării, pentru o eventuală reluare a acesteia, dacă nu este reuşită.
Cu prilejul cercetării în faza dinamică, se încearcă să se clarifice aşa-numitele împrejurări
negative, determinate de neconcordanţa dintre situaţia de fapt şi eventualul presupus că s-ar fi
produs, din absenţa unor urme sau obiecte care, în mod normal, ar trebui să existe la faţa locului.
Necesitatea clarificării împrejurărilor negative reprezintă un argument în plus pentru examinarea
amănunţită a fiecărei porţiuni de teren, a fiecărui obiect, chiar dacă nu are nici o legătură cu fapta
cercetată. Numai astfel este posibil să se explice de ce lipsesc unele urme care ar fi trebuit să
existe, în timp ce alte urme nu îşi găsesc o justificare imediată. În multe cazuri, împrejurările
negative relevă intenţia autorilor unor infracţiuni de a masca caracterul faptei lor sau, pur şi
simplu, de a derula cercetările.
Constatarea împrejurărilor negative sugerează posibilitatea simulării cu scopul de a
induce în eroare organul judiciar în ceea ce priveşte natura reală a faptei.
O altă problemă în cadrul cercetării locului faptei o constituie lămurirea aşa numitelor
împrejurări negative, care constau în lipsa de concordanţă între anumite urme descoperite şi
obiectul sau împrejurările ce se presupune că le-au creat.
În final în această fază se va întocmi procesul verbal şi desenul schiţă al planului locului
faptei care, împreună cu fotografiile executate în cele două faze, constituie mijloacele de fixare a
rezultatelor obţinute în cele două faze.
IV.3 DESFĂŞURAREA CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI
La cercetarea locului faptei în cazul accidentelor de circulaţie, interferenţa dintre faza
statică şi faza dinamică este vizibilă, activităţile specifice fiecărei faze desfăşurându-se, de foarte
multe ori, concomitent.
În activitatea organelor judiciare se pot întâlni următoarele situaţii:
 conducătorul auto şi autovehiculul angajat în accident au rămas la faţa locului;
 conducătorul auto a părăsit locul accidentului, abandonând autovehiculul, fie în locul
impactului sau coliziunii, fie în imediata apropiere;
 atât conducătorul auto, cât şi autovehiculul implicat în evenimentul rutier au părăsit locul
faptei.
În raport cu situaţia concretă existentă la faţa locului, cu metodele stabile pentru cercetare
şi ordinea desfăşurării acesteia, în alegerea locului de unde va începe examinarea trebuie să se
ţină cont de natura şi urmările accidentului, intensitatea traficului rutier, condiţiile
meteorologice. În cazul accidentelor soldate cu moartea sau vătămarea integrităţii corporale
cercetarea trebuie să aibă ca punct de plecare victima, extinzându-se apoi la autovehiculul
implicat şi continuând spre periferie, cu accent pe examinarea traseului parcurs, atât înainte cât şi
după impact.
Cu ocazia cercetării la faţa locului pot fi descoperite diferite urme. Pentru a stabili
dinamica accidentului este necesar să se caute, descopere, releve, fixeze, ridice şi să se
interpreteze urmele lăsate pe partea carosabilă, pe autovehicul sau pe alte obiecte aflate la faţa
locului.
 În faza dinamică se caută, se evidenţiază şi se ridică urmele create şi descoperite la locul
faptei. Desfăşurarea cercetării, de la centru spre periferie sau invers, se alege în funcţie de
particularităţile locului şi accidentul respectiv. Urmele mai des întâlnite în accidentele de
circulaţie sunt cele lăsate de roţile autovehiculelor, de sânge, cioburi rezultate din spargerea
geamurilor.
Faţă de locul unde s-a produs accidentul şi de mecanismul acestuia, urmele pot fi
descoperite, atât înainte de punctul de impact, cât şi după acesta, iar uneori numai după impact.
Dacă aceste urme apar numai înaintea locului de impact, ele se constituie în aşa-numitele
împrejurări negative ce trebuie clarificate pe parcursul cercetării prin alte metode.
Lucrurile aparţinând victimei (geantă, sacoşă, pălărie, umbrelă, pantofi) pot fi dispuse
după locul impactului, pe direcţia de deplasare a autovehiculului ori în apropierea acestuia, dacă
au fost purtate de partea frontală a autovehiculului.
La locul accidentului pot apare următoarele categorii de urme:
a) urme existente pe corpul şi garderoba victimei;
b) urme create de pneurile autovehiculelor pe suprafaţa carosabilă;
c) urme provenite din desprinderea unor părţi componente ale autovehiculelor ori lăsate de
obiectele căzute din acestea;
d) urme lichide provenite de la autovehicule sau din autovehicule;
e) urme produse prin lovirea sau frecarea dintre diferite părţi ale autovehiculelor implicate în
accident sau între autovehicule şi alte obiecte;
f) alte categorii de urme (biologice, textile, digito-palmare, urme de sol, etc).
a) Urme existente pe corpul şi garderoba victimei
Pe corpul, hainele şi îmbrăcămintea victimei rămân multiple urme, rezultat al
accidentului. Descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea şi examinarea acestora oferă posibilitatea
stabilirii mecanismului producerii accidentului, autovehiculul implicat, timpul survenirii morţii
ş.a. Un autovehicul în mişcare poate lovi victima, producând leziuni la cap, torace, abdomen sau
membre. Lovirea corpului se asociază cu târârea victimei pe partea carosabilă sau cu izbirea
corpului de obiecte învecinate.
Lovirea reprezentând primul contact dintre autovehicul şi victimă se va găsi pe o singură
parte a corpului şi se caracterizează prin scurgeri sanguine abundente sub formă de echimoze,
hematoame sau revărsări sanguine în cavităţile lovite.
Leziunile de târâre sau de izbire pot îmbrăca fie forme mai uşoare (echimoze,
hematoame), fie forme mai grave, de tipul fracturilor craniene.
 În cazul în care victima este târâtă pe distanţe mai lungi, pe corpul acesteia se pot găsi
leziuni multiple, complexe: zgârieturi sub formă de benzi pe partea târâtă, numeroase echimoze
şi plăgi contuze.
De foarte multe ori, lovirea este asociată cu proiectarea victimei, aşa încât cadavrul este
găsit la distanţe destul de mari de autovehicul, iar leziunile – prin aspectul lor – se vor apropia de
cele cauzate de căderile de la înălţime. Dacă victima a fost călcată cu una sau mai multe roţi,
cadavrul va prezenta leziuni grave de zdrobire şi strivire a ţesuturilor.
După ce s-a fixat prin fotografie poziţia cadavrului faţă de autovehicul şi obiectele
înconjurătoare, se trece la examinarea detaliată a tuturor leziunilor existente pe corp, insistându-
se pe descrierea formei, mărimii, aspectului şi amplasărilor. La examinarea victimei trebuie
acordată atenţie împrejurărilor negative. O astfel de împrejurare ar putea consta în lipsa sângelui
la faţa locului, deşi victima prezintă multiple leziuni, situaţie ce impune elaborarea versiunii
omorului disimulat în accident de circulaţie.
Examinarea victimei se continuă cu verificarea amănunţită a îmbrăcămintei pentru
descoperirea: urmelor de natură biologică, noroi, vopsea, fragmente de sticlă, particule de sol,
imprimării desenului antiderapant al anvelopei, urma de târâre sau ale diferitelor părţi a
autovehiculului.
Fixarea locului şi modului de repartizare a urmelor pe corpul şi garderoba victimei oferă
date cu privire la poziţia acesteia faţă de sensul de mers al autovehiculului care a accidentat-o.
Dacă roţile au trecut peste victimă, direcţia de deplasare a autovehiculului poate fi stabilită după
felul în care sunt şifonate, boţite aşezate cutele hainelor unele peste altele.
Examinarea urmelor de târâre poate duce, atât la determinarea poziţiei şi modului în care
s-au deplasat victima şi autovehiculul cât şi a locului unde a fost lovită, locul agăţării cu
îmbrăcămintea de părţile proeminente ale autovehiculului, a locului abandonării sau a celui unde
a rămas după târâre.
Toate obiectele, înscrisurile sau valorile găsite asupra victimei trebuie descrise, cu
evidenţierea caracteristicilor individuale, şi ridicate, despre acestea făcându-se menţiune în
procesul verbal.

