DE LA TEOSOFI LA ELIADE.

ÎNCEPUTURILE YOGĂI ÎN ROMÂNIA

Articol publicat în ediția 3/2020

Yoga e un subiect despre care s-a discutat destul de mult în România post-comunistă, dar, din păcate, nu
așa cum ar fi trebuit. Paleta tematică s-a întins de la filosofie la tehnici psihosomatice, de la religii
indiene la grupări New Age, de la paranormal la sexualitate și, nu în ultimul rând, de la Eliade la Bivolaru,
o asociere care îi scandalizează pe unii și îi flatează pe alții. (Trebuie precizat însă că afirmația celui din
urmă că ar fi avut o corespondență cu Eliade nu e susținută de arhiva savantului de la Chicago.)

S-a vorbit foarte mult fără a cunoaște ampla fenomenologie a yogăi și ignorând istoria ei în România. În
absența unor studii pregătitoare, nici prezenta încercare nu poate pretinde decât să lumineze ceva mai
bine suprafața acestei istorii. Cercetarea mai aprofundată și mai extinsă a izvoarelor va aduce noi date și
ar putea propune chiar perspective diferite. Dar, pentru a ne apropia și mai mult de aceste izvoare, o
reprezentare de ansamblu a ceea ce ne este deocamdată accesibil nu poate fi decât binevenită.

Schița unei istorii a yogăi în România presupune luarea în considerare a mai multor paliere sau spații
create de întretăierea dintre acest complex fenomen și lumea românească.1 Cele mai importante într-o
primă instanță sunt receptarea și imaginea yogăi, pe de o parte, practicarea și aculturarea ei, pe de alta.
În ceea ce privește practicarea, raporturile de fidelitate dintre diversele corpusuri de tehnici și practici
urmate în România și modelele lor vor fi abordate strict istoriografic, fără intenții normative, ierarhizări
valorice sau evaluări etico-teoretice.

Dincolo de cercul restrâns al indianiștilor, yoga a fost primită în Apus, la sfârșitul secolului al XIX-lea, prin
Societatea Teosofică, prin curentul New Thought, sau prin Swami Vivekananda și Societatea Vedanta.
Conform tipologiei propuse de Elisabeth De Michelis2 (acceptată și de alți cercetători, deși corectând
schema ei genealogică), ea era deocamdată, cu precădere, o „yoga psihosomatică” și o „yoga
meditațională”. „Yoga posturală” va apărea câteva decenii mai târziu. Mult circulata carte Hatha Yoga
(1904) a lui Yogi Ramacharaka (William Walker Atkinson, 1862-1932) prezenta drept „exerciții fizice
yoghine” altceva decât āsane.

Așa cum a fost deja arătat de mai mulți autori (Norman Sjoman, Joseph S. Alter, Elisabeth De Michelis,
Mark Singleton, Elliott Goldberg ș.a.), formele moderne ale yogăi sunt rezultatul reîncadrării practicilor și
ideilor yoghine ca urmare a întâlnirii lumii indiene cu Occidentul și modernitatea.

Exportul yogăi în Apus, într-o împachetare care putea fi acceptată acolo și care s-a dovedit a fi de succes
după al doilea război mondial (mai ales odată cu anii ’60), a fost facilitat de un fapt tot mai larg
documentat și studiat în ultimele două decenii. Începând de la sfârșitul secolului al XIX-lea, yoga a fost
„creolizată” chiar la ea acasă, în India britanică. Casa se afla, de un secol și jumătate, în stăpânirea unei
națiuni occidentale, iar influența acesteia – fie și doar sub formă reactivă – nu a putut fi ocolită în nici un
sector al vieții și culturii indiene. Ea s-a manifestat chiar și în discursurile tradiționaliste și naționaliste,
care au promovat valorile indiene într-o paradigmă de tip revival, menită să țină piept discursului și
practicilor dominante.

Ceea ce Occidentul a cunoscut și practicat sub numele yoga sau hatha yoga este numit acum de către
cercetătorii fenomenului cu formule precum „yoghism”, „neo-yoga”, „yoga modernă”, „yoga populară”,
„yoga anglofonă”, „internațională” sau „transnațională”. Ele sunt menite să precizeze că, în ciuda
pretenției diverselor stiluri și școli de yoga contemporane de a reprezenta forme „autentice” sau
„tradiționale” ale acesteia, e vorba de reformulări moderne ale unei vechi și variate tradiții. Numeroase
studii recente au arătat în mod detaliat că dezvoltările moderne ale yogăi, în special gimnastica
posturală yoghină, își au originea la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, în
contextul colonial, sincretic, al dialogului și confruntării dintre revivalismul naționalist indian și formele
occidentale ale culturii fizice.

Ceea ce, începând cu anii 1920, a fost promovat drept hatha yoga avea mai puține legături cu tradiția
indiană cunoscută sub acest nume și mai multe cu cultura fizică apuseană, importată în India de
establishment-ul colonial. Abia după alte câteva decenii balanța a fost întrucâtva recalibrată, înspre
tradiția indiană a yogăi, dar forma în care aceasta era turnată a rămas inevitabil îndatorată conceptului
occidental de educație fizică.

Despre îmbrățișarea explicită a ideilor yoghine și practicarea conștientă a tehnicilor yoga nu se poate
vorbi în România decât odată cu secolul XX. Dacă au existat precedente, dovezile lipsesc deocamdată.
Nici receptarea și imaginea yogăi nu au o istorie mai veche. Ele au însă o preistorie. Notițe despre fachiri
și despre indieni consacrați practicilor mistico-ascetice apar încă de la începuturile publicisticii în limba
română, în deceniul al treilea al secolului al XIX-lea. Ele se pot regăsi uneori și în scrieri anterioare: cărți
populare, traduceri din literatura istorico-geografică sau autori atipici, precum Dimitrie Cantemir. Nu
există însă o imagine individualizată a yogăi ca disciplină spirituală, filosofică, psihosomatică.

Înaintea primelor articole importante ale lui Mircea Eliade, publicate în anii 1930-1931, despre yoga s-a
scris puțin și, în general, în legătură cu fachirii. E vorba cu precădere de traduceri sau colportaje. De
exemplu, sub titlul În ţara fachirilor a apărut o traducere selectivă (1909, reeditată în 1922) din cartea lui
Louis Jacolliot, Voyage au pays des fakirs charmeurs (1881). Asupra imaginii fachirilor în anii formației
școlare și universitare a lui Eliade (1921-1928) m-am oprit în altă parte.3 Chiar și cel mai important
articol despre yoga, publicat de sanscritistul Theodor Iordănescu (1874-1953) în toamna anului 1911, în
două numere ale revistei Convorbiri literare, se intitulează „Fachirii indieni și doctrina lor”. Fachirii
ajunseseră unul dintre ingredientele pitorescului şi senzaţionalului, performanţele lor fiind prezentate în
paginile revistelor populare, împreună cu ilustraţii în care aceştia sunt înfățișați stând pe paturi de cuie,
ţinând continuu o mână ridicată deasupra capului, mâncând „scorpii” ş.a.m.d.

Unul dintre autorii care au influențat interesul timpuriu al lui Eliade pentru teosofism, ocultism și yoga
face parte dintre publiciștii responsabili de aceste colportaje: profesorul Dimitrie Dimiu (1875-1927),
director al Şcolii elementare de comerţ din Bucureşti. Fruntaș al Societății Teosofice și redactor-șef al
Ziarului ştiinţelor populare, el este cel care i-a acordat elevului de la Spiru Haret premiul pentru
povestirea „Cum am găsit piatra filosofală”.

Articolele teosofilor și publicațiile Societății Teosofice au fost și în România primul vehicul prin care yoga
a putut circula către publicul larg. Datele de care dispunem în prezent arată că teosofismul a avut ecou
printre români abia la începutul secolului XX și mai întâi în străinătate. Constantin Rosetti-Tescanu
(1881-1933) – fratele Marucăi Cantacuzino-Enescu – a fost co-fondator al Societății Teosofice din
Eleveția romandă. Împreună cu celebra contesă Prozor (Marthe-Elsa Bonde, 1855-1931), al cărei discipol
era, a înființat în anul 1901 loja Dharma din Geneva. În 1902, un cerc teosofic de inspirație germană se
formează la Budapesta în jurul unui înalt funcționar al statului ungar, Silviu Suciu, consilier în Ministerul
de Interne și important membru al comunității românești. Purtătorul de cuvânt al cercului și cel care va
încerca să propage teosofia printre românii din Transilvania a fost un tânăr jurnalist și scriitor, Dionisie
Stoica (1880-1916), care a publicat, în 1903, prima carte de teosofie în limba română. Brâncuși s-a
întâlnit cu teosofia în Franța, în anul 1904.

În Regatul român apar grupări informale, înlocuindu-le sau continuându-le pe cele spiritiste. Chiar și în
jurul reginei Elisabeta (1843-1916) se constituie un cerc începând din 1912. Prin eforturile unuia dintre
membrii lui, scriitoarea Bucura Dumbravă (1868-1926), secțiunea românească a Societății Teosofice va fi
organizată între 1922 și 1925, cu loji în toate marile orașe.

Teosofismul e responsabil de răspândirea interesului pentru hatha yoga și vegetarianism, precum și de

popularizarea unor vechi texte ale înțelepciunii indiene, precum Bhagavad Gītā. A avut ecou și în
rândurile oamenilor de cultură, în special printre scriitoare. Mărgărita Miller-Verghi (1865-1953), Elena
Farago (1878-1954), Claudia Millian (1887-1961), Ştefania Zottoviceanu Rusu (1898-1953) și Henriette
Yvonne Stahl (1900-1984) au cochetat cu el, mai mult sau mai puțin, în diferite perioade ale vieții lor.
Clubul bărbaților e ilustrat de o singură personalitate intelectuală, Anton Dumitriu (1905-1992), asupra
căruia vom reveni. Mărturii precum cea a lui H.Y. Stahl atestă existența printre teosofi a unor practicanți
serioși ai yogăi, care au ajuns la rezultate avansate.
*

Majoritatea celor care încearcă să practice yoga în perioada interbelică o fac ca autodidacți, învățând
atât cât se putea învăța din cărți, iar apoi experimentând. Au existat însă și români care au putut s-o
învețe de la indieni, în India, în Occident sau chiar în România.

Doi dintre doctorii care au participat la misiunea Semilunii Roșii indiene pe fronturile războaielor
balcanice au ales să se stabilească în România în anul 1913. S-au căsătorit aici și au devenit cetățeni
români. Narsingh B. Mulgund, originar din Bombay, și-a continuat studiile medicale la București, iar apoi
a intrat în armată ajungând până la gradul de colonel. Binecunoscut elitei politice și mondene, Mulgund
era prezentat tuturor personalităților indiene – precum Rabindranath Tagore sau Subhas Chandra Bose –
care vizitau țara. Bose mărturisea că acesta cunoștea bine sanscrita și îi plăcea în mod deosebit să citeze
maxime sau versuri din Bhagavad Gītā.4 Mai mulți dintre cei interesați de yoga susțin că au învățat de la
el diverse tehnici și chiar ceva sanscrită. Unul dintre ultimii elevi, în 1943, a fost Alexandru Iorga (1926-
2016), viitor actor și coreograf.

Celălalt indian, cunoscut ca Doctorul King sau Mary King, era un practicant al științelor oculte. Și-a
câștigat o faimă de magician colindând țara cu spectacole de prestidigitaţie, memorizare, socotit
instantaneu, ghicirea gândurilor și hipnotism. Și Eliade a participat la una dintre aceste reprezentanții, la
liceul Spiru Haret, în 1922. King se îmbrăca asemenea unui prinț indian și se prezenta drept „fachir
hindus”. Cel mai important dintre elevii pe care i-a inițiat în yoga, în anii ’30, este Ion D. Vulcănescu
(1916-1991), viitor matematician. Tatăl său, interesat de esoterism și de spiritualitate indiană (dar care
nu pare să fi fost teosof), era prieten cu doctorul King.

