Câteva aspecte sau referinţe teologice cu privire la raporturile dintre drept, dreptate şi

religie

Preambul sau prolog la partea I

Dreptul nu este un fenomen de sine stătător, el variază în raport cu dezvoltarea

societăţii, cu gradul de civilizaţie al acesteia și împreună cu celelalte ştiinţe sociale.
De-a lungul istoriei şi existenţei sale, între drept şi religie, două dintre marile forțe ce au
modelat lumea și societatea umană încă de la zorii apariției acestora, a existat o legătură
inevitabilă şi indisolubilă.
Atât dreptul cât şi religia îşi au originea în necesitatea unor reguli, a unor norme care să
reglementeze conduita oamenilor în societate. Cele două fenomene sunt creaţia oamenilor, îşi
au originea şi existenţa în credinţa într-un sistem mistic al puterii divine, superioare oricăror
altor puteri.
Normele religioase şi normele juridice au fost la început identice, însă odată cu trecerea
timpului ele s-au diferenţiat, nu însă într-un mod totalmente antagonic. Diferenţierea sau
deosebirea acestora este dată, aşa cum va rezulta din analiza pe care o vom face în acest sens,
în primul rând de natura raţiunii specifice fiecăreia.
Ca normă şi spiritualitate, ce are drept centru de greutate fiinţa umană, dreptul se
interferează cu religia, în grade diferite, în existenţa sa temporală şi spaţială, dobândind când
un conţinut profund religios când, din contra, un conţinut absolut ateist, independent şi
delimitat de religie.
În literatura de specialitate s-au exprimat poziții diverse: de la dizolvarea dreptului în
religie, la separarea lor radicală, înregistrându-se însă și opinii intermediare.
În linii mari, putem aprecia apriori că autoritatea ordinii juridice are la bază originea
divină şi caracterul sacru al regulilor de drept.
Autoritatea dreptului, în general, cât şi a normelor de drept în special, se bazează pe trei
categorii de forţe, respectiv: pe forţa materială, pe forţa raţiunii și pe forţa mistică. Forţa
mistică este forţa bazată pe sentimentul, pe credinţa că respectarea unei reguli de conduită
reprezintă respectarea unei porunci divine.
Legătura dintre drept şi religie este dată în primul rând tocmai de faptul că cele două
instituţii au la bază sentimentul mistic.
Un alt aspect ce diferențiază cele două sisteme normative, religios și juridic, are în
vedere elementele de fond între care se stabilește relația. Preceptele religioase privesc, chiar și
la nivelul sancțiunii, raportul omului cu divinitatea, pe când cele juridice au în vedere relația
individului cu grupul social, care îl și sancționează de altfel.
Afirmarea principiului laicității dreptului, care e tot o normă juridică și care urmează a
fi interpretată ca atare, este astăzi înțeleasă într-un sens pacificator. Laicitatea nu înseamnă
negarea libertății credinței sau a religiei, ci recunoașterea acestei libertăți, cu consecința
separării statului de biserică, a spațiul politic de cel religios. Laicitatea înseamnă neutralitatea
autorităților, inclusiv în ceea ce privește învățământul, față de diversitatea de credințe
religioase și implică toleranță religioasă.
Deși astăzi este indiscutabil că între drept și religie nu mai există aproape nici un raport
formal, între cele două se păstrează o legătură latentă, prin substratul lor comun mistic. Astfel,
respectarea dreptului, chiar și a celui laic, se bazează nu numai pe raționament și observație, ci
și pe sentiment și intuiție (Al. Vallimărescu le numește "sentiment mistic").
Pe aceeași idee, alți scriitori sunt de părere că dreptul nu este doar cunoaștere ci și
credință, chiar dacă la ea nu aderăm toți, cel puțin nu cu aceeași convingere. "Dreptul se caută
mereu în tot ceea ce-l determină și-l califică: divinitatea, natura, rațiunea, timpul."

1
 Despre evoluţia dreptului în raport cu religia

Cea mai veche doctrină religioasă este animismul care înseamnă credinţa în spirite şi în
suflete (animus = suflet), principalele forme de manifestare fiind cultul morţilor şi cel al
fenomenelor naturale. Animismul constituie, în concepţia lui E. B. Taylor, „baza religiei, de la
cea a sălbaticilor, la cea a popoarelor civilizate”.
Prima mare religie monoteistă o reprezintă iudaismul, bazată pe alianţa dintre Iahve
(Iehova) - Dumnezeu şi poporul ales, răspândită în bazinul mediteranian cu aproape 100 de ani
înainte de Hristos (poporul evreu se consideră poporul ales). Ierusalimul este considerat primul
oraş în care a apărut religia creştină, aproximativ în anul 30 d.Hr., religie legată organic de
persoana, viaţa şi moartea lui Hristos (Isus din Nazaret, Regele Iudeilor).
În galeria marilor religii se găsesc: hinduismul în India, Budismul - China, islamismul
ţările arabe, fiecare cu o istorie fascinantă; acestea au configurat dreptul societăţilor în întreaga
lor istorie, rămânând şi astăzi la baza culturilor din zonele geografice amintite.
La egipteni faraonul (regele) era considerat un zeu, un nemuritor: el este cel mai bun, cel
mai drept, atotştiutor şi desăvârşit în judecata şi hotărârile pe care le ia. Puterea lui de monarh
derivă din caracterul său divin. Zeul suprem l-a delegat să conducă ţara şi să stăpânească
pământul. El este şeful suprem al cultului religios. Dreptul egiptean antic şi-a extras normele din
prescripţiile religioase: el este considerat de origine divină, reprezentând poruncile divinităţii.
În timpul imperiului persan, dreptul este inspirat de zeul suprem Ahura Mazda.
Este important de precizat faptul că atunci când s-a constituit, instituţia Bisericii Creştine
nu a creat un drept, pentru că acesta exista deja - era dreptul roman care se aplică tuturor
cetăţenilor de pe întreg cuprinsul imperiului (Legea celor XII table - sec. V î.Hr.). Religia
creştină apărută după această dată, a preluat norme şi concepte din legea romană. Armata
romană a răspândit Evanghelia în întreaga lume antică, Imperiul Roman asigurând mediul politic
prielnic pentru răspândirea creştinismului. Istoria consemnează că armata romană a facilitat
creştinarea populaţiei autohtone din Dacia şi alte teritorii ocupate (iar după anul 300, Sfântul
Andrei).
Religia creştină a constituit componenta fundamentală a Imperiului Bizantin: religia a
fost factorul catalizator al popoarelor ce trăiau între graniţele imperiului, ea fiind decretată
religie de stat în anul 392 de către împăratul Theodosius, consecinţa fiind numirea împăratului ca
şef politic religios al imperiului.
Dacă este să facem o introspecție analitică din perspectivă istorică asupra evoluției
dreptului (incluzând toate sferele de cuprindere ale acestuia - rol, funcție, normă, loc în cadrul
vieții sociale, etc.) în interdependență cu religia, atunci putem pleca de la punctul de vedere
legitim că în lumea antică, la vremea când s-a cristalizat noțiunea de drept, nu se făcea distincție
între normele religios - morale și cele juridice, fiindcă ambele erau considerate a fi rezultatul
aceleiași voințe divine, iar conținutul lor nu făcea altceva decât să exprime în precepte moral-
religioase această "voluntas Dei", impusă ca "lex vitae" (normă de viață).
Apoi, trebuie reținut faptul că, în epoca veche, la romani, legile au îmbrăcat un veșmânt
religios atât ca expresie lingvistică, cât și în privința conținutului lor. Într-adevăr, în epoca
veche, până și instituțiile juridice, precum contractele, erau încheiate în formă religioasă. De
pildă, "... forma pe care au îmbrăcat-o convențiile pentru a deveni contracte a fost cea
religioasă... Cele mai importante contracte în această formă sunt "sponsio" (promisiunea)
religioasă și jusiurandum liberti" (jurământul dezrobitului)”.
Inițial, și dreptul internațional (jus gentium) a avut un caracter religios. Se știe, de pildă,
că la romani, problemele internaționale intrau în competența senatului și a unui colegiu
sacerdotal (colegiul fetialilor), condus de un "pater patratus", "care avea un rol deosebit în
tranșarea diferendelor, declanșarea războiului, încheierea păcii, a tratatelor de alianță, după un
anumit ritual. Fetialii aplicau normele cuprinse într-un cod cu caracter religios, denumit jus
fetiale, cuprinzând primii germeni ai dreptului internațional".