b) Urme create de pneurile autovehiculelor pe suprafaţa carosabilă

Aceste urme apar în timpul frânării, dar şi în procesul de rulare când drumul este acoperit
cu noroi, zăpadă etc. şi furnizează date privitoare la direcţia de deplasare a autovehiculelor,
intensitatea eforturilor de frânare, starea tehnică a frânelor etc. Asemenea urme nu apar, în
timpul rulării, pe suprafeţe tari şi curate, ci numai în cazul frânărilor violente, la derapaje şi
demaraje bruşte, precum şi la virajele strânse, efectuate la viteze mari sau viraje bruşte.
Urmele lăsate de pneuri prin frânare permit să se aprecieze cum s-a acţionat asupra
pedalei de frânare (brusc, continuu, cu intermitenţă), intensitatea frânării, dar mai ales, viteza
iniţială de deplasare.
Suprafaţa antiderapantă a roţilor se deosebeşte foarte mult, ca desen, lăţime, de la un gen
de autovehicul la altul. Caracteristicile individuale ale pneurilor pot consta din uzura parţială sau
totală a desenului antiderapant, uzura laterală, datorită unghiului de blocaj defectuos reglat.
La faţa locului se găsesc urmele lăsate de suprafeţele de contact ale pneurilor roţilor din
spate, cele din faţă fiind acoperite total sau parţial de acestea datorită mişcării spre înainte a
autovehiculului.
În raport cu situaţia concretă de la faţa locului, organele de urmărire penală trebuie să ţină
cont şi de alte aspecte. Uneori, din cauza frânării bruşte, roţile autovehiculului se blochează pe
toate distanţa de frânare sau pe o porţiune din ea, determinând patinarea în direcţia de mers. Din
această cauză pe suprafaţa carosabilă se vor forma urme bine conturate şi clare, cu exces de
particule de cauciuc pe margine.
Acest lucru trebuie reţinut deoarece la calcularea vitezei se va aplica coeficientul de
aderenţă, la limita inferioară a valorii sale. Pe spaţiile de frânare mari, urmele nu au aspectul
unor linii duble pe toată lungimea, ci se repetă de două sau mai multe ori, în funcţie de numărul
de acţionări ale pedalei de frână până la blocare, pe distanţa parcursă cu roţile blocate,
coeficientul de aderenţă atingând valoare minimă.
Dacă accidentul s-a produs în curbă, pe un drum cu aderenţă scăzută, iar autovehiculul nu
avea instalaţia de frânare reglată uniform pe toate roţile, frânarea bruscă explică deraparea
acestuia.
În acest caz urmele de derapare trebuie analizate în raport cu urmele de frânare iniţiale,
iar dacă acestea nu există ori s-a creat o pauză între ele vor fi apreciate în funcţie de ecartamentul
şi ampatamentul autovehiculului pentru a se stabili începutul şi sfârşitul fiecărei urme.
Urmele de demarare lăsate de pneuri la pornirea de pe loc, cu acceleraţii foarte mari
furnizează date privitoare la poziţia iniţială a autovehiculului la pornire. Astfel de urme sunt în
general scurte, circa 1-2 metri, mai pronunţate pe prima porţiune şi mai estompate către final.
c) Urme provenite din desprinderea unor părţi componenete ale autovehiculelor ori
lăsate de obiecte cauzate din acestea.
În momentul impactului sau frânării violente pe partea carosabilă ori pe lateralele
drumului public pot rămâne atât resturi de încărcătură cât şi resturi din garniturile sau racordurile
de cauciuc, ornamente sau accesorii. Aceste urme pot furniza date privind direcţia de mers, locul
producerii impactului, viteza de deplasare a autovehiculului ş.a.
Ele contribuie substanţial la identificarea autovehiculului implicat în accident, când
acesta a părăsit locul faptei şi a făptuitorului.
d) Urme de lichide provenite de la autovehicule sau din autovehicule
Urme de ulei, vaselină, benzină etc. apar fie datorită avariilor produse în momentul
coliziunii la instalaţiile de răcire, ungere sau frânare, fie ca rezultat al unei defecţiuni anterioare a
impactului.
Examinând cu atenţie aceste urme, organele de urmărire penală pot trage concluzii
referitoare la direcţia de deplasare a autovehiculului, integritatea instalaţiei de frânare (dacă
frânele sunt acţionate hidraulic), locul producerii impactului. Urmele de ulei, provenite de la
instalaţia de ungere, se păstrează un timp mai îndelungat pe suprafaţa părţii carosabile. Uneori, la
locul accidentului, lichidele se pot prezenta şi sub formă de scurgeri, dând posibilitatea să se
precizeze locul unde s-a oprit autovehiculul după impact şi să se reconstituie parcursul acestuia.
Urmele de lichide, rămase pe diferite suporturi, inclusiv pe corpul victimei, sub formă de
scurgeri, pete, stropi etc. pot contribui la identificarea autovehiculului cu care a fost produs
accidentul.
e) Urme produse prin lovirea sau frecarea dintre diferite părţi ale autovehiculelor
implicate în accident sau între autovehicule şi alte obiecte
Urmele din această categorie ar putea fi clasificate astfel:
 urme provenite de la faruri, lanterne de poziţie şi semnalizare, geamuri, parbrize;
 urme de vopsea;
 urme de sol.
La faţa locului pot fi descoperite fragmente de sticlă rezultate din spargerea farurilor,
lanternelor, geamurilor şi parbrizelor.
Aceste urme pot fi găsite pe partea carosabilă, în blocurile optice ale autovehiculului, pe
corpul sau îmbrăcămintea victimei. Valorificate prin constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize,
prin reconstituirea întregului după părţile componente, pot contribui la identificarea
autovehiculului implicat în accident. Aceeaşi valoare de identificare o prezintă şi fragmentele de
vopsea desprinse de pe autovehiculele implicate în evenimentul rutier. În momentul impactului
se produce şi degradarea unor părţi ale autovehiculelor ori a unor obiecte din locul accidentului
sau a părţii carosabile.
În situaţia în care coliziunea se produce sub un unghi mic, pe suprafaţa caroseriei nu apar
urme de deformare ci numai de frecare. La coliziunile sub unghiuri mari, urmele de deformare şi
frecare oferă date ce permit să se facă aprecieri privind mişcarea autovehiculelor.
 Reconstituirea traseului parcurs de autovehicul se poate face numai în baza urmelor de
deformare şi de frecare dintre caroserie şi suprafaţa drumului. Urmele de înfundare sunt produse
de obicei de bara de protecţie a autovehiculului.
f) Alte categorii de urme - biologice, textile, digito-palmare, urme de sol
La faţa locului se întâlnesc numeroase urme de natură biologică (sânge, păr, ţesut
organic). Pezenţa acestora la locul faptei determină natura urmelor care trebuie căutate cu ocazia
examinării autovehiculului care a produs accidentul ori care se presupune că a fost implicat în
evenimentul rutier. Dacă victima a fost lovită de aripă sau de alte părţi ale autovehiculului (aflat
în viteză) este posibil ca în locul impactului să fie descoperite mici fragmente de ţesături pe
partea carosabilă (în urma de frânare) sau pe părţile laterale ale autovehiculului.
Când autovehiculul cu care s-a produs accidentul a fost abandonat la locul faptei trebuie
să fie căutate, relevate, fixate şi ridicate urme digitale sau palmare de pe suporturile care
păstrează astfel de urme: portiere şi mânerele nichelate ale acestora, geamuri, parbrize, bord,
maneta schimbătorului de viteză. În interiorul autovehiculelor trebuie căutate urme biologice,
înscrisuri.
Prin valorificarea acestor urme se ajunge la identificarea persoanei care s-a aflat la volan
în momentul impactului. Având în vedere că forma leziunilor descoperite pe corpul victimei
corespunde refiefului exterior al autovehiculului, cu ocazia cercetării la faţa locului se impune
examinarea detaliată a tuturor părţilor acestuia (bara de protecţie, numărul de înmatriculare,
cârligele de remorcare, roţile din faţă, radiatorul, farurile, capota, parbrizul şi ştergătoarele de
parbriz, caroseria, părţile din spate şi infrastructura).
De pe infrastructura autovehiculului trebuie recoltate probe de sol, pentru a fi comparate
cu cele descoperite pe partea carosabilă, ridicate din zona unde s-a produs accidentul.
Cu ocazia examinării aspectului exterior al autovehiculului trebuie să se insiste pe
stabilirea amplasării, înălţimii, dimensiunilor, formelor, proeminenţelor, culorii precum şi
celorlalte caracteristici exterioare ale urmelor de înfundare şi frecare.