Câțiva membri indieni ai Societății Teosofice au vizitat și lojele românești. Nu cunoaștem deocamdată
detalii, dar s-ar putea bănui că frații români interesați de yoga nu au ratat ocazia să învețe tot ce se
putea învăța în cursul acestor „schimburi de experiență”.

Alți români au putut studia yoga posturală cu indieni întâlniți în Occident sau chiar în India. Eduard
Rosen (188?-197?), prim solist al Operei Populare din Viena, a învățat-o de la doi jurnaliști indieni pe
care i-a întâlnit în anii 1910. Întors acasă în 1938, a devenit profesor particular de canto în București. În
următoarele trei decenii Rosen a predat elevilor săi tehnici de respirație (prāṇāyāma) și de incantație
(japa), folosite și pentru vindecarea bolilor de gât, plămâni sau inimă.

Cazul unui alt român care activa în străinătate, dansatoarea artistică Lizica Codreanu (1901-1993),
cunoscut din memoriile și fragmentele de jurnal ale lui Eliade, a fost cercetat recent de Doina Lemny.5 În
cursul șederii ei în China, între 1928 și 1931, Lizica a vizitat Japonia și India, unde s-a interesat de yoga
posturală, care a ajutat-o în vindecarea sechelelor malariei. În 1938 a deschis ceea ce era probabil primul
studio de hatha yoga din Paris, activ până în anul 1971. Remarcat cu promptitudine de revista de modă
și lifestyle Vogue, studioul atrăgea tinere interesate de fitness sau personalități din lumea artei,
diplomației și afacerilor care căutau să-și îmbunătățească sănătatea. Numărul din august al revistei
publică șase fotografii în care Lizica și o asistentă execută postura cleștelui (paścimottānāsana), lotusul
(padmāsana), două variații ale posturii arborelui (vṛkṣāsana) și două stadii diferite ale arcului
(dhanurāsana).6 După război, studioul a devenit un „centru de educație psiho-motorie” în care Lizica
aplica o metodă eclectică, combinând hatha yoga cu principii provenind din gimnastica suedeză, dans
modern, masaj, acupunctură și din chiropractica populară românească. Eliade, care nu accepta yoga
posturală modernă ca yoga veritabilă, prefera să vadă în metoda ei doar elementele non-yoghine. În
jurnalul său inedit din 1945 își nota că, sub numele de yoga, Lizica practică „masaje și exerciții gimno-
fiziologice”, „o simplă terapeutică manuală, însoțită de o mare intuiție”.7

Cărți teoretice sau practice despre yoga nu vor prea apărea în limba română. Majoritatea teosofilor și
spiritualiștilor erau relativ cosmopoliți și cunoșteau cel puțin una dintre principalele limbi europene.
Bibliotecile și anticariatele stau mărturie a circulației cărții străine – în special în franceză și germană –
dedicate yogăi și spiritualității indiene. Din acest motiv nu a existat o cerere prea mare de traduceri.
Dintre cărțile dedicate căutărilor spirituale în India sau Tibet, A search in secret India a lui Paul Brunton –
tălmăcită însă abia în 1946, după versiunea franceză – a avut cea mai mare influență. Au predominat
transpunerile literare, precum cele semnate de Karl Gjellerup, Francis Yeats-Brown, William Somerset
Maugham, James Hilton ș.a.

A existat și o editură specializată în literatură esoteristă și spiritualistă. Fondată de un grup de

spiritualiști și teosofi, sub numele zeului indian Rāma, ea se dorea nu o întreprindere comercială, ci o
mișcare spirituală. În scurta-i activitate, din 1935 până în 1940, când a fost întreruptă de război, editura
Ram din Aninoasa-Gorj – un sat între Craiova și Târgu Jiu – a publicat două duzini de cărți, în majoritatea
lor legate de doctrinele și practicile spirituale indiene, chineze și japoneze. Selecția autorilor e foarte
eclectică: Jagadish Chandra Chatterji, Mahatma Gandhi, Alice Bailey, Arthur E. Powell, Mabel Collins,
Yram (Marcel Forhan), Roberto Assagioli, Henry Thomas Hamblin, Max Heindel (Carl Louis von
Grasshoff) ș.a. Dintre cărțile anunțate, manuscrisele celor care nu s-au pierdut vor fi publicate după
1989 (A. Bailey, Jwala Prasad Singhal, Henri Meslin de Campigny). Proiectul unei reviste de psihologie
spirituală și cel al unui almanah nu s-au materializat. Principalii membri ai grupului erau frații Gheorghe
Dulcu (1904-1988) și Ilie Dulcu (1908-1994), foști studenți ai Universității din Cluj. Ei au cultivat relații cu
teosofi occidentali (A. Bailey), cu spiritualiști indieni (J.P. Singhal), iar în țară cu teosofi (A. Dumitriu, H.Y.
Stahl) și indianiști (M. Eliade). După spusele lui Ilie Dulcu, Eliade i-ar fi făcut chiar o vizită la Aninoasa.
Una dintre cărțile traduse, Culture physique hindue (Paris, 1935) a lui Jatindra Chakraborty, prezintă un
interes special pentru rolul – ignorat până acum – pe care l-a jucat la începuturile yogăi moderne.8
Publicată în 1938, traducerea românească e opera unei echipe de la catedra de fiziologie generală a
Facultății de medicină din Cluj și o dovadă a receptării yogăi ca formă a culturii fizice medicale. Șeful
catedrei, dr. Grigore Benetato (1905-1972) a scris o călduroasă prefață, iar doi dintre asistenții săi, dr.
Emil I. Bologa (1916-2005) și Romul Oprean (1910-198?), au semnat traducerea. Ilie Dulcu i-a trimis un
exemplar și lui Eliade. Cartea apărea la doi ani după publicarea – simultan la București și Paris – a
versiunii revizuite a tezei sale doctorale.

Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne (1936) a fost în general discutată pozitiv în România.
Interesant – și deloc surprinzător –, ea a fost întâmpinată cu violentă ostilitate de către unul dintre
teosofi, Anton Dumitriu. Fără îndoială, reacția lui nu era lipsită de legătură cu felul tăios în care
publicistica lui Eliade tratase ceea ce el considera deformări teosofice ale vechii gândiri indiene. Dumitriu
nu-i recunoaște erudiției sale savante o adevărată valoare, considerând-o pur livrescă și occidentalizată.
Însuși Dasgupta era pentru el un hindus occidentalizat, care studiase filosofia indiană în Anglia. Yoga,
susține el, poate fi înțeleasă cu adevărat doar de către cel care a primit o inițiere autentică de la un
maestru indian veritabil și a dobândit realizarea spirituală (cum probabil se considera el însuși).
Sprijinindu-se pe reprezentanți ai yogăi moderne (Ramakrishna, Vivekananda, Aurobindo) și pe René
Guénon, Dumitriu supune cartea unei critici impresioniste, pentru a conchide că, „din punct de vedere
doctrinal”, ea este „esențial eronată”.9

Au existat și alte reacții teosofice la scrierile lui Eliade, dar azi e greu a le mai recunoaște pe toate.
Traducerea, de către H.Y. Stahl, a cărții lui Paul Brunton, India secretă era menită, într-un plan secund, să
producă o comparație defavorabilă Indiei lui Eliade, al cărei prim proiectat titlu fusese India
necunoscută. Coperta ei anunța publicitar: “cele mai necunoscute și interesante aspecte ale Indiei”.
Brunton era citat și de Anton Dumitriu, împreună cu Guénon și Alexandra David-Néel, ca exemple de
europeni ce au scris cărți cu adevărat utile asupra yogăi, pentru că au experiment-o ei înșiși sub
îndrumarea unui instructor calificat. Afirmațiile lui reprezintă o tacită respingere a lui Swami Shivananda
ca instructor calificat, precum și a inițierii lui Eliade în practica yogăi, cunoscută din volumele Într-o
mănăstire din Himalaya (1933) și India (1934).

Mult mai celebru și mai „realizat” decât Shivananda era pe atunci Krishnamurti, nici el iertat de
publicistica lui Eliade. Un număr de teosofi români au frecventat taberele de la Ommen și conferințele
ținute în diverse părți ale Europei, iar scrierile și cuvântările sale au fost masiv traduse în română. Dar
esența învățăturii lui era îndatorată filosofiei advaitine, iar Krishnamurti nu considera yoga un exercițiu
spiritual. O accepta, auxiliar, ca pe o pregătire etică și psihosomatică.
Datorită lui Eliade, Shivananda ajunge unul dintre principalele repere pentru cei interesați de yoga. În
scurt timp va dobândi un nou discipol român, de această dată prin corespondență (una dintre inovațiile
caracteristice yogăi moderne, inițiată chiar de el). Alexandru E. Russu (1905-1995), „ocultist practic” și
„magnetiseur” din Chișinău, devine în 1936 membru al Divine Life Society din Rishikesh. Terapeut
înzestrat nativ, se spune că și-ar fi perfecționat tehnica în Germania, lucru pe care nu l-am putut verifica
deocamdată. Pe filieră rusească, a fost influențat de curentul New Thought, cu precădere de Yogi
Ramacharaka. Russu a publicat două cărți de “magnetoterapie” și una intitulată Legea karmei (1933).
Cea din urmă expune răspunsul indian la clasica întrebare unde malum, încercând însă să evite ipoteza
reîncarnării.

Doi dintre membrii mai tineri ai grupării din jurul editurii Ram au dus mai departe proiectul întrerupt. În
anul 1941 ei au înființat o nouă editură, Sinteza, retrasă și ea într-un sat, Șag-Timișeni, nu departe de
Timișoara. N-au putut însă începe activitatea decât după război și nici atunci n-au avut mult timp.
Ocupația comunistă i-a oprit după numai două cărți, semnate de Krishnamurti și Roberto Assagioli. Cea
din urmă, intitulată Yoga modernă. Contribuțiuni practice pentru desvoltarea spirituală (1946), a fost
tradusă de unul dintre fondatori, Ioan Marinca, profesor la Lugoj, și prefațată de Louis Combi, membru
al misiunii universitare franceze la Timișoara. Studiul apăruse în anii 1933 și 1934 în The Beacon, revista
teosofică a lui Alice Bailey, care devenise mentorul grupului. Și cartea ei despre yoga, The light of the
Soul (1927), fusese tradusă la editura Ram dar a rămas nepublicată.

Precum în India, în 1928, unde îi vizitase pe teosofii de la Adyar (temporar absenți), în 1940, la Londra,
Eliade a vizitat-o pe Bailey, despre care a lăsat câteva rânduri aspre în jurnalul postbelic.10 În ambele
cazuri întâlnirea fusese mediată de teosofi din România. Tomira Zori, o poloneză din Bucovina, care i-a
dat scrisoarea de recomandare pentru Bailey, era o prietenă a lui Ilie Dulcu, prin intermediul căruia o și
cunoscuse Eliade.11

Din câte se pare, deși lipsesc deocamdată probele, Eliade e cel care îi recomandase lui Ilie Dulcu pe
Assagioli și Bailey – împreună cu învățarea limbii engleze12 –, ca alternative la teosofii clasici, preluați pe
filieră franceză, cu care editura își începuse activitatea. E încă o dovadă că, și după ce s-a dezis de
teosofism, în 1926, Eliade rămâne interesat – deși cu alți ochi – de reprezentanții săi (lucru valabil, în
general, cu privire la esoterism și spiritualism). Nu putea de altfel să n-o facă, după cum și azi specialiștii
occidentali în yoga și mistică indiană păstrează un ochi asupra receptării acestora în mediile populare și
esoteriste. E un exercițiu necesar oricărui demers academic care nu ignoră complexitatea epistemică a
raporturilor dintre știința și cultura aceleiași epoci.