2
 Un amplu proces de desacralizare a societății romane, și, pe cale de consecință, o
delimitare între jus și fas a avut însă loc după alungarea ultimului rege și instaurarea republicii,
abia în anul 509 î.e.n. Ca o consecință imediată, "pontifex maximus" și-a pierdut în mare parte
atribuțiile de ordin politic. S-a afirmat de asemenea că "... în concepția romanilor primitivi, rurali
și superstițioși, cultul legilor figura alături de cultul zeilor, a căror bunăvoință era invocată
pentru buna desfășurare a raporturilor sociale". Evident că nu se poate vorbi de un cult al legilor,
și cu atât mai puțin de un cult paralel - al legilor și al zeilor - ci doar de o sacralizare a legilor.
Caracterul lor sacru deriva din cultul adus zeilor, care erau considerați sursa însăși a legilor, de
unde și obligativitatea observării și aplicării lor ca porunci divine.
Așadar, în epoca veche, nu putem vorbi de o așa-zisă "confuzie", fiindcă, atunci, toate
legile divine și omenești erau considerate ca hotărâte sau izvorâte din voința divinității, de unde
și sintagma uzuală la vremea aceea: "fas est", adică este permis (de zei) sau îngăduit de legi.
În anul 449 î.e.n., au fost publicate "leges XII tabularum" (legile celor XII Table) gravate
în table de bronz, ele au fost fixate la vedere. Așadar, de-abia de la această dată am putea vorbi
de o distincție între ceea ce este permis sau îngăduit de zei și ceea ce nu este permis de lege (per
legem non licet), deși orice act de supunere față de voința legiuitorului roman înseamnă încă o
supunere față de voința Divinității.
Trebuie de asemenea învederat și faptul că această lege pe care se sprijină impresionantul
edificiu al dreptului roman, nu a fost abrogată niciodată. Din punct de vedere formal, ea a fost în
vigoare timp de 11 secole.
Sensul inițial pe care îî exprimă noțiunea de "lex", adică de supunere față de voința
zeilor, a fost într-adevăr exprimată și materializată de legiuitor și în epoca imperiului (27 î.e.n. -
565 e.n.), când, cel puțin în epoca principatului (27 î.e.n. și 284 e.n.), întreaga putere a fost
concentrată în mâinile împăratului, conducătorul autocrat al statului, cel "sfânt" (Augustus),
venerat în virtutea alegerii sale prin voința zeilor. De altfel, în această perioadă, deși senatul și
vechile magistraturi supraviețuiesc, "ele nu sunt altceva decât un paravan în spatele căruia se
camuflează monarhia", instituție pe care romanii de odinioară o considerau - ca și alte popoare
din vremea respectivă - voită de Divinitate, de unde deci și legea dictată de aceasta nu era
finalmente altceva decât expresia voinței divine.
De o reală distincție între "fas" și "lex", nu putem vorbi decât de-abia din secolul al IV-
lea, când religia creștină devine religia Imperiului roman (anul 380). Împăratul a continuat să fie
însă considerat "Unsul lui Dumnezeu" (cf. can. 69 Trulan) până la prăbușirea Imperiului Roman
de Răsărit (bizantin), în anul 1453, de unde și ipostaza, care a fost dealtfel preluată în toate
statele din Europa, inclusiv la români, că legile au continuat să fie emise în numele Divinității și
al legiuitorului, alias, împărat, domnitor, principe, etc.
Măcar și din aceste succinte precizări istorice ne putem așadar da seama că este
impropriu a vorbi de o așa-zisă "confuzie" între "drept" și "morală", fiindcă, despre un adevărat
divorț între sacru și profan nu putem vorbi decât în epoca modernă, dar, și atunci, acesta a fost
parțial, și nu pretutindeni. Că el nu s-a consumat în totalitatea lui, ne-o arată până astăzi practica
pe care o întâlnim în unele săli de tribunal din Europa sau America, unde jurământul pe Biblie
sau în numele Divinității este o realitate. Deviza, "In God we trust", certifică și ea aceeași
credință într-un Legiuitor Suprem. Dreptul modern, fără a mai fi profund religios, nu renunţă la
mijloacele prin care sentimentul religios îl ajută în realizarea lui. Un asemenea mijloc este
jurământul judiciar.
În primul rând trebuie să precizăm că norma juridică din perspectiva antichității spațiului
greco-roman era o exprimare veridică a concepției acestor popoare despre ideea de drept, și, ipso
facto, a concepției lor despre raportul dintre divinitate și om. De altfel, gândirea romanilor
despre drept a fost chintesențiată în acele rostiri despre natura și rostul dreptului, exprimate de
jurisconsulți în acele formule lapidare și concise, unice, care adeveresc de fapt că, pentru ei,
principiile dreptului și ale moralei își au un izvor comun. Această realitate ne-o confirmă atât
Celsus, cât și Ulpianus. Pentru Celsus, conform căruia "jus est ars boni et aequi" (dreptul este
arta binelui și a echității), cuvântul drept are atât un sens moral, cât și juridic. De asemenea,
pentru Ulpian, principiile dreptului roman se îngemănează - în rostirea sau definirea lor - cu cele
de natură morală în mod organic. Într-adevăr, pentru el, "Juris praecepta sunt haec: honeste
vivere, alteram non laedere, suuiti cuique tribuere" (principiile dreptului sunt acestea: a trăi în
3
mod cinstit, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său). Or, pentru a distinge între ceea ce
este drept și nedrept - atât conceptual, cât și faptic - presupune întâi de toate a avea o concepție
bine definită despre ceea ce este moral și imoral, bun și rău, permis și nepermis etc, adică în
conformitate cu preceptele legii morale naturale.
Vedem, așadar, că și din această definiție a lui Ulpianus trebuie să reținem această
legătură organică, intrinsecă, care există între legea morală și legea juridică, și de care trebuie
ținut seama atunci când evaluăm sau judecăm fapta umană, și nu să o raportăm doar la aspectul
ei social.
Odată cu creşterea şi mobilitatea populaţiei, cu formarea de clase sociale, a apărut
necesitatea elaborării de acte şi proceduri necesare pentru cei care nu erau consideraţi cetăţeni
romani, fapt ce a dus la pierderea caracterului religios al acestora. Dacă dreptul privat se
eliberează treptat de religie, dreptul public rămâne în continuare strâns legat de aceasta.
Funcţiile publice rămân sub protecţia religiei, iar cele mai importante acte publice se fac
sub auspiciile zeilor a căror voinţa era interpretat după cum dictau interesele politice ale vremii.
Împăraţii romani şi-au luat titlul de divus = divin, iar consulii şi împăraţii erau investiţi de Senat
cu putere în numele divinităţii.
Creştinismul a dat o grea lovitură acestui regim, acesta fiind prima religie care s-a
dezintegrat de drept, în perioada în care creştinii au luptat împotriva persecuţiilor. Cu timpul însă
religia tinde să se confunde cu dreptul, iar monarhii şi Papii justificau autoritatea prin voinţa lui
Dumnezeu.
Firește, normele morale nu au o valoare juridică, și nici nu operează prin măsuri
coercitive (de constrângere). Și, totuși, ele au un caracter obligatoriu până și în dreptul
internațional, fiind adeseori respectate sub presiunea opiniei publice.
Principiile legii morale influențează de altfel toate ramurile dreptului - internațional,
civil, penal etc. De pildă, "morala internațională" - indiferent pe ce principii religioase ar fi ea
construită (mozaice, budiste, creştine, islamice etc.) - "influențează dreptul internațional, în
sensul că tot mai multe reguli ale moralei și echității, fiind respectate de state, au îmbogățit
dreptul internațional, transformându-se în reguli ale sale. Încălcarea regulilor moralei și echității
exercită, dimpotrivă, o acțiune negativă asupra dreptului internațional. Invers, respectarea
dreptului internațional - scrie prof. I. Diaconu - asigură promovarea unui element de
moralitate în relațiile dintre state, în care și valorile morale, chiar neprotejate prin norme de
drept, sunt respectate".
Deşi influenţa religiei s-a manifestat și în perioada Evului mediu şi epocii moderne în
special asupra dreptului public, anumite instituţii de drept privat (căsătoria, testamentul) s-au
bazat pe religie, pe considerente morale şi de esenţă religioasă.
Este deja cunoscut că evoluţiile raporturilor dintre drept şi religie nu au fost rectilinii. De
asemenea, aceste faze nu reprezintă decât raporturile trecătoare între drept şi religie, ca instituţii
formale. Treptat însă, instituţiile se laicizează, se realizează demarcarea mai mult sau mai puţin
pronunţată între funcţiile şi instituţiile religioase şi laice. Astăzi este indiscutabil că între drept şi
religie nu mai există aproape nici un raport formal, temporalul şi spiritualul îşi au fiecare
domeniile lor. În toate țările dezvoltate Biserica este fundamental separată de stat.
Şi totuşi între drept şi religie există încă o strânsă legătură. Există, am putea zice, o
legătură reală. Dacă între cele două discipline a existat multă vreme - şi mai există şi azi într-o
anumită măsură - o legătură şi chiar o confuzie, azi legătura se prezintă sub alte aspecte. Nu mai
avem o legătură de la autoritate la autoritate, de la instituţie la instituţie, ci o legătură latentă,
confuză prin substratul lor, sentimentul comun, mistic.

Raporturile dintre drept, justiţie, dreptate, religie, etică şi morală

Perspectiva analizată până în prezent poate induce însă necesitatea de a formula o

