ART.

74
Criteriile generale de individualizare a pedepsei

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Conceptul de criterii de individualizare a pedepsei

Legiuitorul, în norma de incriminare, descrie condiţiile obiective şi subiective ale unei fapte pentru a
constitui infracţiune, cât şi pedeapsa sub aspectul naturii şi limitelor speciale ale acesteia.
În cazul săvârşirii unei infracţiuni, instanţa de judecată este singura în măsură să înfăptuiască nemijlocit
opera de individualizare a pedepsei pentru infractorul care a comis acea infracţiune, având deplina libertate de
acţiune în vederea realizării acestei operaţiuni.
Dată fiind importanţa individualizării pedepsei pentru politica penală a statului nostru, realizarea ei nu
trebuie să fie lăsată integral la aprecierea instanţei de judecată, ci aceasta trebuie să respecte anumite
reguli de natură să orienteze operaţia de individualizare. O asemenea concepţie a fost însuşită de noul Cod
penal care, prin dispoziţiile art. 74, obligă instanţa de judecată ca în procesul individualizării pedepsei să se
orienteze după anumite criterii generale.
În temeiul acestor dispoziţii, stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei de către instanţa de judecată, într-
un caz concret, se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se
evaluează după următoarele criterii: „împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele
folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor
consecinţe ale infracţiunii; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; natura şi frecvenţa infracţiunilor
care constituie antecedentele penale ale infractorului; conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul
procesului penal; nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială”.
Când pentru infracţiunea săvârşită norma de incriminare prevede pedepse alternative, se ţine seama de
aceste criterii şi pentru alegerea uneia dintre pedepsele alternative.
Criteriile generale de individualizare a pedepsei pot fi definite ca fiind acele reguli, principii prevăzute în
Codul penal, de care instanţa de judecată trebuie să ţină seama la stabilirea felului, duratei ori a cuantumului
pedepsei în cadrul operaţiunii de individualizare a acesteia.

2. Însemnătatea reglementării criteriilor generale de individualizare a pedepsei

Prevederea în Codul penal a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea
explicită a principiului individualizării pedepselor şi reprezintă reglementarea de bază în opera de
individualizare judiciară a pedepsei*1).
Criteriile generale de individualizare a pedepsei constituie, în sistemul reglementării din noul Cod penal,
orientări obligatorii pentru instanţa de judecată, ele indicând direcţia în care trebuie să fie căutate datele
şi elementele de individualizare. De respectarea acestor criterii depinde justa aplicare a pedepsei şi deci,
legalitatea acesteia. Stabilirea pedepsei cu nesocotirea vreuneia dintre aceste criterii va conduce la
netemeinicia sau ilegalitatea pedepsei aplicate, putând fi supusă cenzurii exercitate de către instanţele de
control judiciar în cazul căilor ordinare de atac*2).
Sunt avute în vedere criteriile generale de individualizare, în primul rând, la stabilirea duratei ori a
cuantumului pedepselor principale. Ele sunt însă deopotrivă obligatorii şi pentru stabilirea pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi sau să determine concret o asemenea pedeapsă, în
limitele prevăzute de lege.
De asemenea, criteriile de individualizare se aplică în acelaşi mod şi în cazul pedepselor alternative. Când
norma de incriminare prevede pedepse alternative, la stabilirea pedepsei instanţa are, pe de o parte,
posibilitatea şi obligaţia de a se opri asupra uneia dintre pedepse, iar, pe de altă parte, posibilitatea şi obligaţia
de a determina concret această pedeapsă sub aspectul duratei (în cazul pedepsei cu închisoarea) şi al
cuantumului (când pedeapsa este amenda)*3).
Criteriile generale de individualizare a pedepsei au o sferă largă de incidenţă, în sensul că de aceste criterii
trebuie să se ţină seama nu numai în toate cazurile de stabilire a duratei sau cuantumului pedepsei, dar
şi în toate cazurile de luare şi determinare concretă a măsurilor educative (a se vedea comentariul de la
art. 115).
Denumirea de criterii generale de individualizare conduce la ideea că există şi criterii speciale de aplicare
a pedepsei sau de luare a măsurii educative. Legea prevede astfel de criterii în legătură cu stabilirea pedepsei
în cazul participanţilor (art. 49 C. pen.), în cazul stabilirii amenzii [(art. 61 alin. (3) C. pen.], aplicarea pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi (art. 67 C. pen.), luarea unei măsuri educative privative
de libertate [art. 114 alin. (2) C. pen.] şi altele. În toate cazurile în care sunt incidente astfel de criterii speciale,
acestea se aplică împreună cu criteriile generale, pentru că ambele categorii de criterii trebuie să fie avute
în vedere în acelaşi timp la individualizarea pedepselor. Această concluzie se deduce din exprimarea
folosită de legiuitor, atunci când prevede că la individualizarea pedepsei „se ţine seama” de criteriile speciale,
precum şi de criteriile generale enumerate în art. 74 C. pen. [de exemplu, art. 49 C. pen., art. 115 alin. (2) C.
pen.]; pe de altă parte, ar fi de menţionat că în viziunea doctrinei penale conceptul de criterii speciale este
folosit tocmai pentru a sublinia că acestea se aplică în unele situaţii speciale de stabilire a pedepsei (art. 49 C.
pen.) sau la alegerea măsurii educative care urmează a fi luată faţă de minor [art. 115 alin. (2) C. pen.] ori la
amânarea aplicării pedepsei [art. 83 alin. (1) C. pen.], nu pentru că ele ar deroga de la cele generale, nefiind
vorba de o aplicare a principiulprincipiului specialia generalibus derogant*4).

3. Examinarea criteriilor generale de individualizare a pedepsei

a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite. Împrejurările în
care a fost săvârşită infracţiunea sunt acele date, stări, situaţii sau circumstanţe de fapt care pun în lumină
conţinutul concret al acesteia şi care îi imprimă o anumită gravitate, un anumit caracter (penal sau
extrapenal), o anumită coloratură şi semnificaţie proprie, specifică.
Sfera împrejurărilor de comitere de infracţiunii este foarte variată. Constituie împrejurări în care a fost
săvârşită infracţiunea, cel mai adesea, locul şi timpul comiterii acesteia. Spre exemplu, gravitatea infracţiunii
de lovire sau alte violenţe va fi mai mare când s-a comis în public, într-o sală de spectacol, în raport cu situaţia
în care aceasta a fost săvârşită într-un loc privat. De asemenea, infracţiunea de furt prezintă o gravitate mai
ridicată când a fost comisă în timpul unei calamităţi, faţă de aceeaşi faptă săvârşită în afara acestei situaţii. Pot
fi avute în vedere şi alte împrejurări, spre exemplu, dacă fapta s-a răsfrânt asupra unei singure persoane sau
asupra mai multor persoane; sau fapta s-a comis prin ori fără a se lua anumite precauţiuni de zădărnicire a
descoperirii acesteia etc. Sfera acestor circumstanţe de fapt este practic nelimitată.
Modul de săvârşire influenţează gravitatea infracţiunii. Se are în vedere, în primul rând, modul în care a
fost pregătită comiterea infracţiunii (procurarea ilicită sau licită de instrumente, confecţionarea, modificarea
sau adaptarea instrumentelor sau dispozitivelor ce se vor folosi la săvârşirea infracţiunii, culegerea de date
privind locul şi timpul comiterii infracţiunii ori despre victimă etc.), iar în al doilea rând, modul în care a fost
executată infracţiunea (dacă acţiunea sau inacţiunea tipică prevăzută de norma de incriminare s-a realizat
printr-un singur act sau prin acte repetate, dacă infractorul a acţionat premeditat sau spontan, singur sau în
participaţie etc.).
O relevanţă în aprecierea gravităţii infracţiunii o au şi mijloacele folosite, sub aspectul naturii acestora, a
aptitudinilor de a prezenta sau nu pericol public şi, mai ales, a măsurii în care infractorul s-a servit în concret
de astfel de mijloace.
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită. Sunt infracţiuni la care urmarea imediată constă
într-o stare de pericol pentru valoarea socială care constituie obiect de ocrotire penală, cum ar fi securitatea
naţională, siguranţa circulaţiei pe căile ferate, siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, nerespectarea
regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive, capacitatea de lupta a forţelor
armate etc.*5).
Infracţiunile de pericol pot fi clasificate în infracţiuni de pericol concret şi infracţiuni de pericol abstract.
Infracţiunile de pericol concret se caracterizează prin prevederea în norma de incriminare a cerinţei ca
fapta să creeze o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită. De exemplu, potrivit art. 401 C. pen.,
atentatul care pune în pericol securitatea naţională există numai dacă fapta pune în pericol securitatea
naţională; ori în temeiul art. 329 C. pen., infracţiunea „Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea
lor defectuoasă” există numai dacă prin săvârşirea acestei fapte se pune în pericol siguranţa mijloacelor de
transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată etc. La aceste infracţiuni de pericol concret, rezultatul
vătămător nu se produce datorită unor întâmplări care pot avea surse diferite, ca, de pildă, deosebita abilitate
a unei persoane care reuşeşte să evite producerea rezultatului, intervenţia neaşteptată a unui fenomen natural
care a împiedicat materializarea stării de pericol într-un rezultat etc.
La stabilirea gravităţii unei fapte de pericol concret, instanţa de judecată va ţine seama atât de activitatea
infractorului, cât şi de acele întâmplări care au făcut ca rezultatul vătămător să nu se producă.
Infracţiunea de pericol abstract nu necesită dovedirea existenţei unui pericol, acesta fiind prezumat prin
însăşi descrierea faptei în norma de incriminare.
 Este o infracţiune de pericol abstract, spre exemplu, conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de
către o persoană care nu posedă permis de conducere (art. 335 C. pen.), ori de o persoană care are o îmbibaţie
alcoolică de peste 0.80 g/l alcool pur în sânge (art. 336 C. pen.) sau mărturia mincinoasă (art. 273) ori
inducerea în eroare a organelor judiciare (art. 268 C. pen.) etc. La stabilirea gravităţii unor asemenea
infracţiuni organul judiciar va putea lua în seamă (cu referire la exemplele de mai sus) gradul de alcoolemie
în sânge a infractorului, starea tehnică a autovehiculului condus fără permis, categoria drumului şi aglomeraţia
rutieră, conţinutul denunţului sau al plângerii în cazul inducerii în eroare a organului judiciar, împrejurările la
care s-a referit mărturia mincinoasă etc.
c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii. Cele mai multe dintre
incriminări conţin cerinţa ca acţiunea sau inacţiunea, descrisă de lege să lezeze sau să aducă atingere uneia
dintre valorile sociale fundamentale ocrotite prin mijloace penale, adică să determine producerea unui
rezultat care se poate înfăţişa sub formă materială (exemplu: în cazul omorului, distrugerii, vătămării
corporale, falsului etc.) sau sub formă nematerială (exemplu: în cazul abuzului în serviciu, art. 297 C. pen.,
când prin actul abuziv al funcţionarului public s-a cauzat o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale
unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice).
La infracţiunile la care rezultatul acţiunii sau inacţiunii prevăzute în norma de incriminare constă într-o
schimbare materială adusă obiectului împotriva căruia a fost îndreptată activitatea infractorului, aceasta poate
fi consconstatată şi precis determinată. De exemplu, în cazul infracţiunii de loviri sau alte acte de violenţă
prevăzută în art. 193 alin. (2) C. pen., se cere ca prin fapta săvârşită să se producă leziuni traumatice ori să fie
afectată sănătatea persoanei a cărei gravitate să fie evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de
zile, urmare ce poate fi constatată şi precis determinată prin actele medicului legist; sau în situaţia săvârşirii
unei infracţiuni contra patrimoniului, pe lângă constatarea schimbării poziţiei fizice a bunului prin trecerea
din sfera de stăpânire a subiectului pasiv în cea a infractorului ori prin afectarea integrităţii bunului, se poate
stabili şi întinderea pagubei produse în patrimoniul victimei; la fel, în ipoteza săvârşirii infracţiunii de abuz în
serviciu, când prin fapta abuzivă a funcţionarului public s-a cauzat o pagubă în patrimoniul unei persoane
fizice sau a unei persoane juridice etc.
Întotdeauna, la stabilirea duratei sau cuantumului pedepsei pentru infracţiunile cu urmare materială, organul
judiciar trebuie să ţină seama de gravitatea acestor urmări.
De menţionat că sunt şi infracţiuni materiale care, pe lângă producerea rezultatului cerut de norma de
incriminare, sunt susceptibile să producă şi alte consecinţe care nu conduc la reţinerea de infracţiuni distincte,
spre a se putea reţine existenţa unei pluralităţi de infracţiuni. De exemplu, furtul unor categorii de bunuri dintre
cele prevăzute la art. 229 alin. (3) C. pen. (componente ale sistemelor de irigaţii, componente ale reţelelor
electrice, cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente
de comunicaţii etc.) prin care se produc şi alte consecinţe decât cele specifice infracţiunii de furt; ori
infracţiunea de conducere a unui autovehicul fără permis sau având o alcoolemie în sânge peste limita legală,
când se provoacă un accident de circulaţie prin care s-a avariat alt autovehicul ori s-au produs alte distrugeri.
Aceste urmări, deşi exced textului incriminator ori nu cad sub incidenţa unei alte norme penale, sunt totuşi
urmări sau consecinţe dăunătoare concrete ale faptei săvârşite şi, ca atare, sunt susceptibile să influenţeze
gravitatea faptei săvârşite, motiv pentru care trebuie luate în considerare în procesul individualizării
pedepsei.
d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit. Motivul sau mobilul constă în impulsul interior al
făptuitorului care a determinat luarea deciziei de săvârşire a infracţiunii. Pot constitui motive (mobiluri) ale
infracţiunii, de exemplu: ura, lăcomia, răzbunarea, gelozia, dorinţa de a obţine anumite avantaje, tendinţa de
îmbogăţire fără muncă etc.
La unele infracţiuni, puţine la număr, motivul este prevăzut în norma de incriminare ca element
constitutiv (de exemplu, infracţiunea de abuz în serviciu săvârşită pe temei de rasă, naţionalitate, origine
etnică etc.) sau ca element circumstanţial în conţinutul agravat al unei fapte incriminate (de exemplu, omorul
calificat săvârşit din interes material) ori ca circumstanţă agravantă legală generală [art. 77 lit. (h) C. pen.].
La toate infracţiunile intenţionate trebuie cunoscut mobilul, deci şi la cele la care nu are valoare de element
constitutiv sau element circumstanţial de agravare, pentru că stabilirea acestuia dă răspuns la întrebarea „de
ce s-a săvârşit infracţiunea?” şi serveşte pentru a determina gradul de periculozitate a infractorului şi
individualizarea pedepsei.
Scopul urmărit prin infracţiune constă în finalitatea propusă de infractor, în obiectivul faptei aflat în
reprezentarea infractorului.
 De regulă, scopul nu condiţionează existenţa faptei incriminate, aceasta subzistând indiferent de scopul
urmărit de făptuitor. De exemplu, nu interesează pentru a se reţine infracţiunea de fals material, de delapidare
ori de divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională sau de falsificare de monedă etc. Cu toate
acestea, este necesar să se cunoască scopul urmărit de infractor prin săvârşirea infracţiunii pentru că acesta se
răsfrânge întotdeauna asupra gravităţii infracţiunii şi a periculozităţii subiectului şi, ca atare, se impune a fi
stabilit în vederea justei individualizări a sancţiunii penale.
În legea penală sunt însă incriminări în care scopul devine un element constitutiv al acestora, cu mai multe
semnificaţii*6). Într-o primă semnificaţie, scopul desemnează o finalitate ce se situează în afara infracţiunii,
un obiectiv spre care tinde făptuitorul. În acest sens, scopul, ca element al infracţiunii, se consideră realizat
indiferent dacă a fost atins sau nu prin săvârşirea infracţiunii. Astfel, de exemplu, pentru existenţa infracţiunii
de trădare, prevăzută în art. 394 C. pen., se cere ca intrarea în legătură a infractorului cu o putere sau
organizaţie străină ori cu agenţii acestora să se facă în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi
individualitatea, suveranitatea sau independenţa statului; la infracţiunea de înşelăciune, prevăzută în art. 244
C. pen., se cere ca inducerea în eroare să se facă în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos
patrimonial injust etc.
Alteori, scopul este folosit în norma de incriminare, în înţelesul de a arăta destinaţia acţiunii (de exemplu,
deţinerea de informaţii secrete de stat, în scopul transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor
acestora, art. 395 C. pen., deţinerea de valori falsificate în vederea punerii lor în circulaţie, art. 313 C. pen.).
De asemenea, scopul mai este folosit şi cu semnificaţia de rezultat al acţiunii [de exemplu, vătămarea
corporală săvârşită în varianta prevăzută în art. 194 alin. (2) C. pen.].
Scopul urmărit de infractor mai poate apărea în conţinutul normei de incriminare ca element circumstanţial
al variantei agravante a infracţiunii [de exemplu, omorul calificat săvârşit în împrejurările prevăzute în art.
189 lit. (c) şi (d) C. pen.].
e) natura şi frecvenţa ininfracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului. În stabilirea
periculozităţii infractorului este necesar să se examineze şi antecedentele penale ale acestuia. Să se cunoască
în ce măsură au fost ori nu respectate regulile de conduită impuse de normele de incriminare anterior săvârşirii
infracţiunii pentru care este judecat; dacă activitatea infracţională s-a întins pe o perioadă mai îndelungată ori
faptele săvârşite au fost de aceeaşi natură sau de natură diferită etc.
f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal. Potrivit acestui criteriu general de
individualizare a pedepsei, instanţa de judecată va trebui să ia în seamă, pe de o parte, conduita infractorului
după săvârşirea infracţiunii, iar, pe de altă parte, conduita acestuia în cursul procesului penal.
Privitor la conduita infractorului după săvârşirea infracţiunii, organul judiciar trebuie să stabilească în ce
măsură acesta a avut o atitudine pozitivă faţă de persoana vătămată (a regretat faţă de aceasta sau faţă de
alte persoane fapta săvârşită, a reparat paguba pricinuită prin comiterea faptei ori a recunoscut producerea
pagubei şi a dat asigurări credibile că o va repara sau în ipoteza cauzării unei vătămări corporale a acordat
asistenţă victimei, încercând să înlăture starea de pericol creată pentru viaţa sau sănătatea acesteia etc.) sau,
dimpotrivă, o atitudine negativă. O influenţă asupra aprecierii periculozităţii infractorului o va avea
comportarea acestuia în cursul procesului penal prin recunoaşterea sau, dimpotrivă, negarea săvârşirii
infracţiunii, prezentarea de bunăvoie la organele judiciare ori sustragerea acestuia, atitudinea infractorului faţă
de eventuali participanţi la săvârşirea infracţiunii etc.
g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială. Periculozitatea
infractorului nu poate fi apreciată fără luarea în seamă a nivelului de educaţie, vârstă, starea de sănătate,
situaţia familială şi socială a acestuia.
Educaţia deţine un rol de bază în formarea personalităţii omului. Procesul de învăţământ, pe lângă
caracterul său informativ-formativ şi de cunoaştere, are şi un caracter afectiv-educativ, adică de modelare a
unor calităţi ale subiectului asupra căruia se exercită, precum şi de formare a unui comportament demn şi
civilizat. Când infractorul are un nivel de educaţie mai ridicat, se presupune că acesta este mai receptiv la
represiunea penală şi, în consecinţă, i se poate aplica o pedeapsă mai redusă.
Vârsta infractorului în momentul săvârşirii infracţiunii poate constitui un criteriu de care instanţa trebuie
să ţină seama la individualizarea pedepsei.
Este cunoscut că omul, în evoluţia sa, poate parcurge patru etape: copilăria, adolescenţa, maturitatea şi
bătrâneţea. În perioada sau etapa apreciată limitei minime a capacităţii penale (14 ani), omul este mai uşor
atras spre infracţionalitate, dar tot mai uşor poate fi influenţat în sensul respectării conduitei descrise de legea
penală. În perioada maturităţii se prezumă că persoana are capacitatea deplină pentru a fi stăpân pe acţiunile
sau inacţiunile sale, a le înţelege semnificaţia specială. În ultima perioadă a vieţii (bătrâneţea), omului i se
poate diminua capacitatea psihofizică de a înţelege şi coordona acţiunile sau inacţiunile sale.
Starea de sănătate a infractorului poate influenţa periculozitatea infractorului.
Un infractor a cărei stare psihofizică este alterată de o boală sau de alte cauze – avem în vedere acele situaţii
în care responsabilitatea sa subzistă – poate avea o mai redusă capacitate psihică de a înţelege şi de a-şi dirija
liber voinţa. Ceea ce trebuie cercetat în vederea individualizării pedepsei sunt acele stări sau cauze care
determină doar o relativă inaptitudine a infractorului de a discerne, de a dirigui voinţa (de exemplu, alterarea
parţială a facultăţilor mintale, intoxicaţia incompletă, slăbirea stării psihofizice datorită bătrâneţii etc.).
Situaţia familială, în momentul săvârşirii infracţiunii, este de natură să influenţeze individualizarea
pedepsei. De exemplu, periculozitatea făptuitorului este diferită în ipoteza în care acesta, fiind şomer, sustrage
un bun de o anumită valoare pentru a putea asigura hrana zilnică pentru mai mulţi copii pe care îi are în
întreţinere, în raport cu împrejurarea în care fapta de sustragere a unei sume de bani este săvârşită de o persoană
pasionată de jocuri de noroc.
Situaţia familială constituie şi un criteriu special de stabilire a cuantumului unei zile-amendă. Potrivit art.
61 alin. (3) C. pen., cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se stabileşte ţinând seama şi de
obligaţiile legale ale condamnatului faţă de persoanele aflate în întreţinerea sa.
Situaţia socială, respectiv mediul social, de existenţă a infractorului, poate influenţa individualizarea
pedepsei. Instanţa poate avea în vedere relaţiile infractorului cu mediul social sub multiple aspecte:
profesional, familial, cultural-obştesc etc.
Sub aspectul integrării profesionale interesează dacă infractorul este integrat în muncă, dacă este
conştiincios şi disciplinat la locul de muncă, dacă schimbă ori nu frecvent locul de muncă etc.
Integrarea familială presupune stabilirea în cadrul familiei a unor relaţii la nivelul exigenţei sociale. Din
acest punct de vedere interesează, de pildă, atitudinea infractorului faţă de ceilalţi membrii ai familiei, de
modul în care se îngrijeşte de creşterea şi educarea copiilor minori, atmosfera în cadrul familiei sale etc.
În ceea ce priveşte integrarea cultural-obştească, pot interesa, printre altele, nivelul de pregătire culturală,
participarea la acţiunea comunităţii din care face parte, la viaţa culturală a acesteia etc.

*1) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 386.

*2) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, p. 129.
*3) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 367.
*4) Gh. Ivan, Criteriile generale şi speciale de individualizare a pedepsei, în RDP nr. 1/2006, p. 105.
*5) F. Streteanu, Tratat de drept penal, Partea generală, op. cit., p. 408.
*6) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 195; V. Dobrinoiu şi colaboratorii, op. cit., p. 172; I. Pascu, op. cit., p.
157; Tr. Dima, op. cit., p. 190.

ART. 75
Circumstanţe atenuante

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Conceptul şi caracterizarea circumstanţelor atenuante

Circumstanţele atenuante, în accepţiunea legii penale, pot fi definite ca fiind acele stări, situaţii, întâmplări,
calităţi sau alte date ale realităţii care stau în afara conţinutului infracţiunii, dar care, având legătură fie cu
fapta săvârşită, fie cu persoana infractorului, atenuează sau reduce gravitatea faptei ori periculozitatea
infractorului, determinând schimbarea pedepsei, ca natură, din detenţiunea pe viaţă în închisoare sau reducerea
limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de norma de incriminare.
Art. 75 C. pen. enumeră împrejurările care constituie circumstanţe atenuante. În alin. (1) al art. 75 C. pen.
sunt prevăzute circumstanţele atenuante legale. Expresia „următoarele împrejurări constituie circumstanţe
atenuante”, folosită în acest text, pune în lumină faptul că astfel de împrejurări primesc de la lege caracterul
de circumstanţe atenuante şi se înţelege că ori de câte ori se vor ivi în realitate vor primi acest atribut.
Prin urmare, instanţa care a constatat existenţa circumstanţelor atenuante prevăzute în art. 75 alin. (1) C.
pen. nu are şi căderea de a stabili dacă ele constituie ori nu circumstanţe atenuante, această stabilire fiind
făcută prin lege.
 În alin. (2) al art. 75 C. pen. sunt prevăzute circumstanţele atenuante judiciare. Legiuitorul, folosind expresia
„pot constitui circumstanţe atenuante judiciare”, face să se înţeleagă că circumstanţele judiciare au
caracter facultativ. Aceasta înseamnă că instanţa de judecată, după ce le constată, are facultatea de a le da
ori nu valoarea de circumstanţe atenuante în soluţionarea unei cauze concrete.
Atât circumstanţele legale, cât şi circumstanţele atenuante judiciare au o sferă de aplicare generală, ele fiind
posibile în cazul săvârşirii oricărei infracţiuni. Constatarea în concret şi reţinerea împrejurărilor care constituie
circumstanţe atenuante este obligatorie pentru instanţa de judecată.
Circumstanţele atenuante nu trebuie confundate cu alte cauze care conduc la o atenuare a pedepsei, cum
este, de exemplu, rămânerea infracţiunii în stare de tentativă, sau cu alte cauze de reducere a pedepsei, cum
sunt, de exemplu, cele prevăzute în art. 411 C. pen.*1).
Aceste cauze de modificare sau reducere a pedepsei exercită o influenţă de sine stătătoare asupra acesteia,
influenţă la care se poate adăuga totdeauna aceea a circumstanţelor atenuante care însoţesc săvârşirea faptei
sau care caracterizează persoana infractorului.
De asemenea, trebuie făcută deosebirea între circumstanţele atenuante şi elementele circumstanţiale
de atenuare ale unor tipuri de infracţiuni. De exemplu, în art. 190 C. pen. este incriminată fapta de ucidere la
cererea victimei, care constituie o variantă atenuantă a infracţiunii de omor determinată de situaţia în care este
săvârşită (la cererea explicită, serioasă, conştientă şi repetată a victimei care suferă de o boală incurabilă sau
de o infirmitate gravă, atestată medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi greu de suportat); ori
infracţiunea de ucidere a nou-născutului, săvârşită de către mamă, care constituie o variantă atenuantă a
omorului, determinată de starea în care se află mama (stare de tulburare psihică); sau infracţiunea de facilitare
a şederii ilegale în România prevăzută în art. 264 alin. (3) C. pen., fiind determinată de calitatea de „alt străin”
aflat ilegal pe teritoriul României şi căruia i se facilitează rămânerea ilegală în ţară etc.
În aceste cazuri, starea, situaţia sau împrejurarea prevăzută de norma de incriminare are o singură
semnificaţie, şi anume aceea de a conduce la calificarea sau încadrarea faptei în varianta atenuantă a unui
anumit tip de infracţiune.