_____________________________
1 Prin „yoga” avem aici în vedere tot ceea ce a trecut sub acest nume sau a fost recunoscut ca având
legătură directă cu yoga, iar prin „lumea românească” ne referim atât la teritoriile locuite istoric de
români, cât și la „diaspora” românească.

2 E. De Michelis, A History of Modern Yoga. Patañjali and Western esotericism, Continuum, London-New
York, 2004.

3 L. Bordaș, Eliade secret. India și „metapsihica“ în construcția filosofiei religiei lui Mircea Eliade, teză de
doctorat, Facultatea de Filosofie, Universitatea din București, 2010, ce urmează a fi publicată într-o
versiune revăzută și amplificată.

4 Subhas Chandra Bose, „An Indian Colonel in Romania”, The Modern Review (Calcutta), LVI, nr. 3, 1934,
pp. 308-309.

5 D. Lemny, Lizica Codréano, une danseuse roumaine dans l’avant-garde parisienne, Fage, Lyon, 2011,
pp. 64-91; traducere în limba română: Lizica Codreanu, o dansatoare româncă în avangarda pariziană,
Vellant, Bucureşti, 2012, pp. 64-91.

6 „Hatha-yoga et beauté”, Vogue (Paris), nr. 8, août 1938, pp. 42-43, 62.

7 M. Eliade, Jurnal, 22 septembrie și 10 octombrie 1945, reluat la 7 iulie 1959, Mircea Eliade Papers
(Special Collections Research Center, University of Chicago Library), 15.1, ff. 12, 26; 15.6, f. 988. Vezi și
Memorii. 1907-1960, ed. de M. Handoca, Humanitas, București, 2004, p. 400.

8 L-am discutat în L. Bordaș, „Romania and Moldova: Reception of India, Encounters with Hindus, and
Acculturation of Hindu-Inspired Ideas and Practices”, în: Knut Jacobsen, Ferdinando Sardella (eds.),
Handbook of Hinduism in Europe, Brill, Leiden, 2020 (sub tipar).

9 A. Dumitriu, „Mircea Eliade, Yoga…”, Revista de filosofie (București), XXII, nr. 2, aprilie-iunie 1937, pp.
229-236.

10 M. Eliade, Jurnal, vol. I. 1941-1969, ed. de M. Handoca, Humanitas, București, 1993, pp. 220-221 (9
iunie 1952).
11 V. scrisoarea acestuia către Eliade din 21 aprilie 1939, în Mircea Eliade și corespondenții săi, vol. 1,
ed. de M. Handoca, Minerva, București, 1993, p. 267. Și scrisorile ei – incomplete – în Mircea Eliade și
corespondenții săi, vol. 5, ed. de M. Handoca, Criterion, București, 2007, pp. 155-156.

12 V. scrisoarea lui Ilie Dulcu către Eliade din 22 martie 1940, Mircea Eliade și corespondenții săi, vol. 1,
ed. cit., pp. 268-269.

DE LA CIRC LA TRANSCENDENTALI. YOGA SUB COMUNISM

Articol publicat în ediția 4/2020

Două cărți recente ale lui Gabriel Andreescu,1 foarte utile pentru cercetarea fenomenului MISA, au
aruncat și o privire generală asupra a ceea ce s-a întâmplat în anii dinaintea „afacerii” Meditației
Transcendentale (MT). Un volum dedicat acesteia din urmă, sub coordonarea Doinei Jela,2 a provocat
unele reacții polemice în studiile lui Andreescu, de care cercetarea nu poate decât să profite. Lăsând la o
parte numeroasele articole despre MT, interesate mai mult de aspectele politice ale „afacerii”, ceea ce
s-a mai scris despre istoria yogăi sub comunism (și/sau a disciplinelor înrudite cu ea) reprezintă o câtime
neglijabilă cantitativ și calitativ. Din această cauză, proliferează informații false și legende urbane, mai
ales în textele publicate, fără nici un control, pe internet.

În perioada de început a regimului comunist yoga a fost condamnată atât ideologic (din perspectivă
marxistă), cât și științific (din perspectivă medicală). Oficial era ca și moartă. Critica a fost depășită de o
formă și mai eficientă de refuz: tăcerea. Înaintea liberalizării politice din jurul anului 1964, yoga și
meditația se practicau în privat și în secret, în special printre teosofii, antroposofii și krishnamurtienii
care au supraviețuit. Din punctul de vedere al cercetării izvoarelor ei rămân deocamdată „soldați
necunoscuți”. Demonstrații publice de Hatha Yoga erau posibile doar la circ. Yoga ca acrobatică și
contorsionism va fi urmată, după 1964, de alți doi avatari care o făceau acceptabilă: yoga ca educație
fizică și sport și yoga ca gimnastică medicală și terapeutică naturistă.

Primele reprezentații publice de yoga despre care avem până acum știre au fost cele ale
contorsionistului trinidadian Joseph Clemendore (1922-1982), cunoscut pe scenă ca Cobra Man și Yogi
Klemendor. La scurt timp după ce sosise în Europa, în 1956, a devenit un binecunoscut performer al
celor mai dificile dintre āsana și bandha, și chiar a creat unele noi, caracterizate printr-o extremă
complexitate. În anii 1962 și 1963, Clemendore a lucrat, ca „fachir” sau „yoghin” indian, în circuri din
România, Bulgaria și Ungaria. Demonstrațiile erau precedate de o scurtă prelegere despre filosofia
indiană, yoga, puterea minții și a voinței asupra corpului, în care toate acestea erau atent disociate de
religie. Pentru cei pasionați de yoga posturală spectacolele lui au reprezentat evenimente cu adevărat
memorabile.3
*

La fel ca în alte privințe, și toleranța față de yoga e legată de o destindere similară la Moscova.
Paradoxal, în 1963 se traduce prompt un proaspăt studiu împotriva autorilor ruși ce profitau deja de
destindere. Prima publicație oficială sovietică despre acest subiect până atunci prohibit – semnată de
Vasili Brodov (1912-1996), filosof marxist specializat în interpretarea „științifică” a filosofiei indiene, și de
Lev Suharebski, un doctor și educator sanitar cu funcții de conducere în instituțiile sistemului – era
sceptică în privința valorii, fie și numai practice, a yogăi.4 Spre sfârșitul anului apare însă și cel dintâi
articol tehnic, reușind totuși performanța de a evita periculosul cuvânt. Se intitula „Gimnastica
pranayama”.5

Încet-încet, revistele și ziarele publică tot mai multe articole. Veac nou, oficiosul Asociației Române
pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), care arăta despre ce se poate vorbi în
marea patrie a socialismului, se afla în frunte. Săptămânalul Magazin își justifică unul dintre primele
articole ca răspuns la multele scrisori trimise de cei care-l văzuseră pe Clemendore.6 Yoga e luată în
discuție și de cărțile dedicate terapiilor naturale, respirației sănătoase și relaxării. A fost inclusă și în
lucrări de psihiatrie ca o metodă psihoterapeutică din categoria procedurilor inductive de relaxare.7
Totuși, publicarea manualelor practice s-a făcut foarte controlat: numai nouă titluri au apărut până în
1982, când yoga va fi din nou prohibită.

Începuturile au fost marcate de strădania de a legitima yoga. Până la publicarea cărților, în anul 1969,
cele mai multe articole sunt semnate de doctori care erau și practicanți de yoga: Radu Cărpinișianu
(1923-2011), Ion Nicolae Riga (190?-198?), Sorin Stănescu (1924-2016). În sprijinul ei se invocau
introducerea unor exerciții de Hatha Yoga în pregătirea astronauților sovietici și americani,
recomandările unuia dintre principalele programe UNESCO, cercetările întreprinse în importante centre
din India și din restul lumii, folosirea ei terapeutică în spitale etc. Adoptarea yogăi de către diverse
personalități – în special din lumea muzicii, de la formația Beatles la Salvatore Adamo și Yehudi
Menuhin, iar la noi, Magda Ianculescu – era și ea, indirect, un argument.

Argumentul principal era, însă, compatibilitatea principiilor și tehnicilor yoghine cu știința modernă. Unii
doctori au afirmat chiar că yoga e un „concept” din medicina tradițională indiană sau asiatică, iar
învelișul metafizico-religios și mistico-spiritual a fost adăugat ulterior.8 Unul dintre ei previne totuși în
privința unei anumite „șarlatanii” yoghine medicale, fie ea conștientă fie nu, și susține – în mod corect –
că yoga practicată în Apus reprezintă adaptarea unor părți gimnastice ale „veritabilei” yoga, care nu e
accesibilă oricui.9 Întrucât auto-hipnoza și auto-sugestia erau considerate – cu referire la lucrările lui
Thérèse Brosse și ale altora – a explica unele dintre stările yoghine, articolele despre hipnoză și sugestie
se refereau și la yoga, la yoghini și la versiunea lor degradată, fachirii. Tot asemenea și articolele, mai
puține, dedicate antrenamentelor autogen și biofeedback, inspirate de yoga.
Conform cercetărilor de până acum, numărul articolelor dedicate yogăi sau care fac referiri semnificative
la ea poate fi estimat la peste două sute. După anul 1972, când se tipărește prima carte pentru publicul
larg, articolele se răresc. Dar din 1976 încep să apară serialele lui Mario Sorin Vasilescu (1947-2015) în
reviste populare precum Flacăra, Magazin, Știință și tehnică sau România pitorească, însumând peste
optzeci de articole până în anul 1982. Majoritatea articolelor se ocupă cu precădere de yoga posturală și
într-o anumită măsură de cea psihosomatică. Când unul dintre seriale începe o introducere în yoga
meditațională, direcția lui se schimbă înainte de a ajunge la promisele niveluri avansate. De aici, ca și din
îngrijorarea adesea exprimată din afară față de aspectele mistico-religioase ale yogăi tradiționale, se
poate deduce că limitarea la „gimnastica” yoghină era o normă asupra căreia vegheau, cu mai mare sau
mai mică strictețe, câinii de pază ai culturii socialiste.

Primele trei cărți sunt traduceri publicate de Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport.
Următoarele patru, destinate publicului larg, au apărut la edituri specializate în sport, medicină și terapii
naturiste. A urmat o broșură tipărită de Ministerul Educaţiei şi Învăţământului pentru uzul profesorilor
de educație fizică și sport. Abia ultimele două cărți au apărut la edituri cu un profil general. Cei mai mulți
dintre autori erau specialiști în sport și medicină, iar majoritatea cărților au ca referenți sau prefațatori
profesioniști ai acestor domenii.

