Lucrare Licenta

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator științific:
Lector univ. dr. Păun Dan
Absolvent:
Chiorpec Leontin
2020
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT
Program de studii EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORTIVĂ
ASPECTE METODICE PRIVIND

OPTIMIZAREA
ANTRENAMENTULUI DE
FOTBAL LA JUNIORI U18
Coordonator științific:
Lector univ. dr. Păun Dan
Absolvent:
Chiorpec Leontin
2020
PLANUL LUCRĂRII
CAPITOLUL 1 INTRODUCERE.........................................................................................4
1.1. GRADUL DE ACTIVITATE AL TEMEI..............................................................4
1.2. MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI..........................................................................7
CAPITOLUL 2 FUNDAMENTAREA TEORETICO-METODICĂ....................................8
2.1. PARTICULARITĂȚILE DE VÂRSTĂ ALE JUNIORILOR U18 ȘI
IMPLICAȚIILE ACESTORA ÎN PROCESUL DE ANTRENAMENT...........................8
2.2. EFORTUL ÎN JOCUL DE FOTBAL....................................................................11
2.3. PRINCIPII ŞI TACTICI SPECIALE ÎN ATAC....................................................14
2.4. MODELUL JOCULUI ȘI AL JUCĂTORULUI JUNIOR U18............................15
2.5. SPECIFICUL ANTRENAMENTULUI LA JUNIORI U18.................................17
2.6. PRIORITĂȚI ÎN ANTRENAMENTUL JUNIORILOR U18..............................20
CAPITOLUL 3 ASPECTE PRACTICO-METODICE ALE INSTRUIRII JUNIORILOR
U18.......................................................................................................................................24
3.1. CONȚINUTUL TACTIC AL ANTRENAMENTULUI.......................................24
3.2. CONȚINUTUL TEHNIC AL ANTRENAMENTULUI.......................................35
3.3. PERIODIZAREA ANTRENAMENTULUI ÎN FOTBAL....................................46
3.4. PROGRAMUL DE PREGĂTIRE PROPUS.........................................................50
CONCLUZII........................................................................................................................60
BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................61
Chiorpec Leontin__________________________________________________Capitolul 1
CAPITOLUL 1
INTRODUCERE
1.1. GRADUL DE ACTIVITATE AL TEMEI

Jocul de fotbal cuprinde o serie întreagă de aspecte de ordin tehnic, tactic, fizic,
psihologic, a căror cunoaștere condiționează și fundamentează științific metodica
antrenamentului.
Jocul de fotbal are un pronunțat caracter emoțional. Diversitatea aspectelor
psihologice ale jocului contribuie la formarea și dezvoltarea personalității umane.
Fotbalul este un joc sportiv, mijloc de întărire a sănătății, este o știință pentru
profresioniștii ce practică acest sport și este o artă pentru marea masă de spectatori, ce
urmăresc unul din cele mai instabile, ca prognoză, spectacole sportive.
Jocul de fotbal este o activitate organizată, o formă specifică de manifestare și
practicare a exercițiului fizic. Practicanții (jucătorii) sunt constituiți în două echipe, aflate
în raport de adversitate, raport determinat de întrecerea prin luptă în vederea obținerii
victoriei, cu ajutorul obiectului de joc( mingea), manevrat conform unor reguli precise și
unice.
Unul din atributele principale ale jocului îl constituie dinamismul. Specifică
jocurilor sportive, această caracteristică devine mai evidentă în fotbal, ca urmare a bogăției
de acțiuni motrice, diverse și neprevăzute, unele cu aspect de unicat, care se derulează în
timpul jocului.
Jocul de fotbal solicită în mare măsură manifestarea factorului fizic prin alternanța
variată și spontană a eforturilor maximale, submaximale și medii, în regim de calități
motrice, cu momente de întrerupere - refacere inegale și frecvent incomplete. În fotbal
calitățile motrice de bază și specifice acționează, în fiecare mișcare, într-o ordine pe care o
putem stabili cu mai puțină exactitate.
În ceea ce privește calitățile motrice, se evidențiază o predominanță a rezistenței,
corelată cu celelalte calități motrice. Eforturile ridicate, solicitate de pregătire și joc au
efecte cumulative globale din punct de vedere motric și morfofuncțional. Aceste eforturi
reclamă o selecție riguroasă a tipurilor somatice adecvate acestui joc.
Volumul general de efort dinamic depus pe durata jocului este considerabil. Acesta
cuprinde:
 5-14 km alergare;
4
 100-170 acțiuni în efort maximal și submaximal;

 60-80 contacte - dueluri cu adversarul;
 numeroase alte acțiuni fizice (sărituri, căderi, schimbări de direcție).
O altă caracteristică a jocului de fotbal o constitute aciclicitatea din punct de vedere
tehnic. Fotbalul este jocul sportiv cu un bogat fond de elemente și procedee tehnice a căror
perfecționare stimulează dezvoltarea continuă a măiestriei sportive și a jocului. Acest fond
tehnic oferă posibilități de adaptare a tehnicii la particularitățile individuale ale jucătorilor.
Analizând conținutul tehnic al jocului, remarcăm existența următoarelor elemente
constitutive:
 elemente și procedee tehnice;
 acțiuni tehnice (algoritmi tehnici).
Eficacitatea actului tehnic este dependentă de:
 gradul de perfecționare și automatizare a elementelor și procedeelor tehnice;
 capacitatea de gândire și creativitate a jucătorilor.
Complexitatea desfășurării jocului solicită însușirea întregului arsenal de elemente
și procedee tehnice. Evoluția jocului a determinat și determină o evoluție a tehnicii, sub
aspectul conținutului și dinamicii sale. Cu alte cuvinte, actul tehnic, gestul tehnic s-a
intelectualizat, ca urmare a dezvoltării jocului.
Cerințele jocului impun folosirea rațională, oportună, eficace și sigură a bagajului
tehnic, în condițiile concrete ale jocului. Apare astfel noțiunea de tehnică de joc - abilitatea
de a aplica creator și multilateral, cu indici sporiți de eficiență, a capacităților tehnice,
suportând criza de timp și de spațiu, precum și atacul adversarului. Cu toate că se apreciază
că aspectele fizice și tehnice au atins limite foarte înalte, ele tind să îmbrace forme tot mai
complexe de exprimare, datorită tacticii jocului, elementul de progres la ora actuală, în
jocul de fotbal, cele mai tranșante modificări au apărut la nivelul tacticii, aceasta într-o
accentuată corelație cu ceilalți factori ai jocului.
Aplicarea concretă a elementelor tehnice, a acțiunilor tehnice, în situațiile reale ale
jocului se înscrie în sfera tacticii jocului. Fotbalul este jocul sportiv cu situații complexe de
acțiune și interacțiune.
Tactica a difuzat foarte mult în elementele și acțiunile tehnice. Fiecare gest tehnic
are un substrat tactic. Stadiului tactic atins de fotbalul actual îi este caracteristic gradul tot
mai crescut de integrare colectivă. Tactica parcurge un proces de esențializare a unor
elemente și acțiuni tactice, determinând o creștere a eficacității jocului. Comportamentul
5
tactic relevă o îmbinare a actului tactic spontan, predominant individual, cu cel impus, de
natură colectivă. Aceasta impune evaluarea cât mai precisă a raportului dintre libertatea de
opțiune și conformismul tactic. Comportamentul tactic are un caracter adaptiv și creator,
urmărind atingerea scopurilor propuse. Multitudinea aspectelor tactice ale jocului atestă
complexitatea acestuia, rolul deosebit de important al tacticii în obținerea succesului
sportiv.
O caracteristică importantă a jocului o constituie tendința de universalism tehnico -
tactic. Participarea activă la cele trei momente ale jocului, solicită și stimulează
multilateralitatea pregătirii jucătorilor. Universalismul tehnico-tactic facilitează eliberarea
jucătorilor din constrângerile postului, funcției de bază și preluarea opțională a deciziilor și
acțiunilor în zone de teren tot mai mari ca suprafață. Specializarea pe posturi se grefează pe
un fond bogat de pregătire multilaterală, la care se adaugă un supliment de abilități tehnice
și tactice.
Jocul de fotbal se caracterizează și printr-o intensă participare psihică, în fotbalul
contemporan, lupta pentru victorie este mai acerbă ca altă dată. Jocul oficial, competiția,
are o foarte mare încărcătură emoțională, care duce sistemul psihocomportamental în stare
limită, în acest context, trebuie valorificată personalitatea jucătorilor, starea psihică
influențând randamentul acestora. Atât jocul, cât și antrenamentul, generează stări psihice
și comportamente a căror cunoaștere și reglare sunt indispensabile. Apartenența la o echipă
impune un complex de atitudini și conduite de colaborare, de intrajutorare, de
comportament adecvat la riposta adversarului.
Problema majoră a comportamentului jucătorului o constituie derularea cu succes a
situațiilor concrete ale jocului. Pentru aceasta se instrumentează cu elementele și acțiunile
de ordin tehnic și tactic, pe fondul unor capacități fizice acumulate, dar și de capacități
psihice și ele rezultat al pregătirii, în scopul obținerii unei concentrări maxime și a unei
supermotivații, fotbalul solicită o solidă construcție psihologică.
Caracteristică jocului de fotbal este și existența unei teorii dezvoltate. Aceasta
conține noțiunile fundamentale din domeniu, sistemul metodelor și principiilor de
antrenament, orientările metodologice etc. Aceasta permite studierea influențelor fotbalului
asupra personalității precum și perfecționarea continuă a teoriei și metodicii jocului la toate
nivelele de performanță.
Conținutul bogat al jocului, posibilitățile practice de organizare și perfecționare
individuală și colectivă, constituie premize favorabile pentru dezvoltarea continuă a teoriei
acestui joc sportiv.
6
1.2. MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI

Fotbalul reprezintă o formă specifică de manifestare și practicare a exercițiului fizic
ce stimulează valorile biologice și spirituale ale omului. Ca și celelalte jocuri sportive,
fotbalul are un pronunțat caracter formativ, cumulând efectele sanogenetice și sanotrofice
ale sportului în general cu influențele educative ale jocului.
Foarte importantă este influența jocului de fotbal asupra motricității, a dezvoltării
calităților motrice sub aspecul lor general și specific. Referitor la motricitatea solicitată și
dezvoltată, caracteristică acțiunilor de joc, putem spune că aceasta contribuie decisiv la
dezvoltarea deprinderilor motrice de bază și specifice.
Legat de valoarea formativă, în ceea ce privește calitățile motrice, menționăm
influențele pe care le exercită practicarea jocului de fotbal.
Rezistența (calitate motrică dominantă) constituie fondul pe care se manifestă
celelalte calități motrice, conferind acestora posibilitatea de a fi integrative, de a constitui
ceea ce denumim regim de manifestare. Prin structura sa, fotbalul dezvolta rezistența atât
pentru condiții aerobe cât și anaerobe, o rezistență în regim de viteză-forță și îndemânare
tehnică, în condiții de luptă corporală.
Viteza se dezvoltă sub toate formele de manifestare (reacție, repetiție, deplasare și
execuție). Fotbalul dezvoltă mai ales cuplul viteză-forță (forță explozivă - detentă), prezent
în toate acțiunile de joc.
Aspectului morfologic al valorii formative a fotbalului i se adaugă influența asupra
marilor funcții ale organismului (circulația, respirația etc.). Practicarea sistematică a
fotbalului asigură un nivel funcțional optim, determinat de gradul de antrenament, care se
obține și apoi se menține prin activitate continuă. Fotbalul specializează dezvoltarea
morfologică și funcțională și o transformă într-o resursă biologică de mare însemnătate
pentru obținerea unui randament superior, condiție impusă de practicarea fotbalului
competițional.
Realizarea caracterului formativ are ca efect formarea și utilizarea creatoare a
experienței motrice proprii.
În privința calităților psihice, fotbalul contribuie la formarea și dezvoltarea
personalității. Prin dezvoltarea spiritului de colectiv, de colaborare și întrajutorare
reciprocă, contribuie la integrarea socială a tânărului. Spiritul de organizare și disciplina
sunt educate prin acceptarea disciplinei de antrenament și în afara lui. Trebuie pusă în
evidență contribuția fotbalului la dezvoltarea inițiativei, a combativității, a voinței necesare
învingerii greutăților.
7
CAPITOLUL 2
FUNDAMENTAREA TEORETICO-METODICĂ
2.1. PARTICULARITĂȚILE DE VÂRSTĂ ALE JUNIORILOR U18 ȘI

IMPLICAȚIILE ACESTORA ÎN PROCESUL DE ANTRENAMENT
În dezvoltarea ontogenetică, individul are mai multe etape de vârstă. Aceste etape
au fost stabilite în funcție de activitatea predominantă și dezvoltarea fizică și psihică. Pe
fondul particularităților de vârstă comune întregii categorii de persoane aflate în acest
interval de vârstă, se pun în evidență particularitățile individuale.
Așa se explică de ce cunoașterea a ceea ce reprezintă, de fapt, o structură unică,
poate fi realizată pornind de la principiul unității în diversitate.
Pentru ca procesul de antrenament să aibă o eficiență maximă, gradarea efortului
trebuie să țină seama de caracteristicile vârstei practicanților. În categoria juniorilor I
(U18) sunt cuprinși sportivi între 16 - 18 ani. Acești ani aparțin vârstei postpubertare, dar
deoarece la anumiți sportivi mai intervin și întârzieri în dezvoltare, există și sportivi care
din punct de vedere somatic, biologic și psihic aparțin vârstei pubertare.
Datorită acestor motive, este necesară o expunere pe larg a caracteristicilor vârstei
postpubertății. Procesul instructiv - educativ cuprinde grupe neomogene ca vârstă
cronologică și, uneori, în cadrul aceleiași vârste biologice, apar discrepanțe între vârstele
biologice ale subiecților. Compararea vârstei biologice cu cea cronologică, a determinat
împărțirea copiilor în trei categorii.
Prima cuprinde subiecții la care diferența dintre cele două vârste nu este mai mare
de un an.
În astfel de cazuri se consideră că există concordanță între vârsta biologică și cea
cronologică.
Copiii accelerați sunt aceia la care procesele biologice s-au desfășurat mai rapid și
cu un stadiu care, în datele de referință, corespunde vârstelor cronologice mai mari. Vârsta
lor biologică este mai mare decât vârsta cronologică.
Copiii întârziați sunt aceia care datorită evoluției mai lente a proceselor biologice,
se constată un stadiu care corespunde vârstelor cronologice mai mici. Vârsta lor biologică
este deci inferioară vârstei cronologice.
De aceea, în cadrul procesului de antrenament, este necesară o individualizare
precisă a volumului și intensității efortului și a unui limbaj adecvat diferențiat pentru
8
fiecare categorie de copii. După criteriile morfofuncționale, vârsta școlară poate fi