CAPITOLUL V
FIXAREA REZULTATELOR CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI
 Pentru ca elementele de fapt să poată dobândi valoare de probă, constatările făcute cu
ocazia cercetării la faţa locului, trebuie să fie consemnate în mijloace de probă prevăzute de
legea procesual penală.
Toate constatările făcute cu ocazia cercetării la faţa locului, toate urmele şi mijloacele
materiale descoperite, relevate, fixate şi ridicate, vor trebui descrise amănunţit în cuprinsul
procesului verbal respectând întocmai condiţiile de fond şi formă pe care trebuie să le
îndeplinească acest principal mijloc de fixare al rezultatelor cercetării la faţa locului săvârşirii
infracţiunii.
Este obligatorie consemnarea tuturor constatărilor făcute indiferent dacă între urmele,
mijloacele materiale de probă ori diversele împrejurări ale cauzei şi versiunile elaborate cu
privire la modalităţile concrete de săvârşire sau legătura lor cu fapta comisă se poate stabili sau
nu vreo conexiune logică. Aceasta se face ulterior când cel care face cercetarea are posibilitatea
să coreleze toate datele şi indiciile, să aprecieze la justa valoare probele obţinute şi să le
raporteze la ceea ce a perceput nemijlocit cu prilejul examinării locului faptei.
Principalul mijloc de fixare a rezultatului cercetării la faţa locului îl constituie procesul-
verbal căruia i se pot anexa fotografii, schiţe, desene, filme ori înregistrări pe bandă magnetică
sau video-magnetică, care sunt mijloace secundare şi nu au valoare probantă prin ele însele.
V.1 PROCESUL-VERBAL DE CERCETARE LA FAŢA LOCULUI
Procesul-verbal de cercetare la faţa locului ca şi cele întocmite cu prilejul desfăşurării
altor activităţi (percheziţie, reconstituire, confruntări) are un dublu caracter. El se numără printre
mijloacele de probă cu semnificaţie majoră în soluţionarea cauzei, în măsura în care, prin
conţinutul său sunt evidenţiate elementele de fapt ce pot contribui la aflarea adevărului. Procesul
se constituie într-o dovadă procedurală, de natură a demonstra îndeplinirea dispoziţiilor legale cu
ocazia efectuării cercetării la faţa locului. În procesul-verbal nu trebuie consemnate opiniile sau
interpretările personale cu privire la faptă, la autor, la urmele create prin activitatea
infracţională, pentru a nu fi subminat, cel puţin în parte, caracterul obiectiv al procesului-verbal.
Se impune o interpretare imediată a urmelor descoperite în câmpul infracţional, interpretare care
va face obiectul unei constatări tehnico-ştiinţifice, consemnată separat de specialistul în materie
prezent la faţa locului.
Din cuprinsul procesului-verbal nu trebuie omise menţiunile privind consecinţele sau
pagubele produse de faptele infracţionale cercetate, indiferent de natura sau valoarea lor. Ultima
parte a procesului-verbal va cuprinde o enumerare exactă a urmelor, a mijloacelor materiale de
probă ridicate la faţa locului şi persoana căreia i-au fost încredinţate, precum şi a fotografiilor,
schiţelor, a altor înregistrări sau lucrări efectuate în timpul cercetării.
 Pentru a ocupa locul pe care i-l conferă legea şi a avea valoare pentru cauză, la încheierea
procesului-verbal trebuie respectate o serie de condiţii de formă şi fond. Sub aspectul formei,
procesul-verbal trebuie să răspundă atât unor exigenţe de stil, cât şi unor cerinţe astfel :
a) Să reprezinte situaţia generală de la locul săvârşirii faptei. Caracterul obiectiv al
procesului-verbal de cercetare la faţa locului trebuie să se manifeste în redarea imaginii fidele a
locului unde s-a comis infracţiunea, aşa cum a fost ea percepută de echipa de cercetare şi
lucrătorii care au ajuns primii la locul faptei.
b) Să fie complet, în sensul de a evidenţia absolut toate constatările făcute, oglindind
locul unde au fost descoperite urmele şi mijloacele materiale de probă ori obiectele presupuse a
avea legătură cu fapta, inclusiv poziţia acestora, raportată la reperele stabilite în planurile
orizontale şi verticale.
c) Să se caracterizeze prin precizie şi claritate. Descrierea urmelor şi mijloacelor
materiale de probă precum şi a altor obiecte examinate şi ridicate, trebuie făcută în mod detaliat.
La rândul lor, mijloacele materiale de probă trebuie descrise insistându-se pe natura materialului
din care sunt confecţionate, aspectul, culoarea, dimensiunile, greutatea.
Procesul-verbal trebuie să fie clar, adică redactat într-un limbaj accesibil, evitându-se pe
cât posibil folosirea unor termeni tehnici de strictă specialitate ori a neologismelor. Trebuie
evitaţi cu desăvârşire termenii improprii sau cu notă de ambiguitate, aceştia putând conduce la
interpretări eronate, cu toate consecinţele pe care le generează.
d) Să fie concis. În cuprinsul procesului-verbal trebuie să se regăsească într-o formă
concentrată toate constatările făcute cu ocazia cercetării la faţa locului. Prezentarea succintă a
activităţilor desfăşurate şi a rezultatelor acestora nu trebuie să se facă în detrimentul celorlalte
cerinţe enunţate.
În conformitate cu dispoziţiile legii procesual penale, procesul-verbal de cercetare la faţa
locului trebuie să cuprindă următoarele:
 persoanele găsite la faţa locului şi cele ce au asigurat paza şi conservarea acestuia până la
sosirea echipei de cercetare;
 modificările survenite în aspectul iniţial al locului faptei, cu indicarea persoanelor care le-
au facut şi a motivelor ce au determinat schimbările respective;
 menţiune despre faptul că, în afara urmelor şi a mijloacelor materiale de probă descrise,
nu au fost ridicate de la faţa locului alte obiecte, înscrisuri, valori;
 alte măsuri luate la faţa locului, referitoare la victimă, cadavru, autovehicul implicat în
eveniment ;
 fotografiile judiciare efectuate la faţă locului, cu indicarea mărcii aparatului de
fotografiat, a filmului şi sensibilitatea acestuia ;
  menţiune despre executarea schiţei locului faptei ;
 observaţiile martorilor asistenţi şi, dacă făptuitorul este prezent la faţa locului, obiecţiile
acestuia, atât cu privire la modul în care s-a efectuat cercetarea la faţa locului, cât şi cu
privire la cele consemnate în procesul-verbal ;
 numărul de exemplare în care s-a întocmit procesul-verbal şi destinaţia acestora.
Este obligatorie consemnarea tuturor constatărilor făcute, indiferent dacă se poate stabili
sau nu vreo legătură logică între urmele, mijloacele materiale de probă ori diversele împrejurări
de fapt şi versiunile elaborate privitoare la modalităţile comiterii faptei sau la legătura acestora
cu infracţiunea sesizată. În procesul-verbal este interzis să se facă presupuneri, să se emită păreri
ori să se tragă concluzii pe marginea celor constatate cu ocazia cercetării la faţa locului.
A insera păreri, presupuneri sau concluzii înseamnă, nici mai mult nici mai puţin, decât
că organul de urmărire penală substituie aceste creaţii constatărilor făcute, crează posibilitatea
orientării cercetărilor pe căi greşite şi apariţiei unor erori cu consecinţe deosebit de grave pentru
finalitatea judiciară.
Modul în care este redactat procesul-verbal este piatra de încercare pentru judecătorul de
instrucţie. În nici o împrejurare el nu-si manifestă mai bine îndemânarea, limpezimea vederii,
logica raţionamentului, energia metodică şi conştientă a scopului pe care îl urmăreşte; şi iarăşi, în
nici o altă împrejurare, nu-si manifestă mai bine neîndemânarea, dezordinea, nesiguranţa şi
ezitarea.
Întocmirea procesului-verbal în urma cercetării la faţa locului este prevăzută de Codul de
Procedură Penală. Potrivit acestui articol de lege, procesul-verbal este structurat în trei părţi:
introductivă, descriptivă şi finală, de încheiere.
a. Partea introductivă
În partea introductivă se trec :
 locul şi data (anul, ziua, luna) când s-a efectuat cercetarea locului faptei şi s-a încheiat
procesul-verbal;
 numele, prenumele şi calitatea organului de urmărire penală care conduce cercetarea şi
unitatea de poliţie, procuratura din care face parte;
 numele, prenumele şi calitatea persoanelor care au format echipa de cercetare;
 numele, prenumele şi calitatea experţilor care au luat parte;
 numele, prenumele şi adresa persoanelor care au fost martori asistenţi ai cercetării;
 temeiul de fapt şi juridic al cercetării;
 ora la care a început şi s-a terminat cercetarea locului faptei;
 condiţiile atmosferice şi condiţiile de iluminare în care s-a efectuat cercetarea.
b. Partea descriptivă se trece :
  descrierea detaliată a situaţiei locului faptei, insistându-se asupra tablourilor de ansamblu,
în care se încadrează locul faptei, delimitarea precisă a acestui loc, dimensiunile şi
amplasarea faţă de punctele cardinale, particularităţile topografice, căile de acces;
 descrierea amănunţită a obiectelor, urmelor şi altor probe materiale descoperite la locul
savârşirii faptei;
Obiectele se vor descrie ca formă, dimensiune, culoare, particularităţi de construcţie,
destinaţia lor naturală şi destinaţia lor concretă în care au fost folosite etc.
Se va descrie locul unde obiectele au fost descoperite, distanţe dintre obiecte şi urme,
natura urmelor din punctul de vedere al mecanismului de formare şi al perceptibilităţii lor,
dimensiunile lor, impurităţile descoperite în urmă, procedeele tehnico ştiinţifice folosite pentru
descoperirea, ridicarea şi fixarea urmelor.
 diferite particularităţi ale cercetării care se socotesc că trebuie să fie menţionate;
 observaţiile celor prezenţi la cercetare ca: martori asistenţi, experţi etc;
 menţionarea împrejurărilor negative întâlnite în cursul cercetărilor şi explicarea acestora.
c. Partea finală
În partea finală a procesului-verbal sunt trecute:
 obiectele şi urmele descoperite, ridicate de la locul faptei, în ce scop şi ce metode s-au
folosit;
 ce s-a fotografiat la locul faptei, în ce scop, cu aplicarea căror metode fotografice, din ce
puncte ale locului faptei s-au executat fotografiile şi în ce condiţii tehnice (marca
aparatului, tipul obiectivului, cu ce diafragme, cu ce iluminare, cu ce material fotografic,
cu ce tip de expunere);
 ce măsuri fotografice s-au executat;
 dacă s-a întocmit schiţa plan, la ce plan şi în ce fel;
 persoanele care au fost de faţă la efectuarea cercetării şi semnează procesul-verbal.
Procesul-verbal va fi semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de toţi cei care au luat parte la
efectuarea acestor activităţi.
În cazul accidentelor de circulaţie în cuprinsul procesului-verbal de cercetare la faţa
locului, pe lângă menţiunile precizate în cadrul fiecărei parţi a procesului-verbal, vor mai fi
menţionate şi:
 amplasarea locului faptei;
 măsurile luate pentru paza şi conservarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă,
înaintea sosirii echipei de cercetare;
  modificările survenite în câmpul infracţiunii, cine le-a făcut, în ce scop, poziţia iniţială a
victimei, autovehiculului şi a altor obiecte;
 poziţia în care a fost găsită victima şi autovehiculul implicat în accident;
 constatările făcute cu prilejul cercetării la faţa locului;
 rezultatul examinării victimei şi măsurile luate pentru acordarea îngrijirilor medicale,
urmele şi mijloacele materiale de probă descoperite pe partea carosabilă şi date obţinute
în urma examinării autovehiculului;
 menţiuni despre măsurile luate pentru asigurarea autovehiculului angajat în accident şi,
după caz pentru conducerea făptuitorului în vederea recoltării probelor biologice şi
examenul clinic, necesare stabilirii alcoolemiei;
 menţiuni despre fotografiile judiciare efectuate şi despre întocmirea schiţei locului faptei;
 observaţiile martorilor asistenţi şi obiecţiile făptuitorului.
În continuare va fi prezentat spre exemplificare un model de proces-verbal, folosit în
această formă de organele de poliţie, în cadrul cercetării la faţa locului.