Pe lângă publicații, existau conferințe publice, cursuri populare, lecții televizate și cercuri de yoga.
Universitatea Populară avea propriul ei curs, urmat de sute de studenți. O „comisie de yoga” a fost
înființată în Ministerul Sănătății, un centru de terapie prin yoga funcționa într-o policlinică bucureșteană,
iar la Laboratorul de electrografie și bioinginerie aplicată, un colectiv de biofizicieni condus de doctorul
Ioan Florin Dumitrescu (1937-1999) făcea cercetări asupra bio-câmpului yoghinilor. În mod mai mult sau
mai puțin serios, yoga a fost integrată și în stilul de viață al hipioților români.10

Dintre practicanții de yoga care au supraviețuit războiului și persecuțiilor politice, cel mai important era
Ion D. Vulcănescu (1916-1991), el însuși o victimă a închisorilor comuniste.11 Aproape toți instructorii
ulteriori susțin a fi avut o legătură cu el și îl recunosc drept precursor. Pe lângă cursurile ținute la
Universitatea din București (1968-1970) și la Institutul de Proiectări în Construcții „Carpați” (1974-1982),
Vulcănescu a predat și în privat. A reușit să publice un îndrumar practic de Hatha Yoga,12 dar scrierile
sale filosofice și spirituale – refuzate atât de editurile de stat, cât și de cea a Bisericii – au circulat în
regim samizdat. Conform mai multor relatări, pe lângă yoga posturală, Vulcănescu practica și tehnici
tantrice. Se spune că avea puteri terapeutice și că ar fi instrumentul vindecării miraculoase a unor
personalități ale vremii.
Dintre instructorii noi, cel mai important a fost Nicolae Tufoi (n. 1930), cercetător în fizică atomică. La
începutul anilor ’60 se vindecase de sechelele poliomielitei prin Hatha Yoga. (Profesorul său, Aurelian R.
Petrescu, pare să fie un alt supraviețuitor al perioadei interbelice, dar deocamdată nu se știe nimic
despre el.) În anii 1973-1974, Tufoi a studiat în India, la Yoga-Vedanta Forest University (Rishikesh) a lui
Swami Shivananda, la Vishwayatan Yogashram (Delhi) al lui Dhirendra Brahmachari și la Bihar School of
Yoga (Monghyr) a lui Swami Satyananda. Întors acasă, a predat, a înregistrat lecții televizate și a
reprezentat țara la diverse conferințe și evenimente internaționale. Și-a completat pregătirea la Integral
Yoga Institute (New York) al lui Swami Satchidananda și la Shivananda Ashram Yoga Retreat (Nassau,
Bahamas) al lui Swami Vishnudevananda. Cartea sa de yoga, deși curățată de tot ceea ce ar fi părut prea
„spiritual”, a fost – și poate este încă – cel mai bun manual introductiv publicat în limba română.13
Așramul lui Shivananda a devenit o destinație și pentru alți români.14

Soprana Nineta Crainici (1921-2013) a început să predea cursuri centrate pe prāṇāyāma chiar din anul
1964. A fost urmată de dr. Virgil Aldulescu (192?-1997), care a ținut cursul de la Universitatea Populară.
Alți instructori reprezentativi din București au fost: dr. Ion Nicolae Riga, fost refugiat politic în Germania,
Virgil Maglaviceanu (1932-2006), fost ofițer de Securitate, Irina Holdevici (n. 1949), psiholog, și, nu în
cele din urmă, Mario Sorin Vasilescu și Gregorian Bivolaru (n. 1952). Ultimii doi n-au avut o profesiune
anume, ci și-au dedicat viața yogăi. Ei au întemeiat școli rivale, care continuă și azi. La Târgu Jiu a predat
Mircea Culcer (1931-1979), agronom, iar la Cluj-Napoca, a dat lecții private Alexandru Iorga (1926-2016),
actor și coregraf.

Unii dintre studenții acestor instructori vor deveni ei înșiși instructori în străinătate. Pavlos K.
Hassanagas (n. 1951), fiul unor refugiați ai războiului civil grec, a părăsit România în 1972 și a devenit
profesor de yoga în Macedonia iugoslavă, iar ulterior și în Grecia. Unul dintre elevii lui Vulcănescu,
Augustin A. Bidian (1930-2013), doctor în filosofie și teologie, a fugit în Germania în 1975, unde a predat
yoga (în Mainz și Wiesbaden) și a publicat un manual.15 Alți practicanți dedicați, precum Alexandru A.
Simionescu (n. 1928), Dan Olaru Mirahorian (n. 1952) și Titi Tudorancea (n. 1956), toți trei ingineri, vor fi
printre primii care, după căderea comunismului, vor publica manuale și traduceri.

Nu toate filiațiile și canalele de transmisie sunt cunoscute. Nineta Crainici a fost eleva lui Eduard Rosen,
însă, două decenii mai târziu, în 1974, a urmat și programul de formare didactică al Uniunii Europene de
Yoga, în Elveția. După ce a început singur cu manualul lui Selvarajan Yesudian, Alexandru Iorga a învățat
de la Narsingh Mulgund, dar și de la un bătrân doctor român care trăise în India la începutul secolului.
Virgil Maglaviceanu a început la București, iar în 1973 a studiat la Yoga-Vedanta Forest University din
Rishikesh. Mario Sorin Vasilescu a învățat de la un doctor indian neidentificat care l-a vindecat de o
gravă dereglare endocrină, dar mai apoi, în 1978, a avut un alt profesor cu o identitate la fel de
misterioasă. Irina Holdevici a fost eleva lui Ion D. Vulcănescu. Ceilalți erau autodidacți sau fuseseră
instruiți de alți autodidacți, sintetizând elemente din surse diferite, yoghine și non-yoghine.

*
Profesorii cu cel mai mare impact și cei care au creat școli sunt Vasilescu și Bivolaru sau „Mario” și
„Grig”, cum le spun elevii lor. Concepția lor teoretică și practica lor didactică au crescut progresiv, în
mod sincretic și creativ, dobândind formă deplină după 1989.

Asemenea majorității autodidacților, Mario era un adept al inter- și trans-disciplinarității. Criticând

abordările reducționiste anterioare – gimnastică, medico-terapeutică ș.a. –, Mario propunea viziunea
unei „yoga integrale” sau Purna Yoga (diferită de cele ale lui Sri Aurobindo sau Swami Satchidananda).
Era, de fapt, o abordare integrativă a yogăi și a vieții, deopotrivă. Purna Yoga era înțeleasă ca o disciplină
totală și, într-un fel, primordială, toate celelalte yoga, indiene și non-indiene, reprezentând subspecii,
varietăți și forme ale ei. „Fenomenul yoga”, înglobând toate aceste yoga particulare, era considerat o
realitate vie, în continuă evoluție și perfecționare. Modul totalizant de a înțelege Purna Yoga se extindea
și la relația ei cu omul. În „yoga integrală” orice act de viață este un exercițiu yoghin. Nimic nu rămâne în
afară-i, decât probabil ceea ce distruge viața. Conceptele teoretice cheie ale acestui sistem sunt energia,
ritmul și rezonanța.16 În 1979, Mario a propus o nouă știință, numită „egonică”, știința terapeutică a
ego-ului, a identificării și disoluției lui, care oferă „un mod accesibil de abordare a conceptelor şi practicii
yoga, precum şi a diferitelor şcoli de optimizare umană”.17 Din 1982 vederile sale au evoluat în tăcere
sau mascate în articole despre naturism și „viața rațională”, ieșind la suprafață, considerabil dezvoltate,
după căderea comunismului.

Grig nu se putea măsura intelectual cu Mario și nu se cunoaște vreo publicație a sa din acea perioadă.
Conform propriilor relatări, în 1978 ar fi fost inspirat să creeze o formă esoterică, originală, de yoga.
Învățătura sa a devenit atractivă cu precădere în virtutea unei abordări liberaliste, dezinhibate a
aspectelor sexuale ale vieții. Se întemeia pe o sinteză și interpretare personală a Hatha Yogăi și a
șaivismului cașmirian, împachetate într-un multicolor ambalaj, alcătuit din elemente decontextualizate,
extrase din surse foarte variate. Îndrăzneala de a continua să predea clandestin după 1982 a contribuit
în mod considerabil la popularitatea sa post-comunistă.

Împreună cu viziunea teoretică a lui Ion D. Vulcănescu, care însă n-a avut parte de aceeași difuzare,
„yoga integrală” și „yoga esoterică”, cu avatarii lor post-comuniști, pot fi considerate dezvoltări
autohtone ale yogăi moderne. Mario oferă chiar o justificare teoretică; el face în mod repetat distincție
între disciplina sau știința yoga (cea tradițională, indiană ori asiatică) și ceea ce numește „conceptul
yoga”, care ar avea o vechime de 15.000 de ani în diferite părți ale lumii. (I.P. Culianu ar fi vorbit de
„yoga ca sistem”.) „Conceptul” a permis atât dezvoltarea yogăi indiene, cât și a altor practici de tip
yoghin în diferite culturi, inclusiv la traco-daci. Tocmai în virtutea acestui concept universal, yoga
tradițională (indiană) a putut evolua în secolul XX înspre „yoga contemporană” (universală), a cărei
culminație e Purna Yoga, și rămâne deschisă unei evoluții continue (teoretic infinită). Mario acceptă,
împreună cu C.G. Jung, că în viitor se va dezvolta și o yoga pur occidentală. Viziunea Ninetei Crainici se
va îndrepta într-o direcție similară, identificând practici yoghine de la statuetele din Hamangia până la
călușari, dar își va găsi forma de expresie abia după căderea comunismului.
*

În mod ocazional au ajuns în România câțiva profesori din India și din alte țări. Lizica Codreanu (1901-
1993) își vizita regulat familia, dar nu se știe dacă a avut contacte cu practicanții locali de yoga. După o
ultimă vizită la București, în 1971, a închis studioul parizian și s-a retras din activitatea publică. Károly
Dely (1927-2002), un instructor maghiar în tradiția lui Selvarajan Yesudian, a organizat o tabără de yoga
la sfârșitul anilor 1970. (În octombrie 1978 a coordonat la Budapesta o întâlnire a comitetului pregătitor
al organizațiilor de yoga din țările socialiste, în care au fost reprezentați și românii.) În martie 1981,
Vittorio Calogero (n. 1934), discipol al lui Masahiro Oki, a făcut o demonstrație de Oki-do Yoga la
București. Swami Gitananda (1907-1993) a vizitat și el țara, atrăgând ulterior câțiva practicanți în
așramul său de lângă Pondicherry.