întrebare fundamentală - ce este dreptul?
Dreptul l-am definit ca: totalitatea normelor care se impun oamenilor în societate, şi
sancţionate la nevoie de forţa materială.
Dar religia ce este? „Religia, scrie E. Durkheim, este un sistem solidar de rituri şi
credinţe, relativ la lucruri sfinte, care unesc într-o comunitate morală, numită biserică, pe toţi cei
4
care aderă la ele”.
Cu alte cuvinte şi dreptul şi religia se caracterizează prin două elemente: norme şi
procedee de manifestare şi valorificare a lor, care poartă numele de rituri în religie, de procedură
în drept. Şi este şi natural să fie astfel, dreptul, așa cum am arătat deja, derivând în mod direct
din religie, iar tehnica lui fiind opera corpului sacerdotal în vechime.
În Biblie noţiunea de Torah (nomos sau lex, pentru versiunile greacă şi latină), având
sens apropiat noţiunii de drept, apare sub forma unei legislaţii, a unui comandament al lui
Dumnezeu, diriguitor pentru conduita indivizilor.
„Cele 10 porunci” cuprind reguli ordonate de divinitate, care sunt prezente astăzi în
legislaţiile moderne - „Să nu ucizi”, „Să nu preacurveşti”, „Să nu furi”, „Să nu mărturiseşti
strâmb împotriva aproapelui tău” - iar încălcarea lor se transformă în fapte sancționate penal.
După cum am menţionat, atât dreptul cât şi religia îşi au originea în necesitatea unor
reguli, a unor norme care să reglementeze conduita oamenilor în societate.
Cele două fenomene sunt creaţia oamenilor, îşi au originea şi existenţa în credinţa în
sistemul mistic al puterii divine, superioare oricăror altor puteri.
Normele religioase şi normele juridice au fost la început identice, însă odată cu trecerea
timpului s-au diferenţiat. Diferenţierea acestora este dată în primul rând de natura raţiunii
specifice fiecăreia.
Se consideră că autoritatea ordinii juridice are la bază originea divină şi caracterul sacru
al regulilor de drept.
Autoritatea dreptului, în general, şi a normelor de drept în special, se bazează pe trei
categorii de forţe, respectiv: pe forţa materiala, pe forţa raţiunii și pe forţa mistica.
Forţa materială (forţa fizică) este elementul specific şi indispensabil dreptului, care îi
conferă autoritate exclusivă.
Cu toate acestea, se apreciază că forţa materială a dreptului este eficientă numai cu
referire la o categorie mai restrânsă de persoane, marea clasă a acestora (majoritatea) fiind
reprezentată de cei ce acordă sprijinul moral dreptului, prin subordonarea la dispoziţiile sale.
Relaţia dintre drept şi religie continuă să fie şi în zilele noastre importantă. Între regulile
de drept şi preceptele religioase există numeroase puncte de contact, zone care se suprapun,
asemănări, deosebiri şi influenţe reciproce. Logic, cele două discipline sociale şi umane sunt
distincte.
Dreptul reglementează raporturile sociale dintre oameni. Religia se ocupă de relaţiile
dintre oameni şi divinitate, raporturi extrasociale şi extrasenzoriale.
Dreptul este un ansamblu de norme juridice, în timp ce religia este un ansamblu de rituri,
ritualuri şi credinţe cu privire la reprezentare şi supunere faţă de Dumnezeu, care unesc pe toţi
cei care aderă la ele.
În drept, procedeele de valorificare a normelor juridice se numesc proceduri juridice, iar
în religie, procedeele de manifestare şi valorificare a normelor religioase se numesc rituri.
În realitate, există asemănări şi contracte frecvente între drept şi religie. Religia, ca şi
dreptul, este un sistem normativ (chiar dacă el nu este numai normativ).
Mai mult, normele religioase au aceeaşi plasticitate, aceeaşi aptitudine de a consacra un
comandament social, căruia îi dau forţa pe planul conştiinţei, ceea ce le conferă, un statut de
„neutralitate”, în raport cu valorile sociale, pe care le reglementează.
Religia are o capacitate de absorbţie aproape indefinită, este în puterea sa de a sacraliza o
categorie de reguli, de a transforma obiceiurile în rituri sau gesturile obişnuite în gesturi rituale.
Există zone în care religia şi dreptul se suprapun, ceea ce explică de ce uneori frontierele dintre
ele sunt indecise. Există religii legaliste şi drepturi religioase. Un mare număr de religii impun
credincioşilor lor respectarea regulilor sociale şi a regulilor juridice. Religiile confirmă sau
infirmă valorile care le cuprinde dreptul pozitiv. Religia cuprinde un cadru juridic, în care sunt
transmise principalele prescripţii ale dreptului, ce apreciază că trebuie respectate de credincioşii
săi şi invers, există sisteme de drept, evident religioase: dreptul talmudic, dreptul musulman sunt
considerate ca forme relevante de drept religios, pe când dreptul canonic este o formă atenuată,
fiind privit ca un drept pozitiv al bisericii creștine, făcând parte din familia sistemelor de drept
născute din dreptul roman.
Pe de altă parte, dreptul, practica judecătorească şi doctrina juridică conţin şi elemente
5
religioase care evidenţiază legătura dintre drept şi religie. Este suficient să ne referim la dreptul
familiei care cuprinde elemente religioase sau la dreptul procesual, în care se reglementează
mărturia în faţa instanţei prin depunerea unui jurământ ce se încheie cu formula religioasă „Aşa
să- mi ajute Dumnezeu”. În timpul jurământului, martorul ţine mâna pe cruce sau pe biblie.
Raporturile dintre drept şi religie variază după religia şi dreptul intern la care se referă. În
România, regulile religioase nu sunt reluate de drept, dar nici nu sunt ignorate.
Dreptul nostru, ca şi dreptul altor state cuprinde norme care au în vedere faptul religios,
ca de exemplu cele 10 porunci din Decalog, ce se regăsesc aproape în toate legislaţiile.
Constituţia României admite celebrarea căsătoriei religioase, după oficierea căsătoriei
civile. Art. 29 din Constituţie dispune că libertatea credinţelor religioase nu poate fi îngrădită
sub nici o formă.
Această libertate are drept consecinţă, libertatea de a înfiinţa culte şi asociaţii religioase,
precum şi de a exercita aceste culte în formele prevăzute de statutele şi canoanele proprii, pe
temeiul prevederilor Legii nr. 489/2006, privind libertatea religioasă şi regimul general al
cultelor.
Cultele se bucură de autonomie religioasă şi de sprijinul statului, ceea ce le conferă
independenţa, intervenţia statului fiind justificată numai atunci când s-ar aduce atingere valorilor
garantate prin Constituţie. Laicitatea statului este expresia libertăţii credinţelor şi a separării
statului de biserică, fără a se dispune de societate.
În zilele noastre, religia continuă să aibă un rol important în promovarea şi respectarea
normelor juridice, prin influenţa educativă ce o exercită asupra credincioşilor. Desigur, dreptul
conţine şi norme care contrazic preceptele religioase ca de exemplu, acceptarea legitimei apărări,
deşi religia promovează toleranţa, sau a divorţului şi avortului, respinse de unele credinţe
religioase. Din acest motiv, aparent necesar când se studiază dreptul, trebuie să se examineze şi
corelaţia lui cu religia şi, înţelegându-i dimensiunile reale, să fie valorificate în interesul general
al societăţii, în vederea promovării unei conştiinţe la nivelul celor mai înalte exigenţe ale
umanităţii.
Sub aspectul său văzut, de instituție umană, Biserica (și aici ne referim implicit la cea
creștină) a avut și are și ea nevoie - pentru îndeplinirea misiunii sale - de norme juridice. De
aceea, "mijloacele pe care Biserica le are spre realizarea scopului său, se supun în parte formelor
de drept... Din atingerea cu statul pe de alta parte - scria un canonist ortodox român la sfârșitul
secolului al XIX-lea - cum și din contactul unei biserici cu alta, rezultă iarăși oarecare raporturi,
care trebuie stabilite după principii de drept". Dar, Biserica, fiind o instituție divino-umană, cu
caracter spiritual, "legile ei, bazate pe drept, au putere obligatorie, nu însă și constrângătoare ca
legile civile, ...". De aceea, din punct de vedere al caracterului legilor, "dreptul bisericesc își
întemeiază autoritatea sa pe partea morală a acțiunilor...", și nu pe aspectul coercitiv
(constrângător), ca legile civile.
De altfel, trebuie știut că, în Biserică, orice infracțiune se judecă mai întâi ca păcat, și,
după gravitatea acestuia, se apreciază și gravitatea infracțiunii, de unde deci și evaluarea acestuia
prin prisma legii moral-creștine.
După cum am făcut cunoscut deja, la romani, noțiunea de "lege" a avut - printre altele - și sensul
de "credință religioasă” - adăugând ulterior și valență creștină, ortodoxă.
În rostirea românească, cuvântul "lege" a fost preluat din latinescul "religio", care
exprimă - în viziunea dată de C. Noica - "a lega dinăuntru, prin credință și conștiință", ceea ce la
români se transmisese prin legea nescrisă, adică prin "moș" (obicei). Nu este deci întâmplător
faptul că atunci când au apărut Colecțiile nomocanonice (Pravilele Țării), românii le-au numit
"legea dumnezeiască" sau "legea lui Dumnezeu".
Morala (şi normele etica sau morale) reprezintă un ansamblu de idei, precepte reguli cu
privire la bine şi la rău, corect şi incorect, just şi injust. Morala, ca sistem raţional de norme
pentru propria conduită, se bazează pe convingerea intimă şi conştiinţa personală a fiecărui
individ în comportamentul său, mobilul regulii morale fiind datoria internă a persoanei, în
primul rând, faţă de sine însuşi.
Preceptele şi normele morale călăuzesc conduita oamenilor care-şi raportează astfel
comportarea la valorile morale de bine sau rău, din care decurge şi definirea acestui
comportament ca moral sau imoral. Normele morale sunt dotate cu sancţiuni de aceeaşi natură.
6
Aceste sancţiuni pot fi exterioare subiectului şi anume o reacţie a mediului social (a
colectivităţii) faţă de fapta imorală şi în acest caz avem de-a face cu forme diferite de
manifestare a oprobiului public, sau pot fi interioare, din sfera conştiinţei subiectului, acestea
fiind cele mai puternice şi eficiente sub forma de regrete, păreri de rău, mustrări de cuget sau
scrupule de conştiinţă.
Vechimea moralei este tot atât de mare pe cât este şi societatea. Ea a jucat şi continuă să
joace un rol deosebit de important în reglementarea relaţiilor sociale şi asigurarea ordinii sociale.
Având ca valori fundamentale principiile binelui, dreptăţii, justiţiei, adevărului – valori aidoma
apărate şi promovate şi de drept, de la bun început s-a pus problema analizei raportului dintre
drept şi morală, a asemănărilor şi deosebirilor dintre ele. În perioada antică până în cea
medievală, în general în multe privinţe, normele morale erau confundate cu normele juridice.
Încă din antichitate gândirea juridică a fost preocupată de raportul dintre drept-morală.
Dacă în Grecia antică nu se făcea o distincţie bine precizată între cele două categorii de
norme sociale doctrina juridică romană, preocupată de perfecţionarea sistemului juridic, a făcut
paşi sensibili în direcţia conceperii dreptului, independent de morală. Germanul Thomasius
(1655-1728) a separat pentru prima dată, dreptul de morală, din punct de vedere teoretic. Apoi,
problema s-a aflat şi continuă şi azi să se afle în atenţia diferiţilor filosofi şi teoreticieni. Kant şi-
a adus contribuţia deosebită la această analiză, relevând caracterul absolut, apriori al legii
morale, relevată de raţiunea practică în forma imperativului categoric. În dezvoltarea acestei
teme – considerată de Jhering „Capul Horn” al filosofiei dreptului, au apărut teze dintre cele mai
diverse, mergând de la identificarea naturii normelor juridice şi morale (G. Ripert), până la
considerarea că ştiinţa dreptului, ca „teorie pură” a dreptului (H. Kelsen), trebuie să facă
abstracţie de influenţa moralei ca şi a politicii şi altor factori extrajuridici asupra dreptului.
În fapt, quasitotalitatea juriştilor este de părere că între drept şi morală există o corelaţie
organică, foarte strânsă, fiecare păstrându-şi însă identitatea.
Care sunt asemănările şi deosebirile dintre drept şi morală? Fără îndoială că atât dreptul
cât şi morala reprezintă un ansamblu de norme de conduită. Spre deosebire de drept, normele
morale dintr-o societate nu sunt neapărat unitare. Ele se pot deosebi, bunăoară, în anumite
privinţe, în funcţie de natura grupului social, a colectivităţii naţionale, sociale, religioase în care
se manifestă. În etape istorice diferite sau chiar în aceeaşi epocă la clase, categorii sociale sau
profesionale diferite există şi valori morale diferite, uneori chiar opuse. Dreptul în schimb, prin
natura sa este şi trebuie să fie unitar asigurând o ordine juridică în societate, într-o ţară dată.
Normele morale au un caracter spontan în apariţia lor, pe când normele de drept, cu
excepţia cutumei juridice, sunt rezultatul unei creaţii conştiente şi organizate. Este de notat
legătura strânsă între normele de morală şi religie. Practic, fiecare religie a determinat formarea
unei morale, sacralizând preceptele etice şi unele instituţii sociale, în special cele privitoare la
viaţa de familie. Dezvoltarea dreptului a dus, treptat, la desacralizarea şi laicizarea instituţiilor,
procesul fiind însă diferenţiat de la o religie la alta. Şi astăzi unele sisteme de drept, cum este cel
islamic bunăoară, sunt puternic influenţate de morala religioasă. (Coranul este atât „cartea
sfântă” cât şi „codul” popoarelor islamice).
Din punct de vedere al sancţiunii, deosebirea este foarte mare, pentru că în vreme ce
normele de drept pot să fie asigurate prin forţa coercitivă a statului, normele morale au ca
sancţiune oprobiul public, marginalizarea, desconsiderarea, regretul, mustrarea de conştiinţă.
Aceasta nu înseamnă că sancţiunile morale sunt fără valoare. Eficienţa lor depinde de profilul
moral al persoanei respective, care resimte mai profund sau mai puţin profund şi, deci, cu
eficienţă mai mare sau mai redusă această sancţiune.
Legătura strânsă deloc de neglijat, între cele două fenomene analizate decurge şi din
împrejurarea că numeroase norme cu un conţinut identic au atât o natură morală cât şi juridică.
De exemplu, normele penale care cer persoanelor să aibă o comportare de respect faţă de viaţa,
demnitatea, proprietatea altora, sunt în acelaşi timp şi norme cu un puternic conţinut moral. Forţa
dreptului se găseşte atât în justificarea sa logică, raţională, cât şi în aprobarea şi susţinerea
morală.
În general sfera de acţiune şi cuprindere a moralei este mai extinsă – dar reglementarea
mai puţin corectă – decât a dreptului. Acest fapt nu justifică unele păreri, care au existat în teoria
dreptului şi în filosofia juridică, potrivit cărora „dreptul n-ar fi altceva decât un minim de
7
morală”, necesară în societate.
Spre deosebire de drept - care asigură respectarea normelor juridice, înscrise în legi, prin
forța de constrângere - morala asigură respectarea normelor conviețuirii umane, de obicei
nescrise, prin obicei, prin tradiții seculare. Or, tocmai prin acest obicei au fost statuate și relațiile
morale dintre oameni, care au găsit în credința lor religioasă suportul și criteriul judecății
faptelor lor.
Din punct de vedere teologic, asemănările şi deosebirile dintre drept şi morală sunt
următoarele:
Asemănări:
ambele pleacă de la Dumnezeu;
ambele presupun o autoritate superioară şi cer supunere faţă de ea, după cum se arată la Romani
13, 16: “Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât la Dumnezeu;
iar cele ce sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite”.
ambele presupun ascultare, norme şi pedepse;
Deosebiri:
morala reglementează mai întâi raportul omului cu Dumnezeu, pe când dreptul reglementează
numai raportul dintre oameni;
morala reglementează mai întâi viaţa intimă spirituală a omului şi după aceea acţiunile
văzute ale omului, pe când dreptul reglementează numai acţiunile externe după principiul latin:
“de internis non judicat praetor”;
normele moralei sunt neschimbătoare, pe când normele dreptului pozitiv pot fi supuse
schimbării;
morala nu admite ca mijloc de rezolvare forţa fizică, pe când dreptul chiar o stimulează.
Așadar, legătura între drept și morală, între ce este drept și ce este bine (bun), între drept
și religie etc. este adeverită nu numai de realitatea istorică a vieții umane, cât și de unii
teoreticieni ai dreptului, de unde deci și concluzia firească: nu trebuie să existe drept fără morală,
fără afirmarea principiilor unei morale umaniste, sănătoase, care să aibă întotdeauna în vedere
binele, dreptatea și echitatea, valori supreme, așa cum sunt ele de altfel prevăzute și de legea
morală, de sorginte biblică, iudeo-creștină, și cerute și de drepturile universale ale omului,
apreciate ele însele ca o "religie" a omului de azi și de mâine.