2. Provocarea din partea persoanei vătămate

A. Noţiune şi caracterizare
Potrivit art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., provocarea din partea persoanei vătămate, ca circumstanţă
atenuantă legală, constă în săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii
determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a
demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită gravă.
Prevederea acestei împrejurări ca circumstanţă atenuantă se întemeiază, pe de o parte, pe ideea că acţiunea
ilicită a provocatorului constituie cauza infracţiunii săvârşite şi că infractorul nu ar fi comis fapta fără
existenţa acţiunii provocatoare, iar, pe de altă parte, recunoscând-o ca circumstanţă atenuantă, se dă un
avertisment în plus provocatorului, care trebuie să ştie că actul lui provocator poate primi o ripostă imediată
şi că autorul ripostei va fi tratat mai blând*2).

B. Condiţii
Starea de provocare nu se prezumă, ci trebuie constatată. Pentru a se reţine provocarea, instanţele de
judecată trebuie să stabilească existenţa următoarelor condiţii*3).
a) să se fi săvârşit o infracţiune intenţionată sau cu intenţie depăşită. Circumstanţa atenuantă a
provocării nu poate opera decât dacă fapta săvârşită constituie infracţiune, angajează răspunderea penală a
persoanei care a comis-o.
Sub aspectul laturii obiective, infracţiunea provocată trebuie să fi fost săvârşită cu intenţie sau intenţie
depăşită; nu poate subzista provocarea în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă*4), întrucât riposta la un act
de provocare trebuie să fie conştientă şi voită.
O problemă discutată în literatura de specialitate a fost aceea dacă infracţiunea provocată poate fi săvârşită
cu intenţie premeditată, adică dacă este posibilă coexistenţa premeditării şi a stării de provocare. Opiniile
exprimate au fost diferite.
În ceea ce ne priveşte, apreciem că în varianta în care o persoană, prevăzând că va fi victima unei acţiuni
provocatoare, se hotărăşte ca în asemenea caz să riposteze, iar previziunea s-a realizat, se pot distruge două
ipoteze: prima, cân când actul provocator nu a avut niciun efect asupra psihicului infractorului, astfel că
acesta a acţionat fără să fie tulburat, caz în care poate exista numai premeditare; a doua ipoteză, când actul
provocator a produs în psihicul celui care premeditase riposta o tulburare sau emoţie puternică şi, sub
stăpânirea acestei stări sufleteşti, el să fi săvârşit fapta în condiţiile în care o concepuse şi pregătise, caz în
care se poate aprecia că premeditarea a coexistat cu provocarea.
b) infracţiunea să fie săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii. Se cunoaşte că
emoţia ori tulburarea, la fel ca şi alte fenomene psihice, au o fază de creştere, ating un maxim, apoi scad
treptat, până ce provocatul se calmează. Pentru a se reţine provocarea este necesar ca persoana să comită fapta
între aceste limite.
Criteriile potrivit cărora instanţa stabileşte că fapta a fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări
sau emoţii sunt multiple. Existenţa, intensitatea şi durata unei asemenea stări sufleteşti trebuie verificate de
fiecare dată în concret, în raport cu toate datele cauzei, implicit prin analiza particularităţilor psihice ale
infractorului, a relaţiilor între părţi şi împrejurările comiterii faptei. În practica judiciară se au în vedere, de
regulă, modul de desfăşurare a faptelor, împrejurările în care au fost săvârşite, temperamentul şi alte trăsături
care îl caracterizează pe infractor, intervalul de timp dintre momentul producerii actului provocator şi până s-
a trecut la săvârşirea infracţiunii, relaţiile anterioare dintre victimă şi autor etc.*5).
Absenţa celui provocat de la locul săvârşirii actului provocator, comis asupra altei persoane, nu exclude
posibilitatea ca el să fie puternic tulburat la aflarea faptei care a avut loc în lipsa sa; în determinarea tulburării
şi a intensităţii acesteia, un rol important îl vor avea împrejurările în care infractorul a luat cunoştinţă despre
săvârşirea faptei asupra altei persoane, de conţinutul relatărilor ce i s-au făcut privitoare la desfăşurarea,
gravitatea şi consecinţele acesteia, legăturile de afecţiune între infractor şi victima infracţiunii. Toate aceste
aspecte pot crea o stare sufletească celui care a aflat ulterior de agresiune, încât să-i producă o tulburare
intensă, ca şi când ar fi fost de faţă la producerea ei*6).
c) emoţia sau tulburarea să fi fost determinate de o provocare din partea persoanei vătămate. Aceasta
presupune ca actul de provocare să fi avut însuşirea sau aptitudinea de a produce în psihicul infractorului
o tulburare sau emoţie care l-a determinat să acţioneze. Cu alte cuvinte, trebuie să se stabilească faptul că
între actul de provocare şi emoţia sau tulburarea sub care a acţionat infractorul există legătură de cauzalitate.
În caz contrar nu se va reţine circumstanţa provocării din partea persoanei vătămate*7).
Actul de provocare va determina tulburarea sau emoţia numai dacă a fost consumat, producând o schimbare
în psihicul făptuitorului. Nu se poate invoca provocarea dacă pretinsul act de provocare nu s-a exteriorizat
într-o formă concretă, nu a avut existenţă obiectivă. Tot astfel, nu va fi provocare dacă făptuitorul ripostează
în timp ce actul provocator este în plină desfăşurare, în acest caz riposta poate să aibă caracterul unei apărări
legitime la agresiunea victimei.
De regulă, starea de puternică tulburare sau emoţie în care acţionează inculpatul trebuie să aibă la bază
un act provocator real, săvârşit de victimă. Dacă infractorul ripostează datorită necunoaşterii ori cunoaşterii
greşite a unor stări, situaţii, împrejurări din realitatea obiectivă ori care i-au alterat capacitatea sa de a înţelege
caracterul faptei împotriva căreia ripostează, atunci va beneficia de eroare de fapt. Dacă eroarea va fi
invincibilă, nu va exista răspunderea făptuitorului pentru riposta sa; dacă eroarea va fi vincibilă, făptuitorul va
răspunde pentru o faptă din culpă dacă aceasta este incriminată.
d) actul de provocare să fie produs de victimă prin violenţă, atingere gravă a demnităţii sau prin altă
acţiune ilicită gravă.
Prin „violenţă” se înţelege atât violenţa fizică, dar şi violenţa psihică sau ameninţarea.
Violenţa fizică se poate manifesta sub forma oricăreia dintre infracţiunile de lovire sau alte violenţe; (art.
193 C. pen.); ori vătămarea corporală (art. 194 C. pen.). Infracţiunile de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte (art. 195 C. pen.) şi omor, varianta tip sau calificată (art. 188, art. 198 C. pen.) pot fi concepute ca acte
de provocare numai în cazul în care au fost săvârşite împotriva altei persoane decât făptuitorul.
De asemenea, pot constitui act provocator produs prin violenţă fizică şi acele infracţiuni la care folosirea
unei asemenea violenţe este cerută de norma de incriminare pentru realizarea acţiunii principale, cum sunt:
violul (art. 218 C. pen.); şantajul (art. 207 C. pen.), tâlhăria (art. 233 şi art. 234 C. pen.), ultrajul (art. 257 C.
pen.), purtarea abuzivă (art. 296 C. pen.) etc. Violenţa psihică constă în ameninţare (art. 206 C. pen.).
Atingerea gravă a demnităţii persoanei poate constitui act de provocare. În mod obişnuit, demnitatea
unei persoane poate fi lezată prin insulte ori calomnii, orale, scrise, prin gesturi etc., toate acestea dacă sunt
de natură să umilească, să ridiculizeze, să ponegrească ori să înjosească demnitatea celui la care se referă.
De asemenea, provocarea se poate produce şi prin orice acţiune ilicită gravă care, cel mai adesea, are
caracter penal, cum ar fi, de exemplu, lipsirea de libertate în mod ilegal, violarea de domiciliu*8), hărţuirea
sexuală etc., dar poate fi şi o faptă ilicită extrapenală (de exemplu, faptul de a avea relaţii intime cu soţia
infractorului)*9).
 O problemă care suscită interes în doctrina şi practica judiciară este aceea dacă poate constitui act
provocator şi o activitate ilicită săvârşită din culpă sau fără vinovăţie.
În literatura de specialitspecialitate s-a optat pentru o soluţie afirmativă, cu motivarea că ceea ce
interesează sub aspectul provocării nu este atât poziţia subiectivă a provocatorului, ci numai dacă activitatea
acestuia concretizată în una dintre faptele prevăzute în art. 75 lit. a) C. pen. a produs efectiv o puternică
tulburare sau emoţie în psihicul provocatului, determinându-l astfel să reacţioneze*10).
Raţiunea atenuării răspunderii penale în caz de provocare este starea de tulburare a infractorului, şi nu
poziţia psihică a persoanei vătămate, fiind suficient ca fapta materială a acestuia să fi cauzat starea de tulburare
în care a acţionat cel provocat. De altfel, se pretinde infractorului aflat sub stăpânirea unei puternice tulburări
sau emoţii, să-şi dea seama întotdeauna, dacă victima a acţionat cu sau fără vinovăţie, cu intenţie sau din culpă,
înseamnă a-i cere aproape imposibilul, întrucât, de regulă, o apreciere corectă, obiectivă a poziţiei subiective
a victimei nu este cu putinţă decât într-o atmosferă de calm şi linişte, evident inexistentă în condiţiile tulburării
sau emoţiei caracteristice stării de provocare.
Prin urmare, atitudinea psihică a persoanei vătămate nu poate influenţa incidenţa prevederilor art. 75
lit. a) C. pen., ceea ce înseamnă că circumstanţa atenuantă a provocării poate fi reţinută şi în cazul unui act
provocator comis din culpă sau fără vinovăţie*11).
De precizat însă că ipoteza în care infractorul a cunoscut situaţia provocatorului, şi anume că acesta
acţionează din culpă ori că este un iresponsabil, riposta sa nu va beneficia de circumstanţa atenuantă legală a
provocării, deoarece starea lui de tulburare sau emoţie ori nu a existat, ori a existat într-o măsură mai redusă,
nesusceptibilă să justifice riposta.
e) actul de provocare să nu fie justificat de împrejurările în care a avut loc sau să nu fie imputabil
infractorului. Caracterul provocator al unei acţiuni este determinat de condiţiile concrete în care acesta s-a
desfăşurat, iar nu de simpla împrejurare că întruneşte condiţiile unei anumite fapte ilicite. De aceea, instanţa
trebuie să constate că pretinsul act de provocare, în împrejurările în care a avut loc, nu a fost cu nimic
justificat şi nici imputabil infractorului.
În practica judiciară s-a decis că nu constituie act de provocare fapta victimei de a interveni spre a salva pe
o rudă a sa lovită de faptele inculpatului, dacă actul victimei a constituit un act de legitimă apărare*12); nu se
reţine act de provocare lovirea unei persoane de către paznicul bunurilor sustrase, întrucât fapta acestuia are
un caracter necesar pentru apărarea patrimoniului*13); intervenţia organului de ordine publică pentru a pune
capăt scandalului creat de inculpat, imobilizarea acestuia şi conducerea la sediul poliţiei pentru cercetări nu
constituie provocare din partea subofiţerului de poliţie*14).
f) infracţiunea să fie comisă împotriva provocatorului, şi nu împotriva altei persoane. De esenţa
provocării este ca victima infracţiunii să fie persoana care a săvârşit actul provocator. Poate exista totuşi
provocare în cazul în care infractorul săvârşeşte fapta împotriva altei persoane, numai dacă, în condiţiile
concrete în care el a acţionat, a confundat-o cu provocatorul.
În practica judiciară s-a decis că este îndeplinită această condiţie şi în cazul în care actul provocator, în
concret, a fost săvârşit de o persoană membră a unui grup care, în întregul său, s-a manifestat provocator, chiar
dacă riposta sa fost îndreptată împotriva altei persoane din acel grup provocator*15).
Îndoiala cu privire la persoana care a efectuat actul provocator nu face posibilă aplicarea dispoziţiilor
privitoare la provocare din partea persoanei vătămate*16).

3. Depăşirea limitelor legitimei apărări

A. Noţiune şi caracterizare
Din coroborarea dispoziţiilor art. 75 alin. (1) lit. b) şi ale art. 19 alin. (2) C. pen., depăşirea limitelor legitimei
apărări poate fi definită ca fiind acea împrejurare în care infractorul săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac
material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes
general, dar prin comiterea faptei a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului, fără ca
infractorul să se afle într-o stare de tulburare sau temere generată de atac.
În cazul depăşirii limitelor legitimei apărări, este vorba de o apărare excesivă, care depăşeşte
proporţionalitatea cu gravitatea atacului, fără să fi fost cauzată de tulburarea sau temerea generată de
atac.

B. Condiţii
 Pentru existenţa depăşirii limitelor legitimei apărări, ca circumstanţă atenuantă legală, se cer a fi întrunite
cumulativ următoarele condiţii:
a) fapta săvârşită să constituie infracţiune. Aceasta înseamnă că fapta concret săvârşită să corespundă
modelului legal descris în norma de incriminare, neavând relevanţă forma de săvârşire – tentativă sau faptă
consumată – şi nici calitatea în care a contribuit la comiterea acesteia.
b) fapta să fie săvârşită în legitimă apărare. Această condiţie presupune ca instanţa să constate că
infractorul s-a aflat în legitimă apărare, adică a acţionat pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi
injust, care punea în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general (a se vedea
comentariile de la art. 19).
c) fapta săvârşită în apărare să fi depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului.
Există această condiţie în toate cazurile în care se constată că acţiunile în apărare au produs consecinţe sau
rezultate care exced proporţionalităţii gravităţii atacului.
d) excesul de apărare să nu fi fost cauzat de existenţa unei stări de tulburare sau temere a persoanei
care a efectuat apărarea. Potrivit art. 26 alin. (1) C. pen. nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală
săvârşită de o persoană aflată în stare de legitimă apărare, care a depăşit, din cauza tulbutulburării sau temerii,
limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului. Din coroborarea acestor dispoziţii cu cele ale art. 75
alin. 2 lit. b) C. pen. se deduce cu claritate că pentru a fi incidentă circumstanţa atenuantă legală a depăşirii
limitelor legitimei apărări este necesar să se stabilească existenţa excesului de apărare, dar şi faptul că aceasta
nu se datorează temerii sau tulburării în care se află cel care înlătură atacul determinate de împrejurările în
care a avut loc atacul.
În ceea ce priveşte depăşirea limitelor legitimei apărări, în practica judiciară soluţiile sunt corecte. Astfel,
s-a decis că prevederile art. 73 lit. a) C. pen. anterior operează numai dacă a existat un atac în sensul art. 44
alin. (2) C. pen. anterior, iar depăşirea limitelor apărării nu a fost determinată de existenţa unei stări de
tulburare sau temere a persoanei care se apără; dacă victima a fost lovită după ce atacul acesteia împotriva
patrimoniului încetase, nu sunt aplicabile prevederile menţionate*17); sunt aplicabile prevederile art. 73 lit.
a) teza I C. pen. anterior în cazul în care inculpatul a lovit victima aflată în stare de ebrietate, ca ripostă la
lovirea sa, determinând dezechilibrarea şi căderea ce a condus la lovirea cu capul de asfalt a victimei, cauzând
moartea acesteia*18).

4. Depăşirea limitelor stării de necesitate

A. Noţiune şi caracterizare
Depăşirea limitelor stării de necesitate este reglementată în dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. c) coroborate cu
ale art. 20 alin. (2) C. pen. şi poate fi definită ca fiind acea împrejurare în care infractorul săvârşeşte fapta
pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori a altei persoane sau un interes general, ori prin
săvârşirea faptei s-au produs urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care
pericolul nu era înlăturat, urmări de care autorul a fost deplin conştient.
La instituirea acestei circumstanţe atenuante legiuitorul a ţinut seama de situaţia excepţională în care s-a
săvârşit fapta prin care s-au pricinuit urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericol
nu era înlăturat şi de care şi-a dat seama.

B. Condiţii
Pentru a se reţine depăşirea limitelor stării de necesitate ca circumstanţă atenuantă legală, trebuie să se
constate întrunite următoarelor condiţii:
a) fapta săvârşită să constituie infracţiune. Numai dacă fapta săvârşită constituie infracţiune, corespunde
unui model legal, poate angaja răspunderea penală şi face să se aplice circumstanţa atenuantă pe care o
examinăm. Nu are relevanţă dacă infracţiunea este săvârşită în forma consumată sau a tentativei pedepsibile
ori dacă autorul a comis-o pentru a înlătura un pericol care viza persoana sau drepturile sale ori ale altuia;
b) fapta să fie săvârşită în stare de necesitate. Aceasta presupune ca ea să fie comisă pentru a salva
valorile sociale arătate în art. 20 alin. (2) C. pen. de la un pericol real, imediat şi inevitabil. Totodată săvârşirea
faptei să fi fost unica modalitate de înlăturare a pericolului, iar făptuitorul să nu fi avut îndatorirea legală sau
profesională de a înfrunta pericolul (a se vedea comentariul la art. 20);
 c) fapta să fi cauzat urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi putut produce prin neînlăturarea
stării de pericol. Pentru ca o faptă, deşi comisă în condiţiile stării de necesitate, să constituie totuşi infracţiune
şi să atragă răspunderea penală, este necesar ca urmările produse să fie vădit mai grave decât cele evitate.
Disproporţia vădită dintre urmările produse şi cele evitate trebuie să aibă un caracter obiectiv; numai
credinţa făptuitorului că depăşeşte limitele necesităţii, fără ca o asemenea depăşire să nu fi avut loc efectiv,
nu este suficientă;
d) făptuitorul să-şi fi dat seama de existenţa disproporţiei în momentul comiterii faptei. Cerinţa ca
făptuitorul să-şi fi dat seama de disproporţia dintre urmările evitate şi cele produse duce la concluzia că, dacă
el nu şi-a reprezentat lipsa vădită de proporţie dintre acele urmări, chiar dacă putea să aibă o asemenea
reprezentare, se va considera că acţiunea de salvare a fost întreprinsă în limitele necesităţii şi nu va exista
infracţiune.
Pentru ca fapta săvârşită prin depăşirea stării de necesitate să cadă sub incidenţa legii penale, este necesar
ca făptuitorul să fi acţionat cu intenţie directă sau indirectă ori din culpă, dar numai în modalitatea uşurinţei,
întrucât numai în aceste cazuri poziţia sa subiectivă implică reprezentarea disproporţiei vădite între cele două
categorii de urmări*19).

5. Acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin infracţiune

A. Noţiune şi caracterizare
Acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, ca circumstanţă atenuantă legală, este
reglementată în art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen. şi poate fi definită ca fiind acea împrejurare în care făptuitorul
procedează la acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale
sau al judecăţii, până la primul termen, cu condiţia de a nu mai fi beneficiat de această circumstanţă într-un
interval de 5 ani anterior comiterii faptei.
Această circumstanţă atenuantă legală are un element comun cu circumstanţa atenuantă judiciară prevăzută
în art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., în sensul că în cazul ambelor circumstanţe asistăm la o atitudine nouă, pozitivă,
a infractorului în raport cu consecinţele infracţiunii, atunci când acestea constau într-un prejudiciu material,
dar există şi o evidentă deosebire; dacă în cazul circumstanţei atenuante legale infractorul acoperă integral
prejudiciul material, în ipoteza circumstanţei atenuante judiciare, infractorul depune eforturi pentru a înlătura
sau diminua consecinţele infracţiunii, de orice natură ar fi, inclusiv când acestea constau într-un prejudiciu
material.
De asemenea, există deosebiri şi în ceea ce priveşte momentul schimbării atitudinii infractorului; în cazul
circumstanţei atenuante judiciare, eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea
prejudiciului material au loc imediat după executarea elementului material al faptei săvârşite şi mai înainte de
a se produce definitiv consecinţele acesteia, în situaţia circumstanţei atenuante legale acoperirea integrală a
prejudiciului material cauzat prin infracţiune are loc după producerea definitivă a consecinţelor de natură
materială, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată.
Circumstanţa atenuantă legală prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen. poate coexista cu circumstanţa
atenuantă judiciară prevăzută în art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., ţinând seama de elementele ce le
particularizează.

B. Condiţii
Pentru a deveni incidentă circumstanţa atenuantă legală „acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat
prin infracţiune”, se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) săvârşirea unei infracţiuni cauzatoare de prejudiciu material, cu excepţia infracţiunilor prevăzute
expres şi limitativ în art. 75 alin. (1) C. pen.
Aceasta înseamnă, pe de o parte, ca infracţiunea săvârşită să fie cauzatoare de prejudiciu material, iar, pe
de altă parte, infracţiunea să nu fie dintre cele prevăzute expres şi limitativ de lege.
Sunt cauzatoare de prejudiciu acele infracţiuni susceptibile, de asemenea, consecinţe care au fost comise în
forma consumată. De regulă, o infracţiune săvârşită în forma tentativei pedepsibile, atâta timp cât nu s-a
produs rezultatul, nu este susceptibilă de a fi incidentă circumstanţa atenuantă prevăzută în art. 75 alin. (1) lit.
d) C. pen. De exemplu, dacă fapta de furt simplu a rămas în forma tentativei este firesc că nu s-a produs un
prejudiciu material, ori tentativa la înşelăciune sau la abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor etc.
Infracţiunile exceptate de către legiuitor de la incidenţa circumstanţei atenuante legale, prevăzută la
art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen., sunt următoarele: infracţiuni contra persoanei, adică acele fapte incriminate în
Titlul I al Părţii speciale a noului Cod penal; furtul calificat (art. 229); tâlhăria simplă (art. 233); tâlhăria
calificată (art. 234); pirateria (art. 235); fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice
(art. 249, art. 250 şi art. 251); ultraj (art. 257); ultraj judiciar (art. 279); purtare abuzivă (art. 296); infracţiuni
contra siguranţei publice (art. 329–341); infracţiuni contra sănătăţii publice (art. 352–359); infracţiuni contra
libertăţii religioase şi respectului datorat persoanelor decedate (art. 381–384); contra securităţii naţionale (art.
394–410); contra capacităţii de luptă a forţelor armate (art. 413–437); infracţiunile de genocid, contra
umanităţii şi de război (art. 438–444); infracţiunile privind frontiera de stat a României (art. 262–265);
infracţiunile la legislaţia privind prevenirea şi combaterea terorismului (art. 32–39 din Legea nr. 535/2004
modificată şi completată prin Legea nr. 187/2012); infracţiunile de corupţie (art. 289–294); infracţiunile
asimilate infracţiunilor de corupţie (art. 10–13^2 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările
efectuate prin Legea nr. 187/2012); a celor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (art. 18^1–
18^5 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările efectuate prin Legea nr. 187/2012); infracţiunile
privitoare la nerespectarea regimului materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii
radioactive (art. 345, art. 346); privind regimul juridic al drogurilor (art. 2–11 din Legea nr. 143/2000, cu
modificările şi completările efectuate prin Legea nr. 187/2012); privind regimul precursorilor (art. 22 din
O.U.G. nr. 121/2006 privind regimul juridic al precursorilor de droguri, aprobate cu modificări prin Legea nr.
186/2007, modificată prin Legea nr. 187/2012); a celor privind spălarea banilor (art. 23, art. 24 din Legea
pentru prevenirea şi sancţiunea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi
combatere a finanţării terorismului, cu modificările şi completările efectuate prin Legea nr. 187/2012);
infracţiunile privind activităţile aeronautice civile şi cele care pot pune în pericol siguranţa zborurilor şi
securitatea aeronautică (art. 98–110 din O.G. nr. 29/1997 privind Codul aerian civil, cu modificările şi
completările efectuate prin Legea nr. 187/2012); infracţiuni privind protecţia martorilor (art. 19 din Legea nr.
682/2002, cu modificările efectuate prin Legea nr. 187/2012); infracţiuni priviprivind interzicerea
organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor
vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii (art. 3–6^1 din O.U.G. nr. 31/2002, cu
modificările şi completările efectuate prin Legea nr. 187/2012); infracţiuni privind traficul de organe, ţesuturi
sau celule de origine umană (art. 155–159 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu
modificările şi completările efectuate prin Legea nr. 187/2012); infracţiuni privind prevenirea şi combaterea
pornografiei (art. 9 din Legea nr. 196/2003 referitoare la combaterea pornografiei, modificată prin Legea nr.
187/2012) şi a infracţiunilor la regimul adopţiilor (art. 92 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al
adopţiei, cu modificarea efectuată prin Legea nr. 187/2012).
b) acoperirea integrală a prejudiciului material produs prin infracţiune, în cursul urmăririi penale
sau al judecăţii, până la primul termen de judecată.
După săvârşirea infracţiunii prin care s-a cauzat prejudiciu material, autorităţile judiciare competente vor
stabili întinderea acestuia pentru ca infractorul să poată proceda la acoperirea integrală a prejudiciului material
respectiv. Acoperirea integrală a prejudiciului material trebuie să fie realizată, de către infractor, în cursul
urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată. Acoperirea prejudiciului material produs
prin infracţiune de altcineva decât cel care a săvârşit ori a contribuit la comiterea infracţiunii face inaplicabile
dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen., deoarece nu se mai justifică în niciun fel reducerea pedepsei pentru
autorul infracţiunii sau participantul la săvârşirea acesteia, întrucât circumstanţa dobândeşte inevitabil un
caracter personal, deoarece finalitatea textului care o reglementează are în vedere tocmai ca acoperirea
integrală a prejudiciului să fie efectuată de către cel care a săvârşit infracţiunea, pentru a fi justificată aplicarea
pentru acesta a reducerii pedepsei.
c) făptuitorul să nu mai fi beneficiat de circumstanţa prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen., într-
un interval de 5 ani anterior comiterii faptei.
Raţiunea acestei condiţii are ca temei faptul că atâta timp cât această circumstanţă a fost aplicată fără să
aibă efectul dorit, adică fără să conducă la corectarea conduitei infractorului faţă de valorile sociale ce fac
obiect de ocrotire penală, există temerea justificată că aceasta nu va avea efectul pozitiv nici în viitor, dacă se
va aplica din nou aceluiaşi infractor.
S-ar putea pune problema în ce măsură circumstanţa atenuantă legală a acoperirii integrale a prejudiciului
material produs prin infracţiune este constituţională, ţinând seama că alte dispoziţii din Codul penal anterior
au fost considerate neconstituţionale dacă aplicarea lor era condiţionată de repararea integrală a prejudiciului,
întrucât s-a apreciat că se creează o discriminare pe criteriul averii*20).