Un impact mai mare a avut Surendranath Goyal (1917-2009), vice-mareșal de aviație în rezervă,
cunoscut în yoga ca Aviyogi Suren.18 În ultimii doi ani ai carierei sale militare, ca director al Academiei
Naționale de Apărare a Indiei (1966-1968), a introdus Hatha Yoga în programul de pregătire al cadeților.
A scris despre yoga, filosofie indiană, arta de a trăi și tehnicile de rejuvenare (kāya kalpa). Cu susținerea
statului indian, între 1973 și 1983, S. N. Goyal a vizitat diverse țări europene, unde a făcut demonstrații,
a ținut cursuri, a condus tabere și a prezidat congrese. În România s-a oprit în anii 1974, 1975, 1976 și
1978. Printre instituțiile care l-au găzduit în București se numără Universitatea, Institutul de Educație
Fizică și Sport și Asociația de Studii Orientale. Printre cele din țară, Institutul Pedagogic din Oradea a
arătat cea mai mare deschidere. Dintre profesorii de yoga, a fost mai apropiat de Ion N. Riga, Nineta
Crainici și Mario Sorin Vasilescu, iar dintre activiști s-a atașat în mod special de el artista și poeta Daniela
Miga (1917-1999).19

În mica comunitate indiană din România – compusă cu precădere din personal diplomatic, ingineri sau
tehnicieni instruiți în tehnologiile exportate de România și lectori de hindi la Universitatea din București
– au existat cunoscători ai yogăi și ai tehnicilor spirituale hinduse. Cum era de așteptat, aceștia au
devenit prețioase resurse pentru cei interesați de ele. Cel mai important a fost probabil profesorul
Prabhu Vidyasagar Dayal de la Universitatea Osmania din Hyderabad, lector de hindi la București în anii
1968-1972 și 1975-1978. Bun cunoscător al yogăi, de peste trei decenii, el i-a inițiat sau i-a ajutat pe mai
mulți români în practicarea ei. Unul dintre aceștia e Ioan Petru Culianu (1950-1991), care i-a fost student
în perioada 1968-1971.20 Între altele, Dayal a făcut cunoscute și învățăturile unei secte, Radha Soami
Satsang, care ar fi rămas altfel în afara orizontului colegilor și prietenilor săi români. Recomandat de el,
Nicolae Zberea (1908-1990), lector de hindi la Universitate, a vizitat sediul sectei în cursul anului
academic 1969-1970, petrecut la Agra, și a fost inițiat în practicile ei yoghine.21

*
Românii din diaspora – în creștere numerică după 1964 – nu aveau nici o opreliște să frecventeze
organizațiile de yoga și grupările neohinduiste sau să călătorească în India. Primul guru spre care s-au
îndreptat mai mulți dintre ei, în anii ’50 și ’60, a fost Swami Shivananda, cunoscut din țară ca maestru al
lui Eliade. Conform cercetărilor de până acum, în fiecare dintre principalele școli de yoga sau dintre
mișcările spirituale neohinduiste se regăsesc unul sau mai mulți români. Foarte puțini, însă, sunt
personalități deosebite. Un singur exemplu, maximal: Sergiu E. Demetrian (1923-2018), doctor și
indianist, plecat din România în 1968 pentru a urma un doctorat în India, iar apoi refugiat în Franța.
Demetrian a devenit discipol al lui Swami Chandrashekarendra Saraswati, Shankaracharya din
Kanchipuram,22 iar după moartea acestuia, în 1984, a urmat tradiția lui Ramana Maharshi, petrecându-
și o parte a anului în sudul Indiei. În ultimii ani ai vieții s-a stabilit lângă Sri Ramana Ashram, la
Tiruvannamalai, unde a și părăsit această lume.

De asemenea, românii interesați de yoga și de spiritualitate indiană care puteau călători în străinătate se
foloseau de prilej și în această privință. Pentru a da tot un singur exemplu, câțiva discipoli ai lui
Krishnamurti au participat la conferințele și seminariile sale din Europa occidentală. Ei au tradus masiv
din operele lui postbelice, iar traducerile au circulat în dactilograme multiplicate.

Unul dintre românii din diaspora a introdus Meditația Transcendentală în țară. Nicolae Stoian (n. 1944),
tânăr inginer care lucra la BBC, a devenit discipol al lui Maharishi Mahesh Yogi, iar apoi profesor la
Maharishi European Research University, în Elveția. Prilejul a fost oferit de o cerere adresată de nepoata
Danielei Miga. A fost încurajat și susținut de doi membri ai aparatului de stat, care practicau yoga de la
începutul anilor ’70, Virgil Maglaviceanu și Constantin Chiaburu (1933-2009), cel din urmă de formație
inginer. Cu încuviințarea autorităților, Stoian a ținut primul curs de „știința inteligenței creatoare” în
decembrie 1977. Ceea ce a urmat este azi suficient de bine cunoscut. O bună parte a celor interesați de
yoga au căutat să participe la cursurile de inițiere în MT. Deși în 1982, în momentul represiunii, MT a fost
caracterizată drept un cult religios originar din India, termenii „hindus” și „hinduism” n-au fost niciodată
folosiți de autorități sau de cei anchetați. Nici măcar cuvântul „vedic”, preferat de MT. În schimb, s-a
vorbit de „ritualuri sanscrite” și „de misticism sanscrit”, ceea ce trădează o cunoaștere vagă a culturii
indiene. Unul dintre participanți a descris ședința de inițiere ca un „ritual religios de orientare
buddhistă”.

O ipoteză ignorată până acum este posibilitatea ca represiunea contra „transcendentalilor” să nu fie
lipsită de legătură cu reprimarea noilor mișcări religioase de inspirație indiană – precum ISKCON („Hare
Krishna”) –, declanșată în 1980 în state socialiste vecine (Uniunea Sovietică și Ungaria). Primele încercări
ale acestora de a pătrunde în România sunt înregistrate la mijlocul anilor ’70. În 1976 au fost expulzați
un misionar al ISKCON și doi ai MT, cu toții originari din Germania Federală. Încercările au continuat.
Avem deocamdată date despre un misionar ISKCON în 1979 și unul al Ananda Marga între 1978 și 1982,
amândoi americani. Sahaja Yoga și Shri Ram Chandra Mission (Sahaj Marg) și-au făcut primii discipoli
locali, trecuți prin cursuri de pregătire în Elveția și Germania, în 1988 și respectiv 1989. Între timp,
perestroika a permis pătrunderea misionarilor și a literaturii neohinduiste în Moldova sovietică, iar
primul centru al ISKCON s-a deschis la Chișinău în 1989.

Începând de prin anul 1976, diverși specialiști în educație ateistă și propagandă antisectară, precum
Victor Kernbach, Paul Popescu-Neveanu, Gheorghe Brătescu, Constantin Cuciuc și, în special, Petru Berar
și Petre Hladchi-Bucovineanu încep să acorde atenție și noilor mișcări religioase de inspirație indiană.
Toate principalele organizații, inclusiv MT, sunt pomenite în articolele și cărțile lor, care amalgamează
generalizant cele mai diverse acuzații morale, politice și criminale (cu precădere, după mass-media
franceză și vest-germană). Dacă diversele articole care pomenesc MT23 n-au produs vreun efect, e
foarte probabil că introducerea la versiunea românească a unei mediatizate cărți despre ”secta
sinucigașă” Templul Popoarelor, apărută în mai 1981 (în care MT este discutată alături de alte organizații
religioase controversate precum Copiii lui Dumnezeu, Biserica Unificării, Biserica Scientologică, Misiunea
Luminii Divine și ISKCON),24 sau un articol similar publicat în noiembrie 1981 în Almanahul Scânteia,25
reper al ordinii socialiste, au putut fi responsabile de declanșarea, în sânul forurilor vigilente, a
semnalului reprimării.

Măsurile împotriva MT au fost extinse, în aprilie și august 1982, asupra tuturor formelor de „gimnastică
asiatică” și de arte marțiale. Pentru mai bine de șapte ani, yoga a fost interzisă în România, fără să fie
totuși ilegală. Cărțile românești din biblioteci au intrat în fondul secret. La fel și cele străine, dar un bun
număr dintre ele au scăpat neidentificate de către cenzori. Teoretic, nu se mai putea scrie despre yoga,
deși lucrul acesta a fost adesea încălcat, și nu doar în cazul operelor lui Mircea Eliade, Lucian Blaga sau
Anton Dumitriu.

Mult mai mult control s-a exercitat asupra instructorilor și a cercurilor de yoga. Întrucât mulți dintre cei
inițiați în MT erau practicanți ai Hatha Yogăi, Securitatea a numit rețelele clandestine interesate de yoga
„grupări anarhice de tip MT”. Ele erau monitorizate și hărțuite, iar unii dintre liderii și membrii lor au fost
anchetați și închiși. În 1989, principalele grupuri rămase erau înregistrate de Securitate ca fiind
constituite în București, în jurul lui Gregorian Bivolaru, Constantin Chiaburu și a pictoriței Natalia
Brodeală (n. 1942).

Cei care au putut să părăsească țara au făcut-o. Nicolae Tufoi a plecat din nou în India, unde a rămas
pentru un timp la Rishikesh, iar apoi s-a refugiat în Occident. După un număr de ani petrecuți în Canada
ca profesor de yoga, s-a stabilit la San Francisco, unde a continuat să predea yoga la universitate.

În timp ce autori nealiniați – precum, chiar în 1982, Paul Alexandru Georgescu (1914-1999) sau, în 1989,
Vasile Andru (1942-2016) – reușeau să scrie, în cărțile lor, despre yoga și despre deschiderile ei spre
paranormal, scriitorii afiliați politic o ridiculizau. Unul dintre primii a fost Dumitru Radu Popescu (n.
1935) în 1983. Titus Popovici (1930-1994) a scris scenariul unui film de educație ideologică (Secretul lui
Nemesis, 1987), în care meditația având ca suport mantra, venerația față de guru și „zborul” yoghin al
MT erau caricaturizate în mod grosolan.

După 1989 începe un alt capitol, mai amplu, mai bogat și mai senzațional, cu multe linii de continuitate
din perioada comunistă. Am încercat altundeva26 o schiță a lui, dar probabil o istorie obiectiv
documentată a yogăi în post-comunism va trebui să aștepte până când timpul și cunoașterea izvoarelor
primare vor permite abordării istoriografice necesara libertate.

_________________________

1 G. Andreescu, Reprimarea mișcării yoga în anii ’80, Polirom, Iași, 2008; MISA. Radiografia unei
represiuni, Polirom, Iași, 2013.

2 D. Jela, Cătălin Strat, Mihai Albu, Afacerea Meditația Transcendentală, Humanitas, București, 2004.

3 M-am ocupat de el pe larg în articolul „From Caribbean Vaudeville to European Circus. The Many lives
of Yogi Clemendore”, ce urmează a fi publicat.

4 Publicată la Moscova în anul 1962. V.V. Brodov, L.M. Suharebski, „Învățătura yogilor indieni despre
sănătatea omului în lumina științei contemporane”, în: Ghenadi Ivanovici Țaregordțev, Felix Trofimovici
Mihailov, A.D. Ado (coord.), Probleme filozofice ale medicinei, Ed. Medicală, Bucureşti, 1963, pp. 272-
297. Peste câțiva ani, însă, după ce-l întâlnește pe Dhirendra Brahmachari, invitat în Uniunea Sovietică,
Brodov se va transforma într-un adept și activ susținător al yogăi, iar în 1989 va deveni primul președinte
al Asociației de Yoga din URSS.

5 Radu Cărpinișianu, „Gimnastica pranayama”, Magazin (București), VII, nr. 324, 21 decembrie 1963, p.
6.

6 I.N. Riga, „Yoga, principiul medicinii tradiționale din Asia”, Magazin (București), X, nr. 436, 12 februarie
1966, p. 6.
7 Alături de „mind cure”, „Christian Science”, psihanaliză, narcoanaliză, procedeele Mitchell, Schultz,
Jacobson și Coué. Cf. Petre Brânzei, Itinerar psihiatric, Ed. Junimea, Iași, 1975, pp. 294-303 (300-301);
ediția a II-a, 1979, pp. 459-489 (465-466).

8 I.N. Riga, „Yoga și principiile medicinii tradiționale din Asia”, Muncitorul sanitar (București), XVII, nr. 19,
11 mai 1966, p. 4.

9 Sorin Stănescu, „Yoga, străvechea disciplină a Indiei în lumina științei moderne”, Știință și tehnică
(București), XX, nr. 5, mai 1968, pp. 36-39

10 Irina Costache, „From the Party to the Beach Party: Nudism and Artistic Expression in the People’s
Republic of Romania”, în Cathleen M. Giustino, Catherine J. Plum, Alexander Vari (ed.), Socialist Escapes:
Breaking Away from Ideology and Everyday Routine in Eastern Europe, 1945-1989, Berghahn Books,
New York, 2013, pp. 127-144 (140).