Câteva aspecte generale ale dreptului canonic ortodox

Pentru a înțelege mai bine legătura sinergică, organică, încă din timpurile preistorice,
dintre drept și religie, ca sintagme generale și universale, apelul la filosofia și noțiunile de
bază ale dreptului de sorginte religioasă (canonic) se poate dovedi de mare ajutor în demersul
nostru, aplecându-ne însă în lucrarea de față doar asupra celor mai importante izvoare ale sale,
cu preponderență cele din antichitate și ev mediu, scrierile canonice funcționând în același
timp și ca norme civile și penale.
În orice societate există și o autoritate spirituală de amplă respirație: este Biserica,
definită ca: ”instituție obștească creștină, formată din credincioși și organizată după
rânduielile religioase și morale specifice credinței creștine”.
Dreptul canonic desemnează suma principiilor și normelor de drept după care se
organizează și se conduce întreaga Biserică creștină, adică toate confesiunile creștine. Dreptul
canonic ortodox este o ramură a dreptului canonic creștin, fundamentat pe principiile și
normele de drept care guvernează organizarea și viața Bisericii Ortodoxe, privită ca societate
religioasă creștină.
Normele juridice, elaborate de autoritatea statală prin care se realizează ordinea juridică
în cadrul societății, sunt preluate de către Biserică pentru îndreptarea comportamentului
credincioșilor, pentru deprinderea lor cu săvârșirea de fapte bune (legale). La rândul său,
autoritatea legiuitoare preia din învățătura religioasă principii, reguli, concepte și norme pe
care le înglobează în substanța normelor juridice pe care le elaborează. Ordinea juridică se
8
întemeiază pe rânduială: ea este clădită atât pe normele juridice elaborate de stat, cât și pe
regulile derivate din voința Domnului, transmise prin tradiție și dogmă.
Deci, dreptul canonic ortodox poate fi definit ca disciplină teologică-juridică, în cadrul
căreia se spun principiile şi normele de drept după care se organizează şi se conduce Biserica
Ortodoxă sub aspectul ei văzut de societate religioasă creştină; sau ca ştiinţă teologică
creştină, studiind metodic şi expunând sistematic principiile şi normele de drept după care se
organizează şi se conduce Biserica Ortodoxă sub aspectul ei de societate creştină.
Plecând de la izvoarele sale, o primă categorie o reprezintă izvoarele materiale sau
factorii de configurare a dreptului canonic, reprezentate de:
 condiţiile obiective specifice societăţii omeneşti organizate, sub forma Statului, în
cadrul căreia se derulează activitatea Bisericii;
 Biserica însăşi, viaţa bisericească, aşa cum a fost şi este organizată ca o componentă
importantă a realităţii sociale.
Biserica n-a fost nevoită să creeze dreptul, pentru simplul fapt că acesta era deja
fundamentat de Stat, cu mult timp înainte de apariţia ei. Biserica şi-a însuşit dreptul societăţii
în care s-a constituit, din necesitate funcțională.
Legile statului, reprezintă, aşadar, cel mai important izvor material pentru Dreptul
Canonic. A doua categorie de izvoare o reprezintă izvoarele formale, care, la rândul
lor,s unt:
a) izvoare formale principale: legile fundamentale ale Statelor (constituţii, legi organice,
legi ordinare, etc), normele canonice, obiceiul bisericesc şi adevărurile cuprinse în normele de
credinţă şi normele morale pe care le regăsim în Operele Religioase;
b) izvoare întregitoare: hotărâri ale sinoadelor ecumenice, pravile călugăreşti
(monastice), canoanele cuprinse în scrierile sfinţilor, părerile canoniştilor, jurisprudenţa
bisericească.
Biserica, ca orice comunitate aparţinătoare societăţii nu poate fi concepută fără existenţa
unor norme specifice. Normele canonice sunt reguli prin care autoritatea bisericească
stabileşte conduita şi comportamentul membrilor săi.
Norma canonică, ca şi norma juridică, are un caracter imperativ, general şi abstract; ea
stabileşte o conduită tipică, un etalon de comportament după care credincioşii se conduc în
cadrul Bisericii. Respectarea normei canonice este obligatorie şi garantată de organele puterii
bisericeşti şi de opinia credincioşilor din cadrul comunităţii religioase.
Nomocanoanele reprezintă un izvor principal al dreptului canonic ortodox,ele fiind
colecţii mixte de legi bisericeşti şi legi de stat. Cel mai vechi nomocanon este Nomocanonul
lui Ioan Scolasticul, patriarh al Constantinopolului în anul 565, anul morţii împăratului
Iustinian.
În vigoare şi astăzi sunt normele bisericeşti cuprinse în Nomocanonul lui Fotie din anul
883, împărţit în 14 mari capitole, în care sunt cuprinse toate legile bisericeşti apărute până la
acea dată, precum şi toată legislaţia de stat privitoare al treburile bisericeşti.
O importanţă deosebită pentru dreptul canonic şi dreptul laic românesc au avut-o
următoarele nomocanoane:
 Nomocanonul lui Matei Vlăstare, redactat în anul 1335, cunoscut şi sub denumirea de
Sintagma Alfabetică, structurat în 28 capitole (corespunzătoare literelor alfabetului grecesc);
 Nomocanonul lui Cotelerius (Johannes Baptista Cotelerius) alcătuit în secolul al XV-
lea, a reprezentat principalul izvor al Pravilei Mici de la Govora, tipărită în anul 1641;
 Nomocanonul lui Manuil Malaxos, alcătuit în anul 1561, de către secretarul Episcopiei
din Teba, este cel mai cuprinzător (peste 540 capitole). El a servit ca izvor pentru Pravila de la
Târgovişte (Pravila cea Mare) tipărită în anul 1652.
9
 În ce priveşte codurile legilor de stat cu aplicare în viaţa Bisericii subliniem importanţa
excepţională a Corpus Juris Civilis (Codul lui Justinian) cu cele patru mari opere juridice:
Codex, Novele, Institutiones şi Digeste, precum şi a următoarelor coduri:
 Ecloga, un cod de legi publicat în timpul împăratului Leon III Isaurul (716 -740), cel
care a declanşat prigoana împotriva icoanelor. Ecloga (alegere) cuprinde texte alese din
legislaţia romano - bizantină din acea epocă;
 Epanagoga („reintroducere”) a repus în vigoare legile nesocotite până atunci. A fost
elaborat în anul 884, fiind considerată o operă reprezentativă a dreptului bizantin;
 Vasilicalele (Basilicalele) cuprind 60 de cărţi, o colecţie de legi romano-bizantine,
întocmite din porunca împăraţilor Vasile Macedoneanul şi a fiului său Leon al Vl-lea
Filozoful (886 - 912). Ele au fost declarate codul oficial al Imperiului Bizantin, servind ca
izvor pentru sistemele de drept ale lumii creştine, inclusiv pentru statele române şi Biserica
Română;
 Hexabiblul lui Constantin Harmenopol, apărut în anul 1345, s-a aplicat oficial în
Principatele Române până în epoca lui Alexandru Ioan Cuza.
Dintre Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti care s-au ocupat de problema dreptului,
căutând s-o lămurească şi să o încadreze în concepţia creştină despre viaţă, amintim pe Iustin
Martirul şi Filosoful, Irineu şi Tertulian.
1. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful dă dreptului un înţeles mai larg şi mai pozitiv
decât alţii dintre juriştii laici, definindu-l astfel: “Tot ceea ce întotdeauna şi pretutindeni s-a
socotit a fi just, şi tot ceea ce s-a prezentat întregului neam omenesc ca dreptate sau ca fiind
un lucru drept”. El socoteşte drept măsura principală şi hotărâtoare pentru identificarea
dreptului, conştiinţa omenirii întregi, exprimată prin ceea ce întotdeauna, pretutindeni şi de
către toţi oamenii s-a socotit a fi adevărat.
Sfântul Iustin Martirul reprezintă şi teza dreptului natural, dar consideră acest drept ca
întemeiat pe voinţa lui Dumnezeu care se manifestă, fie în mod expres, fie prin revelaţii
naturale. El face apoi unele deosebiri şi în ceea ce priveşte dreptatea declarând că aceasta ar fi
de două feluri: una faţă de Dumnezeu, şi alta faţă de oameni. Cea dintâi ar fi dreptul sau
dreptatea desăvârşită care ar consta din normele prin care se reglementează raporturile
oamenilor cu Dumnezeu; iar cea dea doua ar consta din normele care reglementează doar
raporturile dintre oameni.
2. Sfântul Irineu atinge două probleme în legătură cu dreptul şi anume:
a) problema naturii dreptului
b) problema originii dreptului în legătură cu originea păcatului.
Referitor la problema naturii dreptului el o pune în legătură cu atitudinea ereticului
Marcion, care susţine că sunt două principii divine distincte: unul bun şi altul drept care este
în acelaşi timp şi rău. Deci ar rezulta că din natura dreptului ar ţine într-o măsură oarecare şi
răul nu numai binele. Irineu susţine că dreptul nu poate fi socotit rău decât numai atunci când
nu este în conformitate cu binele, căci zice el, dreptul este în mod necesar un lucru bun, sau un
bun.
Problema originii dreptului pe care o pune în legătură cu păcatul, Irineu o atinge, dar
fără a o soluţiona, adică fără a arăta precis în ce raport se găseşte dreptul cu păcatul. El nu
spune dacă legea de drept a apărut înaintea păcatului sau ca urmare a păcatului. Totuşi, în felul
în care pune problema, rezultă că a adoptat mai degrabă teza despre existenţa dreptului
înaintea păcatului, după textul Sfântului Apostol Pavel: “Prin lege am cunoscut păcatul”
(Rom. 7, 7). Reamintim însă că aici nu este vorba de vreo lege de drept, ci este vorba de acea
poruncă de lege cu caracter deosebit, pe care a dat-o Dumnezeu primei perechi de oameni.
Rezultă deci că teza lui Irineu despre prioritatea în timp a legii de drept faţă de păcat
10
este neîntemeiată, după cum de altfel arată şi ceilalţi gânditori creştini, care socotesc legea sau
porunca dumnezeiască din Eden ca neavând nici o legătură cu legea juridică sau cu dreptul în
general.
3. Tertulian. În dreptul roman, Tertulian este socotit printre marii maeştrii ai ştiinţei
juridice, atât în ce priveşte principiile, cât şi în ce priveşte practica juridică.
Din gândirea juridică a lui Tertulian ne vom ocupa numai de câteva principii din care se
poate vedea felul în care a conceput natura dreptului şi rostul lui în viața omenească.
Cel mai caracteristic lucru pentru concepţia lui Tertulian despre drept este că el
consideră dreptul ca un lucru ce rezidă din echitate, ceea ce înseamnă că orice lege de drept
trebuie să poată suporta aprecierea prin acest criteriu constant al echităţii. Echitatea reprezintă
un fel de simetrie, iar nicidecum o egalitate a lucrurilor. În acest sens înţeleasă, ea poate fi
privită cu aplicare la relaţiile şi actele cu caracter juridic ale oamenilor, adică o stare de
raporturi echilibrate realizată prin măsurarea acestora, servindu-ne în acest sens de echitabil,
iar nu de drept. Cu alte cuvinte, dreptul şi starea de dreptate se reazămă pe echitate, iar
echitatea însăşi pe simetrie, ca în cele din urmă, de natura dreptului să ţină în mod necesar
echitatea ca mijloc de identificare şi aplicare a dreptului şi simetria ca stare realizată prin
echitate.
Origen acceptă vechea definiţie a dreptăţii ca o virtute prin care i se dă fiecăruia ceea ce
este al său sau ceea ce i se cuvine, dar adaugă în plus că această dreptate nu poate fi bine
înţeleasă decât raportând-o la injustiţie sau la nedreptate.
Sfântul Atanasie cel Mare defineşte dreptatea ca fiind virtutea care dă fiecăruia ceea ce
este al său şi a cărei măsură superioară este adevărul.
Fericitul Augustin raportează dreptul la bine, la adevăr şi la Dumnezeu, arătând că
numai în felul acesta trebuie înţeles conţinutul şi rostul dreptului şi al dreptăţii, care constă în
a da fiecăruia ceea ce este al său.
Raportând dreptul la idei sau noţiuni superioare s-a constatat că dreptul este socotit ca o
valoare dependentă de bine, de adevăr, de sfinţenie. Raportând dreptul la anumite calităţi şi
nevoi ale vieţii sociale s-a constatat că el este socotit ca având în primul rând un rost
social sau ca reglementând relaţii sociale potrivit unor reguli care fac posibilă convieţuirea
socială, reguli cuprinse în ceea ce se numeşte echitate.
Legislaţia canonică a Bisericii elaborată în secolul IV şi V include în sine două mari
categorii de norme juridice diferite şi anume:
1. În primul rând, norme ale dreptului roman, transpuse în limbajul religios-creştin.
2. Norme proprii, elaborate independent de principiile şi de normele dreptului roman,
dar totuşi după modelul acestora.
Prin această legislaţie canonică din veacurile IV şi V, Biserica intră sub imperiul
dreptului, încât normele ei juridice apar, alături de normele dogmatice, ca a doua pârghie a
existenţei sale, sau ca al doilea element constitutiv esenţial al vieţii Bisericii. Cu epoca lui
Justinian începe o a treia etapă în dezvoltarea dreptului bisericesc care este aceea pe care o
reprezintă colecţiile numite nomocanoane. Se înţelege că în cuprinsul legislaţiei canonice a
Bisericii au intrat o mulţime de norme şi după secolul X şi că îmbogăţirea şi primenirea
acestor norme a fost şi este posibilă până în zilele noastre.
Credincioşii, membrii Bisericii, trăind în comunitatea religioasă organizată ca Biserică,
reglementează relaţiile bisericeşti dintre ei după anumite rânduieli, reguli sau norme din viaţa
religios-morală. Normele canonice sunt deci regulile prin care autoritatea bisericească
stabileşte cum trebuie să acţioneze sau să se comporte membrii Bisericii în anumite condiţii
determinate, pentru ca acţiunea lor să fie eficientă şi apreciată pozitiv în raport cu credinţa

