Particularitati de constructie a unui personaj- Ştefan Gheorghidiu

Camil Petrescu este considerat fondatorul romanului psihologic în literatura română. Primul
roman psihologic, subiectiv, apare în anul 1930, în perioada interbelică a literaturii române, cu
titlul: „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” şi se încardează în curentul literar al
realismului, orientarea tematică fiind modernistă lovinesciană. Romanul de tip proustian (de
analiză psihologică) promovat de Camil Petrescu, impune un nou univers epic, o altă
perspectivă narativă (una uniscientă) şi un nou tip de personaj, o conştiinţă lucidă, ce ilustrează
tipul intelectualului, al inadaptatului superior. Accentul în romanul psihologic cade pe analiza
stărilor interioare (prin introspecţie şi monolog), temporalitatea este subiectivă, iar discursul este
fragmentat. În roman sunt prezente două suprateme, anunţate şi în titlu: dragostea şi războiul.

Subteme ale romanului sunt drama intelectualului care îşi doreşte să trăiască în plan afectiv experienţele
absolute şi inadaptarea intelectualului într-o lume meschină, drama cunoaşterii fiind cauzată de
imposibilitatea trăirii experienţelor fundamentale (ca dragostea şi moartea) la cote maxime. Perspectiva
narativă prezentă în roman este una subiectivă, romanul fiind scris la persoana I, sub forma unei
confesiuni a personajului narator: Ştefan Gheorghidiu. Naraţiunea la persoana I presupune existenţa
unui personaj narator, care îl determină pe cititor să ştie despre personaje atât, cât însuşi personajul
narator (în acest caz personaj central) ştie. Timpul şi spaţiul evenimentelor din roman sunt fixate în
incipit: „la Piatra Craiului, între Buşteni şi Predeal”, locul cantonării armatei române, „în primăvara
anului 1916”. Romanul de iubire fixează temporal acţiunea: „în urmă cu doi ani şi jumătate”, având în
centru relaţia dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela, derulată la Bucureşti, anterior momentului narării.
Revenirea la timpul războiului se realizează prin fraza : „Dar ultima scrisoare mă chema negreşit la
Câmpul Lung pentru sâmbătă, sau cel târziu duminică”, din capitolul al VI-lea.

Toponimele precizate în a doua parte a romanului fac referire la înaintarea armatei române şi la
graniţele frontului. Subiectul romanului începe cu fixarea timpului şi a spaţiului acţiunii: în primăvara
anului 1916, Ştefan Gheorghidiu, un tânăr sublocotenent de infanterie, se afla concentrat pe Valea
Prahovei la popota ofiţerilor. El asistă la o discuţie despre dragoste şi fidelitate, pornind de la un fapt
divers, aflat dintr-un articol de ziar: un bărbat care îşi ucise soţia infidelă a fost achitata de justiţie.
Această discuţie declanşează memoria afectivă a protagonistului, trezindu-i amintirile legate de cei doi
ani şi jumătate de căsnicie cu Ela. Tânărul, pe atunci student la filizofie, se căsătorise cu Ela, studentă la
Litere, orfană crescută de mătuşă. După căsătorie, cei doi soţi trăiesc modest, dar sunt fericiţi. Echilibrul
tinerei familii este tulburat de o moştenire pe care Gheorghidiu o primeşte de la unchiul Tache. Din
momentul primirii moştenirii, Ela se simte atrasă de viaţa mondenă la care noul statut social îi oferă
acces. Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială, al cărei punct culminant are loc cu ocazia
excursiei de la Odobeşti, prilejuită de Sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena. În timpul excursiei, lui
Ştefan i se pare că Ela îi acordă o atenţie exagerată unui anume domn Grigoriade, care, după opinia
personajului narator, îi va deveni mai târziu amant. După o serie de sperări şi regăsiri, Ela şi Ştefan se
împacă. Aflat într-o tabără militară „la Piatra Craiului”, Ştefan încearcă să obţină o permisie, sperând să
afle dacă soţia îl înşală într-adevăr, dar intrarea neaşteptată a României în război îl împiedică.
A doua experienţă în planul cunoaşterii existenţiale o reprezintă războiul, ale cărui atrocităţi pun
definitiv în umbră drama iubirii. Rănit, Gheorghidiu se întoarce acasă, la Bucureşti, şi hotărăşte să o
părăsească pe Ela, lăsându-i cea mai mare parte a averii. Modalităţile de caracterizare din romanul de tip
tradiţional nu sunt prezente în mare măsură în roman. Personajele sunt caracterizate în mod direct, de
către personajulnarator iar aracterizarea indirectă şi autocaracterizarea apar doar în cazul lui
Gheorghidiu. Ştefan Gheorghidiu este personajul central al romanului, şi în acelaşi timp şi personajul-
narator al întâmplărilor. Consider că principala trăsătură a protagonistului este orgoliul. Ilustrativă în
acest sens este mărturisirea lui Gheorghidiu în ceea ce priveşte felul în care ia naştere iubirea lui pentru
Ela („Iubeşti întâi din milă, din îndatorire,din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită”) dar şi
la o autoanaliză, naratorul recunoaşte că sentimentele sale sunt generate mai ales din orgoliu:
„Începusem să fiu măulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine (...), şi cred că acest
orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.” O secvenţă narativă semnificativă pentru a ilustra orgoliul
personajului este masa din casa unchiului avar, Tache, ţinută de Sărbătoarea Sfântului Dumitru.

Ela şi Ştefan sunt invitaţi la masă de unchiul Tache, unde celălalt unchi, Nae Gheorghidiu, ironizează
căsătoria din dragoste cu o fată săracă, pe care i-o reproşează atât lui Ştefan, cât şi tatălui său mort, pe
care în plus ăl acuză de a-i fi lăsat vreo moştenirefiului, din cauză că era risipitor. Ştefan izbucneşte în
încercarea de a-şi apăra tatăl, căruia nu suportă să i se aducă jigniri, ironizând alegerea unchiului său,
Nae, în ceea ce priveşte soţia sa. În mod surprinzător, unchiul Tache este impresionat de izbucnirea lui
Ştefan, lăsându-i cea mai mare parte a averii. O altă secvenţă semnificativă pentru ilustrarea orgoliului
personajului este secvenţa în care acesta refuză să intre în competiţie cu ceilalţi, deoarece consideră că
este sub demnitatea lui de intelectual să adopte comportamentul superficial al „dansatorilor mondeni”
apreciaţi de Ela. De aceea nu face nimic pentru a recâştiga preţuirea pierdută a Elei. Războiul şi iubirea
sunt două teme ale romanului şi, în opinia mea, constituie două experienţe marcante pentru devenirea
personajului. Suferinţa lui este lucidă în detaliile analizei, iar orgoliul este profund. În final, după trecerea
peste drama colectivă a războiului, pasiunea este înlocuită cu indiferenţă. Dezamăgirea lui este profund
marcată de faptul că soţia lui nu mai este decât „un peisaj şi un cap străin şi vulgar”. Astfel se produce
drama constatării distanţei dintre iluzie şi realitate.