11 Despre el s-a scris până acum aproape exclusiv din perspectiva coliziunii lui cu istoria. Dintre aceste
scrieri a se vedea mai ales Rodica Smaranda Vulcănescu, „Dr. Ion D. Vulcănescu și rezistența
anticomunistă”, în: idem, Istoria ca o pradă, Mica Valahie, București, 2018, pp. 129-167, 357-383; Silviu
B. Moldovan, „Mircea Eliade şi scriitorii români anticomunişti în anii ’60. Cazul Ion Vulcănescu”, Dosarele
istoriei (București), VII, nr. 8, 2002, pp. 55-57; idem, „Ion Vulcănescu şi regimul Ceauşescu”, în Analele
Sighet, vol. 10. Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti,
2003, pp. 441-460.

12 Ion Vulcănescu, Breviar practic Hatha-Yoga, Ceres, București, 1975.

13 Nicolae Tufoi, Yoga, izvor de sănătate, Junimea, Iași, 1979.

14 Între altele, a se vedea întregul capitol 7 din cartea lui Yvonne Lebeau, This Monk from India, Divine
Life Society, Rishikesh, 1976; ediția a doua, 1989.

15 Augustin A. Bidian, Yoga für Anfänger. Gesundheit für Körper und Seele, Englisch Verlag, Wiesbaden,
1986; ediția a doua, 1988.
16 Analiza se întemeiază pe corpus-ul articolelor sale din perioada 1976-1982, apărute în revistele
Flacăra (1976), Magazin (1976-1979), Știință și tehnică (1979-1981), România pitorească (1977-1982) și
în diverse almanahuri.

17 Grupul Național de Studiu și Practică Yoga, „Introducere în egonică”,

http://www.gnspy.org/egonica__n159.html

18 Aviyogi este un termen fabricat de el, de la aviator și yoghin – făcând probabil cu ochiul către „flying
yogi” –, și nu ceea ce au crezut mulți în România.

19 Daniela Miga, „Studiu introductiv”, în Suren Goyal, Perspective oferite de yoga, traducere de D. Miga,
Ed. Medicală, București, 1992, pp. 13-46.

20 L. Bordaș, „«Ca o flacără întunecată». Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu – noi completări
documentare”, Studii de istorie a filosofiei româneşti (Bucureşti), X, 2014, pp. 235-313 (242, 267-268,
313).

21 L. Bordaș, „Sfântul și colonelul”, în Nicolae Zberea, În căutarea absolutului, ediţie îngrijită de L.

Bordaş, Biblioteca Naţională Pedagogică, Bucureşti, 2000, pp. 5-24.

22 O versiune abreviată în limba engleză a memoriilor sale spirituale – redactate în franceză – e

publicată în serial de revista ashramului lui Ramana Maharshi. Serge Demetrian, „Sri Mahaswami. The
Sage with Eyes of Light”, The Mountain Path (Tiruvannamalai), LVI, 2019, nr. 1, pp. 55-68; nr. 2, pp. 27-
34; nr. 3, pp. 33-40: nr. 4, pp. 47-54; LVII, 2020, nr. 1, pp. 41-52.

23 Cităm doar articolele publicate de Petre Hladchi-Bucovineanu în revista Magazin în anii anteriori
„afacerii” Meditației Transcendentale: „Cultul zero”, XXIV, nr. 1195, 30 august 1980, p. 6; „Manifestări
care frizează actele psiho-criminale”, nr. 1209, 6 decembrie 1980, p. 6; „Din culisele misticismului”, XXV,
nr. 1213, 4 ianuarie 1981, p. 6; „Imaginația profeților secolului XX”, nr. 1236, 31 octombrie 1981, p. 9;
„Adevărata față a sectelor”, XXVI, nr. 1272, 20 februarie 1982, p. 9.

24 Petru Berar, „Noi ipostaze ale sectarismului religios”, în: Marshall Kilduff, Ron Javers, Secta
sinucigașă, Ed. Politică, București, 1981, pp. 5-40 (9-10); republicat în P. Berar, Religia în lumea
contemporană, Ed. Politică, București, 1983, pp. 175-207 (177-178).
25 Paul Dobrescu, „«Modernizarea religiei» sau tentativa ei de supraviețuire în epoca supremației
științei și rațiunii”, Almanah Scânteia 1982, pp. 235-249 (243).

26 L. Bordaș, „Romania and Moldova: Reception of India, Encounters with Hindus, and Acculturation of
Hindu-Inspired Ideas and Practices”, în: Knut Jacobsen, Ferdinando Sardella (eds.), Handbook of
Hinduism in Europe, Brill, Leiden, 2020 (sub tipar).

DE LA SALUTUL SOARELUI LA HATHA YOGA ȘI ÎNAPOI. MANUALE YOGHINE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Articol publicat în ediția 5/2020

În ultimele trei decenii, manualele și tratatele practice de yoga apărute pe piața românească a cărții se
pot număra cu zecile. Cu totul altfel au stat lucrurile înainte de 1990. Acest gen de literatură începe să fie
publicat relativ târziu, în comparație cu alte țări, și însumează doar unsprezece titluri. Prima carte a
apărut spre sfârșitul epocii interbelice, iar tipărirea celorlalte s-a făcut cu mari întreruperi, datorate
războiului și perioadelor de prohibiție din comunism.

Înaintea „erei” comuniste, numai două cărți legate de practicile yoghine au fost traduse de către grupul
teosofic din jurul editurilor Ram și Sinteza. Prima dintre ele, Culture physique hindue (1935) a lui Jatindra
Chakraborty, apăruse întâi la Calcutta, în 1930 și a fost tradusă din bengali de către însuși autorul ei.

Chakraborty studiase la Faculté des Sciences din Paris, la începutul secolului, a lucrat la Institut de
Chimie Appliquée, iar, după întoarcerea acasă, a activat în calitate de consilier industrial pe lângă mai
mulți rajahi, fiind considerat în epocă unul dintre artizanii renașterii industriale din India.1 A învățat
Salutul Soarelui (sūrya namaskāra) chiar de la creatorul său modern, Bhavanarao Pant Pratinidhi (1868-
1951), rahajul de Aundh, reușind să se vindece prin practicarea lui de dispepsie și astm. Cartea sa apare
în Europa cu trei ani înaintea celei a învățătorului său, publicată în limba engleză.2 Găzduită de editura
teosofilor francezi, ea s-a bucurat de o generoasă prefață a indianistului Sylvain Lévi (1863-1935), vechi
profesor al autorului. A fost tradusă în română (1938, republ. 1995) și spaniolă (1942, republ. 1956) și
reeditată în franceză (1946, 1953).

Educație fizică hindusă, practicată de vechii hinduși pentru sănătate, longevitate și vieaţă intelectuală,3
cum sună titlul ei în versiunea românească, este o introducere în Salutul Soarelui. Chakraborty începe cu
patru exerciții de respirație, incluzând nādī śodhana, considerate a reprezenta prima dintre cele opt
părți ale „sistemului” prāṇāyāma. Prima parte se spune că e suficientă pentru educația fizică, celelalte
șapte fiind destinate dezvoltării spirituale. E descris apoi Salutul Soarelui, însă versiunea rajahului de
Aundh, alcătuită din zece poziții, e urmată de o variantă avansată, numărând șaisprezece poziții.
Integrând posturi yoghine binecunoscute, precum lăcusta (śalabhāsana), arcul (dhanurāsana),
lumânarea (sarvāṅgāsana), plugul (halāsana) sau cleștele (paścimottānāsana), aceasta din urmă nu a
supraviețuit printre variantele curente ale exercițiului. Dar ea arată că, încă din primele stadii ale
relansării lui, Salutul nu reprezenta doar translația unui ciclu de prosternări rituale în posturi analoage
āsanelor, ci presupunea și o absorbție intențională de āsane clasice într-o succesiune de mișcări
gimnastice caracteristice culturii fizice moderne.

Cea de-a doua carte, Yoga modernă. Contribuțiuni practice pentru desvoltarea spirituală,4 alcătuită din
articole publicate de Roberto Assagioli (1888-1974) în anii 1933-1934,5 a apărut în 1946. Psihiatrul și
teosoful italian propunea o nouă yoga, a „Noii Ere”, adaptată omului modern și civilizației occidentale. În
acest scop, el adună din tradiția Apusului (spiritualitate creștină, psihologie, ocultism, teosofism și în
special operele lui Alice Bailey) metode și exerciții care conduc la aceleași rezultate precum yoga.
Concepția sa despre yoga e formată în jurul ideii de control al minții din Rāja Yoga și a unor elemente din
Karma Yoga. Aceste tehnici sunt de fapt cele pe care Assagioli le va propune pentru metoda sa de
psihosinteză, cunoscută deja publicului românesc dintr-o cărțulie tradusă la editura Ram.6

Cele două cărți au, așadar, doar legături indirecte sau simpatetice cu yoga. Nu exista încă o îndrumare în
yoga posturală modernă, numită Hatha Yoga, deși este de fapt o versiune revival, hibridă, a Hatha Yogăi
medievale. Ea e rezultatul unei reformulări și reorientări a exercițiilor fizice yoghine, în prima parte a
secolului XX, de către curentul de relansare a yogăi în raport cu cultura fizică, medicală și științifică
occidentală.

Yoga posturală este singura formă de yoga despre care s-a putut vorbi în perioada comunistă. Publicarea
cărților a fost pregătită, timp de câțiva ani, începând din 1963, prin articole în diverse reviste și ziare. De
fapt, un prim articol apăruse deja în vara anului 1962, sub forma unei convorbiri cu profesorul indian
Guru Dutt Sondhi (1890-1966), care vizita România. Personalitate proeminentă în administrația sportului
indian, Sondhi a vorbit despre yoga ca de un „sport străvechi care renaște”.7 Dacă articolele abordau
yoga îndeosebi ca terapeutică, în cele dintâi cărți ea va fi într-adevăr tratată drept sport.

Primul dintre articolele practice, publicat de doctorul Radu Cărpinișianu (1923-2011), cu titlul
„Gimnastica pranayama”,8 reia cele două cicluri ale Salutului Soarelui din cartea lui Chakraborty. Și
autorii ruși traduși în revista Veac nou vorbesc despre „gimnastica” sau „sistemul de educație fizică”
prāṇāyāma (distins în mod explicit de Hatha Yoga), ce și-ar avea rădăcinile în exerciții practicate în
mileniul IV î.e.n., menționate și în Vede. Sunt probabil informații preluate din cartea lui Jatindra
Chakraborti sau din cea a lui Bhavanarao Pant Pratinidhi. Cartea lui Chakraborti era cunoscută în Rusia,
iar unele dintre articolele traduse de periodicul ARLUS-ului se bazează pe ea. Cele două variante ale
Salutului Soarelui sunt publicate în Veac nou în 1966 și 1968 sub semnăturile unui dr. E. Rozov și,
respectiv, a unui dr. E. Robinski, iar articolul despre prāṇāyāma semnat în 1967 de un dr. E. Rostov pare
să provină din aceeași sursă. (Rămâne în seama cercetării viitoare să clarifice dacă provin într-adevăr din
limba rusă sau dacă traducerea a fost un artificiu întrebuințat de un autor român9 pentru a le face
publicabile.) Într-un serial practic publicat de doctorul Ion Nicolae Riga (190?-198?) în revista Magazin la
sfârșitul anului 1968, unul dintre episoade era și el dedicat Salutului Soarelui.10

Primele trei cărți au apărut sub egida Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport, purtând sigla
„uz intern”. Șapirografiate în tiraje neprecizate, ele erau folosite (dar și comercializate) în cadrul
instituțiilor de educație fizică și sport. Au avut așadar o circulație direcționată, însă nu erau inaccesibile
celor interesați de yoga care doreau să și le procure. Toate trei reprezintă traduceri menite să arate că
yoga era acceptată și folosită atât în Apusul capitalist, cât și în blocul comunist.