împărțită în trei perioade: antepubertară, pubertară și postpubertară.
Vârsta postpubertară
La această vârstă, 16-18 ani, indicii morfologici cum ar fi înălțimea, greutatea și
perimetrul cutiei toracice se apropie de nivelul adulților, iar la 18-19 ani ating nivelul
acestora.
Sfera somatică
Sistemul osos se apropie de aspectul și dimensiunile adultului, dar ca duritate
rămâne încă în urmă. Sistemul muscular are o dezvoltare mai redusă ca la alții. Sistemul
nervos este mult mai echilibrat decât în perioada pubertară, favorizând fixarea reflexelor
condiționate și a stereotipurilor dinamice.
Mobilitatea funcțională a proceselor fundamentale este încă mare, favorizând
eforturile de viteză precum și capacitatea de refacere după efort.
O caracteristică importantă a activității sistemului nervos la această vârstă este
aceea că sub influența emoțiilor, se poate efectua un efort muscular care depășește nivelul
capacității de lucru a celulelor nervoase.
Sfera vegetativă
Aparatul cardiovascular
Deși morfologic se apropie de cel al adultului, nu are capacitatea funcțională al
acestuia. Volumul miocardului este in general mai mic și influențează în mod negativ
capacitatea de efort, reducând eficiența adaptabilității acestui sistem.
Aparatul respirator
Chiar dacă apararul respirator se apropie de cel al adultului, respirația externă și
schimbările gazoase la nivelul plămânilor rămân în urmă față de aceștia. Cu ajutorul
E.E.G. s-a constatat o slabă rezistență a sportivilor între 16-17 ani la hipozie.
Glandele cu secreție internă
Aportul crescut de hormoni anabolizanți la această vârstă favorizează hipertrofia
musculară, dar și formarea și depunerea de țesut adipos.
Dozarea efortului la vârsta postpubertară
La această vârstă apar treptat pe lângă eforturile de viteză și eforturi de rezistență și
forță. Ponderea exercițiilor acestor eforturi este stabilită individual pentru fiecare sportiv.
Pauzele (în funcție de solicitare) vor fi mai lungi. Datorită slabei rezistențe la hipoxia
sportivilor, la această vârstă nu este indicată desfășurarea eforturilor la altitudine. La vârsta
9
de 20-21 ani, considerată limita de maturizare, sportivul poate fi supus gradat eforturilor la
care este supus un sportiv matur.
Particularitățile psihice
Aceasta este etapa începutului maturizării psihice a copilului. În strânsă legătură cu
importantele modificări morfo-funcționale, apar însemnate transformări și în viața psihică.
Percepțiile devin mai depline, capătă un pronunțat caracter de selectivitate, orientarea
spațială și temporară se perfecționează considerabil, suferind influența proceselor gândirii.
În activățile cognitive se manifestă net predominarea celui de-al doilea sistem de
semnalizare.
La această vârstă, copilul este capabil să opereze cu noțiuni cu un grad tot mai mare
de abstractizare, manifestă interes și curiozitate pentru teorie, pentru aplicarea fenomenelor
realității. Se ameliorează capacitatea de concentrare a atenției, deși în unele faze ale vârstei
este deosebit de instabilă și fluctuabilă. Apar importante modificări pe plan afectiv. Ele
sunt determinate nu numai de transformările biologice, dar și de implicațiile ce decurg din
integrarea socială. Datorită disconfortului biologic, postpuberul se caracterizează printr-o
conduita irascibilă, relativ conflictuală, prin labilități afective, stări de excesivă timiditate
sau exuberanță, stări capricioase ce se dezvoltă pe un fond de independență fluctuant.
Crește interesul pentru propria persoană, pentru lumea sa interioară, apar relativ frecvent
stări de neîncredere în propriile posibilități. Se dezvoltă calitățile voinței; manifestă dorință
de autoafirmare, de impunere a propriilor hotărâri. Apar forme de autoeducare în scopul
cultivării capacităților considerate ideale.
,,Ștacheta” aspirațiilor este ridicată tot mai sus, deși motivele sunt încă foarte
instabile. Se dezvoltă intens simțul responsabilității. Conduita este caracterizată prin
exuberanță, prin participarea la numeroase și variate activități. Se menține nevoia de
mișcare, de joc, deși aceasta capătă alte semnificații. Regulile jocului sunt respectate, dar
scopul îl constituie atragerea atenției celor din jur, dorința de a obține aprecieri, afirmarea
propriei persoane.
Posibilitățile crescute ale gândirii, ca și bogăția și varietatea cunoștințelor însușite
în cadrul școlii determină restructurări în metodica instruirii.
Este vârsta când se poate învăța tehnica perfectă. Se poate și este indicat să se facă
apel la înțelegere, la explicarea elementelor și implicațiilor fiecărui act motric, a sensului și
necesității respectării eforturilor date. Mișcările trebuie însoțite conștient, aceasta
presupunând însă expunerea clară, precisă a principiilor exercițiilor. Comportamentul față
de copil trebuie să fie plin de tact pentru a contracara crizele de timiditate, de anxietate,
10
teama de a nu părea ridicol în fața membrilor grupei de antrenament, rezultate din execuția
incorectă a exercițiilor. Încurajarea, lauda, descompunerea exercițiilor complicate în
elemente mai simple ce pot fi executate cu succes sunt câteva procedee concrete de lucru.
O indicație psihologică, valabilă de altfel pentru toate vârstele, constă în
desfășurarea antrenamentelor într-o atmosferă de optimism, înțelegere, prietenie și
sinceritate.
Postpubertatea este vârsta când se pune cu deosebită acuitate problema potenței
aptitudinilor fizice și psihice. Lucrul este posibil deoarece aptitudinile fizice și psihice sunt
în mare parte cristalizate. O latură importantă a activității constă în orientarea corectă spre
proiectarea acelor ramuri sportive față de care copilul manifestă interes, dar care
corespunde în același timp și aptitudinilor lui. Este un principiu pedagogic, dar și de
probitate etică, întrucât înlătură posibilitatea nerealizării în sportul ales care poate să
provoace mai târziu deziluzia speranțelor neimplinite.
2.2. EFORTUL ÎN JOCUL DE FOTBAL

Efortul este rezultatul multiplelor solicitări (musculare, cardiorespiratorii,
endocrino-metabolice, psihice etc.) la care este supus organismul uman (omul) în timpul
prestării unor activități de natură diferită. Solicitările (stimulii) sunt fenomenele-cauză
care provoacă fenomenele-efect (reacțiile organismului) (D.Colibaba-Evuleț, I.Bota,
1998).
Solicitările la care este supus organismul sportivului sunt, în general, strâns legate
de procesele metabolice de eliberare a energiei, care se produc sub imperiul aportului de
oxigen, precum și a refluxului de autoreglare a celorlalte sisteme funcționale (respirator,
cardiovascular etc.).
Astfel, vorbim despre:
 solicitări aerobe - în care nevoile de oxigen sunt acoperite în timpul desfășurării
efortului;
 solicitări anaerobe - în care efortul se desfășoară în condițiile unei datorii de oxigen
(datorie ,,acoperită” abia după terminarea efortului);
 solicitări mixte - în care momentele de solicitare aerobă sunt intercalate cu
momente, mai lungi sau mai scurte, de solicitare intensă anaerobă.
Solicitările de natură mixtă sunt specifice jocurilor sportive, în fotbal având ca
dominantă solicitările aerobe lactacide. În jocul de fotbal, vorbim despre un efort mixt,
aerob-anaerob, în care sunt implicate cele trei procese de eliberare a energiei, și anume:
11
1) aerob;
2) anaerob alactacid;
3) anaerob lactacid.
Ca urmare, teoretic, se pot decala cele trei surse de energie utilizabile pentru
contracția musculară. De fapt, este vorba de descrierea și resinteza ATP, pentru că numai
transformarea ATP și ADP+P poate eiibera energia necesară contracției musculare, iar
orice altă formă de energie va trebui să aibă ca finalitate resinteza ATP.
Pe scurt (după L. Legros, 1980, citat de V. Cojocaru, 1995), aceste procese se
caracterizeaza prin:
1) procesul anaerob alactacid se bazează fie pe transformarea ATP în ADP, fie pe resinteza
ATP prin mijlocirea consumării ,,pool”-ului fosfaților (fosfocreatina) care se găsește în
celula musculară. El poate fi ,,susținut” de procesul lactic care produce energia așa-
numită ,,secundară”;
2) procesul anaerob lactacid - dacă efortul continuă, rezerva de fosfocreatină se epuizează;
următoarea sursă de energie, necesară contracției musculare, provine din transformarea
glicogenului în lactat. Energia eliberată va permite, pe de o parte, sciziunea ADP în AMP
și resinteza AMP în ADP (calea așa-zisă ,,primară”) și, pe de altă parte, resinteza
fosfocreatinei (calea așa-zisă ,,secundară”);
3) procesul aerob - dacă efortul continuă cu intensitate crescută, acidul lactic, rezultat din
transformarea glicogenului, anihilează acțiunea enzimelor care permit resinteza
glicogenului, iar efortul nu mai poate fi continuat. Dacă efortul este mai puțin intens, o
parte din glicogenul transformat în acid piruvic trece în ciclul de reacții numit ,,ciclul lui
Krebs”, unde în prezența oxigenului, este resintetizat.
În jocul de fotbal, eforturile de tip anaerob alactacid și lactacid alternează cu
momente de refacere și intraefort, momente în care, pe baza hiperventilației pulmonare și a
energogenezei aerobe, se plătește o fracțiune mai mare sau mai mică din datoria contractată
în timpul eforturilor anaerobe, în funcție de nivelul mai ridicat sau mai scăzut al capacității
(P. Bendiu, Gh. Untea, 1994).
Acest joc sportiv se bazează pe o complexitate de mișcări, cu și fără minge,
efectuate prin lupta directă cu adversarul, în condiții mereu schimbătoare și de colaborare
cu coechipierii. Efortul jucătorului de fotbal este caracterizat de lipsa acțiunilor ciclice,
intensitatea jocului fiind submaximală, dar alternând, pe parcursul celor peste 90 de minute
de joc, în funcție de desfășurare, efortul de intensitate maximală (anaerob) cu cel de
intensitate minimală (aerob).
12
Prin urmare, efortul este diferit cantitativ și calitativ, depinzând de:

 valoarea adversarului (la nivel de echipă și de adversitate directă);
 condițiile de joc (teren, spectatori, condiții atmosferice);
 nivelul pregătirii fizice și tehnico-tactice;
 postul ocupat în echipă;
 calitatea stărilor psihice (emotivitate, atenție, gândire, percepție etc.);
 strategia adoptată de echipa de conducere.
Efortul fizic în jocul de fotbal prezintă anumite caracteristici importante de care
obligatoriu trebuie să ținem cont în procesul de pregătire (I. Motroc și V. Cojocaru, 1991).
Astfel, vorbim despre trei tipuri de dificultăți, și anume:
1) dificultăți impuse de programul competițional;
2) dificultăți impuse de jocul în sine;
3) dificultăți ce țin de jucători.
Prima categorie se referă la durata lungă a programului competițional care se
desfășoară pe o perioadă de circa 9 luni, la regularitatea jocurilor care produce o solicitare
ritmică, la forma sportivă a jucătorilor cu caracter bianual (tur-retur) și la problemele de
formă sportivă privind programul echipei naționale și a echipelor de club angrenate în
cupele europene. Vorbind despre jocul în sine, ne referim la durata lungă a unui meci
(peste 90 minute) comparativ cu durata altor sporturi, la terenul de joc de dimensiuni mari,
la numărul mare de jucători, la desfășurarea jocului în aer liber indiferent de condițiile
atmosferice, la activitatea pe întreg parcursul jocului care se desfășoară în condițiile
participării permanente (individuale și colective) și mai ales la condițiile de adversitate și
la cerințele de solicitare ale fotbalului modern. Dificultățile ce țin de jucători se referă la
caracterul complex al efortului în jocul de fotbal, la caracteristica tipului de efort în fotbal,
la efectuarea execuțiilor tehnico-tactice cu membrul inferior și la complexitatea
componentei tactice, având în vedere dimensiunile mari ale terenului și numărul mare de
jucători.
Toate aceste aspecte subliniază caracterul specific și complex al efortului din jocul
de fotbal, precum și extrem de variata activitate prestată în teren de jucători, cu implicații
metodice deosebite în procesul de pregătire.
13
2.3. PRINCIPII ŞI TACTICI SPECIALE ÎN ATAC

Principii generale şi specifice în atac
Sistematizarea tacticii cuprinde, pentru atac, toate elementele componente pe faze,
forme, sisteme şi mijloace individuale şi colective de realizare, bazate pe respectarea
principiilor generale şi specifice.
1) principii generale:
 trecerea rapidă din apărare în atac şi din atac în apărare;
 concentrarea atenţiei tuturor jucătorilor la toate acţiunile din teren, pe toată durata
jocului;
 reducerea numărului de greşeli tehnico - tactice pe toată durata jocului;
 efectuarea tuturor acţiunilor în timp util;
 anticiparea acţiunilor proprii ale coechipierilor şi ale adversarilor;
 acordarea sprijinului reciproc în atac şi apărare;
 preocuparea permanentă pentru realizarea superiorităţii numerice în atac şi apărare;
 determinarea adversarului să greşească prin:
 acţiunile tehnico - tactice individuale şi colective executate în viteză şi prin
surprindere;
 schimbarea prin surprindere a formei, sau a sistemului de joc în atac sau în apărare;
 colaborarea eficientă între compartimente şi linii de jucători;
 toată echipa atacă, toată echipa se apără.
2) principii speciale:
 preocuparea permanentă pentru păstrarea mingii în scopul pregătirii marcării
golului
 sau pentru temporizare, însă justificat tactic;
 alternarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice pentru derutarea adversarului;
 acoperirea permanentă a direcţiilor principale de atac (poziţii, culoare, zone
favorabile pregătirii finalizării);
 executarea în viteză cu adresă şi eficienţă a acţiunilor tehnico - tactice;
 evitarea abuzului în conducerea mingii (folosirea doar în scop tactic ofensiv);
 alternarea tempoului în desfăşurarea acţiunilor tehnico - tactice, cu precădere în
zona a patra de finalizare.
14
Tactici speciale în atac:

1) Evitarea poziţiei de ofsaid este condiţionată de:
 preocuparea permanentă a atacantului de a nu se afla în spatele ultimului apărător,
înainte ca mingea să fie transmisă (momentul lovirii mingii) de un coechipier;
 evitarea întârzierii transmiterii mingii la atacanţii cei mai avansaţi (folosirea pasei
directe).
2) Atacul în superioritate numerică presupune:
 mărirea numărului de atacanţi în zona 4 (de finalizare) în ideea sporirii potenţialului
ofensiv şi a surprinderii apărării în inferioritate numerică.
2.4. MODELUL JOCULUI ȘI AL JUCĂTORULUI JUNIOR U18

Fotbalul actual, tot mai legat de știință și tehnologie, cu o organizare complexă și
dinamică, de natură neliniară, necesită o înțelegere lucidă a caracterului supraorganizat al
jocului.
Vom enumera în continuare câteva caracteristici și tendințe în evoluția domeniului,
ce privesc jucătorul, jocul oficial, procesul de antrenament și cadrele de specialitate.
JUCĂTORUL:
 aptitudini de autoreglare a conduitei motrice, de utilizare eficientă a experienței
motrice proprii;
 capacitate de efort foarte înaltă exprimată prin excelente calități motrice și o
pregătire funcțională corespunzătoare, necesară cumulării și integrării celor 3
funcții:
1. defensivă;
2. creator - constructivă;
3. de finalizare.
 multilateralitate a deprinderilor tehnice, cu evoluție spre virtuozitate și creativitate.
Cea mai pregnantă tendință în sfera tehnicii, este abilitatea de a aplica din mozaicul
de variante tehnice, pe cea considerată optimă, în situațiile de joc date;
 abilitatea tehnică este subordonată vitezei;
 supercompetițiile solicită și formează jucători superdotați din punct de vedere al:
1. pregătirii fizice;
2. dexterității tehnico-tactice;
15
3. construcției psihologice. Aceste elemente se realizează printr-o muncă de creație ce

vizează latura cantitativă, dar mai ales cea calitativă;
 capacitate de armonizare a intențiilor individuale cu interesele acțiunii colective,
valorificând resursele proprii de creativitate în contextul jocului.
JOCUL:
 tendința de dispariție treptată a elementelor statice și discontinue în desfășurarea
jocului, rezultat al extinderii zonelor de acționare ale jucătorilor, a frecvențelor
interferări ale posturilor și liniilor;
 preocupare sporită pentru posesia și conservarea mingii;
 tendințe de mărire conștientă a ritmului de joc, pentru a dobândi superioritate în
disputa cu adversarul;
 interes pentru automatisme în construcție, prefinalizare și finalizare, ducând la
conștientizarea relațiilor de joc;
 rolul major al zonei a 2-a, mediane, în asigurarea caracterului coerent și echilibrat
al construcției jocului;
 predominanța atacului rapid și a contraatacului, în defavoarea atacului pozițional;
 valoarea generală a defensivei în creștere, prin trecerea de la variantele apărării
parțiale, la defensiva totală, în care sunt angrenați toți jucătorii;
 predominant formelor combinate în defensivă.
PROCESUL DE ANTRENAMENT:
 elaborarea planurilor integrale de antrenament reclamă înțelegerea mutațiilor
apărute în fotbalul actual precum și valorificarea experienței acumulate în planul
asistenței științifice a procesului de pregătire;
 conținutul procesului de pregătire este direct condițional de exigențele
competițiilor, care sunt mult mai complexe în prezent, comparativ cu un trecut nu
prea îndepărtat, datorită saltului calitativ realizat în evoluția jocului;
 crearea condițiilor de joc - cerința ce trebuie aplicată pe întreg traseul metodologic
al pregătirii, cu referire la toți factorii antrenamentului;
 elaborarea precisă a modelului de joc și a modelelor operaționale uzitate în
tehnologia instruirii;
 trierea și selecționarea metodelor și mijloacelor de antrenament, ținând cont de
conexiunea solicitare - utilitate;
16
 precizarea în conținutul programelor de antrenament (cicluri, etape), a unor cerințe

obligatorii, pe factorii antrenamentului, procesul de antrenament trebuie neapărat
completat cu un proces individual și individualizat de pregătire;
 integrarea în conceptul actual de antrenament a educației sportive.
2.5. SPECIFICUL ANTRENAMENTULUI LA JUNIORI U18