PROCES VERBAL DE CERCETARE LA FAŢA LOCULUI

Anul ………………luna……………………….ziua ……………in…………………….

………………………………………………………………………………………………….......

din cadrul Inspectoratului Judeţean de Poliţie __________ - …………………………………………

şi specialist criminalist……………………………………………………… din cadrul Inspectoratului

Judeţean de Poliţie ___________ - ………………………………………………………

Azi, data de mai sus, orele……………, fiind în serviciu am fost sesizaţi de

către………………………………… că pe strada (drumul)…………………………………………
din………………………………………………………a avut loc un accident de circulaţie din care a
rezultat:

Organ de cercetare al Specialist criminalist Persoane prezente la

poliţiei judiciare la faţa locului

1. 1. 1.

2.

• Vătămarea corporală a ……………….persoane

• Decesul a ……………….persoane.
Prin ordonanţa din data de ...................................................... s-a dispus efectuarea
cercetării la faţa locului faptei în scopul determinării/ clarificării împrejurărilor de fapt ce prezintă
importanţă pentru stabilirea adevărului.
 Avand în vedere sesizarea şi în baza dispoziţiilor art.192 Cod proc.pen. ne-am deplasat la
locul accidentului unde am constatat următoarele:

Accidentul rutier a avut loc pe strada (drumul) ……………...............................................,

unde circulaţia se desfăşoară în ambele sensuri/într-un singur sens, suprafaţa părţii carosabile este
din……………………………, are o lăţime de ……………m şi are/nu are aplicate marcaje
longitudinale cu linie simplă/dublă, continuă/discontinuă de separare a sensurilor de circulaţie şi cu
linie simplă/dublă, continuă/discontinuă de separare a benzilor de circulaţie de pe acelaşi sens, fiecare
bandă având o lăţime de …………………m.

Declivitatea părţii carosabile este …………………………………………, lăţimea

trotuarelor este de …………m, iar a spaţiilor verzi de ………m şi a acostamentelor de …………..m.

În zona producerii accidentului există următoarele indicatoare/marcaje rutiere:

…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………

Alte particularităţi: calitatea marcajelor……………, a indicatoarelor……………………,

denivelări în carosabil…………………………………………….

În momentul efectuării cercetării la faţa locului, partea carosabilă este

………………………… timpul……………………………………, cerul……………………………,
vizibilitatea……………………

În accident au fost implicate următoarele autovehicule:

1. Auto…………………înmatriculat sub nr……………… marca…………………………

culoare……………… serie de identificare …………………………………………….……………..
proprietatea………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
ITP valabil/expirat, asigurat la …………………………………………………şi care prezintă
următoarele avarii ……………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
………………...........................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................

Organ de cercetare al Specialist criminalist Persoane prezente la

poliţiei judiciare la faţa locului

1. 1. 1.

2.

În momentul producerii accidentului auto………………….. nr…………………a fost

condus de ……......................................................................., fiul/fiica lui …………………………….
şi al ………………………………………,născut(ă) la data de …………………………… în
localitatea…………………………..,judeţul……………………………………, domiciliat în
localitatea………………………….., str. …………………………………………., nr. ……………,
bl. ………, sc. …………….., ap. ………………………… judeţul……………………………………,
posesor al CI seria…… Nr…………. şi al permisului de conducere categoria(ile)……………………
cu vechime din……................ CNP……………………………, telefon……………………………….

Acesta a declarat că accidentul rutier a avut loc în următoarele împrejurări:

…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………….

Prin măsurătorile efectuate, am constatat că auto………………. nr…………………. se

afla în următoarea poziţie

…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………

2. Auto……………………….înmatriculat sub nr……………… marca…………………………

culoare………………… serie de identificare …………………………………………………….

Organ de cercetare al Specialist criminalist Persoane prezente la

poliţiei judiciare la faţa locului

1. 1. 1.

2.

proprietatea………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………
……………..... ITP valabil/expirat, asigurat la …………………………………………………..

şi care prezintă următoarele avarii

…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
………………...........................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
...................................................…………………………………………................................................

În momentul producerii accidentului auto………………….. nr…………………a fost

condus de ……......................................................................., fiul/fiica lui …………………………….
şi al ………………………………………,născut(ă) la data de …………………………… in
localitatea………………………….., judeţul………………………domiciliat în
localitatea………………………….., str. …………………………………………., nr. ……………,
bl. ……, sc. …………….., ap. ………………………… judetul……………………………………,,
posesor al CI seria………. Nr………. şi al permisului de conducere categoria(ile)……………………
cu vechime din……................CNP…………………………, telefon………………………………….

Acesta a declarat că accidentul rutier a avut loc în următoarele împrejurări:

…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………

Prin măsurătorile efectuate, am constatat că auto………………. nr…………………. se

afla în următoarea poziţie

……………………………………………………………………………………..........

…………………………………………………………………………………………………………

Organ de cercetare al Specialist criminalist Persoane prezente la

poliţiei judiciare la faţa locului

1. 1. 1.

2.

………………..
…………………………………………………………………………………………………………
………..
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………..

La locul săvârşirii faptei s-au descoperit şi fixat următoarele urme şi mijloace de probă:

• Pată de culoare brun – roşcat avand un diametru ………………………cm², situată pe….

...........................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................

• Cioburi de sticlă şi bucăţi de plastic provenind de la ………………………………………

situate pe
……………...............................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................

• Urme de frânare în lungime de ………..m, având urmaăoarea

poziţie……………………………............................................................................................................
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
• Urme de târâre în lungime de …………….m, având următoarea
poziţie…………………………................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
........................................................................................

Urme de rulare forţată de ………………….m, având următoarea poziţie

•
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………

Urme de lichide (ulei, apă etc.)

•
……………………………………………………………...................................................
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………

Organ de cercetare al Specialist criminalist Persoane prezente la

poliţiei judiciare la faţa locului

1. 1. 1.

2.

• Urme de sol pe
………………………………………………………………………………….......................
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………

• Particule de vopsea de culoare…………………………..situate pe……………………………...

…………………………………………………………………………………………………………
….
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
………………

Urme de ţesătura de culoare………………… de circa……………………cm², situate pe

•
……………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………..

• Alte urme sau mijloace materiale de probă:

……………………………………………………...................................................................................
...................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................
......................................................................................
La faţa locului am găsit corpul victimei/cadavrul care erau situat în următoarea poziţie:
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………….

şi îmbracată cu ………………………………………………………………....................................

…………………………………………………………………………………………………………

Pe îmbrăcămintea victimei am găsit următoarele urme:

…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………..

La faţa locului nu am găsit victima/victimele care a /au fost transportate la

……………………………………………………………………………………………………… cu
auto……………..nr. …………………………………………………………… .

Organ de cercetare al Specialist criminalist Persoane prezente la

poliţiei judiciare la faţa locului

1. 1. 1.

2.

La faţa locului au fost identificaţi următorii martori oculari:

1. …………………………………………………… fiul/fiica lui …………………………

si al….............................., născut (ă) la data de ……………… în localitatea………………………….,
judeţul…………………………….., domiciliat în …………………………………….., str.
……………………………………… nr. ……, bl. …., sc. …………, ap. ………, judeţul
…………………….., CNP………………………, telefon ………………………………………….
2. …………………………………………………… fiul/fiica lui …………………………
si al….............................., născut (ă) la data de ……………… în localitatea………………………….,
judeţul…………………………….., domiciliat în …………………………………….., str.
……………………………………… nr. ……, bl. …., sc. …………, ap. ………, judeţul
…………………….., CNP………………………, telefon ………………………………………….
În urma accidentului au rezultat/nu au rezultat alte pagube

…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………

Conducătorii auto implicaţi:

1)…………………………………………………………………..................

2 ) ……………………………………………………………………

au fost testaţi cu aparatul alcooltest ……………………………… acesta indicând valoarea de: 1)

………………., 2)…………………… .

Au fost/nu au fost conduşi la Spitalul ……………………………………………………… pentru

recoltarea de mostre biologice în vederea stabilirii alcoolemiei……………………………….. .

Din accident a rezultat decesul/vătămarea următoarelor persoane:

1.…………………………………………………… fiul/fiica lui ………………………… si

al….............................., născut (ă) la data de ……………… în localitatea………………………….,
judeţul…………………………….., domiciliat în …………………………………….., str.
……………………………………… nr. ……, bl. …., sc. …………, ap. ………, judeţul
…………………….., CNP………………………, telefon ………………………………………….

care a rămas/nu a rămas internat/ă la………………………………………………………...