11
religioasă şi cu normele religioase şi morale rezultate din ea. Normele canonice nu reprezintă
constatarea unei stări de fapt ci prefigurează un comportament viitor. De aceea, se spune că
ele sunt: prospective şi teleologice. Prospective, întrucât conturează modul de desfăşurare a
unei acţiuni viitoare; iar teleologice, pentru că au la bază un anumit scop, o anumită concepţie
sau doctrină despre reuşita unei acţiuni, care nu poate fi altul decât scopul Bisericii, mântuirea
credincioşilor.
Ţinând seama de caracteristicile normei canonice, ea poate fi definită în felul următor:
norma canonică este, deci, un principiu sau o regulă de conduită cu caracter general şi
impersonal, instituită sau sancţionată de Biserica a cărei respectare este obligatorie şi
garantată de organele puterii bisericeşti şi de opinia obştii credincioşilor din cadrul Bisericii.

Izvoare ortodoxe de drept canonic în spaţiul cultural românesc

Colecţiile româneşti care reprezintă un deosebit interes cărturăresc şi istoric-documentar

sunt următoarele:
a) Extras din Vasilicale sau Pravila lui Alexandru cel Bun. Aceasta este prima colecţie
de legi despre care se face amintire că ar fi existat pe teritoriul patrie noastre. Despre existenţa
ei ne vorbeşte Dosoftei, Mitropolitul Moldovei şi Dimitrie Cantemir în lucrarea sa Descrierea
Moldovei, partea a II-a Politica, cap. XI Despre legile provinciale-locale ale Moldovei.
b) Sintagma alfabetică a lui Matei Vlastares. În Ţările Române, primele manuscrise
cunoscute ale Sintagmei datează de la mijlocul secolului al XV-lea şi provin, după toate
probabilităţile, de la Sfântul munte Athos, prototipurile celor slave fiind aduse chiar de pe
vremea lui Alexandru cel Bun, fără să fie exclusă posibilitatea cunoaşterii Sintagmei prin
intermediul bulgarilor şi sârbilor, care cunoşteau de mult acest cod. Dintre exemplarele în
manuscris ale Sintagmei în limba greacă amintim următoarele:
c) Nomocanoane cuprinzând Pravila Sfinţilor Părinţi, cu extrase din legile de stat
bizantine privitoare la Biserică, în limba slavonă şi română.
Cele mai importante sunt următoarele:
1. Pravila de la Bisericani din 1512. Această Pravilă a fost scrisă la dorinţa lui Bogdan
Vodă (1504-1527), fiul lui Ştefan cel Mare, de către un copist anonim în mănăstirea Neamţ,
pentru mănăstirea Bisericani, iar un fragment de la sfârşit a fost scris de către ieromonahul
Nicodim.
2. Pravila de mănăstirea Neamţ din 1557 scrisă la porunca Mitropolitului Grigorie. Se
aseamănă mult cu textul Pravilei de la Govora.
3. Pravila de la mănăstirea Putna din 1581 a fost alcătuită de Lucaci. Cuprinde trei
părţi: text slavon, text slavon cu traducere românească şi exclusiv text românesc. Pravila
ritorului Lucaci are o importanţă deosebită deoarece este cel mai vechi manuscris juridic
românesc, precum şi cel mai vechi text literar moldovenesc.
4. Pravila de la mănăstirea Bistriţa-Moldova din 1618. A fost scrisă cu cheltuiala
Mitropolitului Teofan al Moldovei în vremea lui Radu Mihnea (1616-1619) la 17 iulie 1618.
d) Codicii şi Colecţiile canonico-juridice. Pravilele tipărite în limba română.
Până în prezent nu ştim în mod cert care a fost şi când s-a tipărit prima pravilă pe
teritoriul ţării noastre. Ştim sigur că nu s-a tipărit nici una în limba slavonă şi că toate din cele
cunoscute sunt în limba română. De aici rezultă că pravila era solicitată într-un text accesibil,
pe înţeles, atât de slujitorii Bisericii cât şi de dregătorii statului, chiar într-o vreme în care
cărţile de cult puteau să fie încă în limba slavonă, socotită multă vreme ca o limbă cvasi-
sfântă. Aceste pravile sunt:
 Pravila diaconului Coresi, Braşov, 1563. Până acum, cea mai veche pravilă tipărită
12
 în limba română este considerată Pravila diaconului Coresi.
 Dreptătoriu de leage. Pravila bisericească sau Pravila cea Mică de la Govora (1640-
1641).
 Şapte Taine a Bisericii sau Pravila pre scurt aleasă, Iaşi, 1644
 Carte românească de învăţătură de la Pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe
sau Pravila lui Vasile Lupu, Iaşi, 1646.
 Îndreptarea Legii cu Dumnezeu. Pravila cea Mare sau Pravila lui Matei Basarab,
Târgovişte 1652. Pravila Mare a lui Matei Basarab, numită aşa pentru a se deosebi de Pravila
Mică de la Govora din aceiaşi perioadă, după titlul său oficial este “Îndreptarea Legii cu
Dumnezeu, care are toată judecata arhierească de toate vinele preoţeşti şi mireneşti”. Pravila
târgovişteană a fost destinată pentru românii din Ţara Românească şi Ardeal, ca şi pentru cei
din Moldova şi are caracterul unui cod complet de legi bisericeşti, dar şi de legi de stat.
Îndreptarea Legii este o operă de codificare legislativă românească, complexă pentru
vremea ei, ea fiind o îmbinare de reguli de drept canonic şi de drept laic.
Cel mai cuprinzător şi mai bine alcătuit din vechile coduri ale Bisericii şi ale statului
nostru, Pravila cea Mare reprezintă “oglinda cea mai fidelă a vieţii bisericeşti şi de stat” şi “cel
mai important document istoric şi de veche legislaţie a poporului nostru”. Ea s-a aplicat de la
data apariţiei ei atât în viaţa bisericească cât şi în cea de stat în toate cele trei provincii
româneşti, până târziu în secolul al XIX-lea pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, când a fost
înlocuită cu legile moderne ale României, iar în Biserică până azi.
 Rânduieli sau pravile duhovniceşti şi de obşte prin care s-a încercat să se completeze
Pravilele secolului al XVII-lea. În secolul XVIII-XIX au apărut un număr însemnat de astfel
de îndrumări sau pravile duhovniceşti pentru preoţi. Cele mai importante sunt: Învăţătura
bisericească, Bucureşti, 1710 a Mitropolitului Antim Ivireanu; Capete de poruncă, Bucureşti,
1714 a aceluiaşi Mitropolit; Adunare a celor şapte Taine, Iaşi, 1715; Prăvilioară la Taina
Ispovedaniei, Bucureşti, 1781; Prăvilioară, Iaşi 1784; Pravilă de obşte, Viena, 1788; Pravilă
pentru judecata canonică, a Mitropolitului Veniamin Costachi.
 Carte folositoare de suflet, tradusă din greceşte de călugării Gherontie şi Grigorie,
Bucureşti, 1799.
 Pidalionul, a fost tradus din greceşte de către Mitropolitul Veniamin Costachi şi
Neofit Scriban şi tipărit în 1844 la mănăstirea Neamţ.1868.
 Legiuiri bisericeşti vechi, adică Statutul organic al Mitropolitului Andrei Şaguna, Sibiu,

e) Legile de stat ale Statului român privind Biserica.