6. Circumstanţele atenuante judiciare

 Circumstanţele atenuante judiciare sunt reglementate în art. 75 alin. (2) C. pen. şi, spre deosebire de
circumstanţele atenuante legale, caracterul lor atenuant este evaluat de judecător prin raportarea faptei
concrete la ansamblul împrejurărilor în care aceasta a fost comisă şi la persoana infractorului.
Circumstanţele atenuante judiciare au un caracter echivoc, întrucât este posibil ca aceeaşi împrejurare, după
cum este raportată la situaţii concrete diferite, să aibă uneori caracter atenuant, alteori să nu i se poată atribui
nicio semnificaţie, iar în unele cazuri să aibă chiar caracter agravant (de exemplu, starea de beţie voluntară,
ocazională, poate constitui o circumstanţă atenuantă în cazul unei infracţiuni de lovire, ori poate să nu aibă
nicio semnificaţie pentru cel care a săvârşit un furt sau un abuz de încredere, sau poate avea valoare de
circumstanţă agravantă în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni de purtare abuzivă).
Din acest considerent, circumstanţele atenuante judiciare pot varia de la caz la caz, motiv pentru care
legiuitorul nu le poate preevalua şi enumera limitativ, lăsând constatarea şi evaluarea lor la aprecierea instanţei
de judecată. Caracterul atenuant al acestor împrejurări nu poate fi stabilit decât a posteriori, de către instanţa
de judecată care are obligaţia, când le reţine, să le indice în mod corect şi să le motiveze caracterul lor.
Împrejurările susceptibile de a constitui circumstanţe atenuante sunt realităţi obiective care, atunci când
există, nu pot fi ignorate, dar constatându-le, instanţa nu este obligată să recunoască în mod automat, caracterul
lor uşurător, care să conducă la reducerea limitelor speciale ale pedepsei.
Noul Cod penal, în art. 75 alin. (2), enumeră, într-o formulare cuprinzătoare, împrejurările care pot constitui
circumstanţe atenuante judiciare, după cum urmează:
a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii.
Această circumstanţă atenuantă judiciară înseamnă o „căinţă activă” a infractorului şi poate opera, mai ales,
în cazul infracţiunilor materiale sau de rezultat. Se aseamănă cu împiedicarea producerii rezultatului sau cu
împiedicarea săvârşirii infracţiunii, cauze generale de nepedepsire, pentru că atât în cazul circumstanţei
atenuante, cât şi în cel al cauzelor generale de nepedepsire, infractorul revine într-un anumit fel asupra
hotărârii infracţionale iniţiale şi recurge la împiedicarea producerii rezultatului sau înlăturarea acestuia.
Deosebirea esenţială este dată de momentul şi condiţiile în care operează cauzele generale de nepedepsire (a
se vedea comentariul de la art. 34 şi art. 51) în raport cu circumstanţa atenuantă.
În cazul circumstanţei atenuante judiciare pe care o examinăm, infractorul are o intervenţie activă după
săvârşirea infracţiunii, după ce rezultatul acesteia s-a produs ori este în curs de a se produce, neavând
relerelevanţă dacă fapta a fost descoperită de o altă persoană sau chiar de autorităţi.
Constituie circumstanţă atenuantă judiciară, potrivit art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., de exemplu, acordarea
de ajutor victimei unei vătămări corporale sau a unei tentative la infracţiunea de omor prin acordarea de
îngrijiri medicale, anunţarea sau chemarea unei ambulanţe ori prin transportarea la unitatea medicală unde i
s-a acordat ajutorul medical victimei; restabilirea situaţiei anterioare; restituirea bunului sustras; plata de
bunăvoie a unor despăgubiri băneşti etc.
b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea
infractorului. Împrejurările care privesc fapta comisă sunt stări, calităţi, situaţii sau alte date ale realităţii ce
au legătură cu fapta, punând în lumină relaţia dintre acestea şi mediul în care a fost săvârşită imprimându-i
o anumită gravitate ori semnificaţie proprie, specifică.
Sfera împrejurărilor legate de săvârşirea infracţiunii este foarte variată. Acestea pot viza locul sau timpul
săvârşirii infracţiunii; de exemplu, o faptă de vătămare corporală săvârşită într-un mediu privat poate fi
apreciată ca fiind de o gravitate mai redusă în raport cu săvârşirea aceleiaşi fapte cu prilejul unei manifestaţii
publice televizate; ori sustragerea unui bun dintr-un loc public în raport cu săvârşirea aceleiaşi infracţiuni
profitând de unele mişcări violente de stradă; sau sustragerea ori distrugerea unor bunuri care au valoare,
semnificaţie sau valoare de întrebuinţare diferite etc.
Pot fi avute în vedere şi alte împrejurări, ca, de exemplu, dacă fapta s-a răsfrânt asupra unei singure persoane
ori asupra mai multor persoane; sau infracţiunea a fost săvârşită de o singură persoană ori prin cooperarea mai
multor persoane; ori de o persoană în stare de intoxicaţie accidentală incompletă; sau infracţiunea s-a comis
fără a se lua anumite precauţiuni de zădărnicire a descoperirii acesteia; ori s-au folosit mijloace mai puţin apte
de a produce consecinţe grave etc.

*1) Potrivit art. 411 C. pen., dacă persoana care a săvârşit una dintre infracţiunile prevăzute în prezentul
titlu (este vorba de Titlul X – Infracţiuni contra securităţii naţionale) înlesneşte, în cursul urmăririi penale,
aflarea adevărului şi tragerea la răspundere penală a autorului sau a participanţilor, limitele speciale ale
pedepsei se reduc la jumătate.
 *2) Şt. Daneş, V. Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1985, p. 122.
*3) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 197; I. Pascu, op. cit., p. 388; V. Dobrinoiu şi colaboratorii, op. cit., p.
433; M.A. Hotca, op. cit., p. 699; Tr. Dima, op. cit., p. 545.
*4) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 109/1995, în Culegere de practică judiciară pe anul 1995, p. 133–
134; C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 436/1998, în Culegere de practică judiciară pe anul 1998, p. 221.
*5) A se vedea G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară în materie penală, op. cit., vol. III, p. 50–52.
*6) I. Ristea, Regimul circumstanţelor în dreptul penal român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 164.
*7) C. Ap. Bucureşti, s. I pen., Dec. nr. 146/A/1996, în RDP nr. 3/1997, p. 141.
*8) CSJ, s. pen., Dec. nr. 350/1999, în RDP nr. 2/2001, p. 182; „Pătrunderea victimei la o oră târzie din
noapte în curtea inculpatului şi încercarea ei de a intra în locuinţă prin efracţie, constituie acţiuni ilicite grave,
de natură a cădea sub incidenţa legii penale, care au produs inculpatului o puternică tulburare, astfel în mod
justificat s-a reţinut existenţa circumstanţei atenuante a provocării”.
*9) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 359/2007, nepublicată.
*10) Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., p. 127.
*11) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1345 din 17 septembrie 1991, în Jurisprudenţa CSJ în materie penală, 1990–
2000, op. cit., p. 93: „În cazul în care persoana vătămată comite involuntar un gest pe care, din eroare,
inculpatul îl consideră ca fiind un act intenţionat de provocare şi, din această cauză, se află într-o stare de
puternică tulburare, se justifică aplicarea prevederilor art. 73 lit. b) C. pen. (anterior – n.a.)”.
*12) G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, op. cit., vol. II, p. 47.
*13) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 3679/2003, în RDP nr. 4/2004, p. 164.
*14) C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., Dec. nr. 531/1994, în RDP nr. 3/1995, p. 138.
*15) Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., p. 134.
*16) Trib. Suprem, s. pen., Dec. nr. 1629/1974, în Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie
penală, pe anii 1969–1975, p. 362.
*17) G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, op. cit., vol. II, p. 45.
*18) ICCJ, s. pen., Dec. nr. 686/2008, în Jurisprudenţa secţiei penale, vol. II, 2007; vol. I, 2008, p. 3.
*19) Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., p. 122.
*20) Prin Dec. nr. 463 din 13 noiembrie 1997 (M. Of. nr. 53 din 6 februarie 1998), Curtea Constituţională
a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 81 alin. (4) din Codul penal anterior
sunt neconstituţionale. În motivarea deciziei se arată că dispoziţiile art. 81 alin. (4), condiţionând luarea unei
măsuri de politică penală cu grave consecinţe, cum ar fi suspendarea condiţionată a executării pedepsei, de
soluţionarea unei probleme de drept extrapenal, creează un regim de discriminare între cetăţeni şi vine în
contradicţie cu prevederile art. 4 alin. (2) şi ale art. 16 din Constituţie.
În acelaşi sens, a se vedea şi Dec. Curţii Constituţionale nr. 25/1998.

ART. 76
Efectele circumstanţelor atenuante

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

În art. 76 alin. (1) C. pen. se reglementează efectele circumstanţelor atenuante când, în norma de incriminare
a faptei săvârşite, pedeapsa principală este închisoarea sau amenda.
Când pedeapsa principală a infracţiunii săvârşite este închisoarea sau amenda şi se reţin circumstanţe
atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se reduc cu o treime.
Dacă limitele speciale ale pedepsei cu închisoarea sau ale amenzii, sunt divizibile cu fracţia de reducere,
acestea se stabilesc fără dificultate; de exemplu, dacă s-a săvârşit infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte (art. 195 C. pen.) la care pedeapsa este închisoarea de la 6 ani la 12 ani şi se reţin circumstanţe
atenuante, pedeapsa va urma să fie stabilită între 4 ani şi 8 ani închisoare; ori în cazul în care pentru
infracţiunea săvârşită legea prevede pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni la 9 luni, pedeapsa va urma să fie
stabilită între 2 luni şi 6 luni; sau în varianta în care pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea săvârşită este
amenda între 180 şi 300 de zile-amendă, pedeapsa va urma să fie stabilită între 120 şi 200 zile-amendă.
Când limita specială de pedeapsă este exprimată într-un termen pe luni care nu este divizibil cu fracţia de
reducere ce ar urma să se aplice, potrivit art. 186 alin. (2) C. pen., fracţia se va aplica asupra termenului
transformat în zile, după care durata obţinută se transformă în luni; luna se socoteşte de 30 de zile şi se iau în
calcul doar zilele întregi rezultate din aplicarea fracţiei. De exemplu, dacă pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa este închisoarea de la 4 luni la 11 luni şi se reţin circumstanţe atenuante, pedeapsa pe luni se va
transforma în zile şi vor deveni 120 de zile, respectiv 330 de zile, la care se aplică fracţia de 1/3, limitele fiind
de 80 de zile, respectiv 220 de zile, care transformate în luni limitele vor fi de 2 luni şi 20 de zile, respectiv 7
luni şi 10 zile.
În cazul limitelor de pedeapsă exprimate în ani care nu sunt divizibile cu fracţia de reducere ce ar urma
să se aplice, termenul în ani se transformă în luni, se aplică fracţia de reducere, după care durata obţinută se
transformă în ani. De exemplu, dacă limitele speciale pentru infracţiunea săvârşită sunt de 4 ani şi 10 ani,
acestea se transformă în luni şi devin 48 de luni, respectiv 120 de luni, la care se aplică fracţia de reducere şi
devin 32 de luni, respectiv 80 de luni, care transformate în ani vor fi 2 ani şi 8 luni, respectiv 6 ani şi 8 luni.
În art. 76 alin. (2) C. pen. sunt reglementate efectele circumstanţelor atenuante în cazul în care norma de
incriminare a faptei săvârşite prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Într-o asemenea ipoteză se aplică
pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.
Dacă în favoarea infractorului s-au reţinut mai multe circumstanţe atenuante, reducerea limitelor speciale
ale pedepsei se face o singură dată.

ART. 77
Circumstanţe agravante

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Noţiunea şi caracterizarea circumstanţelor agravante

Circumstanţele agravante pot fi definite ca fiind acele împrejurări prevăzute explicit în legea penală care
reflectă totdeauna şi în mod univoc o gravitate mai ridicată a infracţiunii şi/sau o periculozitate sporită a
infractorului, determinând astfel aplicarea unei pedepse mai severe.
Instanţa de judecată, care constată existenţa vreuneia dintre împrejurările prevăzute în art. 77 C. pen., este
obligată să o reţină ca circumstanţă agravantă şi să ţină seama de existenţa ei la individualizarea pedepsei pe
care o stabileşte. Această concluzie se desprinde din exprimarea categorică a textului: „următoarele
împrejurări constituie circumstanţe agravante”.
Aceste circumstanţe agravante au caracter general, putând fi aplicate, de regulă, în cazul oricărei
infracţiuni la care ele devin incidente, cu excepţia situaţiilor în care unele dintre aceste împrejurări constituie
element al conţinutului infracţiunii sau element circumstanţial de agravare a variantei calificate a infracţiunii.

2. Examinarea circumstanţelor agravante

Potrivit art. 77 C. pen., următoarele împrejurări constituie circumstanţe agravante:
a) Săvârşirea faptei, de trei sau mai multe persoane împreună. Această circumstanţă este susceptibilă
de a fi reţinută numai în cazul infracţiunilor intenţionate sau praeterintenţionate, întrucât legea se referă
la „săvârşirea împreună” de către trei sau mai multe persoane a aceleiaşi fapte, ceea ce implică ideea de acţiuni
deliberate*1). Dar chiar şi atunci când infracţiunile sunt săvârşite cu intenţie, dispoziţiile art. 77 lit. a) C. pen.
nu pot fi aplicabile dacă pluralitatea de făptuitori constituie un element obligatoriu pentru existenţa
infracţiunii (ca, de exemplu, constituirea unui grup infracţional organizat (art. 367 C. pen.); acţiuni împotriva
ordinii constituţionale (art. 397 C. pen.); încăierarea (art. 198 C. pen.), care presupune participarea la o
încăierare între mai multe persoane etc.); ori un element circumstanţial al variantei agravante a infracţiunii [de
exemplu, violul, când fapta a fost săvârşită de mai multe persoane împreună, art. 218 alin. (2) lit. f) C. pen.;
agresiunea sexuală, când fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună, art. 219 alin. (2) lit.
f) C. pen.)]. Justificarea neaplicării circumstanţei agravante a săvârşirii faptei la trei sau mai multe persoane
împreună în cazul altor infracţiuni se explică prin faptul că altfel ar însemna ca aceeaşi împrejurare, respectiv
numărul de făptuitori, să constituie un element al conţinutului infracţiunii sau un element circumstanţial de
agravare a infracţiunii şi, totodată, o circumstanţă agravantă, ceea ce, desigur, nu ar fi de conceput.
Considerarea săvârşirii faptei de trei sau mai multe persoane împreună, ca circumstanţă agravantă, se
întemeiază pe realitatea că ea imprimă faptei o gravitate socială sporită, întrucât conlucrarea mai multor
persoane cocontribuie la întărirea hotărârii acestora de a o săvârşi, măreşte forţa de acţiune a făptuitorilor, le
dă mai multă îndrăzneală şi creează condiţii care să îngreuneze descoperirea infracţiunii ori a făptuitorilor, iar
uneori poate micşora sau chiar anihila posibilităţile de apărare a victimei*2).
 Pentru a se reţine circumstanţa agravantă pe care o analizăm, este necesar ca cele trei sau mai multe
persoane să săvârşească fapta împreună. O faptă este săvârşită împreună de mai multe persoane numai
dacă toate aceste persoane contribuie efectiv şi concomitent la comiterea ei.
Această condiţie este îndeplinită întotdeauna în cazul coautoratului, întrucât coautorii lucrează la executarea
nemijlocită a infracţiunii, la executarea nemijlocită a acţiunii care constituie elementul material al acesteia.
O conlucrare efectivă şi concomitentă există, de asemenea, în toate cazurile în care autorul este ajutat sau
asistat, prin acţiuni caracteristice complicităţii care, desfăşurate simultan, îi promovează eficienţa şi îi
asigură reuşita.
Prin urmare, săvârşirea împreună a faptei prevăzute de legea penală înseamnă executarea nemijlocită a
faptei, dar şi actele de complicitate concomitentă.
Instigarea, care prin definiţie precede luarea hotărârii, nu poate avea în mod direct valoarea de contribuţie
la „săvârşirea împreună a unei fapte prevăzute de legea penală”. Uneori însă este posibil ca, după efectuarea
actelor de instigare şi determinarea autorului să comită infracţiunea, instigatorul să dea ajutor concomitent
autorului în săvârşirea acesteia sau, cu alte cuvinte, să săvârşească şi alte acte de complicitate. Într-un
asemenea caz, din punct de vedere juridic, complicitatea fiind o formă de participaţie secundară, se absoarbe
în instigare, iar persoana respectivă urmează a fi caracterizată ca instigator. Cu toate acestea, actele sale de
complicitate concomitentă, având o existenţă materială, obiectivă, nu-şi pierd fiinţa datorită absorbţiei în
instigare şi atribuie celui care le-a comis calitatea de participant, în sensul art. 77 lit. a) C. pen.
Este în afara oricăror îndoieli că, pentru a opera circumstanţa agravantă a săvârşirii faptei de trei sau mai
multe persoane împreună, este necesar ca pe lângă contribuţia concomitentă a acestora să existe şi o coeziune
subiectivă între ei. Totuşi, se pune problema dacă toţi făptuitorii trebuie să acţioneze cu intenţie sau este
suficient ca unul sau unii să aibă reprezentarea participării lor la o infracţiune.
Au fost examinate opinii diferite în această problemă.
Credem că răspunsul îl găsim în modul de exprimare folosit de legiuitor în textul art. 77 C. pen.
Din examinarea acestui text, în care sunt enumerate toate circumstanţele agravante, se constată că, pe când
în definirea tuturor celorlalte agravante legea foloseşte expresia săvârşirea infracţiunii, ceea ce implică şi
existenţa laturii subiective, atunci când defineşte agravanta de la lit. a) legea utilizează expresia săvârşirea
faptei.
Având în vedere raţiunea existenţei acestei circumstanţe agravante, cât şi formularea textului de
reglementare, considerăm că dispoziţiile art. 77 lit. a) C. pen. devin incidente, chiar dacă numai unul dintre
făptuitori a acţionat cu intenţie, iar ceilalţi fără vinovăţie. Această soluţie este confirmată şi în practica
judiciară. Astfel, s-a decis că există agravanta săvârşirii faptei de trei sau mai multe persoane împreună în
cazul în care nu toţi participanţii au acţionat cu intenţie; sau dacă unul dintre participanţi era în eroare asupra
caracterului ilegal al deposedării victimei; ori dacă unul dintre coautori nu îndeplinea condiţiile răspunderii
penale*3).
Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună este o circumstanţă reală şi se răsfrânge asupra
tuturor participanţilor, în măsura în care au prevăzut-o sau cunoscut-o.
b) Săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degradante. În conţinutul
acestei circumstanţe sunt cuprinse două împrejurări de agravare: prima, constând în săvârşirea infracţiunii
prin cruzimi; a doua, în supunerea victimei la tratamente degradante.
Prin acte de cruzime se înţeleg acele acte de violenţă de natură să provoace suferinţe şi chinuri prelungite
victimei infracţiunii, ceea ce implică faptei un caracter deosebit de grav*4). Cu alte cuvinte, infracţiunea se
comite prin cruzimi atunci când săvârşirea ei are loc prin producerea unor suferinţe grele, prelungite
victimei datorită modului feroce în care infractorul a înţeles să o comită, prin utilizarea unor mijloace şi
procedee sălbatice, nemiloase şi nenecesare, în mod normal, pentru producerea rezultatului specific
infracţiunii săvârşite*5).
Săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, în legea penală, constituie o circumstanţă agravantă
generală, reglementată în art. 77 lit. b) teza I C. pen., dar şi un element circumstanţial al variantei
agravante a infracţiunii de omor [art. 189 lit. h) C. pen.].
Ca circumstanţă agravantă generală, săvârşirea infracţiunii prin cruzimi este susceptibilă de a fi incidentă
în cazul infracţiunilor contra persoanei, cum este vătămarea integrităţii corporale sau în cadrul infracţiunii de
distrugere prin uciderea în chinuri a unor animale*6) sau a altor infracţiuni privind protecţia animalelor
prevăzute în Legea nr. 205/2004*7).
Nu este exclus, ca şi alte infracţiuni, cum sunt cele complexe, în conţinutul cărora intră, ca acţiune adiacentă,
săvârşirea de violenţe (de exemplu, tâlhăria, violul, agresiunea sexuală), să fie comise prin acte de cruzime.
 În practica judiciară s-a reţinut săvârşirea infracţiunii de omor prin cruzimi în cazul inculpatului care a
bătut-o pe concubina sa, lovind-o timp de peste o oră cu palmele, pumnii, picioarele şi cu piciorul unui scaun
în cap, pe trunchi şi membre, după câteva ore victima decedând*8); la fel, în situaţia în care inculpatul a
început să lovească cu pumnii şi picioarele pe concubina lui, în prezîn prezenţa mai multor persoane, iar după
plecarea acestora a continuat să lovească victima cu o bâtă, apoi cu o cărămidă şi cu coada unei sape pe tot
corpul, după care a turnat peste aceasta o oală cu apă fierbinte, iar în cele din urmă a luat un topor şi a lovit
victima în cap*9); ori în ipoteza în care victima a fost lovită în cap de inculpat cu pumnii timp de 3 ore, în
intervale succesive; internată în spital, victima a decedat a doua zi*10).
Pentru existenţa agravantei nu interesează dacă actele de cruzime au dus prin ele însele la producerea
rezultatului infracţional sau dacă infractorul le-a săvârşit numai pentru a chinui victima înainte sau în timpul
comiterii acţiunii nemijlocit generatoare a urmării specifice.
Din punct de vedere subiectiv, făptuitorul trebuie să îşi fi reprezentat nu numai rezultatul caracteristic
infracţiunii săvârşite, ci şi faptul că, folosindu-se de mijloace şi procedee chinuitoare, provoacă victimei grele
suferinţe*11).
A doua circumstanţă agravantă prevăzută în art. 77 lit. b) teza a II-a C. pen. o constituie săvârşirea
infracţiunii prin supunerea victimei la tratamente degradante.
Prin tratamente degradante se înţeleg acele metode, tehnici de efectuare a cercetării penale sau de punere
în executare a pedepselor incompatibile cu dispoziţiile legii şi cu normele morale, prin care se provoacă în
mod intenţionat suferinţe grave, mintale sau fizice, care în situaţii neobişnuite ar fi nejustificate.
În opinia Curţii Europene a Drepturilor Omului, tratamente degradante reprezintă maltratarea menită să
trezească victimei sentimente de teamă, frică, îngrijorare şi inferioritate, fiind capabilă să o umilească şi
înjosească ori să stopeze orice posibilitate de a opune rezistenţă fizică şi morală*12).
Folosirea oricăror acte inumane sau degradante este interzisă atât de către legislaţia noastră internă [art. 22
alin. (2) din Constituţie, art. 282 C. pen. (tortura), art. 5 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor
şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal]*13), cât şi de
Convenţii Internaţionale la care România este parte (art. 3 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 5
din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 4 din Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante din
1987, Convenţia O.N.U. împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante din 1984.
Săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degradante este o circumstanţă
reală, producând efecte şi asupra altor participanţi, în condiţiile art. 50 alin. (2) C. pen.
c) Săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane ori
bunuri.
Prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane ori bunuri se înţeleg orice metode
sau mijloace care, prin ele însele, pot pune în pericol alte persoane sau bunuri decât cele vizate prin săvârşirea
infracţiunii.
Asemenea metode sau mijloace pot fi: incendiul, exploziile, răspândirea de substanţe chimice vătămătoare,
toxice ori radioactive, infectarea surselor sau a reţelelor de apă, declanşarea unor energii distructive, cum ar
fi, de exemplu: deschiderea unui baraj şi provocarea unei inundaţii, răspândirea de dăunători într-o cultură,
dărâmarea unor clădiri sau deteriorarea unor instalaţii, dacă se pune în pericol viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea altor persoane ori integritatea sau existenţa altor bunuri.
Când folosirea metodelor sau mijloacelor de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri constituie
un element al infracţiunii (de exemplu, infracţiunea de acte de diversiune, art. 403 C. pen.) sau un element
circumstanţial al variantei agravante a infracţiunii [de exemplu, distrugerea, art. 253 alin. (4) C. pen.],
atunci agravanta prevăzută în art. 77 lit. c) C. pen. nu mai poate fi incidentă.
Această agravantă are caracter real şi se răsfrânge asupra participanţilor care au cunoscut-o sau au prevăzut-
o [art. 50 alin. (2) C. pen.].
d) Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un
minor. Pentru reţinerea agravantei pentru major, este necesar să se constate că a săvârşit infracţiunea
împreună cu minorul, indiferent dacă acesta răspunde penal sau nu şi care a fost contribuţia sa la comiterea
infracţiunii*14).
De asemenea, trebuie stabilit că majorul a cunoscut că cel cu care cooperează este minor; în sens contrar,
operează dispoziţiile art. 30 alin. (3) C. pen.
 Agravanta poate fi incidentă atât în cazul pluralităţii ocazionale (participaţie proprie sau improprie), cât şi
în cazul unei pluralităţi naturale sau constituite, întrucât antrenarea minorilor la săvârşirea unei infracţiuni şi
cooperarea, împreună cu ei, la comiterea unei fapte penale reflectă, în ceea ce-i priveşte pe majori, o
periculozitate sporită, indiferent de natura ocazională sau constituită de infractori sau făptuitori.
Pentru aplicarea dispoziţiilor art. 77 lit. d) C. pen., nu interesează nici calitatea de autor, instigator sau
complice în care majorul sau minorul au cooperat la săvârşirea infracţiunii şi nici numărul participanţilor, fiind
necesar ca cel puţin unul dintre ei să fie minor.
Uneori, circumstanţa agravantă prevăzută în art. 77 lit. d) C. pen. se poate afla în concurs cu circumstanţa
agravantă cuprinsă în art. 77 lit. a) C. pen., dacă cel puţin una dintre cele trei sau mai multe persoane care
săvârşesc împreună fapta prevăzută de legea penală este un minor. În asemenea situaţie, privitor la infractorul
sau infractorii majori, cele două agravante operează cumulativ, atât timp cât fiecare dintre ele au izvorul într-
o altă situaţie de fapt şi împreună dau un plus de gravitate faptei săvârşite.
Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dadacă aceasta a fost săvârşită împreună cu un minor,
este o circumstanţă reală, se răsfrânge asupra participanţilor majori numai dacă aceştia au cunoscut sau au
prevăzut faptul cooperării cu un minor.
e) Săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată
vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze. Legea penală nu explică ce se înţelege prin „starea
de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate”, ceea ce înseamnă că s-a avut în vedere înţelesul obişnuit de
„persoană vulnerabilă”.
Potrivit DEX, prin „persoană vulnerabilă” se înţelege acea persoană care poate fi atacată uşor, care are părţi
slabe, defectuoase, puncte sensibile*15).
Prin urmare, starea de vădită vulnerabilitatea a persoanei vătămate presupune imposibilitatea acesteia de a
se apăra sau exprima voinţa datorită vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze. Se află într-o
asemenea stare persoanele de vârstă fragedă, cele epuizate fizic sau la o vârstă înaintată; cele care au o stare
de sănătate precară, care prezintă infirmităţi sau se află în stare de inconştienţă din cauza unor boli psihice ori
ale somnului etc.
Agravarea răspunderii penale a infractorului într-o asemenea împrejurare se justifică pe considerentul că
fapta are un caracter mai grav datorită situaţiei speciale în care se află persoana vătămată, iar infractorul
denotă o periculozitate sporită.
Pentru a fi aplicabilă circumstanţa agravantă prevăzută de art. 77 lit. e) C. pen., este necesar să se constate:
pe de-o parte, preexistenţa stării de vulnerabilitate a persoanei vătămate, iar, pe de altă parte, că infractorul
a fost conştient de existenţa acesteia şi a profitat de ea la săvârşirea infracţiunii.
Starea de neputinţă a victimei de a se apăra sau exprima voinţa, de care a profitat infractorul, la unele
infracţiuni, poate constitui un element al conţinutului infracţiunii (de exemplu, la infracţiunea de viol, la
infracţiunea de agresiune sexuală, la infracţiunea de tâlhărie). Această circumstanţă agravantă are caracter
real, operează şi asupra participanţilor, în condiţiile art. 50 alin. (2) C. pen.
f) Săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţie voluntară cu alcool sau cu alte substanţe
psihoactive*16), când a fost provocată în vederea comiterii infracţiunii.
Intoxicaţia voluntară preordinată (produsă dinadins) constituie întotdeauna o circumstanţă agravantă,
caracterizată ca atare de legiuitor fiindcă relevă periculozitatea sporită a infractorului. Provocându-şi starea de
intoxicaţie în vederea săvârşirii infracţiunii, subiectul premeditează asupra acesteia, se pregăteşte pentru a o
comite cu mai mult curaj ori să ducă, prin viclenie, la uşurarea răspunderii penale, putând invoca starea de
intoxicaţie ca o împrejurare uşurătoare, în cazul în care infracţiunea ar fi descoperită şi el ar fi prins.
Existenţa agravantei prevăzută în art. 77 lit. f) C. pen. nu este condiţionată de caracterul complet sau
incomplet al stării de intoxicaţie; este suficient ca făptuitorul să fi consumat o cantitate de alcool sau alte
substanţe psihoactive care să-i fi creat climatul psihic necesar săvârşirii infracţiunii.
Existenţa premeditării în condiţiile în care intoxicaţia a fost completă este explicată în teoria dreptului prin
referire la aşa-numitele acţiuni libere in causa, fapta infracţională fiind dinainte gândită şi voită, chiar dacă în
momentul săvârşirii ei făptuitorul se afla în stare de inconştienţă*17). Esenţial este să se dovedească faptul că
starea de intoxicaţie a fost anume provocată în vederea săvârşirii infracţiunii. Este un adevăr că atunci
când fapta incriminată constă într-o acţiune este mai greu de conceput săvârşirea ei într-o stare de intoxicaţie
voluntară completă, provocată în vederea comiterii acesteia, datorită imposibilităţii fizice de a acţiona; când
însă este vorba de o inacţiune prevăzută de legea penală, nu există nicio îndoială că fapta are caracter penal,
deoarece cauza voluntară a stării de inconştienţă este şi cauza voluntară a omisiunii; or această omisiune
constituie însă şi elementul material al infracţiunii*18).
 Starea de intoxicaţie preordinată, ca şi premeditarea, constituie o circumstanţă personală, dar se poate
converti în circumstanţă reală atunci când este cunoscută de participanţi, în condiţiile art. 50 alin. (2) C.
pen.
g) Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate, de
starea de asediu sau de starea de urgenţă. Calamitatea înseamnă o nenorocire mare, dezastru provocat de
obicei de un fenomen natural, care loveşte o colectivitate, cum ar fi o inundaţie, un cutremur de pământ, erupţia
unui vulcan, surparea unei mine, un incendiu de mari proporţii, o catastrofă de cale ferată etc.
În situaţiile de acest fel, datorită condiţiilor obiective create, este posibil ca, în unele sectoare ale vieţii
sociale, activitatea organelor de apărare a ordinii să nu se poată desfăşura în condiţii adecvate, ocrotirea
bunurilor să nu mai poată fi asigurată corespunzător, funcţionarea mijloacelor de alarmare sau comunicare să
fie împiedicată, transporturile să fie mult stânjenite etc. În asemenea împrejurări se creează o ambianţă
prielnică săvârşirii de infracţiuni, de care infractorii periculoşi, insensibili la suferinţa colectivităţii, înţeleg
să profite.
Circumstanţa agravantă pe care o analizăm, pentru a fi reţinută, trebuie să se constate, pe de o parte,
existenţa situaţiei prilejuite de o calamitate, iar, pe de altă parte, faptul ca infractorul a săvârşit o infracţiune
profitând de această situaţie.
Starea de asediu este acea situaţie care impune măsuri excepţionale de natură politică, militară, economică,
socială sau de altă natură, aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în unele unităţi administrativ-teritoriale,
instituite pentru adaptarea capacităţii de apărare a ţării la pericole grave actuale sau iminente, care ameninţă
suveranitatea, independenţa, unitatea ori integritatea teritorială a statului*19).
Pe durata stării de asediu, proporţional cu gravitatea situaţiei care a determinat instituirea acesteia şi numai
dacă este necesar, poate fi restrâns exerciţiul unor drepturi sau libertăţi fundamentale înscrise în Constituţie,
cu acordul ministrului justiţiei.
Pentru aplicarea circumstanţelor agravante prevăzute în art. 77 lit. g) teza a II-a C. pen., este necesar să se
constate că infracţiunea a fost săvârşită după instituirea de către Preşedintele României a stării de asediu
prin decret publicat în Monitorul Oficial, dar mai înainte de încetarea acestei stări. Totodată se impune să
se stabilească faptul că infractorul a profitat de starea de asediu, adică s-a folosit de acest prilej în săvârşirea
infracţiunii.
Starea de urgenţă este acea stare în care se află ţara şi care impune luarea unor măsuri excepţionale de
natură politică, economică şi de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul ţării sau în unele unităţi
administrativ-teritoriale, justificate de: a) existenţa unor pericole grave actuale sau iminente privind
securitatea naţională ori funcţionarea democraţiei constituţionale; b) iminenţa producerii ori producerea unor
calamităţi care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre.
Pe durata stării de urgenţă, care poate fi de cel mult 30 de zile, poate fi restrâns exerciţiul unor drepturi sau
libertăţi fundamentale înscrise în Constituţie, cu acordul ministrului justiţiei.
Pentru agravarea răspunderii penale în temeiul dispoziţiilor art. 77 lit. g) teza a II-a C. pen., organul judiciar
trebuie să constate că infracţiunea s-a săvârşit în stare de urgenţă; adică după ce aceasta a fost instituită şi mai
înainte de a înceta, iar infractorul, în comiterea infracţiunii, a profitat de starea de urgenţă.
Circumstanţa agravantă prevăzută în art. 77 lit. g) C. pen., în oricare dintre modalităţile sale, are caracter
real.
h) Săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen,
orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală
cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel, considerate de
făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte.
Nondiscriminarea este consacrată în Constituţia României, în art. 4 alin. (2) şi în art. 16.
Discriminarea este interzisă şi prin instrumente internaţionale care reglementează drepturile fundamentale
ale omului (art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului; art. 1 din Protocolul nr. 13 adiţional
Convenţiei; art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene).
Recomandarea de politică generală nr. 7 a Comisiei Europene împotriva Rasismului şi Interdicţiei din Codul
Consiliului Europei, la pct. 21 recomandă statelor membre să prevadă în legea penală, ca circumstanţă
agravantă, motivaţia rasistă pentru toate infracţiunile, adică infracţiunile în general, chiar dacă ele nu sunt
specifice domeniului antidiscriminatoriu.
Circumstanţa agravantă pe care o analizăm a fost introdusă pentru prima oară în Codul penal anterior prin
Legea nr. 278/2006 şi preluată în noul Cod penal într-o formulare mult mai cuprinzătoare.
 Temeiul agravantei îl constituie periculozitatea ridicată a infractorului, exprimată printr-un mobil
incompatibil cu societatea contemporană.
Pentru combaterea discriminării, inclusiv prin mijloace de drept penal, a fost adoptată O.G. nr. 137 din 31
august 2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare*20). Prin dispoziţiile art. 2
din acest act normativ se explică termenul „discriminare”. Potrivit acestui text, prin „discriminare” se
înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţe, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie,
categorie specială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infecţie
HIV, apartenenţa la o categorie defavorizată, precum şi orice alte criterii, care au ca scop sau efect
restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi
cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Deşi are, în principiu, un caracter personal, circumstanţa agravantă prevăzută în art. 77 lit. h) se poate
converti în circumstanţa reală, care să se răsfrângă asupra participanţilor care au luat la cunoştinţă de
mobilul cu care infractorul a acţionat şi totuşi au continuat cooperarea cu el.
Discriminarea poate constitui element al infracţiunii [de exemplu, abuzul în serviciu prevăzut în art. 297
alin. (2) C. pen. sau incitarea la ură sau discriminare, prevăzută în art. 369 C. pen.], caz în care nu mai poate
avea şi valoare de circumstanţă agravantă legală generală.