2…………………………………………………… fiul/fiica lui ………………………… si

al….............................., născut (ă) la data de ……………… în localitatea………………………….,
judeţul…………………………….., domiciliat în …………………………………….., str.

Organ de cercetare al Specialist criminalist Persoane prezente la

poliţiei judiciare la faţa locului

1. 1. 1.

2.

……………………………………… nr. ……, bl. …., sc. …………, ap. ………, judeţul
…………………….., CNP………………………, telefon ………………………………………….
 care a rămas/nu a rămas internat/ă la………………………………………………………...

3.…………………………………………………… fiul/fiica lui ………………………… si

al….............................., născut (ă) la data de ……………… în localitatea………………………….,
judeţul…………………………….., domiciliat în …………………………………….., str.
……………………………………… nr. ……, bl. …., sc. …………, ap. ………, judeţul
…………………….., CNP………………………, telefon ………………………………………….

care a rămas/nu a rămas internat/ă la………………………………………………………...

4.…………………………………………………… fiul/fiica lui ………………………… si

al….............................., născut (ă) la data de ……………… în localitatea………………………….,
judeţul…………………………….., domiciliat în …………………………………….., str.
……………………………………… nr. ……, bl. …., sc. …………, ap. ………, judeţul
…………………….., CNP………………………, telefon ………………………………………….

care a rămas/nu a rămas internat/ă la………………………………………………………...

5.…………………………………………………… fiul/fiica lui ………………………… si

al….............................., născut (ă) la data de ……………… în localitatea………………………….,
judeţul…………………………….., domiciliat în …………………………………….., str.
……………………………………… nr. ……, bl. …., sc. …………, ap. ………, judeţul
…………………….., CNP………………………, telefon ………………………………………….

care a rămas/nu a rămas internat/ă la………………………………………………………...

La faţa locului s-au efectuat fotografii judiciare şi s-a executat o schiţă de orientare la
scara de ……………… .

Cercetarea la faţa locului a început la ora ……………. şi s-a terminat la ora

………………… desfăşurându-se la ………………………………………………………………

Fotografiile judiciare au fost executate cu aparatul marca ………………………………

Persoanele prezente la faţa locului au/nu au de făcut obiecţiuni cu privire la modul de

desfăşurare a cercetării şi la cele consemnate în prezentul proces –verbal.

Drept pentru care am încheiat prezentul proces-verbal într-un singur exemplar.

Organ de cercetare al Specialist criminalist Persoane prezente la

poliţiei judiciare la faţa locului

1. 1. 1.

2.