1. Hrisoave domneşti privind Biserica. Ele au avut valabilitate în epoca feudală şi nu mai
reprezintă azi decât o valoare pur documentară. Dintre acestea ni s-au păstrat mai ales cele
privitoare la dreptul de proprietate.
2. Legiuiri de drept de stat bizantin utilizate în Principatele Române folosite în epoca
fanariotă. Dintre acestea se pot menţiona: Sinopsis Nomike; Nomos Georgicos sau Codul rural
bizantin din secolele VII-VIII; şi Basilicalele.
3. Operele juridice alcătuite în principatele române în limba greacă modernă, după
porunca domnilor fanarioţi sau din iniţiativă proprie. Dintre acestea menţionăm:
4. Legi româneşti alcătuite din material bizantin şi obicei. Dintre acestea unele au
caracter civil, altele penal.
Legiuirile civile sunt:
- Hotărâri ale sfatului de obşte al Moldovei, 1785. Conţine două hotărâri cu putere de
pravilă privind interzicerea de a se mai face vânzări deghizate prin acte de donaţie, precum şi
cele privind familiile de robi.
13
 - Pravilniceasca condică, 1780, a lui Ipsilanti, redactată în limba greacă şi în limba
română. S-a aplicat în Ţara Românească din 1780 până la 1 septembrie 1818, când a fost
abrogată de Codul Caragea.
- Manualul lui Donici, 1814, este un rezumat din Basilicale, cu unele elemente din
obiceiul pământului. A fost aplicat în Moldova între 1814-1817 şi chiar până în 1823, când a
fost abrogat de Codul Calimachi.
- Legiuirea lui Caragea (1818-1865). A fost în vigoare de la 1 septembrie 1818 până la
1865. Are şase părţi: despre persoane, lucruri mişcătoare şi nemişcătoare, tocmeli, daruri, vini
şi prigoniri.
- Codul Calimachi a fost promulgat în 1817 şi pus în aplicare la 1 septembrie acelaşi an.
Scris în greceşte tradus mai târziu pe la sfârşitul anului 1831 şi tipărit în româneşte abia la
1833. Codul se compune dintr-o introducere şi trei părţi: dreptul persoanelor, dreptul
lucrurilor, nemărginirile care privesc dreptul persoanelor şi al lucrurilor.
Legiuirile penale sunt:
- Condica penală a lui Şuţu-Sturza din Moldova (1820-1826).
- Codul penal al lui Ghica-Ştirbei, din Muntenia (1841-1851).

Concluzii şi încheierea părţii I

Din analiza comparativa a celor două instituţii, dreptul şi religia, se pot contura
următoarele particularităţi:
normele juridice şi normele religioase sunt generale şi impersonale, ele impun un tip de
conduită general şi abstract;
normele juridice se adresează oamenilor, subiecte generice iar normele religioase se
adresează oamenilor ca subiecte religioase ;
normele juridice sunt adoptate şi abrogate după o anumită procedură de către organele de
stat legiuitoare, în timp ce normele religioase nu sunt supuse adoptării şi abrogării;
normele religioase sunt atemporale, au o durată nelimitată în timp, pe când durata
nomelor juridice este influenţată de anumite condiţii sociale, economice şi politice;
respectarea normelor religioase are ca sursă gradul de credinţă religioasă al oamenilor,
iar respectarea normelor juridice se bazează în primul rând pe obligativitatea lor;
obligativitatea normelor juridice este condiţionată de o serie de factori (forţa publică care
le-a emis şi le aplică, conştiinţa fiecărui individ, etc.), iar obligativitatea normelor religioase
derivă din forţa credinţei religioase a oamenilor;
normele juridice sunt fixate în formulări riguroase, au o structură internă proprie şi o
formă tehnică specifică, ceea ce nu este specific în cazul normelor religioase;
în normele religioase nu se regăsesc valori juridice, pe când în normele juridice se
regăsesc valorile religioase;
nerespectarea normelor juridice atrage răspunderea individului faţă de societatea
organizată care îi aplică constrângerea, iar nerespectarea normelor religioase antrenează
răspunderea individului faţă de divinitate şi reprezentanţii săi.

Partea a II – a - Despre legătura dintre dreptate, justiţie, etică şi morală - Câteva

aspecte care pot conduce la o dezbatere pe această temă

Ne confruntăm zilnic cu dileme, din cele mai diverse categorii: de muncă, de familie, de
sănătate etc. Ne revoltăm, ne întrebăm, ne mirăm... şi până la urmă, ce este dreptatea? Mulţi o
invocă, puţini o cunosc...

Definiţia dreptăţii este satisfăcătoare, este suficientă, este desuetă?

1. Principiu moral şi juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine şi să i se

respecte drepturile şi: echitate. 
14
 2. Justiţie. 
3. Act de justiţie1
Ce definiție oferă dicționarul juridic: „Concept în temeiul căruia se aprobă sau se
dezaprobă, pe baza unor criterii etice și juridice, obiceiurile, faptele, comportamentul oamenilor
și legile existente într-o epocă dată, precum și acțiunile popoarelor și statelor”.
Pentru un novice, dreptate = lege. Nu-i greșit dar este numai o parte a dreptății. Ca și
cum dreptatea constituie un întreg iar legea, ca instrument de reglementare a dreptății, o felie din
dreptate. Și totuși, legea nu întotdeauna reglementează dreptatea, așa cum vom vedea în
continuare deoarece dreptatea este un principiu moral înainte de a fi un principiu juridic.

Poate fi dreptatea clasificată în funcţie de domenii de activitate sau există un singur

fel de dreptate?

1. o primă clasificare ar fi în funcţie de scopul pe care îl are dreptatea. Avem în

vedere: dreptatea distributivă

- este un concept al filosofiei moral-politice foarte vechi, pe care Aristotel îl descrie în

Etica nicomahica astfel: este un drept care se orientează după regula proporţionalităţii2.
- în contemporaneitate, conceptul de dreptate distributivă este utilizat pentru a desemna
dreptatea socială3
- scopul acestei categorii este de a distribui dreptatea pe două criterii: cel al meritului şi
cel al egalităţii proporţionale;
- stabileşte dreptatea între raporturile a patru termeni: două lucruri şi două persoane; ex:
candidatul bun va primi nota bună, candidatul slab nota slabă.
dreptatea comutativă sau reciprocă
- se orientează după egalitatea matematică sau, cum spunea Aristotel, după regula
numărului 4 (ex: legea talionului: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte). Aristotel precizează că
activitatea economică este adevăratul domeniu al reciprocităţii, „ca schimb guvernat de
principiul egalităţii” prin intermediul unităţii comune de măsură care este moneda.
- forma juridică specifică acestei activităţi de schimb economic, întemeiat pe
reciprocitate, este, cum am spune astăzi în termenii dreptului civil, contractul sinalagmatic, cu
titlu oneros, comutativ.
dreptatea coercitivă
- are ca scop aducerea situaţiei în echilibrul raporturilor de egalitate şi se aplică ori de
câte ori se constată producerea unui dezechilibru în raporturile de egalitate, astfel încât o
persoană obţine un beneficiu în defavoarea alteia, ceea ce apare ca o nedreptate.
- dreptatea coercitivă presupune existenţa autorităţii statului, prin puterea judecătorească;
judecătorul este intermediarul între cel care suportă nedreptatea şi cel care cauzează nedreptatea
sau beneficiază de ea. Rezultă prin aceasta că dreptatea corectivă are dublu sens: unul de
substanţă, caracteristic coerciţiei şi unul de procedură, referitor la metoda de punere în aplicare a
acţiunii de coerciţie (ex: codul penal/civil şi codul de procedură penală/civilă)
- Aristotel spune despre judecător că este un bărbat al mijlocului, de unde ar rezulta că
dreptul este ceva mijlociu, cum este şi judecătorul5.

2. O altă clasificare ar fi după domeniul care o defineşte:

Dreptatea filosofică

Platon vede dreptatea ca pe o justiţie care garantează nu numai unitatea, dar cu aceasta şi
1
https://dexonline.ro/definitie/dreptate , accesat la 4 februarie 2019, ora 11.54.
2
Aristotel, Etica nicomahica, Cap. X, 1134a.
3
Loredana Huzum, Dreptate distributivă şi sănătate în filosofia contemporană, Institutul European, Iaşi, 2011,
https://www.academia.edu/1937440/Dreptate_distributiv%C4%83_%C5%9Fi_s%C4%83n%C4%83tate_
%C3%AEn_filosofia_contemporan%C4%83 , accesat la 4 februarie 2019, ora 11.04.
4
Aristotel, op.cit.
5
Aristotel, op.cit., 1132a.
15
forţa statului însă, prin aceasta ea asigură, totodată, şi unitatea interioară şi eficienţa individului.
În sufletul individual, la fel ca şi în alcătuirea statului, Platon distinge trei părţi:
a) partea raţională, aceea prin care sufletul raţionează şi domină impulsurile;
b) partea apetitivă, constituind principiul tuturor impulsurilor corporale;
c) partea volitivă, auxiliar al principiului raţional, care se indignează şi luptă pentru ceea
ce raţiunea reţine ca fiind just. În omul individual, justiţia se va realiza doar atunci când fiecare
parte a sufletului îşi va îndeplini în exclusivitate propria sa funcţie. De fapt, statul imită, în linii
esenţiale, organizarea sufletului şi încearcă să o reproducă în sine. Statul trebuie să fie mai întâi
o organizare armonioasă; apoi, la fel ca sufletul şi întocmai ca acesta, trebuie să fie nemuritor.
Desigur, realizarea justiţiei în cazul individului şi al statului nu se face în două planuri strict
paralele6.
- am văzut mai sus cum clasifică Aristotel dreptatea; definiţia pe care o dă Filosoful
dreptăţii este următoarea: „Dreptatea legală nu este deci numai o parte a virtuţii, ci ea este
virtutea întreagă”, „dreptatea este virtutea perfectă”7. De asemenea, Aristotel a postulat că
dreptatea este mijlocul dintre câștig și pagubă.
- filosoful chinez Confucius (551-479 î.Hr.) considera că dreptatea este una din virtuţile
capitale ale credinciosului, alături de binefacere8.
- conform teoriei utilitariste a filosofului John Stuart Mill (1806-1873), dreptatea
presupune două aspecte - o regulă de conduită, comună întregii umanităţi şi menită binelui
umanităţii şi un sentiment care sancţionează regula şi care e dorinţa ca aceia care încalcă regula
să sufere o pedeapsă.