*1) J. Grigoraş, Individualizarea pedepsei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 171.

*2) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, p. 161.
*3) G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, op. cit., vol. II, p. 59.
*4) G. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011,
p. 21.
*5) Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., p. 151–152.
*6) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, p. 163.
*7) Publicată în M. Of. nr. 531 din 14 iunie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv cele
produse prin Legea nr. 187/2012.
*8) CSJ, s. pen., Dec. pen. nr. 1341/2002, în RDP nr. 3/2003, p. 124.
*9) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1860/2002, în RDP nr. 3/2003, p. 123.
*10) CSJ, s. pen., Dec. nr. 3763/1999, în RDP nr. 1/2002, p. 130.
*11) CSJ, Completul de 9 judecători, Dec. nr. 11/2001, în RDP nr. 1/2003, p. 178.
*12) G. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, op. cit., p. 195.
*13) Publicată în M. Of. nr. 514 din 14 august 2013.
*14) C. Ap. Timişoara, Dec. pen. nr. 82/R din 4 martie 2002, în Buletinul Jurisprudenţei, 2002, p. 448; În
acelaşi sens, a se vedea Trib. Suprem, s. pen., Dec. pen. nr. 3552/1971, în RRD nr. 5/1972, p. 165.
*15) Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Ed. Univers Enciclopedic Gold, 2009, p.
1209.
*16) Potrivit dispoziţiilor art. 241 din Legea nr. 187/2012 „prin substanţe psihoactive se înţelege substanţele
stabilite de lege, la propunerea Ministerului Sănătăţii”.
*17) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., op. cit., vol. II, p. 167.
*18) Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., p. 160.
*19) A se vedea art. 2 din O.U.G. nr. 1 din 21 ianuarie 1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării
de urgenţă, publicată în M. Of. nr. 22 din 21 ianuarie 1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea
nr. 153/2004.
*20) O.G. nr. 137 din 31 august 2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare,
publicată în M. Of. nr. 431/2000, republicată în temeiul art. IV din Legea nr. 324/2006, în M. Of. nr. 99/2007.

ART. 78
Efectele circumstanţelor agravante

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Caracterul facultativ al agravării pedepsei

Din examinarea dispoziţiilor art. 78 C. pen., care reglementează efectele circumstanţelor agravante, rezultă
că legiuitorul, spre deosebire de tratamentul circumstanţelor atenuante, pentru care a prevăzut o atenuare
obligatorie a pedepsei, în cazul circumstanţelor agravante, a consacrat regula agravării facultative a
pedepsei. Aceasta rezultă cu claritate din expresiile „se poate aplica o pedeapsă până la maximul special”
sau „se poate adăuga un spor de până la 2 ani”, folosite în redactarea textului art. 78 C. pen.

2. Limitele agravării pedepsei ca efect al circumstanţelor agravante

Potrivit dispoziţiilor art. 78 C. pen., când există circumstanţe agravante (una sau mai multe) infractorului i
se poate aplica o pedeapsă până la maximul special prevăzut de norma de incriminare a faptei săvârşite, iar
dacă acest maxim nu este îndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor de până la 2 ani, care nu
poate depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul pedepsei amenzii se poate aplica un spor de cel mult o
treime din maximul special.
Majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanţelor
agravante reţinute.

ART. 79
Concursul între cauze de atenuare sau de agravare
COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ilie Pascu)

1. Concursul între cauze de atenuare

Potrivit art. 79 alin. (1) C. pen., dacă în cazul săvârşirii unei infracţiuni devin incidente două sau mai multe
dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, instanţa va proceda la reducerea limitelor speciale ale pedepsei
prevăzute de lege pentru acea infracţiune, prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă,
circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine.
Prin urmare, în caz de concurs între cauze de atenuare, pedeapsa se stabileşte ţinând seama, în primul rând,
de prevederile art. 33 alin. (2) C. pen., în sensul că limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru
infracţiunea consumată se reduc la jumătate, iar dacă norma de incriminare a faptei săvârşite prevede
detenţiunea pe viaţă, pedeapsa va fi închisoarea de la 10 la 20 de ani.
În al doilea rând, limitele de pedeapsă stabilite pentru tentativă vor fi reduse cu o treime, în baza
dispoziţiilor art. 76 C. pen., indiferent de numărul circumstanţelor atenuante reţinute.
În al treilea rând, la limitele de pedeapsă reduse ca urmare a efectelor circumstanţelor atenuante se aplică
reducerea potrivit cauzei speciale de reducere a pedepsei. De exemplu, dacă infractorul a săvârşit o tentativă
la infracţiunea de acte de diversiune prevăzută de art. 404 C. pen., însă în favoarea infractorului au fost reţinute
circumstanţe atenuante judiciare prevăzute în art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi, totodată, cauza de reducere a
pedepsei prevăzută în art. 411 C. pen., întrucât infractorul, în cursul urmăririi penale, a avut o contribuţie
deosebită la aflarea adevărului şi tragerea la răspundere penală a participanţilor care aveau în proiect săvârşirea
altor infracţiuni împotriva securităţii naţionale; în acest caz, se vor stabili, mai întâi, limitele speciale ale
tentativei la infracţiunea de acte de diversiune prin raportare la infracţiunea consumată, acestea fiind de 5 ani,
respectiv 10 ani; în continuare, aceste limite se vor reduce cu o treime, fiind stabilite la 3 ani şi 4 luni,
respectiv 6 ani şi 8 luni, şi, în sfârşit, aceste limite se reduc, potrivit art. 411 C. pen., cu jumătate, devenind
de 1 an şi 8 luni, respectiv 3 ani şi 4 luni. În final, instanţa de judecată va individualiza pedeapsa, potrivit
criteriilor prevăzute în art. 74 C. pen., între 1 an şi 8 luni, respectiv 3 ani şi 4 luni.
În practica judiciară, cazurile de concurenţă între toate dispoziţiile de atenuare sau reducere a pedepsei sunt
foarte rare; mai frecvente pot fi cazurile de concurs dintre dispoziţiile privitoare la tentativă şi cele referitoare
la circumstanţele atenuante sau între cele referitoare la tentativă şi cele privind cauze de reducere a pedepsei.

2. Concursul între cauze de agravare

Concursul între cauze de agravare este reglementat în art. 79 alin. (2) C. pen. În temeiul acestui text, dacă
sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se
stabileşte prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la circumstanţele agravante, infracţiunea
continuată, concurs sau recidivă. De exemplu, dacă infractorul a săvârşit o infracţiune de furt calificat în
formă continuată împreună cu un minor, în concurs cu o infracţiune de fals, după ce a fost condamnat la
pedeapsa închisorii de 2 ani pentru furt, pedeapsă executată, instanţa va proceda mai întâi la aplicarea art. 78
C. pen. (a se vedea comentariul de la art. 78), în continuare ale art. 36 alin. (1) C. pen. (a se vedea comentariul
de la art. 36), ale art. 39 alin. (1) C. pen. (a se vedea comentariul de la art. 39) şi ale art. 43 alin. (5) C. pen. (a
se vedea comentariile de la art. 43).
 3. Concursul între cauze de atenuare şi cauze de agravare
În ipoteza în care, în aceeaşi cauză, organul judiciar reţine, în procesul stabilirii pedepsei, incidenţa atât a
unor dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, cât şi a unor dispoziţii care au ca efect agravarea
răspunderii penale, potrivit art. 79 alin. (3) C. pen., va proceda la reducerea limitelor speciale ale pedepsei
prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, conform alin. (1) al art. 79 C. pen., după care limitele de
pedeapsă rezultate se majorează conform alin. (2) al art. 79 C. pen.
În practica judiciară este foarte puţin posibil ca în aceeaşi cauză instanţa să fie nevoită să aplice toate
dispoziţiile de reducere a pedepsei şi toate dispoziţiile de agravare a răspunderii penale.
Cel mai adesea este posibil să apară un concurs între dispoziţiile privitoare la reducerea pedepsei în cazul
tentativei cu cele referitoare la concurs de infracţiuni, recidivă, sau unele dintre circumstanţele agravante; sau
între provocare, tentativă, concurs de infracţiuni şi recidivă etc.

ART. 80
Condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

1. Natura juridică a instituţiei renunţării la pedeapsă

Renunţarea la aplicarea pedepsei este una dintre măsurile de individualizare a pedepselor şi constă
în dreptul recunoscut instanţei de judecată de a renunţa definitiv la stabilirea şi aplicarea unei pedepse
pentru o persoană găsită vinovată de săvârşirea unei infracţiuni, pentru resocializarea căreia, ţinând
seama de gravitatea infracţiunii, de persoana infractorului şi de conduita avută de acesta anterior şi
ulterior comiterii faptei, este suficientă aplicarea unui avertisment, deoarece stabilirea, aplicarea sau
executarea unei pedepse este considerată inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra
persoanei sale.
Textul art. 80 C. pen. reprezintă noutatea în materia renunţării la aplicarea pedepsei, chiar dacă Codul
penal anterior, art. 18^1, reglementa situaţia în care o faptă întrunea elementele constitutive ale unei infracţiuni
şi nu se justifica aplicarea unei pedepse. Dacă prevederile Codului penal anterior aveau ca raţiune
nepedepsirea infractorului pentru lipsa pericolului social concret, fapta fiind vădit lipsită de importanţă, în
condiţiile atingerii minime a valorilor apărate de lege, noul Cod penal introduce noi criterii atât cu privire la
faptă, cât şi cu privire la persoana infractorului, pentru a se renunţa la aplicarea unei pedepse.
În Codul penal anterior, fapta care nu prezenta pericolul social al unei infracţiuni nu constituia infracţiune,
pe când în noul Cod penal fapta, deşi este infracţiune, prin modalitatea specifică de individualizare prevăzută
la art. 80 nu trebuie aplicată o pedeapsă, renunţarea la aplicarea acesteia fiind la latitudinea instanţei care va
dispune măsura avertismentului, deci împotriva făptuitorului se va lua totuşi o măsură care să-l prevină pentru
viitor în legătură cu conduita sa.
Raţiunea renunţării la pedeapsă în societatea actuală o reprezintă existenţa unor fapte infracţionale care au
o gravitate redusă, care pot fi exonerate de aplicarea unei pedepse, fiind suficiente constatarea lor, atenţionarea
infractorului cu privire la conduita viitoare.
Renunţarea la pedeapsă nu este exclusiv o exprimare a voinţei instanţei de judecată, legea stabilind condiţii
cu privire la persoana infractorului sau cu privire la limita maximă specială a pedepsei pentru care se poate
aplica, faţă de prevederile art. 18^1 C. pen. anterior, care ţinea seama doar de gradul de pericol social concret,
demonstrat prin modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care s-a
săvârşit fapta, de urmarea produsă ori care s-ar fi putut produce. Observăm că toate aceste criterii ce ţineau de
pericolul social al faptei erau apreciate de instanţă, faţă de condiţiile concrete stabilite prin textul legii, de art.
80 alin. (2) C. pen.

2. Condiţiile în care se poate dispune renunţarea la pedeapsă

A. Condiţii cu privire la fapta săvârşită

Pentru ca instanţa să poată decide renunţarea la pedeapsă, trebuie să existe două tipuri de condiţii
pozitive*1) întrunite, ce se referă la pedeapsă şi la persoana infractorului.
 Condiţiile pozitive, introduse prin alin. (1) al art. 80 C. pen., se referă la gravitatea redusă a infracţiunii.
Pentru ca o infracţiune să aibă o gravitate redusă este necesar să se aibă în vedere următoarele:
– natura infracţiunii;
– întinderea urmărilor produse;
– mijloacele folosite la săvârşirea infracţiunii;
– modul şi împrejurările comiterii faptei;
– motivul şi scopul urmărit.
Prin enumerarea elementelor, care sunt caracteristice gravităţii reduse, nu se mai pot crea confuzii
privitoare la pericolul social.
Spre deosebire de unii autori*2) care consideră că limita stabilită pentru pedeapsa aplicabilă este prea mare,
existând multe infracţiuni sancţionate cu 3 ani închisoare (după prevederile Legii nr. 187/2012, cu 5 ani de
închisoare), alţii*3), cu părerea cărora suntem de acord, consideră că renunţarea la aplicarea pedepsei îşi
găseşte justificarea în realitatea socială, în care se săvârşesc infracţiuni de o gravitate redusă ce nu reclamă
aplicarea de pedepse, mai ales că noul Cod penal nu a mai menţinut trăsătura de pericol social al infracţiunii,
deci nici a faptei care nu prezintă pericol social al infracţiunii.

B. Condiţii cu privire la făptuitor

O a doua condiţie pozitivă ţine de persoana infractorului, constatându-se că înainte de săvârşirea
infracţiunii a avut o conduită bună. Art. 80 alin. (1) lit. b) C. pen. stabileşte, pentru renunţarea la pedeapsă,
condiţia ca persoana infractorului să fi avut o astfel de conduită care, împreună cu gravitatea redusă a faptei,
să creeze instanţei convingerea că se poate renunţa la pedeapsă.
Conduita pe timpul comiterii faptei, şi anume de a depune eforturi pentru înlăturarea sau diminuarea
consecinţelor infracţiunii, denotă o atitudine de regret pentru comiterea faptei, conştientizarea gravităţii şi
ilegalităţii faptei, astfel încât există premisa îndreptării şi resocializării încă înainte de aplicarea unei pedepse.
În legătură cu posibilităţile sale de îndreptare, înţelegem posibilităţile intelectuale, pregătirea şi instruirea
sa, educaţia de care a beneficiat până la comiterea infracţiunii, starea materială care îi permite să trăiască fără
a apela la expediente pentru procurarea celor necesare lui şi celor pe care îi are în întreţinere, astfel încât există
premisele concrete că persoana condamnată înţelege constrângerea pedepsei chiar şi fără executarea ei
concretă, astfel încât nu mai este necesară aplicarea şi executarea pedepsei corespunzătoare faptei comise.
Deşi pot exista astfel de posibilităţi de îndreptare, conduita anterioară, pentru care infractorul s-a confruntat
cu sistemul judiciar, a mai fost condamnat ori a mai executat pedepse, poate constitui o condiţie restrictivă
privind aplicarea aceacestei instituţii de individualizare.

C. Convingerea instanţei că infractorul se poate îndrepta şi fără aplicarea unei pedepse

Se înţelege din conţinutul acestor condiţii că renunţarea la aplicarea unei pedepse nu este un drept al
condamnatului, ci o facultate a instanţei de judecată care apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi
inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia. Din analiza condiţiilor
impuse de lege se poate constata că îndeplinirea prevederilor alin. (1) lit. a) şi b), ale art. 80 C. pen., nu duce
automat la renunţarea la pedeapsă, instanţa poate să-i aplice o pedeapsă ori să renunţe la aplicarea unei
pedepse, având convingerea că inculpatul nu prezintă încredere ori, dimpotrivă, că acesta a înţeles să nu mai
comită infracţiuni.
Din conţinutul art. 80 C. pen. nu rezultă obligaţia instanţei de judecată de a motiva neaplicarea instituţiei
renunţării la aplicarea pedepsei condamnatului, precum şi nici cu privire la luarea acestei măsuri, de unde
rezultă că instanţa va lua această măsură numai dacă apreciază că sunt cumulate ambele condiţii şi că există
suficiente elemente de a se concluziona că, prin aplicarea unei pedepse, infractorului i se poate înrăutăţi
situaţia privind resocializarea, prin consecinţele pe care le-ar avea asupra sa o perioadă de detenţie.

3. Situaţii în prezenţa cărora instanţa nu poate dispune măsura renunţării la pedeapsă

Codul penal prevede şi situaţii în prezenţa cărora instanţa nu poate dispune cu privire la renunţarea la
aplicarea pedepsei, ce sunt descrise în art. 80 alin. (2) C. pen., condiţii ce ţin de persoana infractorului, precum
şi de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită.
Conduita negativă avută anterior săvârşirii faptei este explicată în alin. (2) al art. 80 C. pen., unde se
arată ce conduite pot fi considerate incompatibile cu renunţarea la pedeapsă. Aceste condiţii negative nu
trebuie cumulate, ci este suficient ca una dintre cele prevăzute la alin. (2) lit. a)–d) să îl descalifice pe infractor
pentru a se putea aplica renunţarea la pedeapsă, legea penală stabilind situaţiile în care nu se poate dispune
acest mijloc de individualizare, astfel:
a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) faptele
nu mai sunt prevăzute de legea penală şi lit. b) infracţiunile amnistiate sau pentru care a intervenit reabilitarea
ori s-a împlinit termenul de reabilitare. În afara cazurilor de excepţie, în celelalte cazuri se aplică o pedeapsă,
raţiunea fiind aceea că pedeapsa anterioară nu a contribuit la resocializarea sa, condamnatul nefiind în stare
să aibă o bună conduită în societate;
b) faţă de acelaşi infractor s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori
datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat. Această condiţie arată că timpul relativ scurt de la
neaplicarea altei pedepse nu a avut eficienţă, drept pentru care acesta nu mai poate beneficia de o nouă astfel
de măsură;
c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului
ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor. Lipsa de cooperare cu
organele de urmărire penală, de judecată, demonstrează lipsa de responsabilitate a infractorului, dorinţa lui de
a se sustrage de la pedeapsă;
d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani. Limita de
5 ani pentru neaplicarea pedepsei trebuie coroborată şi cu conduita deosebită a infractorului pe timpul
procedurilor judiciare. Depăşirea acestei limite presupune săvârşirea unei infracţiuni care este pedepsibilă cu
o pedeapsă apreciată ca fiind de lungă durată. În acest caz, nici pe timpul executării pedepsei nu se poate
aplica un regim semideschis, limita pedepsei pentru un astfel de regim este de la 1 la 3 ani închisoare.
Aceste condiţii negative stabilite prin lege limitează posibilitatea instanţei de judecată de a avea încredere
în persoane care au mai suferit o condamnare sau care au mai beneficiat de asemenea măsură în ultimii doi
ani anteriori infracţiunii pentru care sunt judecate ori pentru infractorul care s-a sustras de la urmărire penală,
judecată sau a încercat să zădărnicească aflarea adevărului – ceea ce contravine art. 80 alin. (1) lit. b) C. pen.,
cu privire la posibilităţile sale de îndreptare. Dacă infractorul a încercat să zădărnicească identificarea şi
tragerea la răspundere a autorului sau participanţilor, faptul demonstrează că se solidarizează cu ceilalţi
infractori. Dacă pedeapsa prevăzută pentru infracţiune este mai mare de 5 ani, legea stabileşte că nu mai este
posibilă aprecierea gravităţii reduse a infracţiunii.
În aceste cazuri, chiar dacă se îndeplinesc unele condiţii pozitive pentru renunţarea la aplicarea pedepsei,
acest mijloc de individualizare nu se mai poate aplica.
În conformitate cu art. 80 alin. (3) C. pen., în cazul concursului de infracţiuni, renunţarea la pedeapsă se
poate dispune numai dacă pentru fiecare infracţiune concurentă sunt îndeplinite separat condiţiile cu privire
la gravitatea redusă a infracţiunii şi persoana infractorului, prevăzute în alin. (1) şi (2) al art. 80 C. pen. Instanţa
de judecată va constata pentru fiecare dintre infracţiunile concurente îndeplinirea acestor condiţii, după care
va putea hotărî pentru sau împotriva folosirii acestui mijloc de individualizare a pedepsei.
În Legea nr. 187/2012 se prevăd următoarele situaţii de aplicare a prevederilor noului Cod penal:
Art. 9 alin. (2): „Infracţiunile comise în timpul minorităţii, pentru care s-au aplicat pedepse în baza
dispoziţiilor Codului penal din 1969, nu constituie impedimente pentru dispunerea renunţării la aplicarea
pedepsei, amânării aplicării pedepsei sau suspendării executării pedepsei sub supraveghere pentru o
infracţiune comisă ulterior condamnării definitive”.
A Art. 239: „Termenul condamnare utilizat în art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal se referă şi la hotărârile
prin care, faţă de inculpat, s-a luat, în timpul minorităţii, o măsură educativă, în afară de cazul în care au trecut
cel puţin 2 ani de la data executării sau considerării ca executată a acestei măsuri”.