Obiective generale:
1. îmbunătățirea calităților fizice și a capacității de efort;
2. perfecționarea deprinderilor tehnico-tactice în vederea realizării cerințelor jocului
actual, la un nivel superior;
3. individualizarea pregătirii (în mod deosebit la juniorii de perspectivă);
4. definitivarea procesului de selecție.
Pregătirea fizică
Obiectiv: Formarea jucătorului abil, agresiv, îndemânatic și viguros.
Pregătirea fizică generală
Sarcini:
 dezvoltarea spre posibilitățile maxime individuale a calităților motrice de bază;
 realizarea capacității de efort aerob între: 61-65 ml/kg/corp la 16-17 ani și 66-75
ml/kg/corp la 17-18 ani;
 realizarea unor indici corespunzători ai capacității de efort anaerobe, prin
solicitarea progresivă a marilor funcțiuni și a musculaturii;
 dezvoltarea supleței și mobilității articulare.
Pregătirea fizică specifică
Sarcini:
 dezvoltarea calităților fizice combinate prin mijloace tehnico-tactice, care vizează
în mod deosebit îmbunătățirea vitezei de reacție și de execuție, îndemânării și
rezistenței (viteză + îndemânare, viteză + forță, rezistență + îndemânare, rezistență
+ viteză);
 îmbunătățirea forței în lupta directă cu adversarul și a celei de lovire a mingii cu
piciorul și capul;
 dezvoltarea continuă a motricității specifice jocului prin exerciții complexe.
17
Pregătirea tehnică
Obiective:
1. perfecționarea mijloacelor tehnico-tactice în condiții de motricitate specifică pentru
îmbunătățirea capacității competitive individuale;
2. realizarea tehnicii moderne, prin caracteristicile ei: utilă, oportună, precisă, mascată
și multilaterală.
Sarcini:
 perfecționarea procedeelor de transmitere și preluare, de conducere și depășire, de
protejare a mingii și deposedării, în condiții de motricitate specifică (opriri, țâșniri-
porniri, evitări și ocoliri, întoarceri, schimbări de direcție și ritm, de echilibru
instabil, sărituri, căderi, ridicări etc);
 perfecționarea execuțiilor tehnice cu conținut tactic: degajări, lansări, deschideri,
centrări, tras la poartă;
 perfecționarea trasului la poartă în forță, plasat și prin deviere, direct, din
întoarcere, în colțul scurt și lung, cu piciorul și capul;
 perfecționarea jocului cu capul, în condiții de aglomerare și luptă directă, în faza de
finalizare și apărare;
 însușirea și perfecționarea fentei de pas și șut la poartă, combinată cu țâșnire,
depășire, transmitere, urmărire, schimbare de direcție etc.
Pregătirea tactică
Obiective:
1. respectarea riguroasă a disciplinei de joc, a sarcinilor ce decurg din concepția de
joc, printr-o subordonare totală a capacității tactice individuale;
2. însușirea unor cunoștințe și deprinderi necesare pentru a acționa, cu randament
corespunzător în diferite variante de organizare a jocului;
3. stimularea inteligenței de joc pentru rezolvarea optimă a cerințelor impuse de fazele
de atac și apărare;
4. dezvoltarea atenției permanente, a concentrării pe fază în vederea realizării
circulației mingii în cadrul echipei, până se execută trasul la poartă;
5. formarea și promovarea unor jucători polivalenți care să rezolve cu randament
superior cerințele jocului actual.
Sarcini pentru atac:
18
 perfecționarea deprinderilor tactice specifice jocului fără minge, prin deplasări

rapide în zonele de bază și secundare, înainte și după transmitere, pentru realizarea
superiorității numerice și a spațiilor libere, până la finalizare;
 consolidarea și perfecționarea deprinderii de a acționa în ritm crescut, pe tot
parcursul jocului, prin schimbări de direcție, variație de ritm și pătrunderi în zona
de finalizare cu viteză maximă a 2-3 jucători;
 consolidarea și perfecționarea jocului în formații de 2-3-4 jucători (nuclee
ofensive);
 însușirea și aplicarea în joc a unor combinații speciale, proprii echipei;
 perfecționarea execuțiilor și combinațiilor la toate fazele fixe și în special la
loviturile libere din zona de finalizare.
Sarcini pentru apărare:
 consolidarea și perfecționarea deprinderilor tactice pentru realizarea cu randament
superior a cerințelor jocului cu ,,libero” (schimbarea oportună a plasamentului și
revenirea din atac în apărare, marcajul strict și dublajul, închiderea culoarelor
pentru circulația mingii și pătrunderea adversarilor și schimbul de adversari);
 consolidarea și perfecționarea presingului colectiv (printr-o acțiune simultană și pe
toată lățimea terenului);
 perfecționarea deprinderilor pentru realizarea unei aparări eficiente la fazele fixe.
Pregătirea teoretică
Obiectiv: Asigurarea cunoștințelor necesare în vederea conștientizării și participării
totale la procesul de antrenament și pentru folosirea rațională în joc a mijloacelor însușite
în pregătire.
Sarcini:
 aprofundarea cunoștințelor necesare pentru realizarea celor cinci trăsături ale
concepției de joc, stabilite de FRF;
 dezvoltarea capacității de apreciere a valorii, prin analiza sistematică a
randamentului individual și colectiv și prin măsurile care se iau pentru
îmbunătățirea permanentă a jocului;
 însușirea și aplicarea regulamentului de joc în mod creator și în folosul echipei.
Pregătirea psihologică
Obiectiv: Realizarea unei pregătiri superioare la toți factorii jocului în vederea
abordării și susținerii întâlnirilor oficiale, la un ridicat spirit combativ.
19
Sarcini:
 dezvoltarea continuă a spiritului de sacrificiu și subordonare a intereselor personale
celor colective;
 cultivarea permanentă a trăsăturilor morale și de voință, celor specifice caracterelor
care sunt implicate în performanța sportivă;
 dezvoltarea personalității cetățeanului - sportiv care să corespundă cerințelor
în toate împrejurările (pregătire și competiții, profesie și familie, în societate).
2.6. PRIORITĂȚI ÎN ANTRENAMENTUL JUNIORILOR U18

Aspecte metodice la vârsta 16-18 ani
La această grupă de vârstă, se lucrează în condiții de joc cu adversari activi.
Grupele vor fi constituite din 22 jucători iar ponderea componentelor antrenamentului este
următoarea: 30% pentru pregătirea fizică, 30% pentru pregătirea tehnico-tactică, 5% pentru
pregătirea teoretică, 30% pentru pregătirea psihologică și 5% pentru pregătirea biologică
(refacere și recuperare).
Durata unui antrenament va fi de 90-120 minute, de 5-6 ori pe săptămână, și se va
pune accent pe corectitudinea execuțiilor.
Pregătire fizică
Priorități în pregătire: formarea de jucători puternici, abili și agresivi, conform
modelului de jucător pentru această vârstă.
Obiective:
 individualizarea pregătirii pentru valorificarea la maximum a disponibilităților
fiecărui jucător, a capacităților motrice de bază și ridicarea capacității de efort
aerob (61-65ml/kg/corp, pentru vârste de 14-16 ani, 66-70ml/kg/corp, pentru vârsta
de 16-18 ani);
 atingerea unor indici corespunzători ai capacității de efort anaerob prin solicitarea
progresivă și intensivă a principalelor grupe musculare și a marilor funcțiuni;
 dezvoltarea mobilității, supleței, coordonării;
 dezvoltarea calităților motrice izolat și integrate în cadrul execuțiilor tehnico-
tactice, a calităților motrice combinate: rezistență în regim de viteză, viteză în
regim de coordonare, viteză în regim de forță și rezistență în regim de coordonare;
20
 dezvoltarea forței de lovire cu piciorul și capul, pentru portari, prinderea și

repunerea mingii în joc (cu mâna și piciorul), a forței în luptă cu adversarul direct și
în condiții de solicitare la maximum a capacităților motrice.
Pregătirea tehnică
Priorități în pregătire: consolidarea structurilor tehnice și tactice în condiții de
solicitare la maximum a capacităților motrice pentru sporirea eficacității la recuperare,
construcție și finalizare.
Obiective:
Pentru atac:
 consolidarea preluărilor, pasării și conducerii mingii în condiții de joc (viteză de
acțiune);
 consolidarea finalizării la poartă în forță, direct sau prin întoarcere, în colțul scurt
sau lung, cu piciorul sau capul, precum și prin deviere sau peste portarul ieșit în
întâmpinare;
 consolidarea execuțiilor specifice sarcinilor pe posturi: apărătorii - închiderea
culoarelor, intrarea în posesia mingii; mijlocașii - lansări, deschideri, finalizare la
poartă, schimbarea direcției de joc; înaintașii - centrări în viteză, pase redublate,
devieri, obținerea de 11 m, finalizare cu tras la poartă.
Pentru apărare:
 consolidarea deposedărilor din față, din lateral, din spate și prin alunecare;
 consolidarea jocului aerian.
Pentru portari:
 consolidarea lovirii mingii cu piciorul, a aruncării mingii din mână și pe jos prin
rostogolire, din lateral și peste umăr;
 consolidarea blocajului.
Pregătirea tactică
Priorități în pregătire - adaptarea superioară a pregătirii tactice individuale și
colective de atac și de apărare la cerințele modelului de joc, care sunt următoarele:
1. dezvoltarea capacității de gândire tactică;
2. consolidarea acțiunilor tehnico-tactice, în condiții de adversitate, în diferite variante
de organizare a jocului;
3. sprijinul permanent al purtătorului de minge, pentru păstrarea posesiei mingii,
organizarea atacului până la realizarea scopului jocului, înscrierea golurilor.
21
Obiective
Pentru atac:
 consolidarea acțiunilor tehnico-tactice, legate de jocul fără minge, deplasarea după
pasă, obținerea superiorității numerice;
 consolidarea jocului în 2, 3 jucători;
 automatizarea unor combinații tactice specifice particularităților echipei;
 automatisme la fazele fixe.
Pentru apărare:
 închiderea pătrunderilor spre poarta proprie prin folosirea atentă a marcajului și
dublajului apărătorului care marchează posesorul de minge;
 consolidarea presingului colectiv, retragerea din zona de atac la distanțe optime
pentru a se putea realiza acesta;
 consolidarea acțiunilor de apărare la momentele fixe, schimbul de adversari.
Pentru portari:
 consolidarea jocului în suprafața de pedeapsă în regim de tehnică și motricitate
specifică;
 pași laterali sau adăugați-plonjon-priză la minge;
 întâmpinarea mingii-retragere-boxare sau deviere;
 închiderea unghiului-blocarea mingii-degajarea mingii;
 lupta în spațiul aglomerat, cu prinderea sau respingerea mingii.
Pregătirea teoretică
Priorități în pregătire - asigurarea unei pregătiri teoretice cu scopul lărgirii
cunoștințelor și stimularea participării active în joc, concretizată prin folosirea optimă a
mijloacelor tehnico-tactice și psihofizice.
Obiective:
1. însușirea regulilor de bază privind jocul fără minge și cu minge, circulația mingii în
atac, precum și a jocului în apărare cu libero, dar și în linie;
2. analiza periodică a randamentului individual și colectiv în cadrul jocului organizat.
Pregătirea psihologică
Priorități în pregătire - pregătirea la un nivel superior și în condiții de solicitare
psihică a celorlalți factori ai antrenamentului, pentru a spori încrederea în forțele proprii și
determinarea abordării jocului într-un spirit de mare competitivitate.
22
Obiective:
1. cultivarea spiritului de combativitate în atac și în apărare, prin folosirea cu
precădere în pregătire a formelor de luptă în limitele regulamentului de joc;
2. dezvoltarea personalității sportivului pe fondul trăsăturilor de voință și de caracter
specifice jucătorului de fotbal.
Principii de bază ale antrenamentului la vârsta de 16-18 ani
Jocul - meciuri exigente; jocuri regulamentare; recompensele și alți stimulenți
trebuie să existe ca la adulți.
Jucătorul - încredere în sine; stăpânirea sentimentelor fără teama de influențe
exterioare; mândrie personală; mândria de a aparține unui club, unei echipe naționale;
capacitatea de a construi relații cu ceilalți; nevoia de atenție, de securitate, de înțelegere.
Echipa - aspirație la o cauză comună; nevoia de spirit de echipă; direcție; jucători-
cheie; înțelegere colectivă; manifestări de încredere, de concentrare și de dorința de a
învinge; asumare de responsabilități.
Antrenorul - bine informat, experimentat, cunoscător al tuturor aspectelor; capabil
de a vorbi clar; insistent cu disciplina; să nu se îndoiască de puterea sa; calități de
conducător (șef); convingător.
Antrenamentul - simularea unor condiții reale; joc tactic și organizare a echipei;
repetiții mentale; exersări în situații de mare presiune; programe variate; nevoia de a
satisface dorința de competiție a jucătorului; momente scurte de intensitate maximă;
automotivafie; incitarea jucatorilor,de a face propuneri.
Mediul - bune condiții de antrenament și de joc; public impresionant, întreținerea
entuziasmului publicului, a oficialilor, a presei, a televiziunii etc.
23
CAPITOLUL 3
ASPECTE PRACTICO-METODICE
ALE INSTRUIRII JUNIORILOR U18
3.1. CONȚINUTUL TACTIC AL ANTRENAMENTULUI

Unul din factorii care au contribuit decisiv la progresele înregistrate de jocul de
fotbal de-a lungul anilor este TACTICA.
TACTICA - Mijloc de progres bazat pe activizarea unei gândiri creatoare a
specialiștilor și jucătorilor, a reușit să dezvolte alți factori ai antrenamentului care au fost
obligați să-și găsească noi căi și mijloace pentru a face față cerințelor impuse de
tacticizarea crescută a competițiilor și jocurilor, prin variate concepții de joc și tactici
speciale.
Exploatarea rațională a posibilităților jucătorilor proprii ținând seama de
particularitățile individuale și colective ale adversarului, a terenului și ambianței de
desfășurare, a importanței și consecințelor rezultatului, trebuie să se bazeze în primul rând
pe capacitatea și nivelul tehnic al jucătorilor. Relația optimă între tehnica și tactica jocului
reprezintă condiția esențială în abordarea oricărui joc, materializarea orientării și
concepției tactice fiind posibilă prin calitatea tehnicii individuale și colective.
Nivelul și randamentul pregătirii tactice, fiind influențat de varietatea și eficiența
deprinderilor tehnice, se exprimă în joc prin capacitatea jucătorilor de a se orienta și alege
soluția și procedeul tehnic adecvat fazei și poziției de moment, cu maximă eficiență în
minimum de timp.
Tactica - constituie ansamblul acțiunilor individuale și colective ale jucătorilor care
se desfășoară în mod organizat și regulamentar, unitar și rațional, în funcție de calitățile și
particularitățile jucătorilor proprii și ai adversarului.
Tactica individuală - reprezintă capacitatea jucătorului de a efectua acțiuni în
colaborare cu coechipierii și în condiții de adversitate, în vederea realizării sarcinilor de
joc, în toate fazele și zonele terenului.
Tactica colectivă - reprezintă totalitatea acțiunilor de colaborare ale jucătorilor,
coordonate în mod unitar în cadrul concepției de joc, pentru realizarea scopului urmărit, în
lupta directă cu echipa adversă.
Situațiile tactice fundamentale: atacul și apărarea.
24
Atacul - echipa aflată în posesia mingii, urmărește prin acțiuni ofensive de joc,
individuale și colective să-și valorifice potențialul propriu în vederea înscrierii de goluri și
în consecință, obținerea victoriei.
Apărarea - urmărește destrămarea atacurilor adverse și recuperarea mingii pentru
declanșarea acțiunilor ofensive.
Acțiunea de joc - se realizează individual și colectiv, în fazele de atac și apărare,
fiind rezultatul unei participări conștiente și pregătirii complexe a jucătorilor.
Acțiunea individuală - urmărește realizarea oportună și eficientă a sarcinilor de joc,
în fazele de atac și apărare, prin utilizarea celor mai indicate procedee tehnice, simple sau
complexe.
Acțiunea colectivă - reprezintă participarea dirijată și colectivă a doi sau mai mulți
jucători, la toate fazele de atac și apărare, în vederea realizării sarcinilor stabilite.
CARACTERISTICILE TACTICII
1. Accesibilitatea - să corespundă nivelului și particularităților de pregătire (la toți
factorii) și condițiilor de desfășurare a jocului.
2. Elasticitatea și inventivitatea - să permită însușirea mai multor variante de joc,
pentru a putea schimba registrul tactic, când este necesar, în funcție de adversar și
de eventualele surprize din partea acestuia.
3. Evoluția - perfecționarea tacticii să urmărească crearea permanentă a unei soluții, în
urma unor acumulări și experiențe teoretico-practice.
METODICA ÎNVĂȚĂRII ȘI PERFECȚIONĂRII TACTICII
Metodica învățării și perfecționării tacticii are la bază atât pregătirea teoretică, cât
mai ales exersarea practică.
În pregătirea teoretică a tacticii se va respecta, obligatoriu următoarea succesiune:
 descrierea și demonstrarea acțiunii;
 evidențierea părților esențiale ale acțiunii;
 importanța și avantajele acțiunii;
 stabilirea jucătorilor care o realizează;
 în ce situație de joc se aplică și replica adversarului (posibilă);
 verificarea înțelegerii (întrebării).
De regulă, pregătirea teoretică sau învățarea unei combinații noi se face în vestiar,
la tablă, sau în săli special amenajate cu participarea întregului lot de jucători, după care se
trece la etapa a II-a, cea practică de pe teren.
25
Etapele pregătirii practice sunt următoarele:

 etapa condițiilor izolate de joc;
 etapa condițiilor apropiate de joc;
 etapa condițiilor de joc;
 etapa modelării - reproducerea exactă a acțiunii de joc în pregătire.
SISTEMATIZAREA TACTICII
Tactica individuală în atac:
 demarcarea;
 depășirea;
 efectuarea loviturilor libere.
Tactica colectivă în atac:
 pasa;
 combinația tactică;
 schema tactică;
 jocul pe fază;
 schimbul de locuri;
 circulația tactică;
 pregătirea și finalizarea atacului;
 forme de atac;
 combinație și scheme la faze fixele ale jocului.
Tactica individuală în apărare:
 marcajul;
 talonarea;
 deposedarea;
Tactica colectivă în apărare:
 dublajul;
 forme de apărare - ,,om la om”;
 apărare în zonă;
 apărare combinată;
 forme speciale de apărare - presingul;
 cu ,,libero”;
 aglomerată;
26
 în linie.
Tactica individuală în atac:
1. Demarcarea - este acțiunea jucătorului în atac pe care o efectuează cu scopul de
a scăpa de sub marcajul adversarului și pentru a-și crea un plasament convenabil
continuării acțiunii pe spații mai libere.
Demarcarea poate fi directă și indirectă (prin desprinderea adversarului datorită
mișcării coechipierilor).
Cerințele unei demarcări sunt:
 atenție și concentrare la joc;
 viteza de demarcare (direcția spre spații libere și nu invers fiindcă obținem
automarcaj);
 să se facă la momentul oportun și prin surprindere;
 să fie precedată de fentă;
 să aibă calități psiho-fizice corespunzătoare.
Demarcarea este indispensabilă jocului actual deoarece creează superioritate
numerică, dezvoltă viteza și dinamica de joc, și contribuie la dezorganizarea adversarului.
2. Depășirea individuală - este acțiunea jucătorului cu mingea, care prin folosirea
succesivă a unor procedee tehnice, reușește să depășească unul sau mai mulți adversari
(exemplu: preluare cu depășire - conducere - protejare - fenta - dribling etc.).
3. Efectuarea loviturilor libere
Tactica colectivă în atac
Elementul tactic de bază, în desfășurarea acțiunilor colective în atac, este PASA.
Transmiterea și circulația mingii în cadrul echipei reprezintă cheia de boltă a
organizării și desfășurării fazelor ofensive.
Eficiența unei pase poate decide, într-o anumită situație, soarta unui joc, motiv
pentru care trebuie să fie oportună și precisă, cu viteza și traiectoria corespunzătoare, pe
direcția și către jucătorul cel mai indicat.
CLASIFICAREA ȘI EFICACITATEA PASELOR
În funcție de distanța, direcția, traiectoria și poziția în teren a coechipierului, pasele
sunt clasificate astfel:
1. după DISTANȚĂ:
 pasa scurtă (până la 10 metri) - specifică combinațiilor rapide, fără preluare, prin
deviere și la „un-doi-uri”;
27
 pasa medie (între 10-20 metri) - are mare utilitate în fazele de construcție a atacului
și la angajarea coechipierilor pentru finalizare;
 pasa lungă (peste 20-25 metri) - în funcție de locul execuției și direcția de
transmitere, poate fi utilizata ca:
1. DEGAJARE (din zona porții proprii în terenul advers, care poate
surprinde adversarul descoperit și înlătură pericolul);
2. LANSARE (pasarea mingii în adâncime, perpendicular pe poarta
adversă, pentru angajarea coechipierului spre și în zona de
finalizare);
3. DESCHIDERE (transmiterea mingii din zona centrală a terenului
spre cele laterale, cu scopul de a crea atacului un front larg de
acțiune și implicit disperarea apărării adverse, ceea ce, în fazele de
construcție, are o mare importanță);
4. CENTRARE (transmiterea mingii, pe sol sau în aer, de la marginea
terenului spre interior, pentru angajarea coechipierilor în combinații
sau pentru a trage la poartă, cu piciorul sau cu capul).
2. după DIRECȚIE:
 pasa înainte sau în adâncime - este cea mai eficientă, deoarece angajează
coechipierul decisiv și direct spre poarta adversă, (câștigându-se teren în minimum
de timp) pentru a crea sau finaliza acțiunea);
 pasa înapoi - are o multiplă utilizare, în funcție de situația din teren și de scopul
urmărit:
1. când posesorul mingii nu poate pasa înainte sau lateral;
2. când se află în marginea terenului și acțiunea este blocată în
adâncime sau lateral, prin plasamentul adversarilor;
3. când jucătorul a ajuns cu mingea lângă linia de poartă și nu are șanse
de centrare, va folosi pasa spre înapoi în zona centrală, pentru a crea
poziție favorabilă de finalizare unui coechipier venit din urmă;
4. pasa la portar.
 pasa laterală - se folosește în scopuri diferite, în funcție de zona în care se
acționează (pentru schimbarea direcției de atac, descongestionarea spațiului sau
zonei respective, eliminarea unor adversari din raza de acțiune, efectuarea unor
depășiri prin ,,un-doi-uri”;
28
 pasa oblică - reprezintă un mijloc pentru menținerea mingii în cadrul echipei prin
deschiderea „unghiurilor de siguranță” în circulația optimă a mingii, crearea
posibilităților de a combina în triunghi și de a efectua o pasă decisivă în adâncime.
3. după TRAIECTORIE:
 pasa pe jos, la sol;
 pasa semiînaltă;
 pasa cu tratectorie înaltă (pe sus).
Se folosesc în funcție de plasamentul coechipierilor și adversarilor, locul, zona și
distanța la care se adresează mingea.
POZIȚIA ÎN TEREN A COECHIPIERULUI - determină pasarea mingii la picior
sau pe poziția viitoare a coechipierului.
Eficacitatea paselor depinde de modul în care se îndeplinesc următoarele cerințe de
către jucători:
 folosirea unor variate procedee de lovire a mingii, cu piciorul și capul;
 transmiterea oportună a mingii cu intensitatea necesară pentru a se evita
interceptarea de către adversari;
 camuflarea intenției de transmitere, prin folosirea fentelor, a paselor precedate de
fente;
 selectarea și efectuarea celor mai eficiente pase, impuse de momentul tactic
respectiv.
COMBINAȚIA TACTICĂ - reprezintă coordonarea acțiunii a doi sau mai mulți
jucători, cu scopul obținerii unor avantaje în lupta cu adversarii și de a realiza sarcinile
fazelor ofensive.
Însușite în cadrul antrenamentelor, combinațiile tactice pot primi noi valențe în
timpul jocului, prin aportul capacității de creație și spontaneitate a jucătorilor, care însă
trebuie să posede o bogată paletă tehnică.
În cazul unei pregătiri superficiale sau a folosirii unui număr prea mare de
combinații tactice, se produc acțiuni dezorganizate și haotice în timpul jocului, ceea ce este
în avantajul adversarului.
SCHEMA TACTICĂ - este o formă rigidă a combinației tactice, în care jucătorii au
obligația să execute exact ceea ce s-a repetat la antrenamente, un rol decisiv avându-l
precizia tuturor execuțiilor tehnice. Schemele tactice se folosesc în general, cu mare
eficacitate la fazele fixe ale jocului.
29
JOCUL PE FAZĂ - reprezintă un mijloc tactic deosebit de important în jocul actual,

în cadrul căruia se poate acționa:
 individual - împotriva unui adversar plasat la distanță mică, în jur de 5 metri,
făcând apel la mijloacele tehnico-tactice specifice atacului;
 colectiv - prin care se urmărește păstrarea inițiativei într-un spațiu limitat pe o rază
de 10-15 metri, unde sunt grupați mai mulți jucători din ambele echipe.
Reușita jocului pe fază, impune utilizarea cu precizie a procedeelor tehnice și
crearea superiorității numerice, în lupta directă a acestor grupe ce se formează temporar.
Jucătorul cu mingea trebuie sprijinit permanent în aceste spații, de un număr
suficient de coechipieri, în jurul acestuia formându-se un „nucleu ofensiv” eficient.
SCHIMBUL DE LOCURI - constituie un mijioc util, efectuat de jucătorii echipei în
atac, cu scopul de a se elibera de marcajul strict „om la om” practicat de unele echipe.
Acțiunea se declanșează la 35-40 metri de poarta adversă și se efectuează pe spații
mai largi, în viteză și cu fente, pentru crearea unui plasament favorabil primirii mingii.
CIRCULAȚIA TACTICĂ - angajează un număr mai mare de jucători, care prin
acțiuni individuale succesive și combinații tactice, încadrate într-un plan stabilit, urmăresc
realizarea fazelor de pregătire și finalizare a atacurilor.
Circulația tactică, presupune o pregătire tehnică, repetată și verificată în jocuri
școală, bazată pe o riguroasă disciplină, care să reflecte trăsăturile concepției de joc, ale
echipei.
În cadrul circulației tactice, se stabilește circulația jucătorilor și a mingii, sistemul
de joc și schimbarea acestuia, care să genereze greșeli din partea adversarilor.
Pentru stabilirea unei circulații tactice eficiente, este necesar ca aceasta să țină
seama de capacitatea intelectuală și tehnico-tactică a jucătorilor proprii, să fie accesibilă
acestora. De asemenea, trebuie să aibă aplicabilitate împotriva diverselor forme de
apărare, să poată crea surprize indiferent de zonele și părțile terenului și să se bucure de
adeziunea jucătorilor.
PREGĂTIREA ȘI FINALIZAREA ATACULUI (vezi „cerințele tactice în atac” pe
cele trei zone, I, II, III).
 pregătirea atacului (în funcție de zonă);
 finalizarea atacului (pe centru și pe lateral), (se completează conținutul tactic, cu
exemple și mijloace tehnico-tactice și metodica).
30
FORME DE ATAC
 atacul combinativ (organizare - desfășurare - metodica învățării); peste 10 pase.
 atacul rapid (idem); 6-8 pase.
 contraatacul (idem) + fazele contraatacului (inițiere - desfășurare - finalizare) -
până la 5 pase.
COMBINAȚII ȘI SCHEME LA FAZELE FIXE ALE JOCULUI
Fiecare echipă este obligată să dețină în registrul tactic 2-3 combinații la fazele fixe
ale jocului pe care să le execute cu eficacitate indiferent de adversar, teren, condiții meteo
etc.
Tactica individuală în apărare
Realizarea permanentă și cu eficiență a sarcinilor duble în timpul jocului, necesită
o capacitate fizico-tehnică superioară și însușirea cunoștințelor și deprinderilor de tactică
individuală, indispensabilă funcționării tacticii colective. Componentele tacticii individuale
în apărare sunt:
 MARCAJUL - este acțiunea prin care jucătorul echipei în apărare urmărește să
anihileze adversarul direct, pentru a nu primi și juca mingea, sau să finalizeze.
Efectuarea marcajului depinde de modul în care jucătorul respectă următoarele
cerințe:
 să se plaseze între adversar și propria poartă (controlând situația din teren,
plasamentul și circulația adversarilor și a mingii);
 să blocheze înaintarea adversarului pe linia plasamentului său;
 să se plaseze pe partea în care adversarul controlează mingea, să-i anihileze piciorul
preferat de execuție și să-i blocheze intenția de a trage la poartă prin atac decisiv la
minge.
Marcajul se poate realiza în trei feluri:
 Marcajul strict sau ,,om la om” - constituie forma cea mai agresivă de apărare, care
se folosește de unele echipe mai ales în propria jumătate de teren, în cadrul apărării
combinate și la fazele fixe. Jucătorul echipei în apărare controlează acțiunile cu și
fără minge ale adversarului direct, la o distanță de aproximativ un metru.
 Marcajul de intercepție - se folosește mai ales în zona de construcție a adversarului,
jucătorul în apărare plasându-se la o distanță de aproximativ cinci metri între
partenerul direct și zona de circulație a mingii. Eficiența acestui marcaj este în
31
funcție de simțul de anticipație al jucătorului și de viteza de reacție și deplasare,

necesare unei intervenții reunite.
 Marcajul de supraveghere - se aplică în general în zona mediană a terenului,
jucătorul în apărare fiind plasat între poarta proprie și adversar, la o distanță mai
mare, având posibilitatea ca să controleze permanent mișcarea mingii, a celorlalți
adversari și coechipieri.
2. TATONAREA
Reprezintă un mijloc tactic important care se realizează printr-o serie de mișcări
rapide, cu pași mici, înainte, lateral, oblic, înapoi, cu scopul de a simula atacul de
deposedare asupra adversarului cu mingea.
Prin această acțiune jucătorul în apărare poate închide accesul spre poartă a
adversarului și în același timp întârzie desfășurarea atacului, timp suficient pentru
organizarea apărării proprii și marcarea tuturor adversarilor.
Tatonarea presupune respectarea unor reguli din partea jucătorilor în apărare:
 să se plaseze mereu între poarta proprie și adversar;
 să nu atace decisiv dacă nu este sigur de intervenția sa și să nu se lase înșelat de
fentele adversarului;
 să urmărească în special mingea și mai puțin mișcările adversarului.
3. DEPOSEDAREA JUCĂTORULUI DE MINGE
Reprezintă scopul tuturor acțiunilor de apărare, în vederea recuperării mingii și
declanșării unui nou atac.
Plasamentul corect și acțiunea hotărâtă a jucătorilor în apărare, favorizează
recuperarea mingii prin intercepție.
Un moment favorabil care mărește șansele acțiunii de deposedare este clipa în care
adversarul intră în posesia mingii, execută preluarea și este concentrat asupra acesteia (pe
care încă nu o controlează suficient și nu știe cum va acționa în continuare).
În cazul când deposedarea de minge nu se face prin intercepție sau în momentul
preluării, iar adversarul controlează mingea, jucătorul în apărare trebuie să se concentreze
asupra acestuia pentru a declanșa într-un moment favorabil atacul decisiv (diferitele
procedee de deposedare sunt descrise pe larg în capitolul ,,Tehnica”).
Tactica colectivă în apărare
Organizarea eficientă a apărării colective, reprezintă în general, baza succesului
unei echipe.
32
Însușirea și respectarea în timpul jocului a cunoștințelor teoretice și deprinderilor

practice, a spiritului de colaborare și de abnegație, ajutor și sprijin reciproc și chiar
sacrificiu, sunt cerințe obligatorii pentru o echipă bine pregătită.
Mijloacele de exprimare practică a tacticii colective în apărare sunt următoarele:
1. DUBLAJUL - este un mijloc eficient în cadrul relațiilor de colaborare și sprijin
între jucătorii echipei în apărare. Indiferent de postul ocupat în echipă, acțiunea de dublare
a coechipierului, în momentul angajării sale la deposedare este obligatorie.
Importanța dublajului este evidentă mai ales când jucătorii adverși sunt superiori
din punct de vedere tehnico-tactic și fizic, prin calități deosebite.
2. FORME DE APĂRARE - în jocul de fotbal se practică mai multe forme colective
de apărare, asupra cărora ne vom referi: apărarea ,,om la om”, apărarea „în zonă” și
apărarea ,,combinată”. În anumite situații, cu jucători corespunzători echipele mai folosesc
unele forme speciale de apărare ca: ,,presingul”, apărarea ,,aglomerată” sau acțiuni
colective pentru combaterea unor forme speciale de atac ale adversarului.
 APĂRAREA ,,OM LA OM” - se distinge prin angajarea fermă și hotărâtă a fiecărui
jucător de a anihila acțiunile adversarului direct (pe tot terenul sau numai în propria
jumătate) și de a răspunde în fața echipei de sarcină preluată. Mai mult chiar, în
baza principiului atenției permanente, are obligația de a fi gata oricând să
suplinească, să dubleze și să intervină asupra altui adversar, care a scăpat de sub
marcajul unui coechipier.
Cu un ridicat nivel de dificultate, apărarea ,,om la om” impune o serie de calități și
însușiri necesare celor care o practică:
 pregătire fizică generală și specifică superioară și o ridicată capacitate de efort;
 folosirea optima a tuturor formelor de marcaj;
 efectuarea eficientă a dublajului;
 manifestarea unor trăsături și calități psihice și morale pe care să se sprijine
acțiunile tehnico-tactice ca: puterea de luptă și dăruire, perseverență și încredere,
calm și siguranță, capacitate de depășire a unor momente dificile și de a învinge
starea de oboseală.
În fața unei asemenea apărări, singura soluție a echipei în atac este jocul în viteză și
schimbul de locuri, permanent.
 APĂRAREA ÎN ZONĂ - se realizează după regula că fiecare jucător acționează într-
o zonă stabilită în care efectuează marcaj oricărui jucător advers, care pătrunde în
33
spațiul respectiv. Cu obligația ca în cazul când situația impune, să-și părăsească

zona și să acționeze acolo unde pericolul este iminent.
Simțul plasamentului și al anticipației, hotărârea și dârzenia în intervenții, sunt
calități indispensabile unui bun jucător pentru apărarea în zonă.
Avantajele acestei forme colective de apărare sunt:
 reduce eficiența combinațiilor și a circulației jucătorilor, precum și a pătrunderilor
individuale;
 crește procentajul de intercepție a mingii;
 impune adversarilor soluția de a trage la poartă de la distanță;
 distanțele reduse între jucătorii din apărare, facilitează efectuarea optimă a
dublajului.
Dezavantajele apărării în zonă sunt următoarele:
 prezintă nesiguranță în fața contraatacurilor;
 nu poate evita folosirea eficientă a șutului de la distanță;
 se bazează prea mult pe greșelile tehnico-tactice ale adversarilor și mai puțin pe
intervențiile de deposedare ale jucătorilor din apărare;
 prin interferența unor zone și sarcini, răspunderea individuală este mai redusă.
 APĂRAREA COMBINATĂ - este forma cea mai răspândită pe care o practică cele
mai multe echipe, fiind rezultatul aplicării simultane a primelor două. În cadrul
acesteia, unii dintre jucători au sarcina de a juca ,,om la om”, iar alții, în zonă.
Forma apărării combinate, se folosește în general, în propria treime a apărării,
având avantajul de a asigura marcajul adversarilor în zona de circulație a mingii și de a
acoperi în mod rațional zonele mai îndepărtate. Apărarea combinată se recomandă în
situațiile:
 dacă pe anumite posturi sau compartimente, adversarul are jucători mai valoroși;
 dacă linia de mijloc a adversarului este superioară în organizarea jocului și în
componența sa;
 dacă în echipa adversă există jucători ,,cheie” cu o ridicată valoare individuală.
Avantajele apărării combinate:
 este cel mai răspândit și cel mai cunoscut sistem de apărare;
 este clasic, folosind rațional energia componenților echipei;
 se adaptează cu ușurință la lotul de jucători ai echipei;
 este eficient și în cazul unei pregătiri neuniforme ale componenților echipei.
34
Dezavantajele apărării combinate:

 necesită o pregătire tehnică și organizatorică pretențioasă;
 necesită o experiență îndelungată în aplicarea ei datorită unor situații contradictorii
a căror rezolvare favorabilă necesită gândire și rutină.
Dintre formele specifice ale apărării colective, pe care nu orice echipă o poate
practica eficient, amintim:
 PRESINGUL - reprezintă cea mai activă și agresivă formă colectivă de apărare,
care se folosește de unele echipe cu scopul de a reduce la maximum posibilitățile
adversarului de a-și organiza acțiunile de atac.
Aplicarea presingului pe toată suprafața terenului, sau numai pe zonele stabilite, tot
timpul jocului sau în anumite perioade, presupune un ridicat nivel de pregătire investit în
jucători de valoare.
Solicitarea deosebită, din punct de vedere psiho-fizic, obligă la o pregătire
multilaterală din care amintim o superioară capacitate de efort, cu o mare rezistență în
regim de viteză, posibilități variate de deposedare , hotărâre și rapiditate în toate acțiunile,
inteligență și anticipație, cunoașterea și realizarea sarcinilor de joc specifice diferitelor
zone.
 APĂRAREA AGLOMERATĂ
 APĂRAREA în LINIE
 JOCUL CU ,,libero”
3.2. CONȚINUTUL TEHNIC AL ANTRENAMENTULUI