Dreptatea teologică (religiile monoteiste avraamice)

În Vechiul Testament, dreptatea lui Dumnezeu înseamnă că Legea lui Dumnezeu, fiind o
expresie adevărată a naturii Lui, este la fel de perfectă cum este El. Psalmul 19: 7-9 exprimă
acest lucru în felul următor: „Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul; .......
judecăţile Domnului sunt adevărate, toate sunt drepte.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu porunceşte
doar ceea ce este drept, şi care prin urmare va avea un efect pozitiv asupra credinciosului dispus
să asculte.
În pildele lui Solomon, cap. 10 - Binecuvântarea dreptăţii scrie că dreptatea va izbăvi din
moarte (Prov. 10,2 ).
Dreptatea lui Dumnezeu înseamnă, de asemenea, că acţiunile Lui, sunt în concordanţă cu
Legea pe care a stabilit-o. El se comportă în conformitate cu ceea ce aşteaptă de la alţii. El este
traducerea în acţiune a pretenţiilor Lui.
În perioada regalității, în domniile lui Saul, David și Solomon (1029 - 928 î.e.n.) 9,
suveranul era Unsul - reprezentantul divinității pe pământ însă în calitate de slujitor ceea ce
presupune interdicția de divinizare a persoanei regelui 10. Ca reprezentant al Domnului, Regele
avea datoria de a menține ordinea cosmică, de a împărți dreptatea, de a-i ocroti pe cei slabi și
săraci sau de a purta războaie, aidoma Creatorului și Regelui Lumii11.
Pentru creştini, Iosif şi Simeon sunt drepţi deoarece cuvântul „drept“ semnifică termenul
„sfânt“. În Noul Testament găsim cuvântul dreptate în înţelesul de „sfinţenie“, adică de trăire
după poruncile lui Dumnezeu. În acest sens, Simeon este numit „drept si temător de Dumnezeu“
(Lc. 2,25) deoarece asculta cuvântul lui Dumnezeu. La fel se spune şi despre Iosif, logodnicul
Sfintei Fecioare, că era drept (Mt. 1,19). Cel care împlineşte dreptatea este drept, în timp ce
sfinţenia este ţinta spre care năzuieşte fiecare drept.
Dacă în accepţiunea largă a termenului, dreptatea însumează toate virtuţile, sub aspect
6
Emilian Ciogaru, „Teoria justiţiei la Platon” în Revista ProExcelsior nr. 2, sept. 2011, http://www.aafdutm.ro/
revista/nr-1-mai-2011/revista-nr-1-mai-2011/nr-1-mai-2011-revista-nr-1-mai-2011/teoria-justitiei-la-platon/, accesat
la 4 februarie 2019, ora 10.56.
7
Aristotel, op.cit., 1130a.
8
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Vol. I - III, traducere de Cezar Baltag, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 254.
9
Marcel D. Popa, Horia C. Matei, Mică enciclopedie de istorie universală, Editura Politică, București, 1988, p. 626.
10
Mircea Eliade, Istoria credințelor...., p. 212.
11
Mircea Eliade, Istoria credințelor...., p. 214.
16
religios-moral-creştin, dreptatea primeşte înţelesul de sfinţenie. Căci cine dă în orice privinţă
fiecăruia ceea ce i se cuvine, evident că practică toate virtuţile, împlineşte ordinea morală, iar el
însuşi se perfecţionează moral, îndreptându-se spre sfinţenie. Iisus Hristos spune în Evanghelia
după Matei: „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi
intra în împărăţia cerurilor“ (Mt 5,20). Pentru Sfântul Apostol Pavel a fi drept înseamnă a fi
bineplăcut înaintea lui Dumnezeu (Ef. 5,10). Alături de vrednicie, dreptatea se identifică cu
suma virtuţilor creştine, cu starea de sfinţenie şi puritate morală12.
Sfântul Grigore cel Mare împarte virtuţile în 4: cumpătarea, prudenţa, tăria de caracter şi
dreptatea (virtuţi cardinale), toate acestea fiind fundamentul faptelor bune. De aceea, pentru
Toma, a fi virtuos înseamnă a respecta înţelepciunea lui Dumnezeu care ne învaţă despre cele 4
virtuţi, conform Pildelor lui Solomon (Prov. 8)13.
Dreptatea este unul dintre principiile de bază ale învăţăturilor Islamului şi este unul din
numele lui Dumnezeu (Al-Adl). Orice este drept este parte a religiei Islamului. În Coran,
dreptatea este văzută ca virtute de provenienţă divină iar cel ce înfăptuieşte dreptatea este în
asentimentul lui Dumnezeu (4,58 „Dumnezeu vă porunceşte...... să judecaţi după dreptate când
judecaţi între oameni”); (4,135 „O, cei ce credeţi! Fiţi întotdeauna drepţi, mărturisind drept
înaintea lui Dumnezeu chiar şi asupra voastră, a părinţilor voştri, a rudelor voastre... Nu urmaţi
poftei, păgubind dreptatea...”); (5,8 „O, cei ce credeţi! Fiţi drepţi ca martori înaintea lui
Dumnezeu, arătând dreptatea. Ura faţă de un popor să nu vă împingă la nedreptăţi. Fiţi drepţi!
Dreptatea este mai aproape de pioşenie. Temeţi-vă de Dumnezeu!”)14.
dreptatea juridică
Dacă Grecia antică a avut mari filosofi (Pitagora, Platon, Socrate, Aristotel, Epicur),
Roma antică a dat posterităţii jurişti celebri (Caius Cassius Longinus, Salvius Iulianus, Sextus
Pomponius, Gaius, Marcus Tullius Cicero şi filosof, Justinian). Termenul de justiţie provine de
la latinescul jus care înseamnă drept. Noţiunea de dreptate folosită de filosofi este transferată în
drept sub conceptul de justiţie15.
Concepţia despre dreptate enunţată de Aristotel în Etica nicomahica a fost sursa de
inspiraţie pentru dreptul roman, păstrându-se multă vreme semnificaţia şi valoarea sa doctrinară.
În gândirea modernă – morală, politică şi juridică – această concepţie a lui Aristotel despre
dreptate şi-a pierdut treptat influenţa, deşi ea se regăseşte, mai mult sau mai puţin camuflat, în
mai toate codurile din sistemul de drept romano-germanic 16 din care face parte şi sistemul de
drept românesc.

În conformitate cu tipurile de relaţie socială se remarcă trei tipuri de justiţie:

Justiţia distributivă, care reglementează raporturile de autoritate dintre autoritatea socială

sau o autoritate/putere publică şi persoana, ca individualitate, în raport cu autoritatea. Această
justiţie aparţine guvernanţilor, legislatorului, care distribuie avantaje sociale şi obligaţii comune.
Printr-o astfel de justiţie, fiecare persoană revendică din partea societăţii o parte din beneficiul
social, respectiv ceea ce trebuie să-i revină ca membru al societăţii
Justiţia comutativă, care reglementează relaţiile între persoanele private şi se
fundamentează pe egalitatea dintre subiecte ca egalitate de poziţie juridică şi echivalenţă valorică
a prestaţiilor şi a contraprestaţiilor
Justiţia legală, care reglementează raporturile între subiecte de drept privat şi autorităţi,
constând astfel la supunerea faţă de ordinea comunitară (a da comunităţii sociale ceea ce i se

12
„Dreptatea creştină trebuie să urmărească sfinţenia”, interviu cu preotul Vasile Ţoc, ziarul Lumina, 22.09.2013,
http://ziarullumina.ro/dreptatea-crestina-trebuie-sa-urmareasca-sfintenia-85017.html, accesat la 4 februarie 2019,
ora 14.03.
13
Toma din Aquino, Summa Theologiae, Q58, a3 (p. 418).
14
Coranul, traducere de George Grigore, Editura Herald, Bucureşti, 2006.
15
Octavia Maria Cilibiu, „Reflecţii privind dreptatea, justiţia şi justiţia administrativă” în Analele Universităţii
Constantin Brâncuşi din Tg. Jiu nr. 4/2012, http://www.utgjiu.ro/revista/jur/pdf/2012-4/6OCTAVIA_
MARIA_CILIBIU.pdf , accesat la 4 februarie 2019, ora 11.20.
16
Valeriu Stoica, Despre dreptate şi imaginaţia juridică, https://www.juridice.ro/essentials/1165/despre-dreptate-si-
imaginatia-juridica , accesat la 4 februarie 2019, ora 11.58.
17
cuvine). Regula justiţiei legale îşi află expresia în lege17.
- Toma din Aquino numeşte pe judecător dreptul însufleţit, prin care se înfăptuieşte dreptatea iar
pe principe păzitorul dreptului, adică autoritatea care asigură adoptarea legislaţiei prin care
judecătorul înfăptuieşte dreptatea18

Dreptatea socială

- se distinge de caritate întrucât dreptatea socială este o datorie morală a cărei respectare
este impusă în mod legitim de către autoritatea statului câtă vreme caritatea este o virtute morală
voluntară faţă de ceilalţi membri ai societăţii;
- scopul dreptăţii sociale este de a reduce inechităţile sociale şi distribuirea beneficiilor şi
costurilor, a riscurilor şi sarcinilor în mod egal, tuturor membrilor societăţii;
- la începutul cristalizării socialismului, s-a avansat teza conform căreia socialismul este
un sistem socio-politic având la bază construirea unei societăţi bazate pe egalitate şi dreptate
socială; ulterior, socialismul a dobândit caracter ştiinţific prin tezele formulate de Friederich
Engels şi Karl Marx pe principiul „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după munca depusă” 19;
dreptatea socială este promovată şi astăzi sub o formă impusă de realităţile societăţii
contemporane, funcţie de forma de guvernământ a statelor, politicile sociale şi nevoile
populaţiei, viziunea legiuitorului etc.
Desigur că studiul de față nu este nici cuprinzător, nici specializat pe un anume domeniu,
ci am dorit să prezentăm câteva aspecte asupra termenului „dreptate” la intersecția câtorva
domenii socio-umane: filosofie, teologie, științe juridice.