Cea dintâi, publicată în 1969 și intitulată simplu Yoga,11 este traducerea unei cărți a binecunoscutei
eleve a lui Tirumalai Krishnamacharya, Indra Devi (Eugenie V. Peterson, 1899-2002), Santé et bonheur
par le Yoga (1961), al cărei original se intitula Yoga for Americans. A complete 6 weeks’ course for home
practice (1959).

Cea de-a doua, Exercițiile yoghinilor (1970),12 traduce ediția a treia a unei cărți de succes în Bulgaria,
Uprajneniya na iogite (1968), scrisă de Asen Milanov (1904-1974) și Ivanka Borisova (n. 1943), care
urmau învățăturile lui Shri Yogendra.

Al treilea volum, Specialiști francezi despre yoga (1971),13 e o culegere cuprinzând selecții din două cărți
recent apărute la Paris: Yvan Drenikoff-Andhi, Le yoga, science de l’homme (1967) și Desmond Dunne,
Yoga pour tous (1968). Nu e însă vorba de specialiști francezi. Primul autor, Ivan Georgiev Drenikov (n.
1935), este un bulgar (de fapt macedonean, dar patriot bulgar), membru al exilului anti-comunist, care
se va stabili ulterior în Venezuela. Cel de-al doilea este un britanic, pe adevăratul său nume James Lee-
Richardson (1913-1985), iar cartea sa, Yoga for everyman. How to have long life and happiness, apăruse
la Londra în 1951.

E interesant că doi dintre autorii occidentali aparțineau exilului produs de instaurarea comunismului în
estul Europei. Indra Devi se născuse în Imperiul țarist, dintr-o mamă rusoaică și un tată suedez,
refugiindu-se în Occident din cauza revoluției bolșevice. E însă puțin probabil că biografia lor era
cunoscută de traducătorii de la București și cu atât mai puțin de către oficialități.
Nu acesta este motivul pentru care, ulterior, a fost preferată pentru republicarea în beneficiul publicului
larg cartea celor doi autori din Bulgaria. Rațiunea principală este ușor de bănuit: aceasta era o carte
tipărită într-o țară comunistă, vecină și prietenă, și căuta în mod explicit să preia yoga în chip „științific”,
criticând și abandonând tot ceea ce, în viziunea oficială, reprezenta balast mistic și superstițios. În
această situație se afla, de exemplu, concepția yoghină despre prāṇa, căreia ceilalți trei autori publicați
în Occident îi acordau credibilitatea consacrată de tradiția indiană. Dar e adevărat și faptul că
transpunerea ei în română era mai îngrijită. Limba celorlalte traduceri nu este suficient de literară și e
chiar puțin învechită (pentru a nu mai adăuga numeroasele neglijențe de culegere a textului).

Cui i se datorează inițiativa publicării lor și cine au fost cei care au materializat-o este mai greu de aflat
azi. Numele traducătorilor nu sunt menționate nicăieri, nici măcar în ediția ulterioară a cărții bulgare.
Lista celor responsabili, tipărită pe ultima pagină a fiecărui volum, nu clarifică nici ea responsabilitățile
reale. Fiecare dintre ele îl are ca redactor pe profesorul de educație fizică Leon Rapaport (1927-1996),
care se afla în fruntea Sectorului de Documentare și Informare Tehnică al CNEFS, reintitulat apoi Centrul
de Cercetări Științifice și Documentare Tehnică. Dar numele lui apare în această calitate pe toate
publicațiile instituției, nefiind un indicator al responsabilității directe. Cartea autorilor bulgari îl are drept
consultant științific pe inginerul Liviu Urmă (192?-1985), antrenor și promotor de judo în România,
membru al comitetului de conducere a Federației Române de Judo. La celelalte două cărți apare drept
colaborator și, respectiv, consultant, inginerul V. Costea, secondat de doi profesori de educație fizică și
sport, Anton Bălan și, respectiv, Beatrice Gorgos.

Din câte ne putem da seama deocamdată, aceste informații îi indică drept principali responsabili ai
traducerii și publicării cărților pe cei doi ingineri preocupați de yoga. Dat fiind că Liviu Urmă era el însuși
un om consacrat în lumea sportului, nu este flancat de vreun alt specialist, cum se întâmplă în cazul lui
V. Costea. Identitatea acestuia din urmă este mai greu de stabilit. Nu știm dacă este vorba de inginerul
interbelic Virgil Costea, școlit în Germania și care, în timpul celui de-al doilea război mondial, s-a aflat în
conducerea Administrației Comerciale a Monopolului Vânzării Alcoolului și a Taxelor de Consumație pe
Băuturi Spirtoase (M.A.T.).

Cărțile nu au alte intervenții autohtone. În cea a lui Indra Devi se republică sub formă de cuvânt înainte
primele două articole ale serialului lui Ion N. Riga apărut cu un an înainte. Originalul are o scurtă prefață
semnată de Yehudi Menuhin (1916-1999), a cărui autobiografie, în care vorbește generos despre yoga,
se va traduce peste un deceniu. Cartea autorilor bulgari se bucură de o amplă prefață datorată
profesorului Dragomir Mateev (1902-1971), membru al Academiei Bulgare și președintele Comitetului
Olimpic bulgar.14 Acesta s-a născut la Cărvuna (sau Cavarna), dar nu cunoaștem deocamdată dacă a
trăit în România după ce Cadrilaterul a intrat în componența ei. Relațiile pe care le-a avut cu românii în
perioada comunistă par să indice o astfel de posibilitate. E un lucru important de știut, pentru că un
astfel de detaliu ar putea să nu fie străin de selectarea acestei cărți pentru traducere în limba română (și
nu a altora, la fel de bune, apărute în rusă, sârbă sau maghiară). Nu este însă obligatoriu; în același an,
cartea a fost tradusă și în limba maghiară.
*

După republicarea ei – cu mici omisiuni și abrevieri – în anul 1972, la Editura Stadion,15 au urmat, până
în 1981, alte șase cărți dintre care cinci erau destinate publicului larg. Tirajele, atunci când sunt
menționate, variază între 25.000 și 59.000 de exemplare. Conform mărturiilor din epocă, cărțile
dispăreau repede de pe rafturile librăriilor și se vindeau chiar pe sub tejghea. Mulți dintre autori sunt
medici sau profesori de educație fizică și sport, domenii spre care se căuta canalizarea și controlarea
acestei discipline.

Următoarea carte, Yoga (Ed. Stadion, 1973),16 se datorează soților Lazăr Baroga (1937-2000) și Marta
Baroga (n. 1939), un sportiv de performanță, multiplu campion și recordman la haltere, cu importante
funcții în lumea sportului, și un medic sportiv, de asemenea activ în sportul de performanță. E înzestrată,
în plus, cu o prefață semnată de o personalitate medicală și academică. Dacă accentul ei cade pe
utilizarea yoga în cultură fizică și sport, cartea succesivă, Breviar practic Hatha-Yoga (Ed. Ceres, 1975),17
semnată de Ion D. Vulcănescu (1916-1991), încearcă în schimb să evidențieze aspectele morale și
spirituale ale yogăi, atât cât se putea sub vremi și într-un limbaj menit să evite asocieri cu „misticismul”,
atât de abhorat de regim. Era de fapt rescrierea unor părți dintr-o lucrare anterioară, Abecedar Hatha-
Yoga (1973), redactată la sugestia elevului său, muzicologul George Bălan (n. 1929) și prefațată de
doctorul Ion Popescu-Sibiu (1901-1974); refuzată de editorii comuniști, aceasta a circulat în samizdat și a
fost publicată postum, în anul 1995. Scurtul cuvânt înainte, nesemnat, dar aparținând probabil unuia
dintre referenții editurii, atrage atenția că Vulcănescu nu-și propune să trateze „critic” yoga (așa cum
făcuseră cele două lucrări anterioare). De asemenea, el „contextualizează” ideologic corect abordarea
autorului, afirmând primordialitatea și valoarea empirică a tehnicilor yoghine, pe care indienii le-ar fi
înțeles greșit din punct de vedere teoretic.

În anul următor, au apărut două noi lucrări. Una dintre ele, o broșură practică, intitulată Programe de
exerciții pentru educarea respiratorie,18 a fost publicată de Ministerul Educației și Învățământului și a
fost distribuită în rețeaua didactică, fiind destinată profesorilor de educație fizică și sport. Ea se datora
Ninetei Crainici (1921-2013), prezentată ca „instructor-cercetător yoga”, care și-a asociat – cum va face
întotdeauna de acum înainte, punându-se chiar pe un plan secund – un specialist în educație fizică,
profesorul Gheorghe Dragomir. Densa lucrare se concentrează asupra tehnicilor respiratorii
(prāṇāyāma), care se cer însă executate în poziții specifice, în marea lor majoritate āsana.

Cealaltă carte, Yoga pe înțelesul tuturor (Ed. Medicală, 1976),19 se datorează doctorului Ludmila Galin
(1912-2002), care și l-a asociat și ea pe inginerul chimist Filaret Ropceanu. Dacă e să credem o
monografie recentă, scrisă la cererea fiului ei,20 Ropceanu nu ar fi avut decât rolul de a se îngriji de
publicarea volumului. Putem însă bănui că acesta, mai experimentat în popularizarea științei, a fost cel
care a dat primei forme a textului redactarea de care avea nevoie pentru a fi publicat. Lucrarea este, pe
de o parte, un rezultat al aplicării metodelor yoghine în tratarea clinică și ambulatorie a diferitelor
afecțiuni, timp de mai mulți ani, întâi în colaborare cu Nineta Crainici, apoi independent. Pe de altă
parte, ea este fructul studierii personale a literaturii yoghine moderne. A fost chiar criticată că e prea
îndeaproape îndatorată cărții lui Philippe de Méric, Yoga pour chacun (1968), citată de altfel neobosit.

Și introducerea ei subliniază că „practicile yoga au un conținut perfect ateu” – afirmație în sprijinul

căreia sunt invocate operele școlii Sāṃkhya –, doar contextul socio-istoric în care au fost păstrate și
transmise făcându-le să se identifice cu „principiile religioase hinduse”. Yoga nu este nici religie, nici
filosofie, nici… hipnoză, ci o știință, un sistem rațional care se ocupă cu comportamentul uman, iar
Engels e citat alături de binecunoscuți yoghini moderni. Toate acestea sunt, evident, o interfață necesară
în epocă, deși nu obligatorie. Cartea are, de fapt, îndrăzneli mai mari decât cele care au precedat-o,
susținând de pildă teoria yoghină despre prāṇa, desigur, sub autoritatea științei contemporane. Ea se
încheie cu o pledoarie pentru necesitatea cunoașterii yogăi de către cadrele medicale.

După o pauză de câțiva ani, apare cel mai celebru manual, Yoga, izvor de sănătate (Ed. Junimea,
1979),21 al cărui autor, fizicianul Nicolae Tufoi (n. 1930), este primul specialist român care studiase yoga
în India. Alături de calda recomandare a unui indian, profesorul de hindi Prabhu Vidyasagar Dayal, și ea a
trebuit să apară cu prefața unui medic. Aceasta afirmă de la bun început că yoga nu are nimic în comun
cu practicile mistice sau religioase și consacră lucrarea drept „primul tratat științific românesc” dedicat
disciplinei. La rându-i, Tufoi repetă că yoga nu este atașată nici unei religii. El nu exclude posibilitatea,
susținută de o ipoteză para-științifică, ca aceasta să fi fost adusă în India în urma cataclismului care a
distrus Atlantida. Tufoi alege doar exerciții relativ simple și fără pericole, menite să aducă „o viață lungă,
plină de sănătate și optimism, nu de mortificațiuni (fachirism) cu efecte spectaculoase de circ”.