V.2 SCHIŢA LOCULUI FAPTEI

 Schiţa locului săvârşirii infracţiunii constituie o modalitate de reprezentare grafică a
situaţiei la faţa locului. Prin aceasta se redau în sistem ortogonal, realizarea unor proiecţii
obţinute prin trasarea unei perpendiculare de la fiecare punct de proiectat pe planul de proiecţie -
elemente esenţiale din câmpul infracţiunii mărite sau micşorate la scară.
Schiţa locului faptei, în literatura de specialitate mai este denumită plan-schiţă sau desen-
schiţă, delimitarea făcându-se ţinând cont de faptul dacă transpunerea în plan respectă sau nu
proporţiile reale ale obiectelor sau suprafeţelor reprezentate. Oricare ar fi modalităţile de
reprezentare grafică, schiţa locului faptei ajută la o înţelegere mai exactă a tabloului real al
locului săvârşirii infracţiunii, având menirea de a ilustra constatările din procesul-verbal şi de a
întregi celelalte mijloace de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului. Pentru ca schiţa locului
faptei să formeze o imagine completă a situaţiei de la locul săvârşirii infracţiunii, la întocmirea ei
trebuie respectate unele reguli, printre care :
a) Exactitatea schiţei
Executarea corectă a schiţei impune fixarea exactă a dimensiunii obiectelor ce sunt
reprezentate, precum şi a distanţelor şi unghiurilor. Aceasta deoarece fiecare dimensiune le
influenţează pe celelalte, orice abatere afectând redarea exactă a situaţiei.
b) Cotarea schiţei
Aceasta înseamnă notarea pe schiţă a dimensiunilor obiectelor reprezentate. Este
recomandat ca la alcătuirea unei schiţe să se folosească un singur fel de cotare şi să se utilizeze
aceeaşi unitate de măsură. Liniile de contur, liniile ajutătoare de cotă şi axele nu pot fi folosite ca
linii de cotă.
Pentru acurateţea desenului şi redarea cât mai fidelă a imaginii obiectului reprezentat
trebuie să se evite, pe cât posibil, încrucişarea acestor linii de cotă cu alte linii ori pătrunderea
liniilor de cotă exterioare în interiorul desenului.
c) Întocmirea la scară a schiţei
La întocmire schiţei locului faptei trebuie să se ţină seama şi de întinderea şi
complexitatea locului cercetat.
În funcţie de acestea se va determina scara schiţei, respectiv raportul dintre mărimea
obiectelor şi distanţelor în schiţă şi dimensiunile lor reale. Astfel dacă schiţa încăperilor poate fi
realizată la scara de 1:100 sau 1:50, în cazul locurilor deschise, proporţional cu suprafaţa
acestora, scara schiţei poate fi 1:200, 1:500 sau 1:1000.
d) Orientarea schiţei
Cu ocazia întocmirii schiţei locului faptei şi a locurilor deschise, aceasta trebuie orientată
după punctele cardinale, fie cu ajutorul busolei fie a altor metode, cum ar fi: după poziţia
soarelui, după soare şi ceas, după steaua polară. Întotdeauna latura din dreapta a schiţei trebuie să
fie orientată pe direcţia Nord-Sud.
e) Claritatea schiţei
Pentru a îndeplini această cerinţă, o schiţă trebuie să cuprindă numai acele elemente ce
ilustrează constatările menţionate în procesul-verbal, respectiv elementele esenţiale, absolut
necesare întelegerii situaţiei existente în teren. În nici un caz aceasta nu trebuie să cuprindă
detalii ce nu au nici o legătură cu fapta.
f) Reprezentarea prin semne convenţionale criminalistice
Claritatea unei schiţe presupune ca reprezentarea în plan o obiectelor aflate la faţa locului
să se facă prin anumite semne convenţionale, cu aceeaşi semnificaţie pentru toate organele
judiciare. Dacă pentru anumite obiecte, elemente sau detalii nu sunt prevăzute semne
convenţionale criminalistice, acestea vor fi reprezentate, după caz, fie prin semne convenţionale
topografice standardizate, fie prin semne sau simboluri utilizate în alte domenii de activitate, cu
explicarea lor prin legendă.
g) Individualitatea schiţei
Schiţa se individualizează prin menţionarea următoarelor date : titlul, scara la care s-a
întocmit, data, locul şi cauza în care s-a procedat la cercetarea locului faptei şi întocmirea schiţei,
numele, prenumele şi calitatea, organul din care fac parte membrii echipei de cercetare, inclusiv
a celui ce a executat schiţa, semnăturile participanţilor la cercetarea la faţa locului.
Schiţa locului faptei nu poate fi (nu trebuie să fie) înlocuită cu fotografia. În timp ce
fotografia prezintă imaginea locului în perspectivă, schiţa redă aceeaşi imagine în plan. Pentru a
putea reprezenta cât mai complet situaţia de la locul faptei este necesar ca unele porţiuni sau
obiecte să fie reprezentate în unul din cele trei planuri astfel :
 Planul-schiţă ridicat prin desenare este un mijloc de desenare a locului faptei şi a poziţiei
diferitelor obiecte descoperite în cadrul acesteia. Planul-schiţă poate fi ridicat prin
desenare simplă sau la scară şi poate reprezenta un loc deschis, închis sau formă mixtă.
Schiţa simplă constă din ridicarea în plan a limitelor faptei şi a poziţei ocupate de
obiectele principale, cu menţiunea distanţei reale dintre ele.
Desenul prezintă avantajul faţă de fotografie că poate da o privire în plan a întregului loc
al faptei, pe când fotografia întotdeauna reprezintă locul faptei privit sub un anumit unghi.
Desenul-schiţă executat la scară prezintă dimensiunile locului reduse la o anumită scară.
Elementul de bază al acestei forme de ridicare este scara folosită. Scara desenului
reprezintă raportul dintre dimensiunile şi distanţele reale dintre obiectele de la locul faptei şi
dimensiunea convenţională a acestora, adoptată la întocmirea planului.
Tehnica ridicării la scară diferă după cum planul-schiţă se execută pentru un loc închis.
 Un desen exact al locului faptei nu se poate face decât dacă măsurăm exact toate
unghiurile sau distanţele. Punctele fixe le stabilim prin vizări directe şi încrucişate, iar poziţia o
fixăm prin vizări circulare.
Distanţele pentru locuri deschise se măsoară cu ruleta metrică sau în paşi socotind fiecare
pas egal cu 0.75 m, sau trei paşi 2 metri. După ce s-au tras limitele locului faptei şi s-au fixat în
plan obiectele fixe, se trece la fixarea în plan a tuturor obiectelor infracţiunii şi caracteristicile
topografice ale terenului, după legende convenţionale topografice. Ridicarea prin desenare a
planului-schiţă, în loc deschis, trebuie să se facă cu mare exactitate.
În desenul schiţă a planurilor desfăşurate, suprafaţa orizontală cuprinde centrul figurii, iar
cele patru planuri verticale o încadrează. Pentru reprezentarea persoanelor şi a cadavrelor se
folosesc mai multe sisteme, dintre care le socotim greşite pe acelea care folosesc doar un contur
compact de copil în faşă, cum se mai găsesc pe unele legende greşit întocmite.
Reprezentarea cadavrului şi a victimei rănite interesează nu numai ca loc ocupat în spaţiu
ci şi ca raport relativ de poziţia corpului faţă de cap şi mambre. Poziţia corpului, a trunchiului, a
mâinilor şi a picioarelor este mai importantă uneori decât însuşi locul ocupat de victimă.
Din punct de vedere al tehnicii de realizare, modalităţile de efectuare a schiţei pot fi
împărţite în două categorii, după cum se respectă sau nu proporţiile dintre dimensiunile reale şi
reprezentările grafice.
Principalul rol al schiţei locului faptei este acela de a facilita formarea unei imagini cât
mai apropiate de realitatea asupra scenei infracţiunii, astfel încât constatările cuprinse în
procesul-verbal să fie înţelese.
 Desenul-schiţă se realizează printr-o simplă desenare a locului faptei, fără să se respecte
cu rigurozitate proporţiile dintre dimensiunile reale şi reprezentările grafice.
Pentru fixarea poziţiei unui obiect în plan se recurge la mai multe metode, metode
stabilite în funcţie de întinderea şi complexitatea locului faptei. Acestea sunt :
a) Vizarea încrucişată sau metoda punctului de întretăiere, executată din două puncte
diferite, denumite şi puncte de staţie. Punctele sunt indicate la baza planului, din ele trăgându-se
câte o linie spre obiectivul vizat, locul de întretăiere al celor două linii reprezentând punctul în
care se află dispus obiectul vizat.
b) Metoda triangulaţiei, folosită în geodezie, în care punctele de dispunere a obiectelor
aflate la faţa locului sunt determinate pe baza distanţei faţă de axa de referinţă şi a unor puncte
de reper, dupa care se formează o reţea de triunghiuri, aproximativ echilaterale, ce vor indica
coordonatele punctelor din teren. În criminalistică, metoda este aplicată mai frecvent în
cercetarea accidentelor de circulaţie.
 Ca procedee de reprezentare a schiţei, pentru întocmirea acesteia la faţa locului pot fi
folosite următoarele:
 schiţa executată în proiecţie orizontală;
 schiţa excutată în proiecţie verticală;
 rabatarea planurilor de proiecţie;
 schiţa în secţiune.
1. Schiţa executată în proiecţie orizontală, denumită şi desen în plan orizontal este
utilizată cel mai frecvent în activitatea organelor de urmărire penală. Prin acest procedeu
obiectele şi celelalte elemente ale locului faptei sunt reprezentate văzute de sus.
Avantajul folosirii acestui procedeu constă în aceea că redă fidel poziţia clădirilor, a
obiectelor şi urmelor din câmpul infracţiunii, precum şi a căilor de acces spre locul faptei,
itinerariul parcurs de făptuitor. În unele cazuri, respectiv când cercetarea la faţa locului se face în
încăperi, aeronave, vagoane de cale ferată, schiţa în proiecţie orizontală poate fi relalizată şi în
varianta schiţei suprapuse. Aceasta constă în reprezentarea grafică succesivă a elementelor de la
faţa locului pe mai multe schiţe componente în proiecţie orizontală realizate la aceeaşi scară,
astfel încât prin suprapunerea lor să se obţină, prin transparenţă, schiţa completă a săvârşirii
infracţiunii.
2. Schiţa executată în proiecţie verticală, fie că este vorba de proiecţie verticală frontală
(obiectele sunt redate în plan vertical, din lateral), se foloseşte pentru a reda elementele de
construcţie, pereţii interiori, faţade, unde au fost descoperite urme sau mijloace de probă.
3. Rabatarea planurilor de proiecţie
Folosirea acestui procedeu se impune pentru redarea într-un singur plan a imaginii
corpurilor tridimensionale şi constă în rotirea planului lateral până ajunge în prelungirea celui
vertical. Următoarea etapă o constituie rotirea celor două planuri, orizontal şi vertical pe
suprafaţa orizontală, astfel încât cele trei planuri apar într-unul singur.
4. Schiţa în secţiune
Se execută atunci când este necesară redarea detaliilor aflate în componenţa unor
elemente de construcţie ce nu se pot vedea în planuri nesecţionate. Prin acest procedeu se
utilizează planuri paralele cu celelalte trei planuri de proiecţie, rezultând atât secţiuni orizontale,
cât şi secţiuni transversale şi longitudinale. Pentru a nu scăpa din vedere anumite elemente din
teren, atât practica judiciară cât şi literatura de specialitate recomandă folosirea unor tehnici
ajutătoare, cum ar fi :
o tehnica punctelor extreme;
o tehnica caroiajului imaginar;
o tehnica axelor principale.
 Totodată pentru efectuarea măsurătorilor şi transpunerea în schiţă a valorilor rezultate pot
fi folosite mai multe procedee :
o procedeul punctului de întârziere;
o procedeul coordonatelor rectangulare, folosit când locul faptei e situat pe artere de
circulaţie;
o procedeul triunghiurilor;
o procedeul triangulaţiei;
o procedeul Wild.
Anchetatorul care se deplasează la locul faptei recurge la aceste procedee cunoscute de
efectuare a măsurătorilor şi de transpunere a elementelor din teren pe schiţă.
V.3. FOTOGRAFIA JUDICIARĂ OPERATIVĂ
Fotografia judiciară executată la faţa locului se numără printre cele mai importante
mijloace de fixare a rezultatelor cercetării. Ea se impune prin multe avantaje pe care le oferă,
concretizate în: rapiditatea înregistrării imaginii, fidelitatea, exactitatea şi prezentarea sugestivă a
celor mai semnificative momente ale cercetării locului faptei. Pentru a se asigura fixarea imaginii
locului faptei este necesar să se efectueze următoarele genuri de fotografii:
 fotografia de orientare;
 fotografia schiţă;
 fotografia obiectelor principale, a cadavrelor, a urmelor;
 fotografia de detaliu a micro şi macroreliefului urmelor sau obiectelor izolate.
Fotografia fixează mecanic toate detaliile obiectelor fotografiate şi imaginea lor de
ansamblu precum şi raporturile reciproce de poziţie.
Fotografia judiciară face parte din metodele tehnice ştiinţifice cele mai frecvent folosite
în cercetarea criminalistică, atât în activitatea de teren a organelor de urmărire penală cât şi în
munca de laborator a cercetătorilor criminalişti.
Fotografia judiciară reprezintă totalitatea metodelor fotografice aplicate în cercetările
criminalistice în munca de teren a organelor de urmărire penală cât şi în munca de laborator a
cecetătorilor criminalişti.
Fotografia judiciară operativă care se aplică direct de către organele de urmărire penală,
pentru fixarea locului săvârşirii faptei, redarea obiectelor şi a urmelor infracţiunii sau a
persoanelor urmărite sau condamnate, se împarte la rândul ei în: fotografia locului faptei,
fotografia semnalmentelor, fotografia folosită în reconstituire.
Fotografia judiciară de examinare cuprinde mai multe subdiviziuni ca fotografiile de:
ilustrare, umbre, reflexe, contrast, comparare, selectare, fotografia sub diferite radiaţii invizibile
etc.
 Fotografia judiciară operativă
Fotografia judiciară operativă a locului faptei şi a obiectelor principale serveşte la fixarea
tabloului de ansamblu în care se încadrează locul faptei, la fixarea propriu-zisă a locului faptei, la
măsurarea acestuia şi la fixarea fotografică o obiectelor purtătoare de urme ale infracţiunii.
Fotografia judiciară operativă a locului faptei şi a obiectelor infracţiunii se împarte în :
 fotografia de orientare;
 fotografia schiţă;
 fotografia de detaliu;
 fotografia obiectelor principale;
 măsurători fotografice;
 procedee speciale;
 fotografia de reconstituire;
 fotografia semnalmentelor.
1. Fotografia de orientare serveşte la fixarea tabloului de ansamblu în care se încadrează
locul săvârşirii faptei, stabilind raporturile de poziţie în care se găseşte aceasta faţă de
împrejurimile lui imediate.
Fotografia judiciară operativă va parcurge aceleaşi etape ca însăşi cercetarea locului
faptei. În primul rând se va insista asupra încadrării locului faptei, a tabloului de ansamblu din
care face parte. În această etapă se va insista asupra drumurilor de acces, asupra vecinătăţilor,
asupra distanţelor dintre locul faptei şi diferite puncte frecventate de oameni.
Această fotografie trebuie să fie efectuată de la o distanţă suficientă pentru a cuprinde cât
mai mult din ansamblul în care locul faptei se situează. Pentru această fotografie este bine să se
folosească obiective superangulare, cu câmp larg de deschidere, sau să se execute fotografii cât
mai de sus, fie dintr-un copac sau dintr-o clădire alăturată.
Fotografia de orientare redă imaginea locului faptei, în întregul său, împreună cu
împrejurimile. Acest gen de fotografie se execută de preferinţă, pentru a reda cât mai complet
posibil şi cadrul înconjurător al locului faptei.
Dacă fotografia de orientare este executată pe un loc întins (câmp, şosele), în mod
obligatoriu pe imagine trebuie să apară anumite puncte de reper fixe, de natură să permită
identificarea cu uşurinţă a locului respectiv.
Prin fotografia de orientare panoramică liniară, locul faptei este fotografiat succesiv, pe
porţiuni mai mari sau mai mici. Fotografia de orientare panoramică circulară, folosită în cazul
terenurilor cu dimensiuni mari, se execută aşezând aparatul foto montat pe trepied în centrul
terenului. Luarea imaginilor se face din centru spre exterior, rotind aparatul în aşa fel încât
imaginea următoare să fixeze şi o porţiune din terenul fotografiat anterior. În final prin alăturarea
imaginilor se va obţine o fotografie de ansamblu a întregului loc al faptei.
b. Fotografia schiţă are rolul de a fixa în mod fidel locul infracţiunii, excluzând
împrejurimile. De asemenea, va reda o parte din locul infracţiunii în care sunt amplasate
instrumentele folosite la comiterea faptei, obiectele despre care se presupune că au legătură cu
activitatea ilicită.
În cazul unei infracţiuni de omor, fotografia schiţă va reda imaginea cadavrului şi a
obiectelor din jurul acestuia.
Tehnica criminalistică recomandă ca acest gen de fotografie judiciară să se execute de la
o distanţă care să permită încadrarea întregului loc al faptei, inclusiv obiectul principal -
cadavrul, focarul incendiului, spărtura din zid, în aşa fel încât acestea să fie plasate în centrul
fotografiei.
Ca moduri de executare a fotografiei schiţă reţinem :
 fotografia schiţă de pe poziţii contrare;
 fotografia schiţă de pe poziţii încrucişate;
 fotografia schiţă unitară;
 fotografia schiţă panoramică.
Fixarea pe fotografiile schiţă a rezultatelor faptei comportă anumite particularităţi. Astfel
în cazul încăperilor mici, fotografiile trebuie executate de la cea mai mare înălţime posibilă, în
caz contrar neputând fi cuprinsă în imagine decât o porţiune foarte mică.
Locul de unde se execută fotografia trebuie ales cu multă grijă, evitându-se posibilitatea
ca obiectele mari să le acopere pe cele mici. Aceeaşi atenţie trebuie acordată surselor de
iluminare.
Fotografia schiţă serveşte la fixarea locului faptei, în întregime sau pe sectoare, insistând
asupra raporturilor reciproce de poziţie în care se găsesc diferitele obiecte sau urme.
Datorită formelor variate în care se aplică, fotografia schiţă de subdivide în mai multe
categorii :
 fotografia schiţă unitară, când într-o singură imagine fotografică este cuprins în întregime
locul faptei;
 fotografia schiţă pe sectoare, în care locul faptei, neputând fi cuprins într-o singură
imagine, este fixat pe sectoare la aceeaşi scară şi grad de iluminare;
 fotografia schiţă încrucişată, cu ajutorul căreia locul faptei se fotografiază din mai multe
poziţii opuse, pentru a se elimina zonele oarbe;
  fotografia schiţă în panoramă se foloseşte în cazurile în care locul faptei are o extindere
prea mare, pentru a putea fi cuprinsă într-o singură fotografie fără a se pierde detaliile
mai importante. Fotografia panoramică se poate executa liniar sau circular.
c. Fotografia de detaliu
Odată cu trecerea la faza dinamică a cercetării locului faptei, diferitele obiecte, neridicate
până atunci de la faţa locului în care se găseau, se ridică cu grijă pentru a fi examinate separat şi
amănunţit. De data aceasta, fiecare obiect interesează ca o probă materială luată izolat,
fotografiindu-se independent de locul unde a fost descoperit. În această fotografie se insistă atât
asupra aspectului obişnuit al obiectului respectiv, cât şi asupra modificărilor produse cu ocazia
săvârşirii infracţiunii cercetate. Fotografia de detaliu se execută la o scară mai mare decât
celelalte fotografii de la locul faptei.
Spre deosebire de celelalte genuri de fotografii, care se execută în faza statică a cercetării
la faţa locului (deci fără a le mişca din locul iniţial), fotografia de detaliu se execută în faza
dinamică. Acest gen de fotografie se referă la micro şi macrorelieful urmelor sau obiectelor
izolate. Ea trebuie să redea forma, dimensiunile, particularităţile şi urmele pe care le prezintă
obiectul, ca rezultat al săvârşirii faptei, astfel încât detaliile ce interesează să fie reproduse cât
mai fidel.
Concluzionând cu privire la această modalitate de fixare a rezultatelor cercetării la faţa
locului, putem desprinde câteva reguli:
 dacă locul faptei a suferit modificări faţă de aspectul său iniţial, fotografiile vor reda
aspectul locului săvârşirii infracţiunii aşa cum a fost găsit în momentul sosirii echipei de
cercetare.
 cu ocazia efectuării fotografiilor judiciare operative, trebuie evitată redarea în imagini a
unor persoane, mijloace de transport, obiecte, ce nu au legătură cu infracţiunea şi care au
pătruns în locul faptei ulterior consumării evenimentului;
 când cercetarea la faţa locului se execută în spaţii închise, este interzisă utilizarea surselor
de lumină artificială;
 pentru fixare cât mai exactă a locului faptei şi a urmelor descoperite în anumite cazuri
(omor, accidente de circulaţie cu urmări mortale) este necesară executarea de fotografii
color pentru redarea urmelor colorate (pete de sânge, vopsea, etc.).
d) Fotografia obiectelor principale, a cadavrelor, a urmelor
Acest gen de fotografie se foloseşte pentru fixarea diferitelor obiecte care poartă urme ale
infracţiunii, au servit sau au fost destinate să servească la comiterea faptei, sunt produsul
activităţii ilicite ori au legătură directă cu producerea evenimentului.
 În rândul obiectelor principale menţionăm: cadavrul, instrumentele folosite la efracţie,
arme de foc, mijloace de transport şi urmele acestora, focarul incendiului.
Scopul executării acestui gen de fotografii este acela de a fixa poziţia şi forma obiectului,
inclusiv dispunerea lui, în raport cu celelalte urme şi mijloace materiale de probă existente la faţa
locului.
Prin acest gen de fotografie judiciară operativă se fixează toate caracteristicile obiectului
principal (serie, număr, grad de uzură) şi aspecte de ordin criminalistic ce interesează deteriorări,
pete de sânge, urma dactiloscopice, balistice etc. Pentru a se realiza acest lucru, după
fotografierea obiectului în cauză împreună cu obiectele vecine, în vederea stabilirii raportului
dintre el şi acestea, se fotografiază, de aproape, numai obiectul principal. În cadrul fotografiei
obiectelor principale, un loc important îl ocupă cadavrul victimei împreună cu obiectele şi
urmele din imediata sa apropiere. Acesta va fi fotografiat din părţile laterale pentru a evita
deformările în perspectivă ce apar în cazul fotografierii din direcţia capului sau picioarelor.
Fotografierea cadavrelor
În numeroase cazuri, cadavrul constituie obiectul principal al cercetării. Ca procedeu
special de fotografiere, cadavrului i se vor executa o fotografiere plan luată de sus, pe verticală şi
mai multe fotografii laterale încrucişate. Aceste fotografii se execută încă din faza statică a
cercetării la faţa locului faptei, când cadavrul nu a fost mişcat din locul în care a fost descoperit,
pentru a fixa în mod exact poziţia acestuia. După executarea fotografiei plan se trece la
fotografierea cadavrului din părţile laterale, executându-se uneori multe fotografii încrucişate. În
fotografiile din părţile laterale trebuie să se evite fotografierea dinspre cap sau dinspre picioare
pentru a nu da naştere unor disproporţii supărătoare. Cadavrele situate în poziţie şezând vor fi
fotografiate din părţi opuse, incluzând obligatoriu între aceste poziţii şi leziunea principală
vizibilă.
După fixarea prin fotografie a aspectului general al cadavrului şi îndeosebi a poziţiei lui
faţă de obiectele înconjurătoare se trece la fotografierea, la o scară mai mare, a detaliilor ca:
leziuni vizibile, urmele infracţiunii rămase pe îmbrăcăminte, sângele sau bălţile de sânge, urmele
de lovire, arsurile, etc.
V.4 ALTE MIJLOACE DE FIXARE A UNOR ACTIVITĂŢI EFECTUATE CU
OCAZIA CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI
Folosirea filmului şi a videofonogramei juridice
Filmul şi videofonograma juridică reprezintă metode tehnice moderne de fixare a
rezultatelor cercetării la faţa locului. În sens restrâns, prin acestea se înţeleg pelicula
cinematografică şi banda videomagnetică pe care au fost fixate imagini ale locului faptei şi a
urmelor activităţii ilicite.
 Având în vedere posibilităţile pe care le au de a reda cu fidelitate aspectul locului faptei,
urmele descoperite cu ocazia cercetării la faţa locului, aspectul şi particularităţile unor obiecte
existente în câmpul infracţiunii, filmul şi videofonograma judiciară au devenit aproape
indispensabile în cazurile deosebite (de omor, distrugeri săvârşite prin incendii, explozii, sau alte
asemenea mijloace, catastrofe feroviare, aeriene, maritime şi fluviale, accidente de circulaţie
etc.). Aceste mijloace de fixare nu se substituie procesului-verbal de cercetare la faţa locului, ci
au menirea de a-l ilustra cât mai convingător.
Folosirea filmului judiciar, ca mijloc de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului
prezintă multiple avantaje, dintre care amintim:
o surprinderea tuturor activităţilor desfăşurate la faţa locului, în dinamismul lor;
o posibilitatea de a surprinde pe peliculă o multitudine de situaţii de fapt, urme şi mijloace
materiale de probă, fără o selecţie prealabilă, oferind un tablou complet sau aproape
complet al locului faptei;
o oferă un înalt grad de obiectivitate prin înregistrarea concomitentă atât a imaginilor, cât şi
a sunetelor;
o dă posibilitatea înregistrării rapide a unor persoane şi obiecte ce au legătură cu fapta
săvârşită;
o atunci când se impune, după pelicula cinematografică pot fi executate fotografii mărite.
La rândul ei, videofonograma judiciară prezintă avantaje atât faţă de filmul judiciar cât şi
faţă de alte mijloace de fixare auxiliare ale procesului-verbal. Acestea constau în:
o calitatea superioară a videofonogramei faţă de pelicula cinematografică;
o obţinerea imediată a videofonogramei, nemaifiind necesară prelucrarea ei în laborator;
o înregistrarea simultană a imaginii şi sunetului pe aceeaşi bandă;
o imposibilitatea falsificării videofonogramei.
o Din punct de vedere al modalităţilor de realizare, filmul şi videofonograma judiciară
prezintă multiple asemănări cu fotografia judiciară operativă.
O bună parte dintre laboratoarele de criminalistică ale unităţilor Parchetului de pe lângă
tribunalele judeţene sunt dotate cu videomagnetofoane, folosite cu mult succes, atât în fixarea
rezultatelor cercetării la faţa locului cât şi în fixarea altor acte de urmărire penală, îndeosebi
reconstituiri, percheziţii, ascultări de martori şi învinuiţi, recunoaşteri de grup.
Sub raport tehnico-tactic criminalistic, fixarea pe bandă videomagnetică sau pe film
presupune înregistrări video sau filmări de orientare, schiţă, în toate variantele acesteia, anume
înregistrarea principală a urmelor şi a detaliilor, inclusiv înregistrări la scară. Alte reguli privesc
modul de executare a cadrajului şi panoramărilor, de realizare a diverselor planuri, (plan de
orientare, plan schiţă, prim-plan, plan-detaliu), a travelling-ului sau transfocări.
Folosirea magnetofonului la faţa locului
Folosirea magnetofonului cu ocazia cercetării la faţa locului are dublu scop. Pe de o parte
el serveşte ca mijloc de fixare a declaraţiilor diverselor persoane implicate în fapta comisă, ce au
diferite calităţi procesuale, iar pe de altă parte este de natură a asigura înregistrarea tuturor
constatărilor făcute în faza statică şi dinamică a cercetării. Deşi nu constituie mijloc de probă,
înregistrările pe bandă magnetică îşi dovedesc utilitatea cu prilejul redactării procesului-verbal
de cercetare la faţa locului, contribuind la o descriere exactă şi completă a stării de fapt.
Declaraţiile părţilor prezintă avantajul că, de regulă, ele nu sunt viciate de factorii
perturbabili. Folosirea înregistrărilor pe bandă magnetică se impune mai ales în situaţia în care
starea sănătăţii victimei nu permite ascultarea în condiţii normale şi nu este posibilă consemnarea
relatărilor acesteia. Înregistrarea redă fidel declaraţia persoanei, chiar cu frânturi de cuvinte,
fraze izolate sau cuvinte aparent incoerente, dar care corelate cu celelalte materiale, constituie
informaţii ce pot căpăta un sens edificator pentru soluţionarea cauzei.
 CONCLUZII