Prin tehnică înțelegem modul de executare a tuturor mișcărilor necesare în
practicarea jocului de fotbal.
Tehnica în jocul de fotbal, ca de altfel în orice joc sportiv, constituie fundamentul
pe care se dezvoltă și se perfecționează jocul propriu-zis.
Importanța factorului tehnic se reflectă și în influența pe care o exercită asupra
celorlalți factori ai antrenamentului și în special asupra factorului tactic.
Cu cât jucătorii posedă un bagaj mai variat și mai bogat de cunoștințe tehnice, cu
atât mai multe vor fi posibilitățile pentru a rezolva în mod creator și eficace orice situație
tactică care ar apărea în timpul jocului.
35
În consecință, astăzi, asistăm la o nouă fază în care se cere din partea jucătorilor un
nivel tehnic din ce în ce mai ridicat, noi procedee tehnice, mai perfecționate, mai eficace,
pentru a face față multiplelor cerințe ale jocului modern.
Totodată tehnica trebuie să fie științifică, deoarece se perfecționează permanent,
ținând cont de elementele noi din domeniul fiziologiei, anatomiei, biomecanicii și igienei.
Tehnica este evolutivă, deoarece a evoluat și evoluează continuu spre găsirea de noi
rezolvări, mai bune, mai utile, în economia jocuiui.
Tehnica este și perceptibilă, poate fi apreciată de oricine, de fiecare spectator.
Tehnica este pentru un fotbalist ,,cartea de vizită”, precum este ,,vocea” pentru un tenor.
Clasificarea elementelor tehnice:
1. Fără minge:
 alergări specifice jucătorului de fotbal;
 sărituri specifice în jocul de fotbal.
2. Cu mingea:
 lovirea mingii cu piciorul;
 intrarea în posesia mingii;
 conducerea și protejarea mingii;
 mișcările înșelătoare - fentele;
 deposedarea adversarului de minge;
 lovirea mingii cu capul;
 aruncarea mingii de la margine;
 mijloace specifice jocului portarului: prinderea mingii, plonjonul, boxarea și
trecerea mingii, ieșirea din poartă și blocajul.
Pregătirea tehnică modernă se caracterizează prin:
 precizie;
 viteză;
 ușurință;
 utilitate și aplicativitate;
 varietate.
Precizie - în execuția elementelor tehnice de bază și a celor specifice fotbalului.
Precizia este o cerință valabilă nu numai atunci când jucătorul execută procedeul nejenat
de adversar, ci și în condiții dificile: când jucătorul se află în mișcare, când primește
mingea în condiții neobișnuite sau este jenat de adversar.
36
Viteza - în execuția procedeelor tehnice se obține prin rapiditatea mișcărilor în sine,

prin simplificarea la maximum a mecanismului de execuție. Totodată viteza de execuție se
mai obține prin folosirea procedeului cel mai simplu și cel mai indicat pentru situația
respectivă și scopul urmărit.
Ușurința - în execuție și manevrare a mingii chiar în situațiile cele mai dificile.
Utilitate și aplicativitate - folosirea în mod creator și util a procedeului tehnic,
pentru soluționarea cât mai eficace a diferitelor faze de joc.
Varietatea - este o altă caracteristică a tehnicii moderne care determină jucătorii să
se poată folosi pentru același element tehnic de cât mai multe procedee tehnice, indiferent
dacă este vorba de lovirea mingii, preluare sau fentă.
Aceste trăsături ale tehnicii moderne își capătă utilitatea în fotbalul modem, unde
pregătirea tehnică superioară dă posibilitate jucătorilor să îndeplinească sarcini tactice cu
un randament mai ridicat și în același timp lasă câmp mai larg activității creatoare a
fiecărui jucător din teren.
Pregătirea tehnică oricât de excepțională ar fi ea, fără conținut tactic corespunzător
nu are nici o valoare în jocul de fotbal.
Pregătirea tehnică trebuie făcută și orientată în așa fel încât să realizeze toate
caracteristicile mai sus menționate. La realizarea acestor deziderate rolul antrenorului-
profesor este hotărâtor, el trebuie să aprofundeze și să-și însușească sensul nou pe care îl
are pregătirea tehnică în fotbalul modern și în același timp, va trebui să aleagă și să caute
acele metode care sunt cât mai eficiente.
În legătură cu pregătirea tehnică este necesar să facem și următoarele precizări:
pentru a face față cerințelor moderne de joc, din punct de vedere tehnic, nu este suficientă
cunoașterea și stăpânirea perfectă a tuturor procedeelor tehnice de bază ci se cere finețe și
varietate în execuții. Cu ajutorul tehnicii superioare se asigură soluții tactice subtile și
mereu schimbătoare.
Valoarea tehnică a unui jucător nu este apreciată numai după calitatea execuțiilor
tehnice, ci și după cum știe să le folosească în mod util și creator în folosul echipei.
Învățarea analitică este obligatoriu a fi folosită în cazul învățării procedeelor
tehnice complicate, precum și în cazul corectării unor greșeli tehnice. În acest caz este
necesar ca procedeul tehnic să fie corect ,,împărțit”, iar succesiunea cea mai rațională a
învățării diferitelor părți ale sale să fie respectată.
37
De exemplu, la învățarea lovirii mingii cu latul, mai întâi se învață poziția corectă a
corpului, apoi pendularea piciorului, urmată de încordarea gleznei și aplicarea loviturii
propriu-zise.
Dacă apar greșeli în execuția procedeului, profesorul va face imediat corectările de
rigoare, în așa fel încât mecanismul de bază să fie corect însușit. Această activitate de
corectare și înlăturare a greșelilor în execuție trebuie să fie o preocupare permanentă a
antrenorilor-profesori, deoarece felul în care jucătorii își însușesc primele noțiuni, așa își
vor forma viitoarele deprinderi tehnice.
Conținutul și metodica învățării elementelor tehnice
Mișcările jucătorului fără minge
În jocul de fotbal întâlnim mișcări care se execută fără a avea o legătură cu mingea,
cum ar fi:
 alergările specifice jucătorului de fotbal;
 săriturile specifice în fotbal.
Procedeele tehnice se execută de obicei în timpul unor alergări sau în timpul unor
sărituri. În fotbalul actual execuțiile statice se întâlnesc tot mai rar pe un teren de fotbal
(excepție făcând fazele fixe) făcând să crească ponderea mișcărilor fără minge în procesul
de antrenament. Sunt școli de fotbal recunoscute în toată lumea care pun la loc de cinste
pregătirea fizică și în special angajamentul total al jucătorilor pe toată durata celor 90 de
minute de joc, făcând din aceasta un crez. Astfel sunt țările anglo-saxone (Anglia,
Danemarca, Olanda, Germania, Norvegia, Suedia, Scoția etc.) sau cele din estul Europei
(Rusia, Polonia, Bulgaria, Croația, Serbia etc.) care în prim planul jucătorilor de fotbal,
pun mișcarea fără minge pe baza principiului ,,pasează și te demarcă (aleargă)”.
În jocul acestor echipe ,,fazele spectacol”, cele care fac ,,sarea și piperul” jocului
de fotbal lipsesc aproape cu desăvârșire, jucătorii temându-se parcă să conducă mingea, să
execute o fentă, un dribling etc., spre deosebire de școlile latino-americane (Brazilia,
Uruguay, Italia, România, Spania etc.) unde jucătorii sunt ,,îndrăgostiți” de minge, ar
păstra-o cât mai mult în posesia lor, iar mișcările fără minge sunt în planul doi în pregătirea
lor.
Toate acestea duc la concluzia că jucătorul de fotbal trebuie învățat să alerge, să
execute o schimbare de direcție, o mișcare înșelătoare fără minge, o săritură, deoarece
executarea lor în mod corect și cu economie de forțe pot ridica nivelul randamentului
jucătorilor.
38
Alergarea în jocul de fotbal

Alergarea jucătorului de fotbal se deosebește de cea a atleților prin mișcarea
brațelor, frecvența pașilor și în mod special prin pornire. Dacă la atlet mișcarea brațelor în
timpul alergării se face paralel cu direcția cursei și pe lângă corp, iar amplitudinea este
mare, până în dreptul bărbiei, la jucătorul de fotbal acest lucru este posibil numai în cazul
alergării libere, fără a avea în apropiere un adversar, în rest brațele se mențin puțin oblic
pentru a ajuta la menținerea echilibrului și încordate din umeri, fiind gata să se opună în
orice moment contactului cu adversarii. În cazul executării conducerii mingii, când
adversarul atacă lateral, brațul aflat pe direcția de atac va fi flexat din cot și încordat,
obligându-l pe adversar să păstreze distanța, iar celălalt braț acționează liber, pentru a
menține echilibrul.
Succesiunea neașteptată a fazelor de joc și posibilitatea apariției unor situații noi,
nu permit menținerea unui ritm uniform în alergare, așa cum se prezintă frecvența pașilor
în întrecerile atletice, din acest motiv ritmul alergării fotbalistului va fi inegal, schimbându-
se necontenit în funcție de situația din teren, deosebirea cea mai mare se referă la pornire.
Atletul pornește dintr-o anumită poziție și numai la semnal, pe când fotbalistul în timpul
jocului va efectua porniri din alergări ușoare, din întoarceri, din poziții puțin convenabile;
de asemenea nu se știe dinainte cu ce picior va porni.
Pasul fotbalistului la pornire nu trebuie să fie atât de lung ca acela al unor sprinteri,
ci mult mai scurt, căutând să calce sub propriul corp, spre deosebire de atlet care caută să-
și așeze piciorul înaintea axei verticale a corpului său (excepție în cazul când jucătorul
aleargă cu toată viteza pentru a ajunge mingea sau adversarul).
Expresia ,,primii trei pași mărunți” a devenit obișnuintă în cazul jucătorilor de
fotbal în procesul de antrenament și în joc.
Jucătorul de fotbal trebuie să caute ca în tot timpul alergării, centrul său de greutate
să nu se ridice prea mult deasupra solului. În acest caz, opririle bruște, schimbările de
direcție vor putea fi mai ușor executate.
Dacă jucătorul ia hotărârea să se oprească brusc din alergare, el va căuta să facă
pași mai mărunți ca de obicei, coborând concomitent și centrul de greutate cât mai aproape
de sol. Oprirea începe prin deplasarea centrului de greutate spre spate. Pentru aceasta,
trecem greutatea corpului asupra piciorului din spate, puternic flexat din genunchi, iar
trunchiul îl ridicăm din poziția sa înclinată înainte, concomitent, cu celălalt picior, facem
un pas ceva mai lung proptind calcâiul în sol. Oprirea va fi mai ușoară, mai rapidă și mai
39
sigură, dacă în momentul frânării ne vom îndoi (flexa) mult ambii genunchi, ajutând astfel
coborârea centrului de greutate.
În cazul schimbărilor de direcție tehnica de execuție are la bază aceleași principii ca
și la oprire: scurtarea pașilor de alergare, coborârea centrului de greutate și frânarea
piciorului opus viitoarei deplasări. Dacă vrem să schimbăm direcția spre stânga, trebuie să
frânăm cu piciorul drept și invers, când vrem ,,să plecăm” spre dreapta, frânăm cu piciorul
stâng.
Dacă din punct de vedere estetic, alergarea fotbalistului nu poate fi comparată cu
mișcarea armonioasă a unui alergător semifondist, trebuie totuși subliniat faptul că, tehnica
specifică de alergare a jucătorului de fotbal este utilă, economică și eficace.
În metodica învățării și perfecționării alergărilor specifice fotbalului vom începe cu
însușirea alergării din atletism (vezi capitolul ,,școala mersului și alergării” din cursul de
atletism a conf. Mircea Alexei) urmând ca pe fondul însușirii corecte a acesteia să trecem
la învățarea și perfecționarea alergărilor specifice jocului de fotbal. În această etapă, a
învățării, antrenorul-profesor trebuie să corecteze permanent greșelile care apar.
Cele mai frecvente greșeli sunt:
 aplecarea exagerată a corpului înainte, având capul în pământ;
 alergarea având pieptul prea sus și capul lăsat pe spate;
 alergarea pe călcâie;
 balansarea brațelor înaintea trunchiului și ridicarea lor exagerată, sau cu brațele
lăsate jos și lipite de corp.
Mijloacele cele mai des folosite pentru învățarea alergării sunt:
 alergarea alternantă;
 alergarea cu trecerea unor obstacole mici;
 alergarea cu coarda, jocuri, ștafete, întreceri etc.
Alergarea corectă se învață și începe odată cu inițierea tânărului în elementele de
bază ale fotbalului și continuă neîntrerupt an de an până la încetarea (încheierea) activității.
Săriturile specifice jocului de fotbal
Dacă alergările în fotbal se execută de multe ori fără a avea o legătură cu mingea
(demarcajul), săriturile se execută numai în legătură cu mingea, fie pentru a intra în posesia
ei, fie pentru a o transmite altui jucător, folosind capul sau piciorul.
40
Săriturile fotbalistului se deosebesc de cele din atletism, în primul rând datorită

timpului scurt de pregătire a acestora, de multe ori fiind obligați să le executăm spontan
fără o pregătire prealabilă a elanului, în condiții grele și în contact cu adversarul.
Pentru aceste considerente, este necesar ca în procesul de antrenament să se
exerseze toată gama de sărituri specifice jocului de fotbal, improvizând exerciții cât mai
variate și asemănătoare celor din joc.
Astfel, vom exersa sărituri cu elan prealabil, fără elan, cu bătaie pe un picior, pe
ambele picioare, cu întoarceri în aer 90°, plonjoane, la început fără adversar, apoi în
prezența adversarului.
În această luptă aeriană, simțul ritmului, aprecierea corectă a traiectoriei mingii sau
folosirea corespunzătoare a forței fizice constituie avantaje mari, alături de tehnica
desprinderii de sol și suplețea.
În procesul de antrenament vom folosi cu precădere exerciții pentru dezvoltarea
detentei prin atingerea mingilor suspendate la înălțimi din ce în ce mai mari, sărituri de pe
loc pentru dezvoltarea desprinderilor rapide, sărituri peste diferite obstacole, mingi
medicinale, garduri joase, bănci de gimnastică etc., cu elan, fără elan, cu bătaie pe unul sau
ambele picioare.
ETAPELE ÎNVĂȚĂRII ȘI PERFECȚIONĂRII TEHNICII
Învățarea tehnicii jocului este prima etapă a instruirii jucătorilor de fotbal și se face
în cadrul procesului de antrenament. În însușirea procedeelor tehnice, antrenorul se va
călăuzi după principiile pedagogice ale instruirii, în general, și de aplicare ale acestora la
educație fizicii, în special.
Pentru o temeinică însușire a procedeelor tehnice se vor folosi METODELE DE
INSTRUIRE, care pot asigura înțelegerea și participarea conștientă a jucătorului:
1. Metoda explicației - constă în descrierea procedeului tehnic (și trebuie să fie:
precisă, concisă (strictul necesar), clară și accesibilă (în expresii), și utilitatea
(aplicabilitatea) în joc.
2. Metoda demonstrației - constă în executarea corectă a procedeului - se folosește
împreună cu explicația, pentru a forma o justă reprezentare a actului motric specific
procedeului tehnic respectiv.
Se procedează astfel:
 se anunță denumirea procedeului;
 se execută de 2-3 ori în întregime și în ritm normal;
41
 se explică componentele importante ale mișcării;