*1) I. Pascu, P. Buneci, Noul Cod penal. Partea generală şi Codul penal. Partea generală, op. cit., p. 107.
*2) G. Antoniu şi colectiv, op. cit., p. 161.
*3) I. Pascu, P. Buneci, Noul Cod penal. Partea generală şi Codul penal. Partea generală, op. cit., p. 107.

ART. 81
Avertismentul

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

 Avertismentul constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat instanţa de judecată să
dispună renunţarea la aplicarea pedepsei şi să atenţioneze pe infractor asupra conduitei sale viitoare şi
asupra consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni.
Avertismentul este un drept şi o obligaţie a instanţei de judecată. Aceasta, constatând că sunt întrunite
condiţiile pentru a se renunţa la aplicarea pedepsei şi nu există niciuna dintre situaţiile stabilite de lege în
prezenţa cărora instanţa nu poate aplica această instituţie, prezintă motivele de fapt care au determinat
convingerea instanţei să renunţe la aplicarea unei pedepse şi atrage atenţia infractorului asupra conduitei
viitoare, care ar putea atrage consecinţe dacă mai săvârşeşte infracţiuni.
Motivele de fapt ce sunt arătate de instanţă în hotărârea sa sunt dintre cele care concretizează condiţiile
arătate la art. 80 C. pen., respectiv în legătură cu fapta şi cu persoana infractorului. În legătură cu fapta,
instanţa de judecată trebuie să menţioneze în hotărârea sa gravitatea redusă a infracţiunii, natura şi întinderea
nesemnificativă a urmărilor produse prin acţiunea sau inacţiunea infractorului, cu privire la mijloacele
folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă fapta, motivul şi scopul urmărit.
Motivele în legătură cu persoana infractorului sunt legate de conduita pozitivă anterioară săvârşirii faptei
şi cu privire la diligenţele şi eforturile depuse din timpul săvârşirii faptei pentru înlăturarea sau diminuarea
consecinţelor acesteia, dar şi cu privire la posibilităţile sale concrete intelectuale şi materiale de îndreptare.
Instanţa de judecată va constata prin hotărârea sa că nu există vreuna dintre condiţiile negative, când legea
nu permite dispunerea măsurii de renunţare la pedeapsă.
Aplicarea avertismentului împreună cu renunţarea la aplicarea pedepsei sunt ţinute în evidenţa judecătorului
cu executarea pedepselor neprivative de libertate, iar în cazul în care trebuie să se facă aplicarea art. 80 alin.
(2) lit. b) C. pen., avertismentul aplicat iniţial va fi dovada că nu se poate aplica o nouă renunţare la
pedeapsă, deoarece în ultimii 2 ani i s-a mai aplicat un avertisment pentru săvârşirea unei infracţiuni, pentru
care a beneficiat de renunţare la aplicarea pedepsei.
În situaţia în care renunţarea la aplicarea unei pedepse se realizează în cazul concursului de infracţiuni,
nu se vor aplica mai multe avertismente, ci un singur avertisment. În acest caz se va analiza posibilitatea
renunţării la aplicarea pedepsei pentru fiecare infracţiune ce se află în concurs, după care se va aplica
avertismentul.

ART. 82
Anularea şi efectele renunţării la aplicarea pedepsei

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Anularea şi efectele renunţării la aplicarea pedepsei nu se reduc la instituirea acestei măsuri, ci la reluarea
vieţii cetăţeneşti obişnuite prin executarea hotărârii instanţei de judecată. Infractorul, deşi vinovat de
săvârşirea unei infracţiuni, este scutit de răspundere penală, de vreo urmare specială, cum ar fi o decădere
din drepturile sale, o interdicţie sau o incapacitate, astfel încât infractorul îşi va relua locul între cetăţenii cu
statut liber, cu drepturi şi obligaţii depline.
Efectele renunţării la aplicarea pedepsei sunt pozitive, art. 82 alin. (1) şi (2) C. pen., şi definitive,
acestea din momentul rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată. În art. 82 alin. (3) C. pen. sunt
arătate efectele negative ce conduc la anularea acestei măsuri.
Efectul imediat este reluarea activităţii obişnuite a persoanei în cadrul vieţii sociale fără nicio schimbare de
statut, fiind scutit de orice răspundere pentru fapta comisă.
Un alt efect, care ţine de viitorul său statut, este avertizarea infractorului cu privire la conduita sa viitoare
şi a consecinţele la care se expune în viitor dacă va mai comite infracţiuni. Efectele renunţării la aplicarea
pedepsei încep imediat ce hotărârea instanţei de judecată a rămas definitivă.
Avertismentul odată aplicat, persoana infractorului va şti care sunt limitele conduitei viitoare şi, fără a mai
fi controlat instituţional, va putea să acţioneze în limitele drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti. Avertismentul
odată aplicat este în măsură să-l atenţioneze cu privire la activitatea viitoare, dar nu stabileşte o răspundere
suplimentară ori vreo consecinţă în legătură cu „renunţarea aplicării pedepsei”, în cazul în care infractorul ar
săvârşi o nouă infracţiune. Renunţarea la pedeapsă nu duce la înscrierea în cazierul judiciar a comiterii unei
infracţiuni.
Renunţarea la aplicarea pedepsei nu este urmată de un termen de supraveghere, de executarea unei măsuri
ori a unei obligaţii, infractorul având posibilitatea de a-şi relua activitatea fără nicio restricţie. Renunţarea
la aplicarea pedepsei are urmări cu privire la executarea măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile
prevăzute în hotărâre. Această soluţie adoptată de legiuitor este în legătură cu înlăturarea stării de pericol şi
prevenirea săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală. În art. 107 alin. (3) C. pen. se prevede că: „Măsurile
de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă”. Executarea obligaţiilor
civile stabilite în sarcina infractorului au ca scop repararea prejudiciului cauzat prin fapta infracţională şi este
firesc ca acestea să se execute în favoarea părţii vătămate. Renunţarea la pedeapsă are efecte definitive,
considerându-se că persoana are toate posibilităţile să se îndrepte şi să nu mai săvârşească infracţiuni.
Cu toate acestea, art. 82 alin. (3) C. pen. stabileşte obligaţia instanţei de a relua judecata în cazul
infractorului care a ascuns situaţia comiterii unei alte infracţiuni anterior judecării infracţiunii, drept
pentru care nu s-a luat în calcul de către instanţă atunci când s-a aplicat renunţarea la pedeapsă. În acest caz,
instanţa de judecată procedează astfel:
– Constată că în termen de 2 ani de la aplicarea hotărârii cu privire la renunţarea la pedeapsă s-a descoperit
că infractorul mai săvârşise anterior o infracţiune despre care instanţa nu luase la cunoştinţă;
– Infracţiunea anterioară a fost comisă înainte de rămânerea definitivă a hotărârii cu privire la renunţarea
la pedeapsă pentru infracţiunea comisă;
– Hotărârea cu privire la renunţarea la aplicarea pedepsei se anulează şi se stabileşte pedeapsa pentru
care s-a dispus iniţial renunţarea la aplicarea pedepsei, chiar dacă termenul de 2 ani a trecut;
– Se aplică dispoziţiile referitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
Exigenţa instanţei de judecată, de a anula şi stabili o pedeapsă în timp de 2 ani de la renunţarea la aplicarea
pedepsei, vine să stabilească un efect în timp a acestei instituţii, efect negativ ce ţine de conduita nesinceră a
condamnatului, astfel că acesta va trebui să suporte răspunderea pentru toate faptele anterioare.
În situaţia în care au trecut 2 ani de la aplicarea hotărârii cu privire la renunţarea la pedeapsă, efectul
rămâne definitiv, chiar dacă după această perioadă se descoperă o infracţiune săvârşită anterior. În asemenea
situaţie, infractorul va fi tras la răspundere pentru comiterea infracţiunii anterioare, fără a se ţine seama de
infracţiunea pentru care i s-a aplicat renunţarea la pedeapsă. Efectul definitiv al măsurii cu privire la renunţarea
la aplicarea pedepsei se relevă şi în cazul în care infractorul comite o infracţiune ulterior rămânerii definitive
a hotărârii prin care s-a renunţat la pedeapsă, caz în care instanţa de judecată va hotărî doar în legătură cu noua
infracţiune, deoarece art. 82 alin. (3) C. pen. face referire doar la cazul comiterii unei infracţiuni anterioare
aplicării hotărârii definitive de renunţare la aplicarea pedepsei.
ART. 83
Condiţiile amânării aplicării pedepsei

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

1. Natura juridică a instituţiei amânării aplicării pedepsei

Amânarea aplicării pedepsei este o măsură de individualizare care constă în facultatea instanţei de
judecată de a stabili o pedeapsă cu amendă sau cu închisoare de cel mult 2 ani pentru persoana găsită
vinovată de săvârşirea unei infracţiuni şi care îndeplineşte cumulativ condiţiile pozitive stabilite de lege
şi nu există nicio condiţie negativă de nedispunere a acestei măsuri şi amânarea aplicării acesteia printr-
o hotărâre definitivă, care va determina îndreptarea conduitei condamnatului prin îndeplinirea în
cadrul unui termen de supraveghere a unor măsuri şi obligaţii stabilite de instanţă, astfel că aplicarea
pedepsei nu mai este necesară.
Amânarea aplicării pedepsei are următoarele trăsături caracteristice:
– este o măsură de individualizare a pedepsei la dispoziţia instanţei de judecată;
– amânarea aplicării pedepsei se poate pronunţa pentru pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani sau în cazul
condamnării cu pedeapsa amenzii;
– infractorul trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile legale, să nu fi fost condamnat anterior cu
pedeapsa închisorii, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, iar conduita sa să creeze
convingerea instanţei de judecată că nu este nevoie de aplicarea pedepsei;
– să nu existe situaţii negative prevăzute de lege, în prezenţa cărora instanţa să nu poată aplica măsura
amânării aplicării pedepsei.
Amânarea aplicării pedepsei este a doua instituţie juridico-penală nouă, după renunţarea la aplicarea
pedepsei, mai severă în conţinut, pentru că în acest caz infractorului i se stabileşte pedeapsa, dar ea este
amânată la aplicare.
Amânarea aplicării pedepsei este mai puţin severă în conţinut decât suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere, deoarece în cel de-al doilea caz pedeapsa aplicată este suspendată pe durata stabilită de
lege, iar dacă acesta îndeplineşte măsurile şi obligaţiile dispuse prin hotărârea instanţei de judecată, la sfârşitul
suspendării pedeapsa se consideră executată.
Aceste măsuri de individualizare funcţionează numai prin manifestarea expresă de voinţă a infractorului
de a îndeplini măsurile şi obligaţiile, precum şi de a nu produce prin conduita sa situaţii de revocare sau de
anulare a amânării aplicării pedepsei, cu efectul executării pedepsei în condiţiile privării de libertate.
Această scară de constrângeri realizează sistemul pedepselor alternative la executarea pedepsei prin
privare de libertate, legiuitorul considerând că în cazurile în care se pot dispune măsuri alternative,
resocializarea infractorului poate să se realizeze în afara penitenciarului, fără influenţa mediului închis, şi cu
ajutorul organelor specializate în control şi sprijin în resocializare.

2. Condiţiile pozitive în care se poate dispune amânarea aplicării pedepsei

Amânarea aplicării pedepsei este o instituţie care poate fi dispusă de instanţă şi funcţionează în anumite
condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ, conform art. 83 alin. (1) C. pen., astfel:
a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult
2 ani. În raport de criteriile generale de individualizare a pedepsei, art. 74 C. pen., instanţa stabileşte pedeapsa
pentru infracţiune sau pentru infracţiunile concurente, constatând că aceasta este amenda sau închisoarea de
până la 2 ani inclusiv;
b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor când faptele
nu mai sunt prevăzute de legea penală ori infracţiunile au fost amnistiate sau pentru care a intervenit
reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;
c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii. Acordul
pentru prestarea unei munci neremunerate nu înseamnă alegerea tipului şi a duratei acesteia, ci doar
manifestarea voluntară cu privire la prestarea acesteia. Munca neremunerată va fi stabilită în conţinut şi durată
de către instanţa de judecată, conform prevederilor art. 85 alin. (2) lit. b) C. pen.;
d) în raport cu persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile
depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile
sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune
supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determideterminată. Dacă în cazul renunţării la pedeapsă
instanţa consideră inoportună aplicarea unei pedepse, în cazul amânării aplicării pedepsei, instanţa consideră
că aplicarea imediată a pedepsei nu se impune, ci este nevoie doar de o perioadă de timp determinată în
care conduita acestuia să fie supravegheată.
Conduita avută anterior săvârşirii faptei explicată în alin. (1) lit. d), şi anume de a depune eforturi pentru
înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, denotă o atitudine de regret pentru faptă,
conştientizarea gravităţii şi ilegalităţii faptei astfel încât există premisa îndreptării şi resocializării prin
amânarea aplicării pedepsei, care după termenul de supraveghere nici nu se va mai executa. Prin întregul
tablou al comportării anterioare comiterii infracţiunii, precum şi pe timpul săvârşirii acesteia, infractorul
dovedeşte că are posibilităţi de îndreptare, astfel încât nu mai este necesară executarea unei pedepse.

3. Condiţiile negative în prezenţa cărora instanţa nu poate dispune măsura amânării aplicării
pedepsei
Se înţelege, din conţinutul măsurii, că amânarea aplicării unei pedepse nu este un drept al condamnatului,
ci o facultate a instanţei de judecată care apreciază că executarea pedepsei ar fi inoportună din cauza
consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.
Din analiza condiţiilor impuse de lege, se poate constata că îndeplinirea condiţiilor de la art. 83 C. pen. nu
duce automat la amânarea aplicării pedepsei, instanţa poate să hotărască aplicarea pedepsei, având
convingerea că inculpatul nu prezintă încredere.
Îndeplinirea condiţiilor pozitive nu va avea consecinţe privitoare la amânarea aplicării pedepsei, ci numai
dacă există convingerea instanţei că aceasta este soluţia optimă şi necesară şi că nu există şi alte condiţii
negative stabilite de lege, conform art. 83 alin. (2) C. pen.
Dacă existenţa unor condiţii pozitive oferă posibilitatea instanţei de judecată de a hotărî amânarea sau nu a
pedepsei, art. 83 alin. (2) C. pen. stabileşte condiţiile negative ce nu lasă dreptul de opţiune a instanţei de
judecată, considerând că infracţiunea este gravă sau infractorul prezintă un grad de risc care trebuie să fie
urmat de aplicarea de drept a pedepsei.
Condiţiile negative ce nu permit, de drept, aplicarea instituţiei amânării aplicării pedepsei, prevăzute
în art. 83 alin. (2) C. pen., sunt următoarele:
 – pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare;
– infractorul s-a sustras de la urmărire penală sau de la judecată;
– infractorul a încercat zădărnicirea aflării adevărului;
– infractorul a încercat împiedicarea identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a
participanţilor.
În situaţia în care pedeapsa închisorii este însoţită de pedeapsa amenzii, amenda va fi amânată de asemenea,
conform cu art. 83 alin. (3) C. pen., ţinându-se seama de prevederile art. 62 C. pen., privitoare la urmărirea
obţinerii unui folos patrimonial. Considerăm că pedeapsa închisorii în această situaţie, împreună cu zilele
corespunzătoare de închisoare rezultate din înlocuirea pedepsei amenzii, trebuie să nu fie mai mare de 2 ani
[art. 63 alin. (2) C. pen.].

4. Motivarea amânării aplicării pedepsei

Din conţinutul art. 83 alin. (4) C. pen. rezultă obligaţia instanţei de judecată de a-şi motiva hotărârea de
amânare a aplicării pedepsei.
Instanţa va atenţiona infractorul asupra conduitei sale viitoare, precum şi a faptului că, în cazul în care nu
îndeplineşte măsurile de supraveghere şi obligaţiile, urmează să se revină la executarea pedepsei. Între
condiţiile amânării aplicării pedepsei, textul legii nu arată că instanţa de judecată va aplica celui condamnat
un avertisment, la fel ca în cazul art. 81 C. pen. Amânarea aplicării pedepsei, prin ea însăşi, reprezintă
un avertisment deosebit de elocvent, existând şi condiţia la alin. (4) al art. 83, unde se arată că „sunt
obligatorii (...) atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune
dacă va mai comite infracţiuni (...)”.
Atenţionarea are chiar un conţinut mai sever decât avertismentul, deoarece instanţa trebuie să atragă atenţia
şi asupra consecinţelor la care se expune dacă „nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa
obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere”.
Considerăm că în cazul amânării aplicării pedepsei rolul instanţei de judecată este cu mult mai activ
decât în cazul renunţării la pedeapsă, deoarece se va explica nu numai motivul beneficiului unor astfel de
măsuri, dar şi consecinţele neexecutării măsurilor şi obligaţiilor de către condamnat, neexecutare care îl va
pune în situaţia de a executa pedeapsa pentru care este condamnat. Explicarea detaliată a conţinutului
măsurii amânării aplicării pedepsei este de natură a-l atenţiona pe infractor că exigenţele condamnării nu se
termină, ci sunt doar plasate în timp şi condiţionate de conduita sa conformă, pe perioada termenului de
supraveghere, cu măsurile legale şi obligaţiile ce i le stabileşte instanţa, altfel condamnatul va trebui să suporte
rigorile executării pedepsei. De asemenea, cu ocazia acestei atenţionări i se va face cunoscut că măsurile nu
sunt facultative, ci sunt obligatorii în integralitatea lor, iar obligaţiile sunt impuse sub sancţiunea revenirii
la aplicarea pedepsei şi executarea acesteia. Hotărârea instanţei de judecată are în acest caz elemente multiple
de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni, deoarece măsura amânării aplicării pedepsei presupune respectarea
unei largi game de activităţi obligatorii, stabilite ca măsuri de drept sau ca obligaţii impuse de către instanţă.
Resocializarea condamnatului se poate înfăptui în mod concret prin supunerea la un control ulterior
condamnării şi prin colaborarea personală a infractorului cu instituţiile specializate.

ART. 84
Termenul de supraveghere

COMENTARIU (Prof. uni(Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Termenul de supraveghere începe să curgă de la data când hotărârea cu privire la amânarea aplicării
pedepsei a rămas definitivă şi se dispune pe o durată de 2 ani, avându-se în vedere că amânarea aplicării
pedepsei se face pentru pedepse cu amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani. Durata de doi ani este considerată
suficientă pentru ca cel condamnat să fie resocializat, mai ales că pedeapsa este, de cele mai multe ori, mai
mică de 2 ani ori amenda.
În conţinutul măsurii luate de către instanţa de judecată, persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării
pedepsei are două categorii de activităţi de îndeplinit. Acestea sunt măsurile de supraveghere obligatorii, de
drept, prin prevederea acestora în textul legii penale, art. 85 alin. (1) C. pen., şi obligaţiile stabilite de către
instanţă, prin selecţionarea şi individualizarea conţinutului uneia, mai multora sau a tuturor celor stabilite
ca posibile dintre cele prevăzute în art. 85 alin. (2) C. pen.
 În Legea nr. 253/2013, Capitolul II – Amânarea aplicării pedepsei, art. 47, cu privire la punerea în
executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor, se arată obligaţia judecătorului delegat cu executarea
de a trimite o copie de pe hotărârea instanţei serviciului de probaţiune, cu menţiunea că toate măsurile de
supraveghere prevăzute la art. 85 alin. (1) C. pen. se execută integral, potrivit legii. În situaţia în care instanţa
a stabilit în sarcina persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei una sau mai multe dintre
obligaţiile prevăzute la art. 85 alin. (2) C. pen., judecătorul delegat cu executarea comunică o copie de pe
dispozitivul hotărârii şi persoanelor sau instituţiilor prevăzute la art. 29 al Legii nr. 253/2013.

ART. 85
Măsurile de supraveghere şi obligaţiile

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

1. Noţiunea măsurilor de supraveghere şi obligaţilor

Măsurile de supraveghere reprezintă suma tuturor activităţilor obligatorii de executat de către
condamnat în condiţiile legii, iar obligaţiile sunt cele impuse individualizat prin hotărârea instanţei de
judecată, pe care le execută în totalitate pe parcursul termenului de supraveghere de 2 ani, în perioada
amânării aplicării pedepsei şi prin a căror executare instanţa de judecată apreciază că se realizează
resocializarea, urmând ca pedeapsa neaplicată să fie considerată executată.
Natura acestor măsuri obligatorii şi obligaţii individualizate, una sau chiar în totalitate, reprezintă activităţi
de resocializare în sarcina persoanei supravegheate, sub controlul instituţiilor statului, măsuri de drept
penal şi execuţional penal, ce fac parte din individualizarea pedepsei, infractorul fiind evaluat în raport de
faptă şi periculozitate, după criteriile stabilite la art. 74 C. pen.
Prevederile art. 85 C. pen. reglementează pentru pentru instituţia amânării aplicării pedepsei măsurile de
supraveghere şi obligaţiile condamnatului pentru perioada până la împlinirea termenului de 2 ani de la data
rămânerii definitive a hotărârii de amânare a aplicării pedepsei. Termenul de 2 ani nu poate fi mai mic, deşi
pedeapsa a cărei aplicare a fost amânată poate fi mai mică sau cel mult de 2 ani, aşa cum rezultă din art. 83
alin. (1) lit. a) C. pen.
Aceste măsuri privind supravegherea şi obligaţiile pe timpul amânării pedepsei sunt aplicate cu aceeaşi
raţiune juridică ca şi măsurile şi obligaţiile stabilite în cazul suspendării executării pedepsei sub
supraveghere ori a liberării condiţionate, în vederea realizării următoarelor deziderate principale:
– instituirea unui control pentru prevenirea săvârşirii unor noi fapte care să afecteze societatea ori
comiterea unor fapte infracţionale;
– realizarea unui sprijin constant şi calificat instituţional în vederea resocializării efective a
condamnatului;
– executarea pedepsei printr-o modalitate care nu expune, la consecinţe şi influenţele privării de
libertate, persoana condamnatului;
– realizarea condiţiilor pentru îndeplinirea integrală în timpul cel mai scurt a obligaţiilor civile stabilite
prin hotărârea instanţei de judecată.
Spre deosebire de măsurile amintite mai sus, există obligaţii specifice acestei instituţii, şi anume cele
prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. j) – să nu ocupe sasă nu ocupe sau să nu exercite funcţia, profesia, meseria
ori activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii. Aceste obligaţii sunt similare cu măsurile
de siguranţă prevăzute la art. 107 alin. (3) C. pen. şi la art. 108 lit. c), cu deosebirea că aceste măsuri se referă
la toate tipurile de ocupaţii posibile folosite de infractor pentru realizarea conţinutului concret al infracţiunii
(funcţie, profesie, meserie, activitate).

2. Măsurile de supraveghere obligatorii*1)

Măsurile obligatorii stabilite de Codul penal sunt de natură să întărească autoritatea şi competenţa
materială a serviciului de probaţiune, pentru ca acesta să poată controla situaţia de fapt a persoanei
condamnate în mod periodic şi inopinat, astfel:
– prezentarea condamnatului la data şi ora stabilite la serviciul de probaţiune;
– agenţii de probaţiune să poată vizita pe cel supravegheat, conform art. 85 alin. (3) C. pen.;
– să verifice mijloacele de existenţă ale celui supravegheat, astfel încât să se poată face în orice moment
o evaluare obiectivă a conduitei celui faţă de care s-a luat măsura amânării aplicării pedepsei. Măsurile de
supraveghere sunt prevederi legale, care nu pot fi contestate ca imixtiune în viaţa particulară a unei persoane,
fiind o restrângere legală a drepturilor constituţionale pe timpul executării pedepsei în modalitatea stabilită
prin art. 83 C. pen.;
– să comunice schimbarea locuinţei, a deplasărilor ce depăşesc 5 zile şi schimbarea locului de muncă;
– să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă, astfel
încât să constate buna-credinţă cu privire la acceptarea măsurilor de supraveghere ori dacă se încearcă
sustragerea de la împlinirea integrală a acestora, îngreunând controlul sau încercând să îl eludeze.