Lucrarea se bazează pe cercetarea la faţa locului în caz de accident rutier. Prin urmare
rămân la ideea că locul săvârşirii faptei este cel mai bogat în urme (probe), indiferent de natura
infracţiunii, iar studierea lui ajută la stabilirea cauzelor şi a condiţiilor producerii accidentului.
Cercetarea la faţa locului este o activitate procedurală, şi de tactică criminalistică al cărui
obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârşit infracţiunea. Deci,
cercetarea la faţa locului se înscrie printre activităţile ce contribuie în mod substanţial la
realizarea scopului procesului penal.
Lucrarea s-a întemeiat pe studiul aprofundat al cercetării la faţa locului în caz de accident
rutier, impotanţa sa fiind dată de faptul că rezultatele ei direcţionează cercetările şi condiţionează
însăşi finalitatea investigaţiilor. Cercetarea la faţa locului este una dintre cele mai complexe
activităţi desfăşurate de organele de urmărire penală şi se face cu dublu scop – de a cunoaşte
nemijlocit ambianta generală a infracţiunii şi pentru a descoperi, ridica şi fixa urmele
infracţiunii, în vederea descoperirii autorului.
Cercetarea la faţa locului are un caracter imedit şi de neînlocuit. În cazul accidentelor
rutiere, studierea locului, indiferent de gravitatea accidentului, este primordială şi obligatorie.
Rezultatele obţinute cu ocazia cercetării constituie punctul de plecare şi determină
direcţiile în care se vor desfăşura ulterior cercetările.
Se permite astfel cunoaşterea urmelor lăsate de făptuitor, a obiectelor şi mijloacelor
materiale de probă rămase la faţa locului, care vor conduce într-un final la identificarea
făptuitorului.
Indiferent de natura faptelor, locul de plecare pentru aflarea adevărului este întotdeauna
locul de săvârşire a faptei.
 BIBLIOGRAFIE