 se execută din nou, într-un ritm lent (iar dacă este necesar se va executa fragmentat,
prin opriri și explicații).
3. Metoda exersării - se adresează jucătorului și urmărește însușirea și apoi, prin
repetare, perfecționarea procedeului tehnic respectiv.
Exersarea trebuie însoțită de observații permanente, care să încurajeze execuțiile
corecte, dar, în primul rând, pentru a sesiza greșelile, astfel ca mecanismul de bază al
mișcării diferitelor procedee tehnice să se însușească corect și având posibilitatea
remedierii.
Sesizarea și determinarea greșelilor principale revine antrenorului care trebuie să
aibă cunoștințe de biomecanică, pentru o analiză corectă a execuției.
Cunoscându-se dificultățile însușirii corecte a procedeelor tehnice, este nevoie să se
respecte unele cerințe metodice, în etapele de învățare.
Specialiștii recomandă următoarea succesiune a etapelor în procesul de învățare:
 etapa formării corecte a mecanismului de bază;
 învățarea având condiții asemănătoare de joc;
 perfecționarea în condiții de joc – prin jocuri școală cu sarcini speciale;
 etapa modelării la condițiile de joc.
Etapa formării corecte a mecanismului de bază
Este etapa învățării în condiții mai ușoare, izolate de joc a procedeelor tehnice. În
cadrul acestei etape antrenorul (profesorul) explică tinerilor jucători procedeul care
urmează a fi învățat, după care trece la învățarea lui, iar, în final, jucătorii încearcă să
execute cele percepute vizual.
Această fază a învățării este deosebit de importantă, deoarece acum se formează
mecanismul de bază al procedeului. Explicarea va fi corectă, exactă, căci numai astfel
jucătorul își va forma o imagine corectă despre procedeul ce se învață.
Explicarea și demonstrarea procedeului tehnic trebuie să fie însoțite, în mod
obligatoriu, de materiale intuitive ca: planșe, kinograme, fotografii, imagini video cu
execuții ale procedeului de către jucători celebri etc.
În această etapă a antrenamentului se învață, în mod analitic, succesiunea
mișcărilor care alcătuiesc procedeul, iar antrenorul să urmărească cu perseverență
realizarea lor.
42
Totodată, se vor folosi condiții ușoare de execuție a procedeelor tehnice,

exersându-se izolat de joc - mai ales pentru o însușire corectă a mecanismului de bază, deși
pentru unii, folosindu-se condiții analoge jocului, le pot accelera învățarea.
Urmează exersarea în ritm normal, cu intensitate și viteză crescută, precum și
legarea, înlănțuirea procedeelor tehnice.
Etapa învățării și perfecționării procedeelor tehnice în condiții apropiate de joc:
La antrenamente se observă că jucătorii, în marea lor majoritate, execută
procedeele tehnice la un nivel foarte ridicat, în cazul când execută liberi, fără a fi jenați de
adversari, dar, aceiași în jocurile oficiale, cu miză, nu mai execută procedeele respective cu
atâta precizie și eficacitate. Acest lucru se poate explica prin faptul că în metodica învățării
s-a procedat greșit, jucătorul perfecționându-și execuția tehnică numai în condiții izolate de
joc și fără adversari în apropiere, departe de ceea ce se întâmplă în mod concret într-un joc
oficial. Execuția procedeelor tehnice este influențată de prezența adversarului.
Din aceste considerente, este necesar ca în această etapă a învățării să se introducă
adversarul pasiv, în așa fel încât jucătorul să se familiarizeze cu prezența adversarului în
imediata lui apropiere.
În continuare, exersarea procedeelor tehnice se face cu adversar semiactiv, apoi cu
adversar activ. Adversarul semiactiv efectuează mișcări de deplasare stânga-dreapta,
înainte-înapoi, fără însă a intra în contact cu mingea. Adversarul activ se introduce în
momentul în care jucătorul și-a însușit mai multe procedee tehnice, când a învățat să lege
rațional diferite procedee tehnice și când a căpătat o oarecare experiență în aplicarea
acestora în jocuri ajutătoare sau de școală.
În această etapă, perfecționarea procedeelor tehnice și consolidarea lor se face prin
folosirea exercițiilor complexe. Prin exerciții complexe se înțeleg acele exerciții în care se
exersează mai multe procedee tehnice sub forma unor acțiuni de joc.
Avantajul folosirii exercițiilor complexe constă în faptul că ele dau posibilitatea ca
execuțiile tehnice să se desfășoare în condiții de efort fizic și psihic asemănător jocului (ex.
preluare-dribling-conducere-finalizare ș.a.)
Pentru această etapă a învățării, se recomandă următoarea succesiune de exerciții,
pentru însușirea deprinderilor tehnico-tactice de joc:
 pasarea mingii în doi, din deplasare, cu șiretul interior;
 completarea exercițiului de pasare, cu procedee tehnice de preluare și conducerea
mingii;
43
 exersarea paselor în doi, în mai multe serii de repetări intercalate cu observații și

motivarea tactică a exercițiului;
 exersarea unor procedee tehnice înlănțuite, în colaborare și cu adversar semiactiv,
cu mărirea tempoului pe măsura însușirii corecte a deprinderilor;
 introducerea procedeelor tehnice în cadrul unor jocuri de mișcare, în vederea
stimulării eficacității acestora;
 efectuarea exercițiilor în prezența unui adversar activ, urmărindu-se corectitudinea
execuțiilor tehnice și acțiunile individuale fără minge, înainte și după manevrarea
acesteia;
 folosirea exercițiilor de finalizare, în prezența adversarilor activi;
 utilizarea jocurilor cu efectiv redus (2-1, 2-2, 2-3) și pe spații limitate, cu teme bine
stabilite, precum și pe jumătate de teren (6-6 sau 7-7);
 exersarea jocului la o singură poartă, cu sarcini de joc;
 efectuarea jocurilor școală, bilaterale, cu teme și sarcini, individuale și de echipă.
Etapa perfecționării procedeelor tehnice în condiții de joc prin jocuri școală, cu
sarcini speciale
Jocurile de la sfârșitul antrenamentului, așa zisele ,,miuțe” jocuri-școală sau cele de
antrenament cu sarcini speciale de rezolvat de către jucători, prezintă o dublă importanță.
Pe de o parte, jucătorii au ocazia să exerseze în condiții concrete de joc, cu adversari activi
și pe de altă parte, antrenorul își poate da seama de gradul de stabilitate al procedeelor
tehnice și ce conținut tactic prezintă în aplicarea lor.
Pentru ca jocul școală sau de antrenament să-și atingă scopul – perfecționarea
procedeelor tehnice - este obligatoriu să se respecte următoarele indicații:
 înainte de începerea jocului antrenorul va da lămuriri, va preciza ce sarcini trebuie
avute în vedere referitor la procedeul tehnic respectiv;
 sarcinile tehnice care urmează a fi aplicate în joc să fi fost în prealabil exersate la
antrenamentele anterioare;
 pentru a atinge realizarea sarcinii propuse, jucătorul trebuie să aibă atenția
îndreptată în permanență asupra executării corecte a procedeelor tehnice respective,
iar antrenorul să urmărească cu perseverență realizarea lor.
Creșterea nivelului tehnicii individuale reclamă folosirea unor mijloace eficiente
de instruire, cu o complexitate și dificultate specifice și similare jocului competițional.
44
La acest nivel se recomandă următoarea succesiune, pentru perfecționarea

procedeelor tehnice:
 folosirea acțiunilor tehnice complexe, alături de un adversar cu rol de simulare a
deposedării de minge;
 exersarea unor procedee tehnice complexe, în condițiile sprijinirii acțiunii de
coechipier și a unui adversar semiactiv, oferind astfel simultan momentele de
colaborare și de adversitate, specifice jocului;
 crearea unor jocuri dinamice, care să conțină procedee tehnice, stimulează
exersarea acestora în regim de întrecere, în care tempoul, spiritul de colaborare și
starea afectivă sunt similare jocului;
 elaborarea și exersarea unor acțiuni de joc specifice fazelor de pregătire și finalizare
ale atacului în înlănțuirea unor procedee tehnice într-un cadru de colaborare și în
prezența adversarului semiactiv și activ;
 folosirea repetată a jocului cu temă și efective reduse, 2-1, 3-2, 3-3, 4-3, ș.a.;
 utilizarea jocului școală, în condiții normale de desfășurare, trebuie să urmărească
aplicarea eficientă a procedeelor tehnice în condiții de colaborare și adversitate. În
aceste jocuri, se stabilesc sarcini tehnice, care au fost pregătite la antrenamente și
trebuie executate în timpul jocului, oferind jucătorului posibilitatea să-și etaleze
inițiativa și răspunderea unor acțiuni individuale. Prin joc se creează astfel, cadrul
optim de exersare a conținutului tehnico-tactic specific competiției, în condițiile
dinamicii de joc și a solicitărilor psiho-fizice.
Etapa modelării la condițiile de joc
Este etapa în care se urmărește fixarea definitivă a procedeelor tehnice în timpul
jocului. Jocul de antrenament, ca și participarea la competiții, sunt elemente indispensabile
în formarea jucătorilor de fotbal.
În această etapă vom introduce adversari în condiții diferite, în așa fel încât la finele
procesului de pregătire să creăm jucătorul modern, multilateral, cerut de fotbalul zilelor
noastre.
Astfel, vom programa jocuri amicale cu echipe având stiluri și concepții de joc
diferite, cu echipe din categorii diferite, atât în deplasare cât și pe teren propriu.
Jocuri în condiții climaterice diferite: soare, vânt, zăpadă, ploaie, temperaturi
diferite etc., pe terenuri diferite: cu gazon, tare, denivelat, îmbibat cu apă, acoperit cu
zăpadă pufoasă sau înghețată etc., pentru ca jucătorii să fie familiarizați cu absolut toate
45
situațiile care se pot întâlni înainte și în timpul jocului, pentru a le putea face față cu succes
și îndeosebi cu randament sporit.
Fotbalul actual, care nu mai ține cont de granițe, de continente, iar competițiile
internaționale se succed anual, a făcut ca în procesul de pregătire al fotbaliștilor
profesioniști, etapei modelării condițiilor de joc să i se atribuie o importanță majoră.
Tot în această etapă un rol hotărâtor revine mijloacelor audio-vizuale care nu
trebuie să lipsească din arsenalul nici unei echipe de fotbal.
3.3.PERIODIZAREA ANTRENAMENTULUI ÎN FOTBAL

În fotbal, ciclul anual de antrenament cuprinde următoarele perioade:
 pregătitoare;
 precompetiționale;
 competiționale;
 de tranziție.
Fiecare perioadă are propriile obiective și caracteristici, existând o relație
importantă între ele și calendarul competițional, ținând cont de specificul jocului de fotbal,
în care perioadele pregătitoare au o durată de aproximativ 3 luni, iar cele competiționale de
8 luni.
Perioada pregătitoare este consacrată, în primul rând, unei pregătiri de bază, în
scopul realizării unei pregătiri fizice optime. În această perioadă, componentele
antrenamentului au următoarele procentaje:
 pregătire fizică generală - 45%;
 pregătire fizică specifică - 15%;
 pregătire tehnică - 30%;
 pregătire tactică - 10 %.
Obiectivele majore ale perioadei pregătitoare sunt:
asigurarea dezvoltării pregătirii fizice generale și a capacităților motrice;
consolidarea elementelor tehnice însușite și îmbogățirea arsenalului tehnic cu procedee noi
și eficiente (completarea bagajului de deprinderi și priceperi motrice);
perfecționarea acțiunilor tactice corespunzătoare propriei concepții de joc;
asigurarea unui climat de pregătire caracterizat prin muncă, disciplină, seriozitate;
înlăturarea deficiențelor constatate la unele componente ale antrenamentului.
46
În scopul îndeplinirii obiectivelor, perioada pregătitoare se împarte în două etape,

prima fiind pentru pregătirea generală și a doua pentru pregătirea specială (perioada
precompetițională).
Prima etapă vizează readaptarea organismului la un efort susținut și creșterea
capacității funcționale a acestuia, dezvoltarea complexă a capacităților motrice și
completarea bagajului de priceperi și deprinderi motrice.
Mijloacele utilizate se deosebesc de cele competiționale, având un caracter general
sau fiind împrumutate din alte discipline sportive, în special din atletism și gimnastică. În
această etapă, antrenamentele echipelor de seniori vor avea la început o durată cuprinsă
între 45 și 60 minute, ajungând treptat la o durată de 180-200 minute la sfârșitul acestei
perioade, pregătirea realizându-se în două, trei lecții zilnice. Intensitatea va fi mai mică
decât volumul de antrenament și nu va depăși la sfârșitul acestei etape 50-60%.
A doua etapă, perioada precompetițională, urmărește instalarea formei sportive
prin:
 dezvoltarea capacităților motrice specifice fotbalului;
 perfecționarea pregătirii tehnico-tactice cu accent pe structurile care se vor aplica în
joc;
 pregătirea psihică specifică și de concurs.
Pentru pregătirea fizică, se folosesc metode specifice și mijloace tehnico-tactice
corespunzătoare, atât în cadrul antrenamentelor colective, cât și în cele individualizate.
Mijloacele tehnico-tactice se folosesc în condiții apropiate de joc și în condiții de
joc. Pregătirea capătă un caracter integral la sfârșitul acestei perioade, atunci când jocurile
de verificare devin principalele mijloace de pregătire.
În perioada precompetițională, ponderea componentelor antrenamentului și jocului
este următoarea:
 pregătire fizică - 40%;
 pregătire tactică - 15%;
 joc - 15%.
Perioada precompetițională cuprinde tot două etape (pregătire generală și specială),
în care se urmărește dezvoltarea sau perfecționarea următoarelor componente.
În etapa de pregătire generală se va pune accentul pe dezvoltarea rezistenței
generale, forței, mobilității generale, pe activități complementare și de recuperare. În prima
47
parte a etapei de pregătire specială, se va insista pe tehnica jocului cu minge, pe

îmbunătățirea rezistenței generale în condiții de joc, pe dezvoltarea forței generale și
specifice, pe dezvoltarea mobilității generale în condiții complexe (de joc) și pe
dezvoltarea vitezei (accent pe lucrul cu mingea). Se va lucra cu o intensitate caracterizată
printr-o creștere progresivă, în timp ce volumul și durata antrenamentelor rămân constante.
În partea a doua a etapei de pregătire specială, se urmărește îmbunătățirea prestației
tehnico-tactice a jucătorilor în condiții de joc, dezvoltarea formelor de manifestare a vitezei
adaptate la condițiile neprevăzute din timpul jocului, dezvoltarea rezistenței specifice și a
forței, punând accentul pe relația (N. Comucci și M. Viani, 1988).
Planificarea mijloacelor și metodelor în această parte trebuie să includă jocuri la
două porți, cu o durată mărită progresiv (diferențiat pentru copii, juniori și seniori), până la
obținerea timpului regulamentar de joc.
În ceea ce privește efortul, pregătirea se caracterizează prin scăderea volumului de
lucru și creșterea intensității, antrenamentele având o durată care scade treptat de la 150-
200 minute la 90-120 minute.
Perioada competițională are o specificitate aparte, având în vedere probleme legate
de participarea echipelor la competițiile oficiale, fus orar, deplasări etc.
Jocurile oficiale importante, fiind numeroase, solicitările competiționale determină
o abordare precisă a planificării antrenamentelor în această perioadă.
În această idee, se urmărește:
 menținerea capacității competiționale a jucătorilor la cel mai ridicat nivel și pe cât
posibil creșterea acesteia;
 creșterea omogenității echipei;
 abordarea specifică pentru unele jocuri oficiale cu miză foarte mare;
 efectuarea unor pregătiri speciale cu jucătorii unor loturi reprezentative, în vederea
realizării de către aceștia a unor performanțe internațional;
 menținerea gradului de sănătate a componenților echipei.
Volumul de lucru este reprezentat de următoarele procente:
 pregătire fizică - 20%;
 pregătire tactică - 15%;
 joc - 40%.
48
În primele două, trei săptămâni ale acestei perioade, caracterul antrenamentelor este
aproape identic cu cel din etapa de pregătire specifică, în sensul scăderii volumului și
creșterii intensității, precum și al menținerii în ciclurile interjocuri a antrenamentelor de
viteză-forță și a celor de rezistență în regim de viteză.
În această perioadă, controlul medical devine un indicator care determină orientarea
antrenamentului și individualizarea acestuia. În timpul antrenamentelor colective, se
folosesc mijloace specifice nivelului de pregătire al jucătorilor care alcătuiesc lotul echipei,
punându-se accentul însă și pe abordarea individuală a unor componente ale
antrenamentului.
Echipele de mare performanță, în perioada competițională, pot desfășura două
antrenamente cu solicitare mare (efort maxim). Aceste antrenamente se vor desfășura fie în
două zile consecutive, fie cu intercalarea unei zile de refacere activă. În general, este bine
ca antrenamentele din această perioadă să se desfășoare la ora jocului oficial, iar pe cât
posibil, echipa să se antreneze măcar o dată pe terenul pe care se dispută meciul.
Perioada competițională în jocul de fotbal, în campionatul intern, cuprinde sezonul
de toamnă (tur) și sezonul de primăvară (retur). Ambele sezoane conțin 13-17 săptămâni
pentru echipele de mare performanță (25-30 de jocuri oficiale - campionat, cupă, competiții
internaționale). Antrenorii acestor echipe trebuie să țină cont și de faptul că pregătesc și
jucători care sunt convocați la diferite loturi reprezentative, având un număr mai mare de
partide jucate în plus față de ceilalți coechipieri.
Pregătirea continuă în această perioadă prin folosirea jocurilor școală, de verificare
sau de pregătire, programate de obicei la mijlocul perioadei din cadrul unui microciclu de
pregătire (de exemplu, dacă meciurile oficiale au loc duminica, meciurile amicale se
programează în zilele de miercuri sau joi) și care pot avea loc săptămânal. Pregătirea se
desfășoară după o modelare integrală, în care elementele tehnico-tactice și fizice sunt
efectuate în condiții de solicitare complexă, caracteristice activității competiționale.
În antrenamente, pregătirea fizică are un caracter de individualizare analitică și de
omogenizare a rezistenței specifice, punându-se accentul pe dezvoltarea capacităților
motrice specifice fotbalului. De asemenea, se vor perfecționa pregătirea tehnică și cea
tactică pentru susținerea activității competiționale, dar se va dezvolta și gândirea tactică pe
fondul unei pregătiri psihologice de concurs optime.
Perioada de tranziție
Această perioadă urmărește refacerea capacității de efort în vederea începerii unui
nou ciclu de pregătire, cu asigurarea fazei de supracompensare pentru efortul viitor.
49
Asigurarea odihnei active în această perioadă se realizează prin reducerea treptată a

efortului față de nivelul acestuia din perioada competițională, eliminarea oboselii fizice și
nervoase, prevenirea surmenajului și menținerea indicilor de pregătire tehnico-tactică.
Durata acestei perioade este influențată de nivelul de pregătire al jucătorilor, de
stadiul în care se află, precum și de ,,distanța” până la momentul reînceperii
antrenamentelor, la copii fiind de aproximativ 6-7 săptămâni, iar la jucătorii de
performanță, de 1-3 săptămâni. Metodele și mijloacele folosite în antrenamente se vor
schimba, dar vor fi orientate spre menținerea capacităților fizice ale jucătorilor, permițând
desfășurarea la un nivel valoric optim a perioadei de tranziție.
3.4.PROGRAMUL DE PREGĂTIRE PROPUS