3. Obligaţiile dispuse de către instanţa de judecată

Obligaţiile impuse de către instanţa de judecată celui faţă de care s-a dispus măsura amânării
aplicării pedepsei sunt de natură a individualiza şi personaliza activităţile în vederea resocializării, astfel că
ele sunt la dispoziţia instanţei, dintr-o listă cuprinzătoare din care se poate individualiza una, mai multe sau
toate obligaţiile cu conţinuturi specifice, astfel:
a) Cursurile de pregătire şcolară sau de calificare profesională, art. 85 alin. (2) lit. a) C. pen., se vor stabili
pentru continuarea cursurilor începute şi care trebuie continuate, ori pentru ca cel condamnat să înceapă o
activitate legală pentru susţinerea financiară sau materială a vieţii sale. Serviciul de probaţiune este obligat să
ofere celor trimişi la cursuri, variante de şcolarizare sau calificare profesională ori programe de reintegrare
socială.
b) Prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile,
în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, datorită stării de sănătate, persoana nu poate presta
această muncă*2).
c) Să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de
probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate. Această obligaţie se duce la îndeplinire
cu cooperarea serviciului de probaţiune care iniţiază programe de resocializare, desfăşoară astfel de programe
sau repartizează persoana supravegheată spre o instituţie ce realizează astfel de programe, conform Legii nr.
253/2013, art. 53.
d) Să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală. Aceste măsuri sunt dintre cele
care se întreprind, ca măsuri de siguranţă, prin art. 108 C. pen., dar în condiţiile amânării aplicării pedepsei
intră în conţinutul obligaţiilor şi în durata termenului de supraveghere. Ele sunt impuse pentru restabilirea
stării de sănătate, sub un control de specialitate, pe perioada de tratament stabilită de organele de specialitate
medicală şi pentru îngrijirea medicală care să prevină îmbolnăvirile celor cu care vine în contact ori ale
comunităţii unde locuieşte şi trăieşte. Aceste măsuri se realizează periodic în vederea stabilirii dacă s-a
renunţat la consumul de alcool, droguri, substanţe halucinogene, dacă urmează tratamentele necesare
vindecării unor boli transmisibile (lues, TBC, hepatită virală, SIDA) ori dacă îngrijirile speciale nu au rezultate
şi trebuie propuse alte măsuri adecvate. Consilierul de probaţiune transmite, prin decizie, instituţiei medicale
persoana care trebuie să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală, primind copia
hotărârii judecătoreşti, comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii instituţiei în care urmează să aibă loc
controlul, tratamentul sau îngrijirea medicală, menţionate în hotărâre. Instituţia medicală are obligaţia de
supraveghere a tratamentului stabilit. Costurile tratamentului sunt acoperite de către bugetul de stat.
e) Să nu comunice cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis
infracţiunea sau cu alte persoane stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea. Această măsură specifică
pentru amânarea aplicării executării pedepsei constrânge pe cel condamnat să nu facă presiuni psihice
asupra victimei sau asupra membrilor de familie, să nu frecventeze şi să nu comunice cu anturajul infracţional,
ori cu alte persoane cu influenţă negativă asupra conduitei sale. Limitarea apropierii de acestea creează o
protecţie specială ca să nu se producă altercaţii, agresiuni, ameninţări, alte abuzuri care, chiar dacă nu sunt
infracţiuni, sunt de natură a afecta liniştea şi viaţa normală a celorlalţi membri ai comunităţii.
În cazul impunerii, faţă de persoana supravegheată, a obligaţiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. e)–j) C.
pen., judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii, după caz, autorităţilor,
instituţiilor sau persoanelor prevăzute în Legea nr. 253/2013, la art. 29 alin. (1) lit. g)–j), m) şi n). În situaţia
în care constată încălcarea uneia dintre obliobligaţiile impuse, autorităţile sau instituţiile abilitate să
supravegheze modul de îndeplinire a acestor obligaţii sesizează serviciul de probaţiune care, prin atribuţiile
sale, va sesiza instanţa de judecată.
f) Să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori alte adunări publice
stabilite de instanţă;
g) Să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
 h) Să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme. Această măsură este specifică
categoriilor de obligaţii din cadrul instituţiei amânării aplicării pedepsei, precum şi a liberării condiţionate;
i) Să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei. Faţă de obligaţiile stabilite pentru
condamnat în cadrul aplicabil după aplicarea instituţiei liberării condiţionate, în cadrul acestei categorii de
obligaţii, părăsirea teritoriului este totuşi posibilă cu acordul instanţei.
Cu privire la perioada tranzitorie, determinată de succesiunea celor două coduri penale, se poate aplica
instituţia amânării aplicării pedepsei, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale şi în ceea ce priveşte infracţiunile
săvârşite înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, în condiţiile stabilite pentru incidenţa mitior lex*3).

4. Individualizarea obligaţiilor de către instanţa de judecată

Instanţa de judecată are o paletă largă de obligaţii pe care le poate impune persoanei supravegheate,
multitudinea acestora fiind cuprinsă în alin. (2) al art. 85 C. pen. Instanţa va particulariza aceste obligaţii ţinând
seama de posibilităţile concrete de muncă pe plan local, posibilităţi la dispoziţia serviciului de probaţiune, aşa
cum sunt ele arătate la alin. (3), sau va particulariza obligaţiile în funcţie de împrejurările cauzei. Toate
programele de reintegrare, tratamentul medical, comunicarea cu membrii de familie sau alte persoane,
prezenţa în anumite locuri, conducerea de autovehicule, portul sau folosirea de arme, părăsirea teritoriului
ţării, ocuparea sau exercitarea unor meserii ori activităţi, vor fi particularizate în funcţie de infracţiunea
săvârşită, de persoana infractorului şi periculozitatea conduitei sale, de necesităţile de îngrijire medicală şi
prevenire a îmbolnăvirilor. Consultarea cu serviciul de probaţiune trebuie să aibă lista activităţilor,
posibilităţile concrete ale instituţiilor, orarul de desfăşurare al programelor de reintegrare ce se realizează,
pentru ca instanţa să poată aprecia câte obligaţii trebuie să fie îndeplinite de către cel supravegheat, pe durata
celor 2 ani, precum şi conţinutul concret al interdicţiilor unor activităţi. În legătură cu obligaţiile civile, instanţa
va stabili concret care sunt acestea şi va hotărî îndeplinirea lor integrală cel mai târziu cu 3 luni înaintea
expirării celor 2 ani de supraveghere.

*1) Legea nr. 252 din 19 iulie 2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune va fi
denumită în continuare, în prezenta lucrare, Legea nr. 252/2013.
*2) Legea nr. 253/2013, art. 52 – Executarea muncii neremunerate în folosul comunităţii: (1) Munca
neremunerată în folosul comunităţii se execută într-un interval de cel mult 6 luni de la data începerii prestării
muncii, cu excepţia situaţiilor în care persoana nu mai este aptă pentru prestarea unei sau unor activităţi dintre
cele stabilite de consilierul de probaţiune ori starea de incapacitate temporară de muncă a încetat, situaţii în
care munca neremunerată în folosul comunităţii poate fi prestată până la expirarea termenului de supraveghere.
(2) Două ore de activitate prestată efectiv echivalează cu o zi de muncă. (3) În cazul persoanelor
supravegheate care desfăşoară o activitate remunerată sau urmează cursuri de învăţământ ori de calificare
profesională, durata muncii prestate în aceeaşi zi calendaristică poate fi de maximum două ore. La solicitarea
persoanei supravegheate, durata muncii prestate poate fi prelungită de către consilierul de probaţiune cu până
la două ore de muncă. (4) În zilele nelucrătoare sau în cazul persoanelor care nu desfăşoară o activitate
remunerată ori nu urmează cursuri de învăţământ sau de calificare profesională, durata muncii prestate într-o
zi calendaristică nu poate depăşi 8 ore. (5) Munca neremunerată în folosul comunităţii nu se execută în timpul
nopţii sau în zilele de duminică şi în zilele declarate, potrivit legii, sărbători legale, decât la solicitarea
persoanei şi în măsura în care acest lucru este posibil. (6) Dispoziţiile alin. (5) se aplică în mod corespunzător
şi persoanelor care, datorită cultelor religioase legale din care fac parte, au altă zi de repaus decât duminica.
(7) Munca neremunerată în folosul comunităţii se execută cu respectarea prevederilor legale privind cerinţele
minime de securitate şi sănătate la locul de muncă. Munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi
executată în locuri vătămătoare, periculoase ori care prezintă un grad de risc pentru sănătatea sau integritatea
persoanelor. (8) După executarea obligaţiei muncii neremunerate în folosul comunităţii, instituţia din
comunitate unde persoana supravegheată a executat munca neremunerată în folosul comunităţii are obligaţia
de a emite şi de a comunica serviciului de probaţiune şi persoanei supravegheate un document care atestă că
munca neremunerată în folosul comunităţii a fost executată.
*3) M.A. Hotca, Noul Cod penal şi Codul penal anterior – Aspecte diferenţiale şi situaţii tranzitorii, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 92–93.

ART. 86
Supravegherea
 COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Faţă de art. 85 C. pen., unde sunt enumerate măsurile şi obligaţiile în sarcina infractorului, în art. 86 C.
pen. se prevăd obligaţiile pe care instanţa le stabileşte în sarcina serviciului de probaţiune, în legătură
cu îndeplinirea măsurilor şi obligaţiilor de către infractor.
Regulile cu privire la respectarea măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor nu sunt lăsate în modalităţile
în care serviciile de probaţiune şi-ar organiza activitatea ori persoana infractorului ar considera că trebuie să
le îndeplinească, ci sunt dispuse în mod special, prin atribuţii ale serviciului şi a altor organe abilitate.
Prevederile art. 86 C. pen. fac trimitere la atribuţiile organelor abilitate, impunându-le să sesizeze organul
de probaţiune cu orice încălcare din zona lor de responsabilitate, dând astfel serviciului de probaţiune
competenţa materială de a sesiza instanţa de judecată.
Noul Cod de procedură penală, art. 582 alin. (2), prevede că „dacă până la expirarea termenului prevăzut la
art. 86 alin. (4) lit. c) din Codul penal persoana cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu a
respectat obligaţiile civile stabilite prin hotărârea prin care s-a dispus amânarea, serviciul de probaţiune
competent sesizează instanţa care a pronunţat în primă instanţă amânarea, în vederea revocării acesteia.
Sesizarea poate fi făcută şi de procuror sau de partea interesată, până la expirarea termenului de
supraveghere”. După cum se poate constata, supravegherea condamnatului se realizează de către toţi cei
interesaţi ca acesta să execute măsurile şi obligaţiile impuse de către instanţa de judecată, iar în cazul
nerespectării acestora să sesizeze instanţa, ori ca organe de stat cu atribuţiuni în domeniu, ori ca parte interesată
în realizarea conţinutului măsurilor şi obligaţiilor stabilite.
Supravegherea se realizează pe o paletă deosebită de activităţi, diferite de la o persoană la alta, deoarece
instanţa are posibilitatea de a adapta măsurile şi obligaţiile, în raport de conduita şi personalitatea infractorului,
de necesităţile de resocializare direcţionate proporţional cu deficienţele comportamentale, ori să dispună la
propunerea serviciului de probaţiune încetarea unor măsuri, alegerea altora, toate pentru creşterea şanselor
îndreptării infractorului.
Supravegherea are drept scop şi realizarea în cel mai scurt timp a obligaţiilor faţă de victima infracţiunii,
dar şi protecţia acesteia sau a altor persoane, în raport de nocivitatea unor relaţii de duşmănie, antagoniste,
primejdioase sau doar deranjante din partea infractorului.
Activitatea de supraveghere se derulează permanent pe termen de 2 ani, aplicat de la data rămânerii
definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.
Sunt stabilite următoarele reguli cu privire la activitatea serviciului de probaţiune:
1. Instanţa de judecată comunică serviciului de probaţiune, prin trimiterea unei copii după hotărârea
judecătorească prin care s-au stabilit măsurile de supraveghere şi obligaţiile impuse persoanei
supravegheate*1), informaţiile cu privire la persoana celui supravegheat, precum şi alte date necesare, cum
sunt adresa infractorului, locul de muncă şi informaţiile cu privire la mijloacele de existenţă a celui
supravegheat, art. 85 alin. (1) lit. c)–e) C. pen.;
2. După luarea la cunoştinţă a datelor comunicate, serviciul de probaţiune trebuie să întreprindă toate
activităţile necesare executării de către persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei a
măsurilor şi obligaţiilor stabilite prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată, să coopereze cu
supravegheatul pentru asistarea adaptată nevoilor persoanei, riscului de săvârşire de noi infracţiuni şi
particularităţilor cazului. Prin grija serviciului de probaţiune se va realiza înscrierea şi urmarea cursurilor de
şcolarizare ori pregătire profesională, organizarea şi urmărirea modului în care se execută programul de
activitate şi muncă neremunerată în folosul comunităţii (30–60 zile). Serviciul de probaţiune poate să
propună instanţei de judecată diminuarea sau renunţarea la această măsură, în condiţiile în care cel
supravegheat este bolnav, inapt de vârstă sau boală cronică. De asemenea, trebuie să urmărească veniturile
celui supravegheat şi să ia măsuri ca, în cel mai scurt timp, dar nu mai mult de 3 luni de la stabilirea termenului
de supraveghere, să îndeplinească integral obligaţiile civile, art. 85 alin. (2) lit. a)–c) şi alin. (5);
3. Înscrierea la cursuri, la programele de pregătire profesională, la unitatea repartizată pentru efectuarea
muncii în folosul comunităţii, măsurile de control, tratament sau îngrijire medicală, trebuie să se realizeze
imediat ce s-a stabilit termenul de supraveghere şi hotărârea a rămas definitivă, art. 85 alin. (2) lit. a)–d).
Serviciul de probaţiune trebuie să urmărească în mod constant, prin măsuri de control, activităţile celui
supravegheat, dacă urmează tratamentul la care este obligat sau dacă îşi îngrijeşte sănătatea în conformitate
cu prescripţiile medicale şi hotărârea instanţei. Această sarcină trebuie îndeplinită sub controlul organelor
abilitate. Prin organe abilitate înţelegem toate organele de stat, instituţii din comunitate definite în Legea nr.
253/2013 privind executarea pedepselor, măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse
de organele judiciare în cursul procesului penal.
4. Serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa de judecată dacă:
a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie încetarea
executarea unora dintre acestea;
b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condiţiile stabilite,
obligaţiile ce îi revin;
c) persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni
înainte de expirarea termenului de supraveghere.

*1) Legea nr. 252/2013, Secţiunea a 2-a – Procesul de supraveghere a persoanelor majore, art. 49–68,
arată modalităţile de lucru pentru realizarea activităţilor stabilite pentru persoanele majore cărora li s-au aplicat
măsurile de supraveghere şi obligaţiile impuse de către instanţa de judecată în cazul amânării aplicării
pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi liberării condiţionate.
Aceste măsuri sunt similare pentru serviciul de probaţiune, drept pentru care le vom menţiona aici (în
extras), iar în continuare vom aminti despre ele la analiza articolelor 93–98 şi 101–105 C. pen., după cum va
fi cazul, astfel:
– După primirea hotărârii judecătoreşti, cuprinzând dispoziţia de supraveghere a unei persoane, serviciul de
probaţiune numeşte un consilier de probaţiune manager de caz;
– În termen de 5 zile, consilierul de probaţiune convoacă persoana supravegheată, stabilind cu aceasta datele
de prezentare la sediul serviciului de probaţiune;
În cazul în care persoana nu se prezintă, se procedează pentru anunţare prin scrisoare recomandată sau
agenţi procedurali, iar în caz de neprezentare se apelează la organele de poliţie. În cazul în care persoana nu
este găsită, se face încunoştiinţarea organului judiciar că nu se poate pune în executare hotărârea instanţei. În
acelaşi mod se procedează când persoana refuză să se prezinte;
– Consilierul de probaţiune poate cere organelor de poliţie date cu privire la persoana în cauză;
– Coordonarea procesului de supraveghere se realizează pentru fiecare persoană supravegheată de către
consilierul de probaţiune desemnat manager de caz, după cum urmează:
a) informează persoana cu privire la procesul de supraveghere;
b) evaluează iniţial persoana;
c) planifică procesul de supraveghere;
d) derulează activităţile de control şi derulează sau coordonează asistarea în procesul de supraveghere;
e) colaborează cu judecătorul delegat cu executarea, cu instituţii din comunitate, precum şi cu alte autorităţi
sau instituţii publice;
f) monitorizează procesul de supraveghere;
g) evaluează final procesul de supraveghere.
– Pentru fiecare caz consilierul de probaţiune va întocmi un dosar de probaţiune care cuprinde acte şi
documente cu relevanţă pentru activităţile derulate; dosarul poate fi consultat de judecătorul delegat cu
executarea sau alte persoane, cu acordul persoanei supravegheate. În cursul procesului penal, consilierul de
probaţiune pune la dispoziţia instanţei datele din dosar, acordul persoanei supravegheate nefiind necesar;
– În cazul în care persoana supravegheată are de executat obligaţii a căror îndeplinire este verificată de către
alte organe abilitate decât serviciul de probaţiune, consilierul informează persoana despre acestea;
– Conform evaluării iniţiale şi a planului de supraveghere, se derulează activitatea de probaţiune cu
implicarea persoanei supravegheate;
– Consilierul de probaţiune manager de caz controlează nemijlocit respectarea de către persoana
supravegheată a măsurilor de supraveghere prevăzute la art. 85 alin. (1) C. pen., pe toată durata termenului de
supraveghere;
– În exercitarea controlului respectării măsurilor de supraveghere, consilierul stabileşte şi derulează
întrevederi cu persoana supravegheată la sediul serviciului de probaţiune, efectuează vizite anunţate sau
inopinate la locuinţa persoanei sau în alte locuri, în funcţie de specificul situaţiei, solicită documente privind
structura familiei, a persoanelor care se află în întreţinerea sa sau în a căror întreţinere se află, documente
privind situaţia locativă, a locului de muncă şi a mijloacelor de existenţă, verifică periodic datele furnizate de
persoana supravegheată şi îndeplineşte orice alte măsuri de control adaptate cazului.
 – Consilierul de probaţiune stabileşte conţinutul concret al obligaţiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. b) C.
pen., în funcţie de evaluarea iniţială a persoanei supravegheate şi de posibilităţile concrete de executare
existente la nivelul comunităţii.
– În vederea punerii în executare a obligaţiei de a urma un curs de pregătire şcolară ori de calificare
profesională, consilierul de probaţiune manager de caz, în funcţie de situaţia şi de nevoile persoanei, identifică
un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională în cadrul unei instituţii din comunitate, după care
emite o decizie pentru executarea obligaţiei
– În vederea punerii în executare a obligaţiei de prestare a unei munci neremunerate în folosul comunităţii,
consilierul de probaţiune, în funcţie de situaţia şi nevoile persoanei şi în funcţie de utilitatea activităţilor pentru
comunitate, stabileşte în care din cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărârea judecătorească
urmează a se executa obligaţia, după care emite o decizie către instituţia respectivă pentru executarea
obligaţiei. La finalizarea activităţii documentul de atestare a muncii se depune la dosarul de probaţiune;
– În vederea executării obligaţiei de frecventare a unui program de reintegrare socială, consilierul de
probaţiune, identifică acest program, îl derulează el sau repartizează cazul unui alt consilier, ori unei instituţii
specializate la nivel naţional;
– Pentru realizarea obligaţiei de supunere la un tratament sau îngrijire medicală, consilierul de probaţiune
procedează prinverificarea luării în evidenţă a persoanei în cadrul instituţiei medicale, executarea obligaţiei
de tratament, supraveghează şi monitorizează derularea activităţii;
– În vederea executării obligaţiilor a căror îndeplinire este verificată de către alte organe abilitate decât
serviciul de probaţiune, consilierul de probaţiune informează organele competente stabilite potrivit Legii nr.
253/2013, cu privire la obligaţia pe care acestea o au cu privire la persoana supravegheată şi modul de
executare a obligaţiilor şi de a sesiza serviciul de probaţiune dacă persoana supravegheată încalcă obligaţiile.
– În vederea îndeplinirii obligaţiilor civile de către persoana supravegheată, cu 6 luni înainte de împlinirea
termenului de supraveghere solicită persoanei dovada îndeplinirii obligaţiilor. Dacă nu a îndeplinit obligaţiile
civile solicită persoanei supravegheate ca să îndeplinească aceste obligaţii cel puţin cu 3 luni înainte de
terminarea duratei supravegherii. În raportul de evaluare va specifica dacă această obligaţie a fost îndeplinită
sau nu, sesizând instanţa de executare.

ART. 87
Modificarea sau încetarea obligaţiilor

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Titlul marginal – Modificarea sau încetarea obligaţiilor, arată posibilitatea că, în anumite împrejurări,
obligaţiile impuse de către instanţă se pot modifica.
Măsurile de supraveghere stabilite de legiuitor în art. 85 C. pen. nu pot fi modificate, ele făcând parte din
substanţa şi raţiunea amânării aplicării pedepsei, în contextul controlului asupra persoanei căreia i se aplică
măsura.
Obligaţiile pot fi modificate în conţinut sau să înceteze, deoarece ele sunt individualizate şi personalizate
de către instanţa de judecată, iar executarea acestora este în directă legătură cu conduita spre resocializare,
care presupune o mai mare elasticitate, nevoia de adaptare în timpul celor 2 ani la totalitatea problemelor de
viaţă, muncă, situaţie din familie ori în legătură cu calitatea şi funcţia avută.
Modificarea sau încetarea obligaţiilor nu este o instituţie specifică doar în cadrul amânării aplicării
pedepsei, ci şi suspendării executării pedepsei sub supraveghere, precum şi liberării condiţionate. Astfel de
reglementări găsim în noul Cod penal, în art. 87, 95, 103, dar şi în art. 122, cu privire la regimul măsurilor
educative neprivative de libertate pentru minori. Obligaţiile specifice fiind controlate şi supravegheate de
serviciul de probaţiune*1), conţinutul prevederilor articolelor este în cea mai mare parte acelaşi, cu privire la
modificarea şi cu privire la încetarea obligaţiilor pentru cei care sunt obligaţi să le execute.
Noul Cod penal intervine prin reglementări în direcţia procesului de reintegrare pe timpul derulării
termenului de supraveghere de 2 ani, când s-a dispus amânarea aplicării pedepsei. Este reglementată
posibilitatea instanţei de a modifica sau chiar înceta obligaţiile impuse prin hotărârea iniţială. Observăm în
acest caz că o hotărâre poate fi modificată sau completată prin altă hotărâre a instanţei de executare, care poate
schimba obligaţiile iniţiale stabilite.
În perioada executării măsurilor de supraveghere, acestea nu pot fi modificate, ci îndeplinite integral
adaptate la noile condiţii. Executarea măsurilor de supraveghere fiind date în atribuţiunile serviciului de
probaţiune, ele sunt dintre cele care fac posibil controlul conduitei condamnatului şi nu pot fi „aduse la zi”
prin apariţia unor motive. Prezentarea la serviciul de probaţiune, vizitele consilierului de probaţiune,
schimbarea locuinţei, deplasările ce depăşesc 5 zile, schimbarea locului de muncă, comunicarea de informaţii
sunt supravegheate în mod obligatoriu de către organele abilitate prin prevederile legii.
Când pe parcursul termenului de supraveghere a intervenit o situaţie sau chiar mai multe, prin care se
justifică impunerea unor noi obligaţii, sporirea, diminuarea sau încetarea unora, instanţa, la propunerea
serviciului de probaţiune va dispune în cunoştinţă de cauză noi obligaţii, menţinerea sau încetarea altora,
schimbarea naturii sau întinderii altora, particularizarea unor obligaţii, astfel încât să se asigure şanse sporite
de îndreptare pentru infractor.
În situaţiile în care obligaţiile nu mai sunt oportune, se va hotărî numai de către instanţă încetarea acestora,
deoarece serviciul de probaţiune nu poate să-l scutească pe condamnat de executarea obligaţiilor şi nici
condamnatul nu poate renunţa la executarea lor. Observăm flexibilitatea în adaptarea obligaţiilor pe timpul
derulării îndeplinirii acestora, implicarea instanţei pe întreaga perioadă a supravegherii, astfel încât, pe
parcursul executării obligaţiilor, acestea sporesc sau se diminuează în noi condiţii, în raport cu situaţia concretă
privitoare la posibilităţile persoanei supravegheate. Modificarea sau încetarea obligaţiilor pentru persoana
pentru care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei se pot hotărî în interiorul termenului de supraveghere, pe
parcursul derulării acestora.

*1) Legea nr. 252/2013, art. 66: „(1) În situaţia în care, pe durata termenului de supraveghere, în funcţie
de evoluţia cazului, consilierul de probaţiune manager de caz constată că au intervenit motive care justifică
fie modificarea obligaţiilor prin impunerea de noi obligaţii, sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a
celor existente, fie încetarea executării unora dintre obligaţii, întocmeşte un raport de evaluare conform art.
44 şi sesizează instanţa de executare. (2) La solicitarea judecătorului delegat cu executarea, consilierul de
probaţiune manager de caz întocmeşte un raport de evaluare conform art. 44, în care consemnează constatările
sale cu privire la existenţa unor motive care justifică fie modificarea obligaţiilor prin impunerea de noi
obligaţii, sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, fie încetarea executării unora
dintre obligaţiile pe care le are de executat persoana supravegheată.
ART. 88
Revocarea amânării aplicării pedepsei