Ultima carte de yoga a apărut în toamna anului 1981, sub semnătura doctorului Radu Cărpinișianu:
Sănătate și longevitate prin gimnastică. Un sistem de gimnastică hindusă (Ed. Litera, 1981).22 În virtutea
acestui lucru și a contextualizării istorice a conținutului ei, ea merită o atenție mai mare decât i-ar cere
valoarea. Cartea indică deja din titlu singurele dimensiuni acceptabile ale yogăi sub comunism. Lucru
confirmat nu numai de insistența cu care introducerea ei se referă la cultura fizică medicală, ci și de
profilul referentului științific – doctorul Ion Drăgan (1930-2010), directorul Centrului de Medicină
Sportivă din București – și de cei doi profesori de educație fizică care execută posturile. Preferându-se
evitarea termenului yoga, atât în titlu, cât și în subtitlu, se trimite însă – în mod neintenționat – la
dimensiunile, dacă nu și la originile religioase („hinduse”) ale yogăi. Totuși, subtitlul nu apare pe copertă,
ci doar pe pagina de titlu, unde e tipărit cu caractere foarte mici.

Sistemul de gimnastică tradițională hindusă la care se referă dr. Cărpinișianu cuprinde exercițiile
respiratorii (prāṇāyāma) și cele două variante ale Salutului Soarelui din vechea carte a lui Jatindra
Chakraborty. Aceasta e pomenită în introducere, dar singura indicație că reprezintă sursa exclusivă a
exercițiilor este faptul de a fi unica lucrare de profil citată în bibliografie. Din precizările doctorului
asupra efectuării exercițiilor, se poate înțelege că le-a practicat îndelung și regulat, dezvoltând astfel o
bună înțelegere tehnică a lor. El le consideră a fi un „sistem de gimnastică igienică”, care și-a dovedit
eficacitatea prin practică seculară. Nu știa ceea ce se va dovedi abia peste câteva decenii: că Salutul
fusese de fapt creat de Bala Sahib, rajahul din Aundh, pornind de la un ciclu de prosternări rituale, pe
care le-a transformat și dezvoltat, în spiritul curentului occidental al culturii fizice, în cursul celui de-al
doilea deceniu al secolului XX. (Nu știau acest lucru nici autorii anteriori – Ion N. Riga, Ion D. Vulcănescu,
Ludmila Galin și Nicolae Tufoi – care, urmând un alt fenomen de sinteză caracteristic yogăi moderne,
prezentau Salutul Soarelui drept parte integrală a Hatha Yogăi.) Capitolul despre respirație e dedicat însă
aproape integral unor exerciții din gimnastica respiratorie apuseană (precedate de relaxare, după
tehnica antrenamentului autogen), abia la sfârșitul lui fiind descrise, sintetic, cele din cartea lui
Chakraborty. Ca regulă generală, toate exercițiile autorului indian sunt încadrate în perspectiva
medicinei și culturii fizice occidentale.

Editura care tipărește cartea era singura din România comunistă unde apăreau lucrări în regia autorului.
Tirajele – neprecizate – erau mult mai mici și, prin urmare, și difuzarea mai restrânsă. Raritatea
volumului în biblioteci și anticariate stă mărturie.

Este o ciudată încheiere a celui de-al doilea ciclu editorial yoghin, 1969-1981, prin revenire la începutul
ciclului anterior, 1938-1946. Peste o jumătate de an, în mai 1982, toate aceste cărți au fost retrase din
circuitul public,23 iar yoga, în mod neoficial, prohibită. Din 1990, va începe un ciclu nou, cu continuități
în cel comunist, mai ales în anii de început; progresiv, se va detașa aproape cu totul, singura legătură
rămânând publicarea sau republicarea cărților lui Vulcănescu, Tufoi și Cărpinișianu.

Numai cinci dintre cele nouă titluri tipărite în comunism au ajuns la publicul larg. Dar nici celelalte patru
nu erau inaccesibile celor care le căutau. Majoritatea acestora, asemenea lucrărilor occidentale din care
s-au inspirat, pun prāṇāyāma înainte de āsana. Fac excepție Vulcănescu și Tufoi, cei mai apropiați de
structura yogăi lui Patañjali. Tot ei sunt cei care acordă atenție etapelor preliminare, yama și niyama.
Totuși, și discursul cărților lor e mai apropiat de conceptul modern al yogăi ca instrument de wellness,
rezultat al întâlnirii Indiei cu Occidentul și al difuzării yogăi înspre Apus. Tufoi o spune clar atunci când
refuză „mortificațiunile”, identificându-le cu „fachirismul”.

Majoritatea celor implicați în publicarea cărților – autori, traducători, referenți, prefațatori – sunt
profesioniști ai domeniilor medical și sportiv. Numai doi dintre autori, Vulcănescu și Tufoi, sunt (într-o
măsură mai mare sau mai mică) practicanți ai yogăi ca disciplină spirituală. Dar în toate aceste cărți,
aspectele filosofic-religioase și mistic-ascetice ale yogăi au fost fatalmente evitate. „Sănătate și
longevitate”, alternativa materialistă la „libertate și nemurire” (din subtitlul cărții clasice despre yoga a
lui Eliade), nu fusese inventată de comuniștii români, însă ea era singura acceptabilă în România
comunistă.
*

De aspectele cenzurate ale yogăi se ocupau o multitudine de traduceri și compilații samizdat. O rețea
subterană pentru circulația acestor materiale semi-clandestine s-a dezvoltat pe baza filierelor de
dinainte de 1964. Din păcate, istoria samizdatului românesc nu a fost recuperată, așa cum s-a întâmplat
în alte țări (unde samizdatul a avut o dimensiune semnificativă în plan politic). Circulau cărți și articole în
xerocopii și copii dactilografiate, traduceri dactilografiate și multiplicate la xerocopiatoare, ba chiar și
texte transcrise manual. După 1989, foarte puține dintre aceste relicve au fost păstrate, selectiv, și încă
mai puține au găsit calea anticariatelor sau a caselor de licitații. Probabil arhivele Securității, în special
listele materialelor confiscate,24 vor fi principala sursă pentru reconstituirea unei imagini a literaturii
yoghine samizdat.

___________________________________

1 Sylvain Lévi, „Préface”, în Jatindra Chakraborty, Culture physique hindoue pratiquée par les anciens
hindous pour santé, longévité et vie intellectuelle, Les Editions Adyar, Paris, 1935, pp. 5-6; Kalidas Nag,
„Culture physique hindue by Jatindra Chakraborty, published by Les Editions Adyar”, The Modern
Review (Calcutta), LVIII, nr. 3, 1935, p. 309.

2 Shrimant Balasahib Pandit Pratinidhi, Rajah of Aundh, The Ten-Point Way to Health. Surya Namaskars,
edited with an introduction by Louise Morgan, J.M. Dent & Sons, London, 1938. Prima ediție engleză a
apărut în 1928 în India, la Aundh.

3 Jatindra Chakraborty, Educație fizică hindusă, practicată de vechii hinduși pentru sănătate, longevitate
și vieaţă intelectuală, cu o prefață de Dr. Grigore Benetato, profesor de fiziologie la Facultatea de
Medicină din Cluj, [tradusă de E. Bologa și R. Oprean], Editura Ram, Aninoasa-Gorj, [1938], 64 pp.

4 Dr. Roberto Assagioli, Yoga modernă. Contribuțiuni practice pentru desvoltarea spirituală, prefață de
Louis Combi, profesor, [traducere de Ioan Marinca], Editura Sinteza, [Șag-Timișeni], 1946, 36 pp.

5 Roberto Assagioli, „Practical Contributions to a Modern Yoga” (I-III), The Beacon (New York), XII, nr. 7,
October 1933, pp. 182-191; XIII, nr. 12, March 1934, pp. 346-354; XIII, nr. 1, April 1934, pp. 18-26.
6 Dr. Roberto Assagioli, Psihanaliză și psihosinteză, traducere, Editura Ram, Aninoasa-Gorj, [1939], 32
pp.

7 „Yoga – un sport străvechi care renaște”, Magazin (București), VI, nr. 252, 4 august 1962, p. 5.

8 Radu Cărpinișianu, „Gimnastica pranayama”, Magazin (București), VII, nr. 324, 21 decembrie 1963, p.
6.

9 Posibili candidați sunt Eduard Rosen sau chiar Radu Cărpinișianu.

10 I.N. Riga, „Yoga pe înțelesul tuturor”, Magazin (București): „Cuvânt înainte”, nr. 580, 16 noiembrie
1968, p. 8; „Ce părere are știința modernă?”, nr. 581, 23 noiembrie 1968, p. 8; „Primele exerciții de
gimnastică”, nr. 582, 30 noiembrie 1968, p. 8; „Salutul soarelui”, nr. 583, 7 decembrie 1968, p. 8; „Totul
este energie!…”, nr. 584, 14 decembrie 1968, p. 8; „Ultimul ciclu de exerciții”, nr. 585, 21 decembrie
1968, p. 8. A apărut în pagina „Sport”, cu publicitate pe prima pagină.

11 Indra Dewis [sic!], Yoga, Consiliul Național pentru Educație Fizică și Sport, București, 1969, 97 pp.

12 Asen Milanov, Ivanka Borisova, Exercițiile yoghinilor (II), Consiliul Național pentru Educație Fizică și
Sport, București, 1970, 178 pp.

13 Specialiști francezi despre yoga (culegere), Consiliul Național pentru Educație Fizică și Sport,
București, 1971, 123 pp.

14 Bulgaria a arătat o mai mare deschidere față de yoga, promovată ca sport, în special datorită
eforturilor profesorului Mateev, ca director al Institutului de Educație Fizică. El a disociat-o de religie și a
prezentat-o ca pe un sistem de gimnastică terapeutică întemeiat științific.

15 Asen Milanov, Ivanka Borisova, Yoga, Ed. Stadion, București, 1972, 170 pp. + ill.

16 Lazăr Baroga, Marta Baroga, Yoga, [prefață de prof. dr. doc. I. Th. Riga], Ed. Stadion, București, 1973,
128 pp.
17 Ion Vulcănescu, Breviar practic Hatha-Yoga, Ed. Ceres, București, 1975, 237 pp.

18 Gheorghe Dragomir, Nineta Crainici, Programe de exerciții pentru educarea respiratorie, Ministerul
Educației și Învățământului, București, 1976, 67 pp.

19 Ludmila Galin, Filaret Ropceanu, Yoga pe înțelesul tuturor, Ed. Medicală, București, 1976, 122 pp.

20 C-tin Gh. Marinescu, Elena Marinescu, Doctor Ludmila Galin, model de medic competent și umanist,
Ed. Regis, București, 2017, pp. 8, 102-103, 114-116.

21 Nicolae Tufoi, Yoga, izvor de sănătate, [cuvânt înainte de prof. dr. doc. Petre Groza], Ed. Junimea, Iași,
1979, 202 pp.

22 Radu Cărpinişianu, Sănătate și longevitate prin gimnastică. Un sistem de gimnastică hindusă, Ed.
Litera, București, 1981, 72 pp.

23 Ionuț Costea, István Király, Doru Radosav, Fond secret, Fond „S” special. Contribuții la istoria
fondurilor secrete de bibliotecă din România. Studiu de caz: Biblioteca Centrală Universitară „Lucian
Blaga”, Cluj-Napoca, Dacia, Cluj-Napoca, 1995, pp. 326-327.

24 Unele dintre aceste liste au fost deja publicate de Gabriel Andreescu, Reprimarea mișcării yoga în anii
’80, Polirom, Iași, 2008; MISA. Radiografia unei represiuni, Polirom, Iași, 2013.