RECOMANDĂRI METODICE
Ajungând în pragul stabilizării dezvoltării și funcțiilor organismului, tânărul jucător
poate fi supus rigorilor de pregătire specifice senioratului, fiind la limita de trecere într-o
nouă categorie de vârstă.
Recomandăm că în procesul de pregătire să se țină seama de următoarele:
 dezvoltarea calităților motrice se face în continuare vizând prelucrarea unei calități
sau segment, dar mai ales în regimul unor execuții tehnico-tactice;
 viteza și, mai ales, rezistența în regim de viteză, reprezintă de asemenea o
prioritate, ce se recomandă a fi dezvoltate prin mijloace tehnico-tactice, adaptând
metoda cu intervale la specificul pregătirii tinerilor; în mod deosebit acum se
impune atenția cuvenită dezvoltării forței, sub toate formele ei de manifestare,
ținându-se seama de posibilitățile fiecăruia și de nivelul de pregătire. Relația forței
cu celelalte calități motrice trebuie făcută pentru a asigura transferul pozitiv,
folosindu-se cu eficiență metoda în circuit și cu îngreuiere în condițiile respectării
principiilor și regulilor metodice;
 perfecționarea deprinderilor tehnico-tactice specifice funcțiilor și
compartimentelor, este necesar să se facă într-un regim superior de solicitare a
calităților motrice, prin exerciții simple și acțiuni de joc, pregătind simultan
jucătorii în fazele de atac și apărare, în zonele corespunzătoare de joc;
 instruirea tinerilor trebuie să vizeze cunoașterea și însușirea cerințelor tehnico-
tactice în funcțiile principale și secundare de acțiune, din zona proprie și cea
50
învecinată, pentru a participa cu eficiență cât mai mare la ambele momente ale
jocului;
 jucătorii tineri și de perspectivă pentru fotbalul de performanță, de promovare la
echipele divizionare și loturi naționale, trebuie pregătiți pe baza unui program
concret de individualizare;
 la nivelul acestei etape de instruire, jucătorii trebuie să cunoască concepția actuală
de joc, dinamica de desfășurare a acțiunilor ofensive și defensive.
Mijloace pentru consolidarea și perfecționarea pregătirii tehnice

Mijloace pentru consolidarea și perfecționarea tehnicii fără minge
 variante de mers și de alergare, cu opriri și plecări bruște; cu sprint pe distanțe
variate de 3,10,15,20 m - 4x10 serii, p1', I 100%;
 schimbări de direcție - 4x15”, p15”, I 100%;
 căderi și ridicări de la sol - 4x30”, p30”, I 80%;
 sărituri, rostogoliri - 4x30”, p30”, I 85%;
 deplasare în poziție fundamentală - înaltă, medie, joasă (portar) - 3x15 m, p30”, I
100%.
Mijloace pentru consolidarea și perfecționarea tehnicii cu minge
 menținerea mingii în aer prin lovituri alternative cu piciorul, coapsa, capul; după 4-
5 execuții, se va efectua o autopasă, în așa fel încât mingea să poată fi ajunsă prin
sprint înainte de a atinge solul; în continuare se va executa:
a) preluare prin amortizare, urmată de conducere 5 m;
b) preluare prin ricoșare, cu schimbarea direcției de deplasare cu 900;
c) preluare prin amortizare sau prin ricoșare, conducere 5 m și tras la poartă.
Dozare: 4x2', p30”, I 80%;
 2 jucători față în față la o distanță de 10m; unul conduce mingea în viteză, celălalt
se deplasează în întâmpinarea acestuia, executând deposedarea prin atac din față -
alternativ, 4 rep, p30”;
 2 jucători așezați lateral la o distanță de 2 m își dispută mingea care este trimisă de
antrenor între aceștia; jucătorul care intră în posesia mingii încearcă să o protejeze,
iar celălalt execută deposedarea prin atac din lateral - 6 rep, p30”, I 85%;
51
 pe perechi, jucătorii așezați lateral, la o distanță de 2 m; unul dintre aceștia se

deplasează înainte conducând mingea în viteză către poartă, iar celălalt încearcă să
execute deposedarea prin alunecare din spate - alternativ, 6 rep, p30”, I 85%;
 2 jucători aflați în suprafața de pedeapsă; unul protejează mingea de pe loc și din
deplasare de atacul celuilalt - alternativ, 6x30”, p30”, I 85%;
 jucătorii pleacă în conducerea mingii de la 30 m față de poartă, printre 5 jaloane
aflate la 2 m distanță între ele, finalizând cu șiretul plin din afara suprafeței de
pedeapsă – alternativ, 6 rep, p15”, I 90%;
 pase în doi pe 30 m cu schimb de locuri până în apropierea suprafeței de pedeapsă,
unde jucătorul cu mingea o oprește (prin călcare), iar partenerul trage la poartă -
alternativ, 8 rep, p15”, I 90%;
 finalizare cu piciorul și cu capul din centrări de pe ambele părți ale direcției de atac,
cu adversar activ, în condiții de inferioritate și superioritate numerică – 12 rep (6 cu
capul și 6 cu piciorul), p30”, I 90%;
 un jucător centrează din marginea suprafeței de pedeapsă, celălalt aleargă printre 4
jaloane situate la 1m distanță între ele, execută o săritură cu rostogolire înainte
peste o poartă înaltă de 1m și finalizează cu capul și cu piciorul întâmpinând
opoziția unui apărător activ - 10 rep (5 cu capul și 5 cu piciorul), p30”, I 90%;
 jucătorul A aruncă mingea, cu două mâini de deasupra capului, jucătorului C care
se demarcă paralel cu linia de margine; înainte de aceasta, un alt jucător, B, se
demarcă venind către jucătorul A, pentru a atrage atenția apărătorilor; jucătorul C
continuă acțiunea cu finalizare - 6 rep, p15”, I 85%;
 finalizare cu piciorul, din afara suprafeței de pedeapsă pentru prinderea sau
devierea mingii de către portar; se lucrează în ,,torent” – 5 x fiecare, p30”, I 95%;
 centrări de pe părțile laterale ale terenului pentru prinderea sau boxarea mingii de
către portar în suprafața de pedeapsă, în situații de 1x1, 2x2, 3x3, 4x4 - alternativ,
2x10 rep, p10”, I 90%;
 joc cu temă - 2x15', p1', I 90%;
 joc școală - 2x30', p5', I 80%;
 joc de verificare - 2x45', p10', I 100%.
52
Mijioace pentru consolidarea și perfecționarea pregătirii tactice

 din apropierea suprafeței de pedeapsă, unul dintre fundașii centrali transmite
mingea vârfului de contraatac; acesta preia mingea pe direcția de atac, o conduce
până la 20-25 m de poarta adversă și finalizează, fiind urmărit de un apărător activ;
celălalt vârf de contraatac se deplasează în aceeași direcție pentru a primi o
eventuală pasă – 5 x fiecare, p1', I 95%;
 portarul repune mingea cu piciorul și cu mâna la mijlocașul stânga (dreapta), care o
preia și o transmite apoi la unul din vârfurile de atac; acesta va conduce mingea pe
direcția porții adverse, întâmpinând opoziția unui apărător activ, pentru finalizare –
5 x fiecare, p1', I 95%;
 apărătorul interceptează mingea, atât cu capul cât și cu piciorul, după o accelerare
de 20 m și o pasă de-a lungul terenului, executată de la 30 m; mișcarea este
continuă timp de 12-15 rep, p15”, I 95%;
 pe un teren de 50x40 m se execută o conducere rapidă a mingii de la linia de poartă,
de către jucătorul B, care va trage la poartă; acesta finalizează de la 15-20 m de
poartă, după ce a evitat prin dribling pe jucătorul A, care vine în întâmpinarea
acestuia imediat după părăsirea în viteză a liniei de poartă opuse;
 după fiecare execuție, jucătorii se îndreaptă către grupul opus celui de unde au
plecat – 5 x fiecare, p1'30”, I 90%;
 exercițiu tehnico-tactic finalizat cu lovitură succesivă la poartă din dribling,
desfășurat sub formă de joc 1x1, 2x2, 3x3, pe un teren de 30x15 m, prevăzut cu
porți regulamentare apărate de portari; se urmărește o alternare rapidă a sarcinilor
între jucători – 5 x fiecare, 2x5', p1', I 95%;
 pe jumătate de teren, jucătorii dispuși pe perechi; la semnal, jucătorii echipați în
roșu pleacă în sprint, încercând să se demarce de adversarii lor (echipați în
albastru), care vor să facă marcaj - alternativ, 2x2', p30", I 85%;
 jucătorul A execută o conducere a mingii de-a lungul liniei de margine a terenului,
trecând în dribling printre 10 jaloane așezate la distanța de 1,5 m între ele; ajuns la
linia de poartă, acesta efectuează o centrare înapoi la jucătorul B, care încearcă să
finalizeze din suprafața de pedeapsă, fiind marcat de un apărător activ – 10 x
fiecare, p30”, I 85%;
 2 șiruri de jucători sunt situate în dreptul cercului de la centrul terenului, lateral față
de acesta, având în față, la 20 m, câte un apărător activ; din plecări alternative,
53
fiecare jucător trimite o pasă precisă apărătorului care o retransmite, atacantul

trăgând la poarta de la 25-30 m după un dribling executat în viteză – 10 x fiecare (5
cu fiecare picior), p30”, I 90%;
 pe jumătatea terenului, 2 echipe, alcătuite din 4 jucători fiecare (plus portarul), își
dispută mingea încercând să marcheze; cei 4 jucători de câmp, din fiecare echipă,
sunt ajutați în acțiunile lor de doi coechipieri, așezați în exteriorul liniilor laterale
ale terenului - 2x7', p1', I 95%;
 joc la 2 porți apărate de portari, pe un teren de 15x30 m, între două echipe formate
din trei jucători fiecare; jocul se desfășoară din 2- 3 pase, cu marcaj om la om;
golul este valabil numai dacă este realizat din volè sau demivolè, din pasa unui
coechipier - 2x4', p1', I 95%;
 exerciții de perfecționare a jocului de relație 1x1, 2x2, 3x3, 4x4, 5x5, în anumite
zone ale terenului - 5', p1', I 95%;
 exerciții pentru rezolvarea eficientă a unor situații de atac și de apărare în
inferioritate numerică 2x3, 3x4, 4x5 - 5', p1', I 95%;
 joc cu tema - 2x15', p1', I 90%;
 joc școală - 2x30', p5', I 80%;
 joc de verificare - 2x45', p10', I 100%.
Miiloace tehnico-tactice pentru perfecționarea principalelor acțiuni ale jocului (în

condiții de joc)
Exercițiul 1 – perfecționarea șuturilor la poartă
Câte trei șiruri de câte trei jucători fiecare sunt orientate spre cele două porți; pe
rând, fiecare jucător pătrunde în viteză spre poartă driblând apărătorul activ și șutează la
poartă (exercițiul se execută simultan și la cealaltă poartă).
Exercițiul 2 – perfecționarea șutului la poartă
Jucătorii sunt dispuși pe trei grupe de câte 2-3 jucători, în fața lor aflându-se câte un
coechipier puțin lateral la o distanță de 10m, la același nivel aflându-se câte un apărător.
Jucătorul cu mingea pasează precis coechipierului, pătrunde, reprimește mingea, depășește
apărătorul prin cel mai eficient procedeu tehnic, apoi conduce mingea până la distanța
stabilită și finalizează la poartă.
54
Exercițiul 3 - finalizare cu piciorul sau cu capul din centrare

Jucătorul nr. 7 conduce mingea, depășește apărătorul nr. 4 și intră în suprafața de
pedeapsă, aproape de linia de poartă, unde se află un număr egal de apărători și înaintași.
Acesta centrează înaintașului central nr. 8, care, depășind apărătorul nr.3, cu sau fără
preluare, în funcție de distanța față de poartă și reacția apărătorului depășit, șutează la
poartă cu piciorul sau finalizează cu capul. În situația în care înaintașul nr. 8 nu a reușit să
se demarce, centrarea va fi adresată înaintașului nr. 9.
Exercițiul 4 - finalizare cu piciorul sau cu capul din centrare
Înaintașii nr. 8 și 9, simulând intenția de a participa la finalizare, se plasează fiecare
în urma apărătorilor 3 și 5. Înaintașul nr. 7, după ce depășește apărătorul nr. 4 în dribling,
ajungând aproape de linia de poartă și intrând în suprafața de pedeapsă, centrează
înaintașului 8 sau 9, care se demarcă simultan pentru a finaliza cu capul sau cu piciorul.
Exercițiul 5 – perfecționarea șuturilor la poarta în cadrul unor grupuri mici de
jucători
Se execută simultan la ambele porți de către 2 grupe de jucători, în varianta 1, după
ce a primit mingea de la portarul nr.2, jucătorul nr. 1 din șir pătrunde spre poartă,
conducând mingea până în marginea suprafeței de pedeapsă de unde va finaliza.
Exercițiul 6 – perfecționarea șuturilor la poartă în cadrul unor grupuri mici de
jucători
În varianta 2, jucătorul nr. 1 din șir, cu sarcina de apărător la cca 25 m, va acționa
în cele 3 ipostaze schimbând rolul, după ce jucătorul nr. 2 care finalizează la poarta din
marginea suprafeței de pedeapsă îi va lua locul.
jucători
Se poate executa simultan la ambele porți, introducându-se încă un înaintaș pentru
realizarea un-doi-ului. Înaintașul nr. 3 primește mingea de la portarul nr. 2, pe care o
transmite cu preluare sau direct prin deviere jucătorului nr.l venit la sprijin. Se execută un-
doi-ul între acești doi jucători, depășindu-se apărătorul nr. 2, iar acțiunea se încheie cu
finalizare la poarta realizată de către înaintașul nr. 3. După fiecare execuție, rolurile se
inversează.
jucători
Jucătorul nr. 8 pătrunde oblic spre poartă, primește mingea de la jucătorul nr.10, o
transmite cu preluare sau deviere jucătorului nr. 9, care, depășindu-și adversarul direct,
55
pătrunde oblic și șutează la poartă după ce a primit mingea de la jucătorul nr. 8 (aceștia
efectuează schimbul de locuri). După fiecare execuție rolurile se inversează.
jucători
Jucătorii sunt dispuși pe trei grupe, având în fața lor câte un apărător. Antrenorul se
află la mijlocul terenului având un număr mai mare de mingi, începe exercițiul pasând
jucătorului nr. 11 care, după ce și-a depășit adversarul direct, pasează jucătorului nr. 9,
realizând schimbul de locuri. Acesta pătrunde în suprafața de pedeapsă, trăgând apărătorul
direct după el, pentru a crea culoar pentru finalizare jucătorului nr. 8 care primește
centrarea de la jucătorul nr. 11. După fiecare execuție, jucătorii își schimbă grupele.
Exercițiul 10 – perfecționarea finalizării la poartă prin circulație de minge și
jucători
Se desfășoară pe o jumătate de teren la două porți, participând două echipe a câte 6-
7 jucători fiecare. La semnalul antrenorului, unul dintre portari degajează mingea propriilor
jucători, care prin mișcări derutante și prin pase precise pe poziții viitoare își depășesc
adversarii, încercând să finalizeze. În momentul finalizării, celălalt portar își lansează
echipa sa în atac (portarii au în preajma lor un număr mare de mingi).
jucători
Jucătorii sunt dispuși în câte două perechi aflate la distanță mare între ele, o
pereche pe linia suprafeței de pedeapsă și una la linia de centru, care dispune de mai multe
mingi. Fiecare jucător din perechea de la centru pasează puternic și precis
corespondentului de pe linia suprafeței de pedeapsă, care șutează la poartă cu sau fără
preluare. După fiecare execuție jucătorii schimbă locurile între ei.
jucători
Se execută pe jumătate de teren de către 3 șiruri de jucători. Jucătorii din șirul A
încep exercițiul pasând sub forma schimbului de locuri între 3 jucători, jucătorul care
ajunge în marginea suprafeței de pedeapsă și se află în posesia mingii finalizând la poartă.
După un anumit număr de execuții, jucătorii schimbă locurile între ei.
Exercițiul 13 – perfecționarea aruncărilor de la margine
În varianta 1, se simulează aruncarea mingii spre jucătorul nr.11, după care
jucătorul nr. 9 se demarcă primind mingea și o pasează precis jucătorului nr. 11, care prin
învăluire intră în posesia mingii și șutează la poartă cu sau fără preluare.
56
Exercițiul 14 – perfecționarea aruncărilor de la margine