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Revocarea amânării aplicării pedepsei presupune retragerea acestui beneficiu prin hotărârea
instanţei de judecată, ca urmare a nerespectării cu rea-credinţă a măsurilor şi obligaţiilor ce trebuiau
executate de către persoana faţă de care s-a dispus această măsură, neîndeplinirea integrală a
obligaţiilor civile ori a săvârşirii unei noi infracţiuni, iar ca urmare instanţa dispune aplicarea şi
executarea pedepsei.
Această atitudine, de rea-credinţă, este condiţia revocării măsurilor alternative a pedepsei amânate,
suspendate ori din care condamnatul s-a liberat condiţionat, conform art. 88, art. 96, art. 104 C. pen. Revocarea
se dispune numai de instanţa de judecată, în situaţia când măsurile şi obligaţiile, pe durata termenului de
supraveghere, nu sunt îndeplinite în totalitate ori conduita este din nou producătoare de infracţiuni.
Codul penal stabileşte parcurgerea celor 2 ani de supraveghere, în condiţiile în care infractorul se supune
măsurilor de supraveghere şi îndeplineşte obligaţiile concretizate de către instanţă şi controlate de către
serviciul de probaţiune în colaborare cu instituţiile specializate. Parcurgerea acestei etape este în favoarea
celui supravegheat pentru ca să se realizeze resocializarea în termen cât mai scurt, iar acesta să-şi achite
obligaţiile civile faţă de cei îndreptăţiţi. Parcurgerea măsurilor şi obligaţiilor cu bună-credinţă, chiar dacă ele
nu se concretizează în îndeplinirea integrală a obligaţiilor civile, nu duce la revocarea măsurii, condamnatul
având posibilitatea să dovedească că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească [art. 88 alin. (2) C. pen.].
Art. 88 C. pen. reglementează situaţia în care, contrar prevederilor legale, persoana în favoarea căreia s-
a luat măsura amânării aplicării pedepsei, cu rea-credinţă, nu îndeplineşte cerinţele măsurilor de
supraveghere şi obligaţiile impuse de către instanţă. În acest caz, instanţa revocă amânarea pedepsei şi
dispune aplicarea şi executarea acesteia.
Din conţinutul art. 88 C. pen. rezultă trei situaţii în care instanţa revocă amânarea aplicării pedepsei
şi dispune executarea pedepsei:
 1) Pe timpul termenului de supraveghere, serviciul de probaţiune constată că infractorul, cu rea-credinţă,
nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse*1). În concret, cel supravegheat nu se
prezintă la serviciul de probaţiune, ignoră datele fixate, refuză vizitele consilierului sau nu se află la domiciliu,
schimbă locuinţa, reşedinţa sau adresa, părăseşte localitatea mai mult de 5 zile, nu se ocupă de serviciu ori nu
comunică în timp util informaţiile cu privire la mijloacele sale de existenţă, creându-se suspiciunea că trăieşte
din surse ilegale.
În legătură cu îndeplinirea obligaţiilor, abandonarea studiilor, a cursurilor profesionale, a programelor de
resocializare începute ori nesupunerea la control medical, tratament sau îngrijire medicală, care pot crea
situaţii periculoase pentru comunitate, sau abordarea victimei infracţiunii ori a membrilor de familie sau a
persoanelor pe care instanţa le-a indicat să nu fie tulburate prin comunicarea cu cel supravegheat pot fi motive
pentru serviciul de probaţiune să propună revocarea aplicării pedepsei.
Desigur că nu se pune problema, ca pe timpul supravegherii, să se încalce toate măsurile şi obligaţiile, ci
este suficient ca încălcarea să fie de natură a crea convingerea consilierului de probaţiune că cel
supravegheat este de rea-credinţă în demersurile sale, că nu este capabil să înţeleagă că măsurile şi
obligaţiile trebuie îndeplinite, iar amânarea aplicării pedepsei nu este un drept, ci o facilitate venită din partea
instanţei de judecată.
2) Pe timpul amânării aplicării pedepsei, în conformitate cu art. 85 alin. (5) C. pen., persoana supravegheată
trebuie să îndeplinească obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel târziu cu 3 luni înainte de expirarea
termenului de supraveghere. Dacă în acest timp cel supravegheat nu-şi onorează obligaţiile civile, revocarea
poate fi propusă până la expirarea termenului de supraveghere, art. 88 alin. (2) C. pen. Neîndeplinirea
acestei condiţii reprezintă dovada concretă că cel supravegheat nu regretă infracţiunea comisă, consecinţele
acesteia şi nu are dorinţa de reparare materială a daunelor produse victimei, părţii vătămate sau statului.
Condiţia impusă, de a îndeplini integral obligaţiile civile stabilite de către instanţa de judecată, a fost
reglementată astfel tocmai pentru a sublinia importanţa achitării obligaţiilor de plată, înainte de expirarea
termenului de supraveghere. Scopul achitării obligaţiilor civile este acela de a dovedi concret că cel condamnat
a înţeles valorile morale şi materiale ale societăţii, că reparaţia pricinuită de comiterea infracţiunii nu a rămas
în urma activităţii de resocializare. Repararea integrală nu admite plata parţială a obligaţiilor civile, dând
posibilitate condamnatului „să uite”, odată pus în libertate, de aceste obligaţii datorate, creându-se un risc de
amânare sau neexecutare a obligaţiilor civile. Prevederea imperativă nu admite nicio tranzacţie pentru
condamnat, în vederea achitării în viitor, după expirarea termenului de supraveghere, a obligaţiilor, ci
executarea acestora ca o condiţie a amânării aplicării pedepsei.
Totuşi, instanţa de judecată nu va revoca amânarea aplicării pedepsei, dacă cel condamnat demonstrează că
nu a avut nicio posibilitate să îndeplinească integral obligaţiile civile. El va dovedi că nu are în proprietate
bunuri care pot fi valorificate pentru îndeplinirea obligaţiilor civile, nu are sume de bani ori titluri de valoare,
că nu a reuşit prin munca sa să obţină sumele necesare achitării obligaţiilor, deşi a încercat să achite chiar şi
parţial aceste obligaţii, fiind de bună-credinţă. Instanţa poate să ţină seama de aceste eforturi pentru a
demonstra că nu a avut nicio posibilitate deîndeplinire în totalitate a obligaţiilor civile sau să considere că
acestea nu sunt atât de importante încât să ducă la revocarea amânării aplicării pedepsei. Este posibilă situaţia
în care partea vătămată să renunţe la cheltuielile solicitate, astfel încât obligaţiile civile să nu mai existe până
la expirarea termenului de supraveghere.
3) Amânarea aplicării pedepsei va fi revocată de instanţă în cazul în care persoana supravegheată a săvârşit
o nouă infracţiune. În acest caz, condiţiile revocării sunt următoarele:
– noua infracţiune să fie comisă cu intenţie, art. 16 alin. (3) lit. a) şi b), sau intenţie depăşită, art. 16 alin.
(5) C. pen.;
– fapta să fie descoperită în termenul de supraveghere (2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de
amânare a aplicării pedepsei);
– s-a pronunţat o condamnare, chiar şi după termenul de supraveghere.
Pedeapsa aplicată, ca urmare a revocării, se calculează conform dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni,
art. 39 C. pen.
Revocarea este imperativă în toate cazurile în care se constată nerespectarea măsurilor de supraveghere
sau a obligaţiilor ori a comiterii unei noi infracţiuni, caz în care instanţa nu poate decât să dispună revocarea,
aplicarea şi executarea pedepsei, fără a mai putea să aplice o altă măsură alternativă pedepsei.
Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, instanţa are posibilitatea să aprecieze menţinerea sau
revocarea amânării aplicării pedepsei. Este singura posibilitate stabilită de lege, ca instanţa de judecată să
poată opta pentru revocarea amânării aplicării pedepsei sau menţinerea acestei măsuri, caz în care se aplică
dispoziţiile de la concursul de infracţiuni. Deci, în această ipoteză revocarea este facultativă, şi nu obligatorie
pentru instanţă.

*1) Legea nr. 252/2013, art. 67: „(1) În situaţia în care, pe durata termenului de supraveghere, consilierul
de probaţiune manager de caz constată că persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau
nu execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin, verifică motivele care au determinat această
nerespectare şi, dacă apreciază că nerespectarea s-a făcut cu rea-credinţă, întocmeşte un raport de evaluare
conform art. 44 şi sesizează instanţa în vederea revocării sancţiunii. (2) În situaţia neîndeplinirii integrale a
obligaţiilor civile de către persoana supravegheată cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de
supraveghere, consilierul de probaţiune manager de caz întocmeşte un raport de evaluare conform art. 44, în
care consemnează motivele neîndeplinirii, şi sesizează instanţa. (3) Pentru încălcări minore care nu aduc
atingere scopului pentru care au fost dispuse măsurile de supraveghere sau obligaţiile persoanei supravegheate,
consilierul de probaţiune manager de caz poate emite avertismente. Condiţiile de emitere şi modalităţile de
aplicare a avertismentelor se stabilesc prin Regulamentul de aplicare al prezentei legi”.
îndeplinire în totalitate a obligaţiilor civile sau să considere că acestea nu sunt atât de importante încât să ducă
la revocarea amânării aplicării pedepsei. Este posibilă situaţia în care partea vătămată să renunţe la cheltuielile
solicitate, astfel încât obligaţiile civile să nu mai existe până la expirarea termenului de supraveghere.
3) Amânarea aplicării pedepsei va fi revocată de instanţă în cazul în care persoana supravegheată a săvârşit
o nouă infracţiune. În acest caz, condiţiile revocării sunt următoarele:
– noua infracţiune să fie comisă cu intenţie, art. 16 alin. (3) lit. a) şi b), sau intenţie depăşită, art. 16 alin.
(5) C. pen.;
– fapta să fie descoperită în termenul de supraveghere (2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de
amânare a aplicării pedepsei);
– s-a pronunţat o condamnare, chiar şi după termenul de supraveghere.
Pedeapsa aplicată, ca urmare a revocării, se calculează conform dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni,
art. 39 C. pen.
Revocarea este imperativă în toate cazurile în care se constată nerespectarea măsurilor de supraveghere
sau a obligaţiilor ori a comiterii unei noi infracţiuni, caz în care instanţa nu poate decât să dispună revocarea,
aplicarea şi executarea pedepsei, fără a mai putea să aplice o altă măsură alternativă pedepsei.
Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, instanţa are posibilitatea să aprecieze menţinerea sau
revocarea amânării aplicării pedepsei. Este singura posibilitate stabilită de lege, ca instanţa de judecată să
poată opta pentru revocarea amânării aplicării pedepsei sau menţinerea acestei măsuri, caz în care se aplică
dispoziţiile de la concursul de infracţiuni. Deci, în această ipoteză revocarea este facultativă, şi nu obligatorie
pentru instanţă.

*1) Legea nr. 252/2013, art. 67: „(1) În situaţia în care, pe durata termenului de supraveghere, consilierul
de probaţiune manager de caz constată că persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau
nu execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin, verifică motivele care au determinat această
nerespectare şi, dacă apreciază că nerespectarea s-a făcut cu rea-credinţă, întocmeşte un raport de evaluare
conform art. 44 şi sesizează instanţa în vederea revocării sancţiunii. (2) În situaţia neîndeplinirii integrale a
obligaţiilor civile de către persoana supravegheată cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de
supraveghere, consilierul de probaţiune manager de caz întocmeşte un raport de evaluare conform art. 44, în
care consemnează motivele neîndeplinirii, şi sesizează instanţa. (3) Pentru încălcări minore care nu aduc
atingere scopului pentru care au fost dispuse măsurile de supraveghere sau obligaţiile persoanei supravegheate,
consilierul de probaţiune manager de caz poate emite avertismente. Condiţiile de emitere şi modalităţile de
aplicare a avertismentelor se stabilesc prin Regulamentul de aplicare al prezentei legi”.

ART. 89
Anularea amânării aplicării pedepsei

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Anularea amânării aplicării pedepsei intervine în situaţia în care instanţa de judecată nu a cunoscut
că infractorul mai săvârşise o infracţiune până la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a
dispus amânarea aplicării pedepsei, chiar după expirarea termenului de supraveghere, astfel încât
instanţa de judecată va proceda potrivit dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau
pluralitate intermediară, pedeapsa urmând a se aplica şi executa.
Anularea amânării aplicării pedepsei se impune în următoarele condiţii:
1) descoperirea unei infracţiuni comise de către persoana supravegheată, comisă până la rămânerea
definitivă a hotărârii a amânare;
2) pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune comisă este închisoarea;
3) pedeapsa s-a aplicat chiar după expirarea termenului de supraveghere;
După anularea amânării aplicării pedepsei se aplică dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni,
recidivă ori pluralitate intermediară.
Chiar dacă cel supravegheat a terminat perioada de supraveghere, dar a ascuns situaţia privitoare la
comiterea unei infracţiuni înainte de hotărârea de amânare a aplicării pedepsei, chiar până la rămânerea
definitivă a hotărârii, iar infracţiunea este descoperită şi condamnată cu închisoare, cel supravegheat nu
prezintă încredere că s-a resocializat, drept pentru care instanţa anulează amânarea aplicării pedepsei şi
decide executarea acesteia.
În situaţia concursului de infracţiuni, cu îndeplinirea condiţiilor privind amânarea aplicării pedepsei,
art. 83 C. pen., instanţa poate dispune amânarea, stabilind ca termenul de supraveghere să înceapă de la data
rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior amânarea aplicării pedepsei.

ART. 90
Efectele amânării aplicării pedepsei

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Efectele amânării aplicării pedepsei reprezintă suma înlesnirilor puse la dispoziţia infractorului care,
în cadrul termenului de supraveghere, execută măsurile obligatorii şi obligaţiile individualizate prin
hotărârea instanţei de judecată, fără privare de libertate, primeşte ajutorul, controlul şi asistenţa
necesare din partea serviciului de probaţiune şi a organelor specializate pentru a îndeplini măsurile şi
obligaţiile impuse, în aşa fel încât, după perioada de supraveghere, pedeapsa să nu se mai aplice.
Practic, persoana condamnată se poate manifesta liber în limitele stabilite concret prin aplicarea acestei
măsuri favorabile de individualizare a pedepsei.
Faţă de efectele renunţării la pedeapsă, care sunt definitive, efectele amânării aplicării pedepsei sunt
provizorii, până la expirarea termenului de supraveghere, şi definitive, după acest termen.
Efectele provizorii sunt:
– infractorului i se amână aplicarea pedepsei pe un termen de 2 ani, dacă îndeplineşte cumulativ
condiţiile stabilite în art. 83 C. pen.;
– Infractorul începe să execute măsurile de resocializare obligatorii prevăzute prin lege şi obligaţiile
individualizate stabilite prin hotărârea instanţei de judecată;
– Un alt efect este acela al colaborării cu consilierul manager de caz şi cu organele abilitate pentru a îndeplini
cerinţele de control şi de resocializare;
– Infractorul, în mod provizoriu, nu va fi supus niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi şi nu i se va
înscrie în cazierul judiciar antecedente penale.
Aceste efecte îl pun pe cel condamnat în postura unui cetăţean liber, dar care are de îndeplinit măsurile
şi obligaţiile stabilite de instanţa de judecată şi îi impun acestuia o conduită bună pentru resocializare.
Efectele definitive sunt:
Pedeapsa stabilită nu este aplicată şi nu se va mai aplica, iar ulterior depăşirii termenului de
supraveghere persoana supravegheată nu va fi supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar
putea decurge din infracţiunea săvârşită. Condiţiile prevăzute de lege, conform art. 90 alin. (1) C. pen., sunt:
a) să nu fi săvârşit o infracţiune până la expirarea termenului de supraveghere,
b) să nu se fi dispus revocarea amânării pentru că a manifestat rea-credinţă în executarea obligaţiilor sau
măsurilor, ori nu şi-a îndeplinit obligaţiile civile;
c) să nu se fi descoperit o cauză de anulare, respectiv săvârşirea unei infracţiuni până la rămânerea definitivă
a hotărârii prin care s-a dispus amânarea.
Efectele provizorii încep imediat ce hotărârea instanţei este definitivă şi continuă pe parcursul termenului
de supraveghere, iar efectele definitive încep după terminarea celor 2 ani de supraveghere, dacă nu există
temeiuri pentru revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei.
 Efectele amânării pedepsei nu se referă la executarea măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile
prevăzute în hotărâre.
Dacă instanţa a hotărât să oblige pe cel condamnat la tratament medical, la internare medicală, să-i interzică
ocuparea unei funcţii sau exercitării unei profesii, nu ca obligaţii, conform cu art. 85 alin. (2) lit. d) şi j) C.
pen., ci ca măsuri de siguranţă, conform art. 108 C. pen., ori confiscarea specială, acestea vor avea regimul
stabilit în art. 90 alin. (2), amânarea aplicării pedepsei neproducând efecte asupra acestora, acestea fiind
executate conform prevederilor din Capitolul II – Regimul măsurilor de siguranţă, art. 109–111 C. pen.
Cu privire la obligaţiile civile, ele trebuie îndeplinite integral sau cel mai târziu cu 3 luni înainte de
terminarea celor 2 ani de supraveghere.
ART. 91
Condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

1. Conceptul de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este instituţia de drept penal la dispoziţia instanţei
de judecată care, prin însăşi hotărârea de condamnare, aplică o pedeapsă cu închisoarea de cel mult 3
ani infractorului şi, constatând capacitatea acestuia de a se îndrepta fără executarea efectivă a pedepsei,
dispune suspendarea executării pedepsei pe un termen de supraveghere între 2 şi 4 ani, dar nu mai mic
decât durata pedepsei aplicate*1).
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este o măsură alternativă la pedeapsa privativă de
libertate, cu parcurgerea unei etape obligatorii care dă posibilitatea condamnatului să dovedească că
încrederea acordată de către instanţă este întemeiată pe posibilitatea de îndreptare, chiar dacă este pus sub
supraveghere pe un termen cel puţin egal cu durata pedepsei sau mai mare, între 2 şi 4 ani.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere face parte dintre modalităţile de individualizare a
pedepsei, prin măsuri alternative la pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii însoţită de pedeapsa
amenzii, alături de alte instituţii, cum sunt renunţarea la pedeapsă, amânarea aplicării pedepsei, precum şi
liberarea condiţionată, acestea constituind concretizarea unei concepţii moderne cu privire la găsirea unor
mijloace adecvate pentru ca pedepsele să fie executate, pe cât posibil, prin măsuri care să limiteze privarea
condamnatului de libertate în mediul penitenciar.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu este considerată o altă pedeapsă, instanţa de judecată
fiind implicată în stabilirea unor obligaţii concrete, măsură care se execută cu consimţământul persoanei
condamnatului, cu implicarea acestuia în muncă neremunerată în folosul comunităţii, supunerea la control,
tratament sau îngrijire pentru sănătate şi pentru resocializare şi prin executarea integrală a tuturor măsurilor şi
obligaţiilor, situaţie în care pedeapsa suspendată este considerată executată.
Cu privire la condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prevăzute în art. 91 C. pen.,
acestea se împart în condiţii pozitive şi condiţii negative.

2. Condiţiile pozitive în care instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere
Condiţii pozitive sunt cele prevăzute în art. 91 alin. (1) C. pen.:
a) Pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani;
b) Infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepţia
condamnărilor prevăzute în art. 42 C. pen. (faptele nu mai sunt prevăzute de legea penală, infracţiunile
amnistiate, infracţiunile săvârşite din culpă) sau condamnările pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a
împlinit termenul de reabilitare;
c) Infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii;
d) Instanţa va aprecia, în baza unor criterii prevăzute enumerativ de legea penală (conduita avută
anterior săvârşirii infracţiunii, eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor
infracţiunii, precum şi posibilităţile sale de îndreptare), că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără
executarea acesteia în regim de deţinere, condamnatul nu va mai comite infracţiuni, însă este necesară
supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.
Când pedeapsa închisorii este însoţită de pedeapsa amenzii, în condiţiile art. 62 C. pen. (amenda aplicată
ca urmare a faptului că infractorul a urmărit prin infracţiunea săvârşită obţinerea unui folos patrimonial),
amenda sub forma zilelor-amendă transformate într-o sumă de bani corespunzătoare, amenda se execută
chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub supraveghere*2).
În legătură cu natura şi mărimea pedepsei a cărei executare urmează a fi suspendată sub supraveghere,
observăm că aceasta trebuie să fie de cel mult 3 ani. Se poate constata că limita maximă a pedepsei aplicate
cu închisoare este mai mare cu un an decât în cazul când instanţa de judecată hotărăşte amânarea aplicării
pedepsei. Indulgenţa legii cu privire la pedeapsa de 3 ani este justificată de voinţa condamnatului de a se
supune de bunăvoie unor măsuri de control stricte pe durata termenului de supraveghere, care creează
convingerea instanţei că cel condamnat nu va mai săvârşi o nouă infracţiune. În legătură cu pedeapsa aplicată
de către instanţă, art. 91 C. pen. arată că aceasta trebuie să fie de cel mult 3 ani, chiar dacă limitele maxime
ale pedepsei sunt mai mari, aplicarea concretă se realizează în această limită pentru toate infracţiunile ce pot
fi condamnate astfel. Noul Cod penal stabileşte că pedeapsa aplicată este de 3 ani de închisoare chiar şi pentru
infracţiunile în concurs, spre deosebire de Codul penal anterior, care prevedea limite diferite, 4 ani închisoare
pentru săvârşirea infracţiunii unice şi 3 ani închisoare în cazul unui concurs de infracţiuni. Raţiunea stabilirii
pedepsei aplicate de 3 ani, rezultă din diminuarea limitelor speciale ale pedepselor, precum şi a aplicării
sistemului de cumul şi sporului fix de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite în cazul concursului
de infracţiuni, conform art. 39 alin. (1) C. pen.
Potrivit art. 91 alin. (1) lit. a) C. pen., pedeapsa cu închisoare poate fi şi rezultatul unui concurs de
infracţiuni, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. LLegiuitorul a apreciat că infractorul poate să
execute măsura suspendării executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă a comis mai multe infracţiuni în
concurs, dar a limitat pedeapsa închisorii la cel mult 3 ani, ceea ce înseamnă că infracţiunile sunt uşoare, fără
o gravitate deosebită. Dacă pentru o infracţiune concurentă s-a stabilit o pedeapsă cu închisoarea până la 3
ani, iar pentru altă infracţiune concurentă o pedeapsă mai mică, pedeapsa mai mică fiind absorbită în substanţa
celei mai mari, se poate aplica suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă nu se aplică un spor
care face ca pedeapsa rezultată să fie mai mare de 3 ani*3).
În situaţia în care pedeapsa cu închisoare stabilită este de 3 ani însoţită şi de pedeapsa amenzii, această
pedeapsă compusă din 3 ani şi zilele-amendă, în situaţiile când zilele-amendă se transformă în închisoare, ar
depăşi limita stabilită la art. 91 alin. (1) lit. a) C. pen. Situaţia este rezolvată de faptul că textul legii stabileşte
clar că pedeapsa închisorii trebuie să fie de cel mult 3 ani, fără să se arate cuantumul amenzii. Prin aplicarea
art. 91 alin. (1) lit. c) C. pen., condiţia este ca infractorul să-şi fi manifestat acordul de a presta o muncă
neremunerată în folosul comunităţii, iar amenda se execută chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost
suspendată.
În legătură cu persoana infractorului, condiţiile vizează activitatea infracţională trecută, precum şi
infracţiunea a cărei suspendare a executării urmează a fi hotărâtă de către instanţa de judecată, astfel:
– Cu privire la condamnările anterioare, acestea nu pot fi mai mari de un an. Condamnatul poate avea
antecedente penale, dar nu este acceptabilă condiţia de recidivist, conform art. 41 C. pen. (condamnatul a mai
săvârşit anterior o infracţiune pentru care a fost pedepsit cu închisoare mai mare de un an). Dacă a săvârşit
infracţiuni pentru care se aplică prevederile art. 42 (faptele nu mai sunt prevăzute de legea penală, infracţiunile
amnistiate, infracţiunile săvârşite din culpă), precum şi condamnările pentru care a intervenit reabilitarea ori
s-a împlinit termenul de reabilitare, se poate face aplicarea art. 91 alin. (1) lit. a) C. pen.;
– O condiţie specială cu privire la conduita condamnatului este aceea a manifestării acordului în faţa
instanţei de judecată de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii. Dacă cel condamnat nu-şi
exprimă în faţa instanţei acordul de a munci neremunerat*4) pentru comunitate, instanţa nu poate să hotărască
suspendarea executării pedepsei, ci doar executarea pedepsei;
– O altă condiţie este cu privire la conduita anterioară săvârşirii infracţiunii, care trebuie să se încadreze în
limitele stabilite de lege, ceea ce nu înseamnă că a avut o conduită bună, ci că nu a săvârşit infracţiuni grave
până la judecarea infracţiunii căreia urmează a-i fi suspendată executarea sub supraveghere, că a depus eforturi
imediat după săvârşirea faptei pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, având posibilităţi
personale de îndreptare. Aceste condiţii ţin, pe de o parte, de modul de manifestare a persoanei condamnatului
până la condamnare, de experienţa infracţională, antecedentele penale, posibilităţile sale intelectuale de a
înţelege faptele, împrejurările, condiţiile şi modurile de executare a infracţiunii, poziţia sa ca autor ori
participant la infracţiune;
– Constatarea instanţei de judecată, că şi fără executarea pedepsei condamnatul are posibilităţi să nu
mai comită altă infracţiune, reprezintă voinţa motivată a acesteia de a nu expune pe cel condamnat unui
mediu care nu ar contribui la îndreptarea sa. Condamnarea, după care urmează suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, este un avertisment deosebit de sever, care atrage atenţia condamnatului să nu
mai săvârşească infracţiuni. În acest caz nu este vorba despre acordarea unui drept al condamnatului, ci despre
posibilitatea instanţei de judecată de a avea sau nu încredere în persoana condamnatului. Instanţa poate sau
nu să acorde beneficiul unei astfel de măsuri, pentru că ea trebuie să motiveze atât condamnarea, cât şi măsura
suspendării. Deşi executarea pedepsei nu mai este necesară, există o condiţie care creează o garanţie că
infractorul, pentru o perioadă fixată de către instanţa de judecată prin termenul de supraveghere, va îndeplini
măsurile şi condiţiile stabilite de lege. Garanţia este dată de supravegherea condamnatului prin organele
specializate numite, serviciul de probaţiune şi alte organe de specialitate care exercită controlul, organizează
programele, munca în folosul comunităţii, tratamentul sau îngrijirile medicale necesare sau supraveghează
îndeplinirea integrală a conţinutului altor obligaţii sau interdicţii care demonstrează resocializarea celui
condamnat.

3. Condiţiile negative în prezenţa cărora instanţa nu poate dispune măsura suspendării executării
pedepsei sub supraveghere

Condiţiile negative cu privire la nedispunerea executării pedepsei sub supraveghere, conform art. 91 alin. (3),
sunt următoarele:
a) pedeapsa aplicată este numai amenda;
b) aplicarea pedepsei a fost iniţial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată;
c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării
adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.
În prezenţa uneia dintre condiţiile negative prevăzute de lege în prezenţa cărora instanţa de judecată nu
poate să aplice suspendarea executării pedepsei, urmează aplicarea şi executarea pedepsei, conform cu art.
91 alin. (3) C. pen.

4. Atenţionarea condamnatului asupra conduitei viitoare

Dacă legea stabileşte libertatea instanţei de a suspenda executarea pedepsei pe baza convingerii în
posibilităţile de îndreptare şi resocializare ale condamnatului, tot legea stabileşte, în cazul în care s-a dat
hotărârea, că acest mod de executare urmează să fie supravegheat, iar manifestările şi conduita
condamnatului vor fi monitorizate pentru că încrederea în acesta este limitată, supravegherea este în măsură
să protejeze societatea, să uşureze procesul de reintegrare, dar şi să oblige pe condamnat să suporte măsurile
legale şi să-şi îndeplinească obligaţiile civile.
Pentru atenţionarea condamnatului şi pentru înţelegerea clară a beneficiului măsurii, a necesităţii
îndeplinirii integrale a măsurilor, obligaţiilor şi a obligaţiilor civile, instanţa de judecată, conform art. 91 alin.
(4) C. pen., în cadrul hotărârii sale cu privire suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, este obligată
să prezinte motivele pe care s-a întemeiat condamnarea, precum şi a celor care au determinat
suspendarea executării pedepsei. În sarcina instanţei de judecată este şi atenţionarea condamnatului asupra
conduitei viitoare, precum şi a consecinţelor la care se expune dacă comite o nouă infracţiune ori dacă nu
respectă măsurile sau obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere. Această motivare obligatorie
este şi de natură a crea o practică unitară cu privire la aplicarea măsurilor alternative.
Una dintre situaţiile în care suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se aplică diferit de
prevederile art. 91 C. pen. este prevăzută prin condiţiile speciale din art. 378 C. pen. – Abandonul de familie.
Cuprinsul alin. (5) arată: „Dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul îşi
îndeplineşte obligaţiile, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta”.
Raţiunea reglementării diferite rezultă din dorinţa legiuitorului ca inculpatul să-şi îndeplinească
obligaţiile legale de întreţinere faţă de cel îndreptăţit la aceasta, oferindu-i posibilitatea, chiar peste condiţiile
prevăzute la art. 91 C. pen., să nu i se aplice pedeapsa privativă de libertate. Considerăm că, în situaţia în care
inculpatul nu-şi îndeplineşte obligaţiile faţă de cel îndreptăţit, până la rămânerea definitivă a hotărârii, dar
îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 91 C. pen., i se poate aplica suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, la fel ca şi altor condamnaţi.
Considerăm că neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege se referă la:
– Durata pedepsei aplicate, art. 91 alin. (1) lit. a) C. pen., corelată cu starea de recidivă, când pedeapsa este
mai mare de 3 ani pentru abandon de familie;
– Condiţii privind conduita condamnatului prevăzute la art. 91 alin. (1) lit. b) şi lit. c) C. pen.;
 – Condiţia prevăzută la art. 91 alin. (1) lit. d) este înlocuită de voinţa legiuitorului, instanţa nemaiavând
posibilitatea de a-şi forma propria apreciere cu privire la suficienţa suspendării executării pedepsei sub
supraveghere;
– Condiţia privind acordul infractorului de a presta o muncă neremunerată trebuie să fie îndeplinită, altfel
ne găsim în faţa muncii obligatorii sau forţate.
Prin Legea nr. 187/2012, art. 9 alin. (2), se arată că „infracţiunile comise în timpul minorităţii, pentru care
s-au aplicat pedepse în baza dispoziţiilor Codului penal din 1969, nu constituie impedimente pentru dispunerea
renunţării la aplicarea pedepsei, amânării aplicării pedepsei sau suspendării executării pedepsei sub
supraveghere pentru o infracţiune comisă ulterior condamnării definitive”.
În aceeaşi lege, la art. 16 alin. (1), se arată că „măsura suspendării sub supraveghere a executării pedepsei
aplicată în baza Codului penal din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal, până la
împlinirea termenului de încercare stabilit prin hotărârea de condamnare”, iar la art. 16 alin. (2) se arată că
„pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării
pedepsei conform art. 5 din Codul penal, instanţa va avea în vedere sfera obligaţiilor impuse condamnatului
şi efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate faţă de durata termenului de încercare sau
supraveghere”.
*1) A se vedea, în acest sens: I. Pascu, în Noul Cod penal – coordonator G. Antoniu, vol. II (art. 57–171), Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 263–264; G. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală,
Ed. Hamangiu, 2011, p. 876.
*2) G. Antoniu şi colectiv, Explicaţii preliminare..., op. cit., vol. II, p. 184. Există părerea că suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere se poate dispune şi în cazul în care amenda se adaugă la pedeapsa
închisorii, în condiţiile art. 39 alin. (1) lit. d) şi e) C. pen., referitor la pedeapsa principală în caz de concurs
de infracţiuni. Deoarece suspendarea sub supraveghere se aplică numai pentru pedepsele cu închisoarea, iar
amenda se adaugă la pedeapsa aplicată pentru concursul de infracţiuni, ar fi normal ca în acest caz să se poată
aplica suspendarea executării pedepsei, iar amenda să se execute.
*3) Tr. Dima, Drept penal, Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 592.
*4) Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 4 par. 3 lit. a), stabileşte
că în domeniul dreptului penal nu se consideră muncă forţată sau obligatorie „munca impusă în mod normal
unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de art. 5 din prezenta convenţie sau în timpul în care
se află în libertate condiţionată”. Constituţia României interzice munca forţată prin dispoziţiile art. 42 alin.
(2) lit. b).