În loc de Epilog - Despre dreptatea lui Dumnezeu şi judecata omului

Cu fiecare Sfântă Evanghelie pe care noi o auzim la Sfânta Liturghie, Mîntuitorul Iisus
Hristos ne cheamă pe toţi la bunătate unii cu alţii. Cu cât suntem noi mai buni cu cei din jurul
nostru, cu atât mai mult şi Dumnezeu îşi arată bunătatea Sa covârşitoare faţă de noi. Dumnezeu
ne copleşeşte cu iubirea Sa de fiecare dată. Lumina soarelui care ne-nconjoară, aerul care ne
însoţeşte din abundenţă şi toate câte avem şi de care ne folosim zi de zi pentru existenţa noastră
sunt darurile lui Dumnezeu, pe care ni le oferă fără ca noi să le merităm datorită vredniciei şi a
unei jertfe deosebite din partea noastră.
Prin toate aceste binecuvântări şi daruri Dumnezeu ne cheamă la bunătate, iertare şi
comunicare între noi. Aşa cum Dumnezeu este mereu bun cu noi, la fel trebuie să fim şi noi cu
cei din jurul nostru. Păcatele pe care noi le facem mereu cu ştiinţă sau din neştiinţă sunt ca nişte
datorii, credite pe care noi le facem în faţa lui Dumnezeu. Nimeni dintre noi nu este fără de
păcate. Avem mai puţine sau mai multe, mai mici sau mai mari, dar important că avem şi, de
multe ori, abia le mai ducem în sufletul nostru împovărat. 
Cu fiecare spovedanie sinceră, Dumnezeu prin pocăinţa noastră sinceră, adică regretul şi
părerea de rău pentru ele, (po)căinţa, şi rugăciunea înlăcrimată, aduce de fiecare dată iertarea
Mântuitorului nostru Iisus Hristos faţă de noi. La această bunătate a Lui Dumnezeu trebuie să
răspundem şi noi tot cu bunătate faţă de cei de lângă noi. Dacă noi nu reuşim să facem acest
lucru, Dumnezeu ne va judeca cu asprime, va face dreptate cu noi şi ne va pune să plătim tot
ceea ce suntem datori în faţa Lui. Acesta este de fapt mesajul din Evanghelia care se citeşte în
fiecare an, în Duminica a 11-a după Rusalii (Matei cap. 18, 23 - 25).
Evanghelia este plină de învăţături foarte folositoare şi de mare actualitate: În primul
rând învăţăm că această viaţă pământească este o şcoală în care noi ne pregătim pentru marele
examen de la finalul vieţii noastre pe care-l prezidează Însuşi Dumnezeu. Judecata lui
Dumnezeu este şi personală, dar şi colectivă sau publică. Odată cu moartea omului are loc
judecata particulară în care sunt cercetate toate faptele noastre săvârşite, atât cele bune, cât şi
cele rele, dar, în acelaşi timp, vom fi examinaţi şi pentru prilejurile şi ocaziile, când puteam să
facem un bine cuiva şi nu l-am făcut. Aceste ocazii de săvârşire a unui bine sunt socotite ca fiind
17
Octavia Maria Cilibiu, op. cit.
18
Toma din Aquino, op. cit., Q58, a1 (p. 416).
19
https://www.marxists.org/romana/dictionar/s/Socialism.htm, accesat la 4 februarie 2019, ora 13,50.
18
mari păcate înaintea lui Dumnezeu.
Ca să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu în ceruri avem nevoie de această evaluare de
care nimeni nu poate scăpa. Dacă în această viaţă pământească noi am avut milă faţă de cei din
jurul nostru şi Dumnezeu va avea multă milă cu noi. Dar dacă am fost severi şi aspri, poate chiar
nedrepţi, cu cei care ne-au greşit într-un fel sau altul şi Dumnezeu va avea cu noi aceeaşi
severitate. Această învăţătură o desprindem tocmai din această Evanghelie citită la Sfânta şi
Dumnezeiasca Liturghie.
Spune aşa Evanghelia: ,,De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care
a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic
cu zece mii de talanţi (un fel de monede din aur sau argint masiv). Dar neavând el cu ce să
plătească, stăpânul său (adică Dumnezeu) a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi pe
toate câte le are, ca să se plătească. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând:
Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-
a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar  ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau
cu el şi care-i datora o sută de dinari (o monedă foarte mică şi fără valoare mare). Şi punând
mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl
ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare
până ce va plăti toată datoria. Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte
şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci chemându-l stăpânul său îi zise:
Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu
să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se
stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel
ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta - fiecare fratelui său - din inimile voastre."  (Matei 18,
23 - 35). 
Din relatarea acestei Evanghelii ne impresionează foarte mult atitudinea şi bunătatea lui
Dumnezeu care iartă totul: oricât de multe şi mari ar fi păcatele noastre. Acelui datornic cu zece
mii de talanţi (şi să nu uităm că un talant, ca monedă, cântărea 50 kg de aur sau de argint; era o
mare valoare) Dumnezeu îi iartă toată datoria. Nu-i eşalonează restanţele sau datoriile, ci, pur şi
simplu, le şterge cu totul. Să ne punem în locul acelui datornic care era adus cu mare frică şi
groază în faţa stăpânului care a cerut să fie arestat, iar întreaga lui familie să fie vândută pentru a
achita o parte din datorii. Ce zbucium în sufletul lui, câtă durere la gândul că toată familia lui va
fi dezmembrată şi risipită şi că s-a terminat definitiv cu libertatea!  Ce bine era în libertate şi ce
greu îi va fi acum la temniţă! Deşi nu era sigur că stăpânul îi va da o şansă de amânare a plăţii,
totuşi încearcă să-L înduplece ca să-i permită doar o perioadă de timp, ca să strângă bani pentru
a plăti imensa datorie. Încercarea lui a avut mare succes.
Oricât de păcătoşi am fi, şi noi să încercăm cu încredere să cerem iertare de la
Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu-i trebuie nimic material de la noi, nu are nevoie de banii noştri ca
să plătim păcatele noastre. La Dumnezeu să venim doar cu lacrimi şi cu ,,inima înfrântă şi
smerită"; să avem hotărârea fermă de a nu mai greşi, dar, în acelaşi timp, să fim şi noi
îngăduitori cu cei din jurul nostru. Dumnezeu nu-i amână restanţele mari, ci le iartă pe loc şi,
totodată, îi dăruieşte, pe deasupra, şi libertatea. Iertarea şi libertatea nu pot fi preţuite, deoarece
sunt cele mai valoroase, ca şi viaţa, ca şi veşnicia în rai. După această iertare şi bucurie a
libertăţii, acel om, ca recunoştinţă, manifestă faţă de cel de lângă el ură şi dispreţ. Dumnezeu nu
doarme, El vede, aude şi ştie totul despre noi. Dumnezeu este bun, dar poate fi şi drept dacă noi
îl supărăm. Dumnezeu i-a dat o mare şansă: iertarea totală ca el să poată intra în raiul libertăţii.
Evanghelia nu ţine doar de trecut; cele relatate nu fac parte din povestea unui om, ci poate fi
chiar povestea vieţii noastre personale. Noi înşine putem fi în locul acelei persoane cu mari
datorii. Păcatele noastre depăşesc cei zece mii de talanţi, pentru că gândurile rele şi vorbele rele
tot păcate sunt. Cu toate că noi am primit prin spovedanie dezlegare, iertare totală deşi nu
merităm, totuşi Dumnezeu, în bunătatea Lui, ni le-a dăruit. Plecăm de la Biserică, uneori chiar
din scaunul de spovedanie, şi manifestăm multă ură, adversitate şi duşmănie. La ce ne-a folosit
oare mersul la Biserică şi ce am înţeles din spovedania făcută? Să ne trezim măcar acum la
bunătate, iertare şi înţelegere, să fim toleranţi şi îngăduitori unii cu alţii. Căci mare, bun şi
iertător este Dumnezeu!...
Cu alte cuvinte sau în altă ordine de idei, aşa stând lucrurile, ajungem la concluzia şi
19
constatarea că poate că dacă am încerca noi să iubim mai mult în loc de a judeca, am fi mult mai
fericiţi, sau cu adevărat fericiţi. Însă noi încercăm cu tot dinadinsul să găsim orice greşeală la
aproapele nostru, ca să-l judecăm (şi chiar să-l sancţionăm sau pedepsim) cu asprime apoi. Ne
uităm la înfăţişare de parcă ar fi lucrul cel mai important din lume, găsind tot felul de argumente
care să ne scuze răutatea ce ni se ascunde în inimi. Treaba noastră nu este să judecăm, treaba
noastră este să iubim. Nu trebuie noi să ştim de ce acel om se îmbracă cumva şi se comportă
diferit faţă de noi. Numai pentru că cineva nu se îmbracă sau nu se comportă cum am vrea noi să
o facă nu înseamnă că avem dreptul de a ne pronunţa în mod pripit şi de a ne simţi apoi
satisfăcuţi că am zis un mare adevăr. Cred că judecăm atunci când nu putem iubi. Este greu
uneori să ne abţinem să nu judecăm, dar putem încerca să o facem. Putem să ne rugăm pentru
acea persoană în loc să o judecăm. Am fi cu mult mai câştigaţi în ochii lui Dumnezeu.
Oamenii care au tendinţa mereu să judece pe ceilalţi se confruntă ei înşişi cu un lucru
grav: mândria. Atunci când vezi greşelile altuia şi nu te poţi abţine să nu judeci, tu eşti problema,
nu persoana de lângă tine!...
Am citit cu ceva timp în urmă mărturia unei tinere din America ce m-a impresionat prin
sinceritatea cu care şi-a deschis inima. Ea a spus că a crescut cu mentalitatea că tinerele creştine
trebuie să poarte numai fuste, iar ea a încercat să îndeplinească acest lucru purtând doar fustă. A
început să observe că se simţea mai presus faţă de celelalte fete prin atitudinea ei, şi atunci a
început să judece. În inima ei a început să gândească rău împotriva celorlalte fete creştine care se
îmbrăcau şi în pantaloni şi a continuat aşa până într-o zi când şi-a dat seama că problema nu erau
acele fete care purtau şi pantaloni, ci problema era ea, care purta doar fuste şi le judeca pe acele
fete care nu purtau. Atunci a început în inima ei să se căiască de acest păcat sub care a căzut fără
să-şi dea seama, încercând cu tot dinadinsul să-şi schimbe acest mod de a gândi. Deşi i-a fost
greu a încercat şi ea să înceapă să poarte şi pantaloni pentru a vedea că nu o fustă te face mai
plăcută înaintea lui Dumnezeu. Acea tânără a afirmat că, deşi Dumnezeu a eliberat-o de păcatul
judecăţii, încă mai are probleme în a-i judeca pe ceilalţi. O felicit pe acea tânără pentru că a avut
curajul să spună un adevăr!...
Astfel am ajuns la concluzia că cei care judecă sunt problema, nu cei care sunt judecaţi.
De multe ori ne este teamă să facem un lucru pentru că vom fi judecaţi, deşi avem în inima
noastră încredinţarea că Dumnezeu este de partea noastră. Oamenii întotdeauna vor judeca, fie
că vom face bine sau rău. Întotdeauna va fi cineva căruia să nu-i convină felul în care ne-am
îmbrăcat, ceea ce am spus sau ce am făcut. Însă asta nu contează deloc. Ceea ce contează este că
există Cineva care nu ne va judeca niciodată! Ce bine este să ştiu că Domnul Iisus Hristos este
de partea mea, că mă susţine în ceea ce fac atâta timp cât Îl întreb pe El. Şi asta şi fac. Dragul
meu, nu-ţi fie teamă de gura celorlalţi. Dacă tu ştii că Dumnezeu este de partea ta, atunci nu-ţi
fie teamă de oştirea care ar putea veni împotriva ta. S-ar putea să rămâi chiar singur uneori în
lucrurile pentru care lupţi, dar să ştii că Dumnezeu este cu tine. Crede şi speră. Nu te lăsa înfrânt
de judecata lumii. Ei vin, privesc şi apoi te judecă cu nepăsare, după care pleacă şi nu se mai
întorc niciodată. Nu contează ce spun oamenii despre tine, contează numai ce spune Dumnezeu.
Şi El, între multe altele zise să “nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi, căci toată judecata a dat-o El
(numai) Fiului!...”

20
Note sau referinţe bibliografice:

1. Adam Popescu, Teoria dreptului, Bucureşti, 1999.

2. Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Originile Dreptului scris în Biserica Ortodoxă Română, Studiu
istoric-canonic, Sibiu, 1969.
3. Braunstein Florence, Jean Franţois Pepin, Marile doctrine filosofice, politice, religioase,
economice, Ed. Antet, 1997.
4. Cairns Earle, Creştinismul de-a lungul secolelor, Bucureşti, 1992.
5. Craiovan Ion, Tratat elementar de teorie generală a dreptului, Bucureşti, Ed. All Beck, 2001.
6. Florea Ion, Drept Canonic Ortodox, Bucureşti, 1990.
7. Georgescu Florin, Societate și religie, București, 1982
8. Goruneanu Radu M. şi alţii, Ideea de drept şi procesul ei de formaţiune, Bucureşti,1994.
9. Humă Ioan, Introducere în studiul dreptului, Iaşi, 1993.
10. Jean Carbonier, Sociologie juridică, Paris, 1997.
11. Mihai Gh.C. şi Motica R.I., Fundamentele dreptului. Teoria şi filozofia dreptului, Bucureşti,
1997.
12. Morrissan Cecile, Cruciadele, Bucureşti, Editura Meridiane, 1998.
13. Pr. prof. dr. Nicolae V. Dura - http://www.crestinortodox.ro/drept-bisericesc/dreptul-religia-
normele-juridice-normele-religios-morale-69944.html
14. Rudolf von Ihering, Esprit du droit romain, trad. din fr., Bucureşti, 1982
15. Văllimărescu Alexandru, Pragmatismul juridic, Bucureşti, 1998.
16. Văllimărescu Alexandru, Studiu asupra raporturilor dreptului cu alte discipline, Bucureşti,
1999.
17. Văllimărescu Alexandru, Tratat de enciclopedia dreptului, Bucureşti, 1999.
18. Voicu Costică, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2002.
19. Vonica Romul Petru, Introducere generă în drept, Bucureşti, 2000.
20. Curs de Drept bisericesc, Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității București.

Dr. Stelian Gomboş –

dublu licenţiat: în teologie şi drept

https://steliangombos.wordpress.com/

21