În varianta 2, după executarea aruncării de la margine, jucătorul nr. 4 sprintează
spre suprafața de pedeapsă, primește mingea de la jucătorul nr. 9 și o centrează tot acestuia,
care s-a deplasat între timp în suprafața de pedeapsă și finalizează la poartă.
Exercițiul 15 – perfecționarea loviturilor libere directe
În fața zidului format din 4-5 apărători, trei înaintași execută următoarea schemă:
jucătorul nr. 10 se îndreaptă spre minge simulând șutul la poartă, moment în care jucătorul
nr. 8 pătrunde pe lângă zid, primește mingea de la jucătorul nr. 10 și centrează jucătorului
nr. 9, care efectuează o învăluire și șutează la poartă.
Exercițiul 16 – perfecționarea loviturilor libere directe
În fața zidului, jucătorul nr. 10 simulează șutul la poartă, după care schimbă direcția
de deplasare prin stânga zidului. În acel moment, jucătorii nr. 8 și nr. 10 pătrund simultan,
jucătorul nr. 8 pasează la jucătorul nr. 9, care fără preluare pasează la jucătorul nr. 5, acesta
depășește adversarul, pătrunde și șutează la poartă fără preluare.
Exercițiul 17- perfecționarea loviturilor de la colț
Exercițiul este folosit pentru perfecționarea preciziei loviturilor de la colț, dar și a
șutului la poartă. Jucătorii nr. 9 și 10 stabilesc cu executanții loviturilor de la colț, jucătorii
nr. 7 și 11, locul și direcția aproximativă ale poziției viitoare, în care se vor întâlni cu
mingea pentru a finaliza eficient la poartă.
Exercițiul 18 – perfecționarea loviturilor de la colț
Exercițiul este folosit pentru perfecționarea loviturilor de la colț, dar și pentru
precizia preluărilor sau șuturilor la poartă din volè. Jucătorii sunt dispuși în șir la colțul
terenului, fiecare având câte o minge. Jucătorii nr. 7 și 11 pătrund spre poartă, iar în funcție
de traiectoria mingii trimisă de la colț de jucătorul nr. 10, aceștia execută o preluare sau
șutează din volè la poartă, în apropiere aflându-se coechipierul nr. 9, care încearcă să
blocheze adversarul său direct. Dacă mingea ajunge la jucătorul nr. 5, acesta va devia la
jucătorii nr. 7 sau 11 pentru finalizare cu piciorul sau cu capul.
Structuri de exerciții combinate a capacităților motrice și tehnico-tactice
Exerciții pentru dezvoltarea îndemânării
 exerciții pentru dezvoltarea controlului mingii prin efectuarea diferitelor procedee
tehnico-tactice;
 deplasări variate cu opriri, întoarceri și sărituri, efectuate cu și fără minge (preluări,
conduceri, fente, pase, tras la poartă cu piciorul și cu capul);
 ștafete cu ocoliri și sărituri peste obstacole, cu și fără minge;
57
 exersarea opoziției față de adversar prin împingere cu umărul, interpunerea

corpului pe direcția de înaintare a adversarului (pe grupe de jucători și cupluri);
 exersarea sporturilor ajutătoare (handbal, baschet, cu reguli simplificate și cu
adaptări la specificul jocului de fotbal).
Exerciții pentru dezvoltarea vitezei de execuție
 exersarea diferitelor procedee tehnice (pasa, tras la poartă cu piciorul și capul,
degajare, centrare, deposedare etc.) precedate de porniri din direcții variate;
 folosirea aparatelor tehnice ajutătoare, la semnal și prin deplasare, individual și pe
grupe de 2-3 jucători.
Exerciții cu conținut tehnico-tactic pentru dezvoltarea vitezei de deplasare
 alergare pe distanțe de 20-25 metri și de 30-35 metri, incluzându-se în acestea
procedee tehnico-tactice într-o anumită combinație (preluare, conducere, fente,
deposedări, pase, tras la poartă, centrări etc);
 alergări în serii: 4x10 metri, 3x15 metri, 3x20 metri etc. cu procedee tehnico-tactice
(pauzele vor scădea treptat de la 1'30" la 1');
 jocuri cu teme pe grupe de 3-4 jucători în diferite zone ale terenului, în formații de
atac și apărare.
Exerciții cu conținut tehnico-tactic pentru dezvoltarea forței
 sărituri cu desprindere pe un picior sau pe ambele picioare, de pe loc și din
deplasare, în luptă directă, pentru a trage la poartă sau a pasa;
 după opriri, întoarceri sau sprinturi pe distanțe scurte de 10-15 metri. Se execută
diferite procedee;
 exersarea procedeelor tehnico-tactice pe grupe de 3-4 jucători, precedate de sărituri
variate;
 exersarea repetată, în serii de 10 la 30 ori a lovirii mingii sub formă de: pase,
deschideri, centrări, tras la poartă, degajări, aruncării mingii de la margine sau de
către portar;
 jocuri în condiții de teren îngreunat și echipament suplimentar;
 jocuri cu număr egal și inegal de jucători (la două sau la patru porți mici) cu diferite
teme și folosirea unor centuri sau pieptare cu o greutate variabilă.
Exerciții cu conținut tehnico-tactic pentru dezvoltarea rezistenței în regim de viteză
 alergări în tempouri uniforme 2/4 (8-10 secunde, 800-1200-1600-2000 metri) pe
teren plat sau variat;
58
 alergări în tempouri variabile pe diferite distanțe (20-30-40-50-60 metri) cu pauză

de la 15-30 secunde la un minut și jumătate în diferite combinații;
 sărituri repetate (liber, peste diferite obstacole sau cu lovirea mingii cu capul) cu
pauze între repetări de la 30 secunde la un minut;
 ștafete și jocuri pe distanțe până la 60 metri;
 executarea separată sau înlănțuită a procedeelor tehnice și a unor acțiuni tehnico-
tactice specifice acțiunilor de atac și apărare;
 jocuri cu număr diferit, egal și inegal de jucători, cu sarcini de joc în atac și apărare
și în condiții îngreunate.
Structuri de exerciții cu conținut tehnico-tactic
 mijloace pentru perfecționarea procedeelor tehnico-tactice, sub forma exersării,
individuale și pe grupe de jucători;
 exerciții individuale și pe grupe de jucători sub formă de acțiuni simple și complexe
de joc, pe compartimente și funcții, în regim de îndemânare, viteză, forță și
rezistență în regim de viteză;
 exerciții pentru perfecționarea procedeelor tehnico-tactice specifice liniilor și
funcțiilor în atac și apărare, în condiții apropiate de joc si de joc;
 exersarea tacticii individuale de apărare și atac (marcaj, tatonare, recuperarea
mingii, demarcare, depășire individuală, tras la poartă) în regim de calități motrice
(viteză, rezistență în regim de viteză, detentă, echilibru, îndemânare și forță) în
zonele principale și secundare;
 exersarea tacticii colective de atac și apărare (combinația tactică, pregătirea și
finalizarea atacului, schemele tactice la fazele fixe, formele de atac - combinativ,
rapid - contraatac - plasamentul, dublajul, presingul, forme de apărare - om la om,
în zonă, combinată - forme speciale de apărare - apărarea aglomerată, apărare cu
jucător libero – acțiuni de apărare la momentele fixe ale jocului).
59
Chiorpec Leontin_________________________________________________Concluzii
CONCLUZII
Acest studiu scoate în evidență importantul rol pe care îl are pregătirea fizică și
tehnico-tactică a jucătorilor de fotbal, folosind mijloacele specifice de antrenament.
Aplicarea în practică a acestor mijloace este necesară deoarece foarte multe cluburi,
chiar și cele din diviziile superioare, nu se ocupă suficient de pregătirea fizică a jucătorilor.
Este necesar să se aibă în vedere că pentru a ajunge la performanțe ridicate în
domeniul sportiv, trebuie lucrat specific cu jucătorii de la vârste mici 10-12 ani, cel târziu
14 ani.
Pregătirea se va face pe etape bine stabilite la început (în primii ani), punându-se
accentul pe viteza de reacție și execuție, îndemânare, mobilitate, apoi trecându-se la
dezvoltarea forței și rezistenței.
Procesul de instruire trebuie etapizat de o manieră care să corespundă nevoilor
metodice impuse de obiectivele finale, de modele.
În primele stadii ale proceselor de instruire, ponderea cea mai mare trebuie să o
aibă metoda globală, adică exersarea jocului integral sau ale elementelor sale componente.
Pe măsură ce ne apropiem de stadiul de perfecționare, metoda analitică primește o
importanță din ce în ce mai mare.
Pentru a asigura un proces instructiv-educativ care să răspundă la toate imperativele
științei antrenamentului sportiv este necesară cunoașterea particularităților de vârstă, sex și
nivel de pregătire al fiecărui copil și junior, precum și implicațiile acestora asupra
conținutului și metodologiei pregătirii.
Abordarea componentelor antrenamentului, metodologia folosită, dinamica
efortului aplicată în diferite etape și cicluri de pregătire, precum și organizarea și
desfășurarea lecțiilor de antrenament trebuie să fie strict adaptate la particularitățile de
vârstă a diferitelor subsisteme, pe de o parte, și îndreptate spre realizarea obiectivelor
intermediare, pe de altă parte.
Parcurgând această cale metodică, se va putea asigura o instruire complexă,
multilaterală și în deplină concordanță cu nevoile de perspectivă ale fotbalului de mare
performanță.
60
Chiorpec Leontin_________________________________________________Bibliografie
BIBLIOGRAFIE
1.Bădău, D. (2006), Ambidextria în activitatea motrică, Brașov: Editura Universității

Transilvania;
2. Bădău, D. (2010) Evaluarea motrică și somato-funcțională, Brașov: Editura
Universității Transilvania;
3. Bădău, D. Paraschiv, F. (2007) Jocurile sportive - Teorie și metodică, Brașov: Editura
Universității Transilvania;
4. Bădău, D. (2010), Metodica disciplinei sportive - Fotbal, Brașov: Editura Universității
Transilvania;
5. Bota, C. (1994), Fiziologia educației fizice și sportului, București: M.T.S.;
6. Cârstea, Gh. (1990), Planificarea procesului de educație fizică școlară, București:
A.N.E.F.S.;
7. Cârstea, Gh. (1999), Educație fizică - fundamente teoretice și metodice, București:
Editura Petru Maior;
8. Cojocaru, V. (2002), Fotbal de la 6 la 18 ani. Metodica pregătirii, București: Editura
Didactică și Pedagogică;
9. Cojocaru, V. (2000), Strategia pregătirii juniorilor pentru fotbalul de înaltă
performanță, București: Editura Axis Mundi;
10.Colibaba-Evulet & D., Bota I. (1998), Jocuri sportive - teorie și metodică, București:
Editura Aldin;
11.Dragnea, A. (1996), Antrenamentul sportiv, București: Editura Didactică și Pedagogică;
12.Dragnea, A. & Mate-Teodorescu, S. (2002), Teoria sportului, București; Editura FEST;
13.Dragnea, A., Bota, A., Teodorescu, S., Stănescu, M., Șerbănoiu, S. & Tudor, V. (2006),
Educație fizică și sport - Teorie și didactică, București: Editura FEST;
14.Galeano, E. (2006), Fotbalul, lumini și umbre, București: Editura LOGOS;
15.Lupu, E. (2007), Metodica predării educației fizice și sportului, București: Editura
Institutul European;
16.Mihăilescu, L.E. (2006), Îndrumar de lecții practico-metodice, Pitești: Editura
Universității din Pitești;
17.Miu, Șt. (2001), Fotbal. Specializare, București: Editura Fundației România de Mâine;
18.Motroc, I. (1994), Fotbalul de la teorie la practică, București: Editura Rodos;
19.Motroc, I. (1996), Fotbalul la copii și juniori, București: Editura Sport Turism;
61
Chiorpec Leontin_________________________________________________Bibliografie
20.Paraschiv, F. (2006), Teoria și metodica educației fizice și sportului, Brașov: Editura

Omnia Uni SAST;
21.Rață, G. (1997), Bazele generale ale antrenamentului atletic, Bacău: Editura Plumb;
22.Stoica, M. (2000), Capacitățile motrice în atletism, București: Editura Printech;
23.Tatu,T. & Plocon, E. (2001), Atletism, București: Editura Fundației România de Mâine;
24.Tatu,T. (1983), Teoria și metodica atletismului (vol I), București: IEFS;
25.Teodorescu, S. (2006), Antrenament și competiție, București: Editura Moroșan;
26.Teodorescu, S. (2007), Periodizare și planificare în sportul de performanță, București:
Editura Moroșan.
62

Lucrare Licenta

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrare Licenta

Titlu original:

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

ASPECTE METODICE PRIVIND

1.1. GRADUL DE ACTIVITATE AL TEMEI

 100-170 acțiuni în efort maximal și submaximal;

1.2. MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI

2.1. PARTICULARITĂȚILE DE VÂRSTĂ ALE JUNIORILOR U18 ȘI

fiecare categorie de copii. După criteriile morfofuncționale, vârsta școlară poate fi

2.2. EFORTUL ÎN JOCUL DE FOTBAL

Prin urmare, efortul este diferit cantitativ și calitativ, depinzând de:

2.3. PRINCIPII ŞI TACTICI SPECIALE ÎN ATAC

Tactici speciale în atac:

2.4. MODELUL JOCULUI ȘI AL JUCĂTORULUI JUNIOR U18

3. construcției psihologice. Aceste elemente se realizează printr-o muncă de creație ce

 precizarea în conținutul programelor de antrenament (cicluri, etape), a unor cerințe

2.5. SPECIFICUL ANTRENAMENTULUI LA JUNIORI U18

 perfecționarea deprinderilor tactice specifice jocului fără minge, prin deplasări

2.6. PRIORITĂȚI ÎN ANTRENAMENTUL JUNIORILOR U18

 dezvoltarea forței de lovire cu piciorul și capul, pentru portari, prinderea și

3.1. CONȚINUTUL TACTIC AL ANTRENAMENTULUI

Etapele pregătirii practice sunt următoarele:

JOCUL PE FAZĂ - reprezintă un mijloc tactic deosebit de important în jocul actual,

funcție de simțul de anticipație al jucătorului și de viteza de reacție și deplasare,

Însușirea și respectarea în timpul jocului a cunoștințelor teoretice și deprinderilor

spațiul respectiv. Cu obligația ca în cazul când situația impune, să-și părăsească

Dezavantajele apărării combinate:

3.2. CONȚINUTUL TEHNIC AL ANTRENAMENTULUI

Viteza - în execuția procedeelor tehnice se obține prin rapiditatea mișcărilor în sine,

Alergarea în jocul de fotbal

Săriturile fotbalistului se deosebesc de cele din atletism, în primul rând datorită

 se explică componentele importante ale mișcării;

Totodată, se vor folosi condiții ușoare de execuție a procedeelor tehnice,

 exersarea paselor în doi, în mai multe serii de repetări intercalate cu observații și

La acest nivel se recomandă următoarea succesiune, pentru perfecționarea

3.3.PERIODIZAREA ANTRENAMENTULUI ÎN FOTBAL

În scopul îndeplinirii obiectivelor, perioada pregătitoare se împarte în două etape,

parte a etapei de pregătire specială, se va insista pe tehnica jocului cu minge, pe

Asigurarea odihnei active în această perioadă se realizează prin reducerea treptată a

3.4.PROGRAMUL DE PREGĂTIRE PROPUS

Mijloace pentru consolidarea și perfecționarea pregătirii tehnice

 pe perechi, jucătorii așezați lateral, la o distanță de 2 m; unul dintre aceștia se

Mijioace pentru consolidarea și perfecționarea pregătirii tactice

fiecare jucător trimite o pasă precisă apărătorului care o retransmite, atacantul

Miiloace tehnico-tactice pentru perfecționarea principalelor acțiuni ale jocului (în

Exercițiul 3 - finalizare cu piciorul sau cu capul din centrare

Exercițiul 14 – perfecționarea aruncărilor de la margine

 exersarea opoziției față de adversar prin împingere cu umărul, interpunerea

 alergări în tempouri variabile pe diferite distanțe (20-30-40-50-60 metri) cu pauză

1.Bădău, D. (2006), Ambidextria în activitatea motrică, Brașov: Editura Universității

20.Paraschiv, F. (2006), Teoria și metodica educației fizice și sportului, Brașov: Editura

S-ar putea să vă placă și