1. Aioniţoaie, C. ş.a., Curs de tactică criminalistică, vol. I şi II, Acad. de Poliţie ,,Al. I. Cuza”,
Bucureşti, 1995.
2. Aioniţoaie, C. ş.a., Curs de criminalistică, vol. I şi II, Acad. de Poliţie ,,Al. I. Cuza”,
Bucureşti, 1995.
3. Anghelescu, I., Tratat practic de criminalistică, vol. I, M. A. I., 1976.
4. Antoniu, G., Infracţiuni prevăzute de legi speciale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1976.
5. Antoniu, G., Practica judiciară penală, vol. II, partea generală, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 1988.
6. Balla, G., Probleme de criminalistică şi criminologie, nr. 1/1981.
7. Bercheşan,V., Dumitraşcu, I.N., Probele şi mijloacele de probă, Acad. de Poliţie ,,Al. I.
Cuza”, Ed. M. A. I., Bucureşti, 1994.
8. Blaj, C.D., Comportamentul la volan, Ed. Medicală, 1982.
9. Bolocan, I., Stanca, I., Accidentul de circulaţie, Ed. Militară, Bucureşti, 1977.
10. Ciopraga, A., Criminalistică. Elemente de tactică, Univ. ,,Al. I. Cuza” Iaşi, Fac. de drept,
1986.
11. Colectiv, Tratat de tactică criminalistică - M. A. I., Ed. Carpaţi, 1992.
12. Colectiv, Dicţionar Enciclopedic Român – Academia României, vol. I, Ed. Politică,
Bucureşti, 1962.
13. Colectiv, Tratat de metodică criminalistică – M. A. I., vol. II, Ed. Carpaţi, Craiova, Acad. de
Poliţie ,Al. I. Cuza”, 1994.
14. Coman, L., Constantinescu, M., Tratat practic de criminalistică, vol. I, M. A. I., 1976.
15. Constantinescu, Dr. M. Şt., Accidentele de circulaţie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1969.
16. Cora, I., 20 de ani de expertiză criminalistică, Ed. Ministerul Justiţiei, Bucureşti, 1978.
17. Costin, M.N., Răspunderea penală şi civilă pentru încălcarea regulilor de circulaţie pe
drumurile publice, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978.
18. Dobrinoiu, V., Florea, Gh., Îndrumar de cercetare penală, I. G. P., Ed. Atlas Lex, Bucureşti,
1994.
19. Dongoroz, V., Noul cod de procedură penală şi Codul de procedură penală anterior,
prezentare comparată, Ed. Politică, Bucureşti, 1969.
20. Dongoroz, V., Explicaţii teoretice ale Codului penal roman, vol. III, Partea specială, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 1975.
21. Dongoroz, V., Explicaţii teoretice ale Codului penal roman, vol. I, Partea generală, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 1975.
22. Dragomir, M., Probleme de criminalistică şi criminologie, nr. 3/1981.
23. Gorgoş, C., Ce ştim şi ce nu ştim despre accidentul de circulaţie, Ed. Medicală, Bucureşti,
1976.
24. Kernbach, M., Medicină Judiciară, Ed. Medicală, Bucureşti, 1958.
25. Lupu,C., Diniţă, Gh., Cercetarea la faţa locului a accidentelor de circulaţie, Bucureşti, 1970.
26. Mircea, I., Criminalistică, Ed. Fundaţia Chemarea, Iaşi, 1992.
27. Mărginean, V., Probleme de criminalistică şi criminologie, nr. 3/1981.
28. Nistor, N., Stoleru, M., Expertiza tehnică a accidentului de circulaţie, Ed. Militară,
Bucureşti, 1987.
29. Sandu, D., Criminalistică. Note de curs, Univ. Athaeum, vol. II, Bucureşti, 1993.
30. Stancu, E., Investigarea ştinţifică a infracţiunilor. Curs de criminalistică, partea a II-a şi a
III-a, Univ. Bucureşti, Fac. de Drept, 1988.
31. Stancu, E., Criminalistică. Note de curs, vol. II, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993.
32. Stancu, E., Criminalistică, vol. II, Ed. Actami, Bucureşti, 1995.
33. Stoica, V., Probleme de criminalistică şi criminologie, nr. 3/1981.
34. Suciu, C., Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.
35. Vlăsceanu, H., Drum cu prioritate – în colecţia ,,Biblioteca automobilistului”, A. C. R.
Bucureşti, 1983.