ART. 92
Termenul de supraveghere

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Termenul de supraveghere este durata de timp stabilită de lege în care cel condamnat trebuie să
îndeplinească măsurile şi obligaţiile impuse prin hotărârea judecătorească, în care serviciul de
probaţiune şi alte organe abilitate observă, controlează şi verifică conduita celui condamnat pentru a
se putea constata dacă face dovada resocializării.
În cadrul acestui termen, i se acordă sprijin celui supravegheat pentru îndeplinirea acestor măsuri şi
obligaţii, se verifică îndeplinirea integrală a obligaţiilor civile, în aşa fel încât la expirarea acestuia,
pedeapsa să fie considerată executată.
În cazul în care se constată reaua-credinţă cu privire la îndeplinirea cerinţelor legale ori cel
supravegheat săvârşeşte o nouă infracţiune, prin hotărârea instanţei de judecată se revine, prin
revocare sau anularea măsurii, la executarea pedepsei cu privare de libertate.
Această perioadă de timp este un avertisment deosebit pentru infractor că, cel puţin pe perioada
corespunzătoare termenului final al condamnării la pedeapsa cu închisoare, măsurile şi obligaţiile trebuie
îndeplinite, la fel şi obligaţiile civile, pentru ca măsura pedepsei să fie considerată executată.
Termenul de supraveghere cuprinde perioada întreagă de suspendare a executării pedepsei cu
supraveghere. Observăm că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se dispune pentru pedeapsa
închisorii aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, de cel mult 3 ani, art. 91 alin. (1) lit. a) C. pen.,
deci această durată face parte din termenul de supraveghere. Mărimea duratei se raportează la pedeapsa
aplicată de instanţa de judecată, chiar dacă din aceasta se execută partea rămasă după deducerea unor durate
de arestare preventivă, timpul reţinerii ori alte durate considerate necesare a fi deduse din pedeapsa aplicată.
Cu toate acestea, instanţa de judecată poate stabili un termen de la 2 la 4 ani de supraveghere, dar nu mai
mic decât durata pedepsei aplicate. Este posibil ca termenul de supraveghere să depăşească durata
pedepsei aplicate până la o durată de maxim 4 ani, tocmai pentru ca măsurile şi obligaţiile să aibă o eficienţă
mai mare, mai ales că suspendarea executării s-a făcut chiar în condiţiile în care infractorul era posibil să fi
fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii de până la un an sau chiar pedepse mai mari, dar faptele nu
mai sunt prevăzute de legea penală, au fost amnistiate sau au fost săvârşite din culpă (art. 42 C. pen.).
Durata de timp care face parte din termenul de supraveghere, care depăşeşte durata pedepsei aplicate, are
o natură deosebită, de prelungire a efectelor pedepsei aplicate. În acest caz, exigenţa legii penale este de a
prelungi restrângerea unor drepturi şi libertăţi, în condiţiile controlului, dar şi a sprijinirii celui căruia i s-
a aplicat pedeapsa, care mai are de îndeplinit măsuri şi obligaţii.
Toate pedepsele aplicate, mai mici de 2 ani, este obligatoriu să aibă termen de supraveghere de minim 2
ani sau până la maxim 4 ani.
Pedepselor aplicate, de peste 2 ani, li se stabileşte termen de supraveghere echivalent cu durata pedepsei
şi maxim până la 4 ani.
Observăm că termenul de supraveghere este uneori egal sau mai mare decât pedeapsa aplicată, de 2 ani sau
mai mare, până la 4 ani.
În această situaţie, măsurile şi obligaţiile trebuie îndeplinite pe o durată mai mare decât pedeapsa aplicată, în
scopul resocializării celui căruia i s-a acordat suspendarea executării pedepsei, deoarece este nevoie de
intensitate, perseverenţă şi durată în aplicarea măsurilor de resocializare. În condiţiile în care el a mai fost
condamnat anterior la pedeapsa închisorii de până la un an sau este în perioada de după reabilitare, termenul
de supraveghere egal cu durata pedepsei poate fi insuficient pentru corijarea deplină a infractorului. Creşterea
exigenţei prin monitorizarea conduitei persoanei supravegheate, în condiţii strict stabilite de lege, duce la
crearea convingerii că efectele definitive ale suspendării executării pedepsei sub supraveghere sunt urmare a
îndreptării reale a conduitei condamnatului.
Calculul duratei termenului de supraveghere este necesar să se realizeze pe zile pline. Evidenţa executării
pedepsei în sistemul suspendării este necesară pentru situaţia în care intervine revocarea sau anularea
suspendării executării pedepsei, când se pot menţine măsurile stabilite de instanţa de judecată, art. 96 alin. (6)
şi art. 97 alin. (2) C. pen.
Termenul de supraveghere începe şi se calculează de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă.
Termenul de supraveghere, ca element al suspendării executării pedepsei sub supraveghere, „trebuie privit,
pe de o parte, ca o garanţie împotriva infractorilor care ar încerca să continue activitatea infracţională, iar, pe
de altă parte, ca o perioadă de verificare considerată de lege ca fiind în general suficientă pentru confirmarea
sau infirmarea încrederii acordate condamnatului”*1).

*1) I. Pascu, Termenul de încercare, în lucrarea Noul Cod penal, vol. II, (art. 57–171), coordonator G.
Antoniu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 275.

ART. 93
Măsurile de supraveghere şi obligaţiile

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

1. Conceptul măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor din cadrul suspendării executării pedepsei

sub supraveghere
Măsurile de supraveghere reprezintă totalitatea activităţilor obligatorii de executat de către
condamnat în condiţiile legii, iar obligaţiile sunt cele impuse individualizat prin hotărârea instanţei de
judecată, pe care le execută în totalitate pe parcursul termenului de supraveghere cuprins între 2 şi 4
ani, în perioada suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi prin a căror executare se realizează
resocializarea, urmând ca pedeapsa să se considere executată.
Natura acestor măsuri obligatorii şi obligaţii individualizate – una sau chiar în totalitate – reprezintă
activităţi de resocializare în sarcina persoanei supravegheate sub controlul instituţiilor statului, măsuri
de drept penal şi execuţional penal, ce fac parte din individualizarea pedepsei, infractorul fiind evaluat în
raport de faptă şi periculozitate, după criteriile stabilite la art. 74 C. pen.
Prevederile art. 93 C. pen. reglementează un domeniu cu multe modificări faţă de Codul penal anterior,
pentru suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, respectiv măsurile de supraveghere şi obligaţiile
condamnatului pentru perioada până la împlinirea termenului de 2–4 ani, ca urmare a pedepsei stabilite de
către instanţa de judecată, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni.
Aceste măsuri de supraveghere şi obligaţii sunt aplicate din aceeaşi raţiune juridică, ca şi măsurile şi
obligaţiile stabilite în cazul amânării aplicării pedepsei ori a liberării condiţionate, cu scopul instituirii
unui control şi a unui sprijin instituţional în vederea resocializării efective a condamnatului.

2. Măsurile de supraveghere
Măsurile de supraveghere stabilite de noul Cod penal, dispuse de către instanţă faţă de condamnat,
sunt în măsură să întărească autoritatea şi competenţa materială a serviciului de probaţiune.
În aceste condiţii, serviciul de probaţiune are competenţa să ceară prezentarea condamnatului în faţa sa,
consilierii de probaţiune să viziteze pe cel supravegheat, să verifice mijloacele de existenţă a celui
supravegheat la instituţiile sau agenţii economici unde sunt păstrate astfel de date, astfel încât să se poată face
în orice moment o evaluare obiectivă a conduitei celui faţă de care s-a luat măsura suspendării executării
pedepsei sub supraveghere.
Pe lângă aceste măsuri de supraveghere, ce conţin drepturi şi, în mod corelativ, obligaţii ale condamnatului,
acesta este obligat, conform legii, să comunice schimbarea locuinţei, a deplasărilor ce depăşesc 5 zile şi
schimbarea locului de muncă, să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor
sale de existenţă, astfel încât serviciul de probaţiune să constate buna-credinţă cu privire la acceptarea
măsurilor de supraveghere ori dacă se încearcă sustragerea de la împlinirea integrală a acestora, îngreunând
controlul sau încercând să scape de acesta.
Reglementarea activităţilor de organizare şi realizare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor prevăzute
pentru a fi îndeplinite de către persoanele cărora li s-a aplicat suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere se regăsesc în cadrul Legii nr. 252/2013, Capitolul IV, Secţiunile 1 şi 2. Astfel, la art. 48 se
arată scopul acestor măsuri de supraveghere şi a obligaţiilor:
„(1) Procesul de supraveghere cuprinde ansamblul activităţilor şi intervenţiilor derulate în mod direct de
către serviciul de probaţiune sau sub coordonarea acestuia, în scopul reabilitării sociale a persoanei
supravegheate, al reparării prejudiciului adus comunităţii prin săvârşirea faptei şi al creşterii gradului de
siguranţă în comunitate.
(2) Procesul de supraveghere prevăzut la alin. (1) se realizează prin exercitarea controlului asupra respectării
măsurilor şi executării obligaţiilor impuse în sarcina unei persoane supravegheate şi asistarea adaptată nevoilor
persoanei, riscului de săvârşire de infracţiuni şi particularităţilor cazului”.
La art. 49, arătând procesul de supraveghere a persoanelor majore, se stabileşte că „serviciul de probaţiune
coordonează procesul de supraveghere a respectării măsurilor de supraveghere şi executării obligaţiilor
stabilite de instanţă în sarcina persoanelor faţă de care s-a dispus:
a) amânarea aplicării pedepsei;
b) suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
c) liberarea condiţionată, dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este de 2 ani sau mai
mare”.

3. Obligaţiile impuse de către instanţa de judecată

Obligaţiile impuse de către instanţă în situaţia în care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere sunt de natură a individualiza şi personaliza activităţile în vederea resocializării, prin
faptul că ele vor fi concretizate de către instanţa de judecată, prin stabilirea în mod concret a obligaţiilor,
stabilite generic la art. 93 alin. (2) C. pen. prin dispoziţia instanţei, din lista de obligaţii:
a) Cursurile de pregătire şcolară sau de calificare profesională, art. 93 alin. (2) lit. a) C. pen., se vor stabili
pentru continuarea cursurilor începute şi care trebuie continuate, ori pentru ca cel liberat să poată să înceapă
o activitate legală pentru susţinerea financiară sau materială a vieţii sale. Serviciul de probaţiune este obligat
să ofere celor susţinuţi prin cursuri variante de şcolarizare sau calificare profesională ori programe de
reintegrare socială;
b) Frecventarea unuia sau a mai multora dintre programele de reintegrare derulate de către serviciul
de probaţiune sau cele în colaborare cu alte instituţii din comunitate (şcoli, universităţi, organizaţii de
voluntari, organizaţii antidrog sau dezalcoolizare, organizaţii religioase sau ştiinţifice, de pregătire a populaţiei
pentru diferite situaţii);
c) Să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală. Aceste măsuri se realizează
periodic în vederea stabilirii dacă s-a renunţat la consumul de alcool, droguri, substanţe halucinogene, dacă
cel condamnat urmează tratamentele necesare vindecării unor boli transmisibile (lues, TBC, hepatită virală,
SIDA) ori dacă îngrijirile speciale nu au rezultate şi trebuie propuse alte măsuri adecvate;
d) Să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei. Obligaţia de a nu părăsi teritoriului
României, fără acordul instanţei, presupune implicit că există posibilitatea acestei deplasări, faţă de
prevederea care poate fi pedeapsă complementară, art. 66 alin. (1) lit. j) C. pen., care este o „interzicere a
exercitării unui drept”.
Potrivit art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere condamnatul va presta o
muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile, în condiţiile
stabilite de instanţă, afară de cazul în care, datorită stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă.
Acordul cu privire la prestarea muncii în folosul comunităţii este obligatoriu, fiind una dintre condiţiile
pozitive pentru care condamnatului poate să i se aplice suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, şi
este prevăzut la art. 91 alin. (1) lit. c) C. pen., astfel că în art. 93 nu mai era nevoie de o astfel de prevedere.
Numărul zilnic de ore se stabileşte prin Legea de executare a pedepselor*1).
Stabilirea unor obligaţii, ca interzicerea prezenţei în anumite locuri, la manifestări sportive, culturale ori
adunări publice, interdicţia comunicării cu victima, cu membrii familiei, participanţii la infracţiune ori alte
persoane, conducerea de autovehicule, deţinerea sau folosirea oricărei categorii de arme pot fi impuse
condamnatului pe toată durata termenului de supraveghere, în aşa fel încât comunitatea să fie ferită de o
eventuală activitate ce l-ar predispune pe cel condamnat să săvârşească o infracţiune ori să lezeze comunitatea
printr-o conduită necorespunzătoare, dacă nu se aplică de către instanţă, conform art. 66 C. pen., ca pedepse
complementare. Aceste obligaţii impuse de către instanţa de judecată sunt în măsură să limiteze eventualele
conduite negative ale condamnatului, să îl pună în imposibilitatea de a alege o variantă, alta decât cea
prevăzută de lege, atunci când ar opta pentru un mod de conduită ce ar fi contrar măsurii de care beneficiază.
Cu privire la perioada tranzitorie de aplicare a noului Cod penal, în cazul infracţiunilor săvârşite înainte de
intrarea în vigoare a acestuia, urmează să se aplice vechea reglementare, privitoare la individualizarea pedepsei
– suspendarea executării pedepsei sub supraveghere din Codul penal anterior, fiind mai favorabilă decât în
noua reglementare*2).
Instanţa de judecată are la dispoziţie o paletă largă de obligaţii pe care le poate impune persoanei
supravegheate, multitudinea acestora fiind cuprinsă în alin. (4) al art. 93 C. pen. Instanţa va particulariza aceste
obligaţii, ţinând seama de posibilităţile concrete de muncă pe plan local, posibilităţi la dispoziţia serviciului
de probaţiune, aşa cum sunt ele arătate la alin. (3) al art. 93 C. pen. sau va particulariza obligaţiile în funcţie
de împrejurările cauzei.
Toate programele de şcolarizare sau formare profesională, programele de reintegrare, tratamentul medical,
părăsirea teritoriului ţării vor fi particularizate în funcţie de infracţiunea săvârşită, de persoana infractorului şi
periculozitatea conduitei sale, de necesităţile de îngrijire medicală şi prevenire a îmbolnăvirilor. Consultarea
cu serviciul de probaţiune, care trebuie să aibă lista activităţilor, posibilităţile instituţiilor, orarul de desfăşurare
al programelor de reintegrare, se face pentru ca instanţa să poată aprecia câte obligaţii trebuie să fie îndeplinite,
pe ce durată în cadrul termenului de supraveghere între 2 şi 4 ani, conţinutul concret al activităţilor şi al
interdicţiei de a părăsi România. În legătură cu obligaţiile civile instanţa va stabili concret care sunt acestea şi
va hotărî îndeplinirea lor integrală, cel mai târziu cu 3 luni înaintea expirării termenului de supraveghere.

*1) Legea nr. 253/2013, art. 57 – Punerea în executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor
stabilite de instanţă în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere: „(1) Munca neremunerată
în folosul comunităţii dispusă în cazul persoanei condamnate la o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere
a executării se execută într-un interval de cel mult un an de la data începerii prestării muncii, cu excepţia
situaţiilor în care persoana nu mai este aptă pentru prestarea unei sau unor activităţi dintre cele stabilite de
consilierul de probaţiune ori starea de incapacitate temporară de muncă a încetat, situaţii în care munca
neremunerată în folosul comunităţii poate fi prestată până la expirarea termenului de supraveghere. (2)
Dispoziţiile art. 24 alin. (2), respectiv art. 47–54 şi 56 se aplică în mod corespunzător”.
*2) M.A. Hotca, Noul Cod penal şi Codul penal anterior..., op. cit., p. 106.

ART. 94
 Supravegherea condamnatului

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Supravegherea condamnatului este activitatea obligatorie a serviciului de probaţiune şi a altor

organe abilitate, care cooperează şi sprijină pe cel condamnat pentru îndeplinirea măsurilor şi
obligaţiilor stabilite prin hotărârea instanţei de judecată, precum şi îndeplinirea obligaţiei de sesizare
a instanţei de judecată despre necesitatea modificării sau încetării unor obligaţii ori în vederea luării
măsurilor legale când condamnatul nu execută măsurile şi obligaţiile în condiţiile stabilite.
Textul art. 94 C. pen. dispune metodologia supravegherii persoanei faţă de care s-a luat măsura suspendării
executării pedepsei sub supraveghere, prevăzute în articolele precedente, în cadrul perioadei de la 2 la 4 ani,
stabilită pentru această activitate. Supravegherea nu este facultativă, ci o obligaţie legală, iar sesizarea instanţei
de judecată în vederea luării unor măsuri din competenţa acesteia este, de asemenea, obligatorie.
Faţă de art. 93 C. pen., unde sunt enumerate tipurile de măsuri şi obligaţii în sarcina infractorului, în art.
94 C. pen. se prevăd obligaţiile pe care instanţa le stabileşte în sarcina serviciului de probaţiune, în
legătură cu îndeplinirea măsurilor şi obligaţiilor de către infractor.
Regulile cu privire la respectarea măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor sunt stabilite prin lege,
concretizarea acestora se realizează de către instanţa de judecată, astfel că infractorul trebuie să le
îndeplinească, nu în modul în care el ar considera că este posibil, ci sub supravegherea serviciului de
probaţiune şi a altor organe abilitate.
Prevederile art. 94 C. pen. fac trimitere la atribuţiile organelor abilitate, impunându-le să sesizeze
organul de probaţiune cu orice încălcare din zona lor de responsabilitate, dând astfel serviciului de probaţiune
competenţa materială de a sesiza instanţa de judecată. Noul Cod de procedură penală, art. 583 alin. (2), prevede
că „dacă, până la expirarea termenului prevăzut la art. 93 alin. (5) din Codul penal, condamnatul nu a respectat
obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, serviciul de probaţiune competent sesizează instanţa
care a pronunţat în primă instanţă suspendarea, în vederea revocării acesteia. Sesizarea poate fi făcută şi de
procuror, de consilierul de probaţiune sau de partea interesată, până la expirarea termenului de supraveghere”.
Supravegherea se realizează pe o paletă deosebită de activităţi, diferite de la o persoană la alta, deoarece
instanţa are posibilitatea de a adapta în raport de conduita şi personalitatea infractorului, de necesităţile de
resocializare direcţionate proporţional cu deficienţele comportamentale ori prin încetarea unor măsuri,
alegerea altora, toate pentru creşterea şanselor îndreptării infractorului.
Sunt stabilite următoarele reguli*1) cu privire la activitatea serviciului de probaţiune:
1. Instanţa de judecată trebuie să comunice o copie după hotărârea de suspendare a executării
pedepsei sub supraveghere serviciului de probaţiune, unde vor fi înscrise măsurile şi obligaţiile impuse
condamnatului, pentru ca acesta să poată monitoriza în mod concret persoana, adresa infractorului, orice
schimbare a acesteia, locul de muncă şi orice schimbare a acestuia, informaţiile cu privire la mijloacele de
existenţă a celui supravegheat, art. 93 alin. (1) lit. c)–e) C. pen.;
2. Serviciul de probaţiune trebuie să supravegheze, dar şi să coopereze cu supravegheatul pentru înscrierea
şi urmarea cursurilor de şcolarizare, pregătire profesională, organizarea şi urmărirea modului în care se execută
programul de activitate şi muncă neremunerată în folosul comunităţii (60–120 zile), să propună instanţei de
judecată diminuarea sau renunţarea la această măsură, în condiţiile în care cel supravegheat este bolnav, inapt
de vârstă sau boală cronică. De asemenea, serviciul de probaţiune trebuie să urmărească veniturile celui
supravegheat şi să ia măsuri ca în cel mai scurt timp, dar nu mai mult de 3 luni până la expirarea termenului
de supraveghere, să îndeplinească integral obligaţiile civile, art. 93 alin. (2) lit. a)–b), precum şi alin. (3) şi
alin. (5) C. pen.;
3. Înscrierea la cursuri, la programele de pregătire profesională, la unitatea repartizată pentru efectuarea
muncii în folosul comunităţii, măsurile de control, tratament sau îngrijire medicală trebuie să se realizeze
imediat ce s-a stabilit termenul de supraveghere şi hotărârea a rămas definitivă, art. 93 alin. (2) lit. a)–b),
precum şi alin. (3) C. pen.;
4. De asemenea, trebuie să urmărească în mod constant, prin măsuri de control, activităţile celui
supravegheat, dacă urmează tratamentul la care este obligat sau dacă îşi îngrijeşte sănătatea în conformitate
cu prescripţiile medicale şi hotărârea instanţei. Această sarcină trebuie îndeplinită sub controlul serviciilor
de probaţiune şi de către organele abilitate. Prin organe abilitate înţelegem toate organele de stat care au ca
atribuţiuni controlul cetăţenesc, cum sunt procurorii, consilierii de probaţiune şi agenţii poliţiei de proximitate
din circumscripţia în care se află domiciliul, reşedinţa sau locuinţa persoanei condamnate.
 5. Serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa de judecată, art. 94 alin. (4) C. pen., dacă:
a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie încetarea executării
unora dintre acestea;
b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condiţiile stabilite,
obligaţiile ce îi revin;
c) persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu 3
luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

*1) Supravegherea condamnatului se face în aceleaşi condiţii ca cele prevăzute la art. 86 C. pen., prin
implicarea serviciului de probaţiune conform prevederilor Legii nr. 252/2013 şi a prevederilor privind
măsurile de supraveghere din Legea nr. 253/2013.

ART. 95
Modificarea sau încetarea obligaţiilor

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Prin textul art. 95 C. pen. se intervine, prin reglementări concrete, în direcţia îmbunătăţirii procesului de
reintegrare pe timpul derulării termenului de supraveghere de la 2 ani la 4 ani, când s-a dispus suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere.
Dacă cu privire la măsurile de supraveghere nu se poate modifica nicio prevedere, ele fiind aplicate
prin lege, textul art. 95 C. pen. face referiri numai cu privire la obligaţiile condamnatului, putând dispune
modificarea sau chiar încetarea unora dintre cele impuse prin hotărârea iniţială. Observăm în acest caz că o
hotărâre poate fi modificată prin altă hotărâre a instanţei de executare, care poate schimba obligaţiile iniţial
stabilite.
Când pe parcursul termenului de supraveghere a intervenit o situaţie sau chiar mai multe, prin care se
justifică impunerea unor noi obligaţii, sporirea, diminuarea sau încetarea unora, instanţa, la propunerea
serviciului de probaţiune, va dispune în cunoştinţă de cauză noi obligaţii, menţinerea sau încetarea altora,
schimbarea naturii sau întinderii altora, combinarea unor obligaţii, astfel încât să se asigure şanse sporite de
îndreptare pentru infractor.
În situaţiile în care obligaţiile nu mai sunt oportune, se va hotărî încetarea acestora. Observăm flexibilitatea
în adaptarea obligaţiilor pe timpul derulării îndeplinirii acestora, implicarea instanţei pe întreaga perioadă a
supravegherii, astfel încât sporesc sau se diminuează condiţiile de executare.
Modificarea sau încetarea obligaţiilor pentru persoana pentru care s-a dispus suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere se pot hotărî de către instanţa de judecată în interiorul termenului de supraveghere,
pe parcursul executării acestora. Modificările realizate de către instanţă trebuie să fie realizate în următoarele
situaţii:
Necesitatea sporirii sau diminuării obligaţiilor condamnatului cu privire la parcurgerea unor cursuri
şcolare, altele decât cele stabilite iniţial, o nouă calificare sau parcurgerea altor programe de reintegrare
socială, care s-au înfiinţat între timp şi s-au demarat în perioada de după rămânerea definitivă a hotărârii
instanţei cu privire la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere ori au încetat şi noile cursuri se
desfăşoară în alte condiţii de timp şi loc.
De asemenea, este posibil să fie necesară deplasarea în străinătate pentru un contract de muncă, pentru
susţinerea financiară a familiei sau plata obligaţiilor civile, deplasare ce se poate efectua doar cu aprobarea
instanţei de judecată, conform art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen.
Modificarea sau încetarea obligaţiilor dispuse de către instanţa de judecată se realizează în scopul unei mai
bune reintegrări sociale. Este situaţia în care programele de urmat nu ar mai fi necesare, nu ar produce efecte
de reintegrare sau resocializare mai bună, ori care ar necesita resurse financiare sau eforturi deosebite pentru
care infractorul nu ar fi pregătit ori pentru care ar trebui să consume resurse din mijloacele de trai.
Pentru supravegherea condamnatului, serviciul de probaţiune va face evaluarea iniţială în conformitate
cu art. 43 şi art. 44 din Legea nr. 252/2013, la solicitarea instanţei de judecată sau a judecătorului delegat
cu executarea. Această evaluare va fi necesară mai ales pentru stabilirea de măsuri în situaţia în care,
conform cu alin. (4) al art. 94 C. pen., au intervenit motive ce justifică modificarea obligaţiilor ori dacă
persoana supravegheată nu mai respectă măsurile şi nu execută obligaţiile ori nu îndeplineşte obligaţiile
civile stabilite prin hotărârea instanţei de judecată. Rezultatele evaluării vor fi înaintate printr-un
raport către instanţă pentru a se putea lua măsurile necesare, în vederea reducerii riscului de producere
a unei noi infracţiuni. Instituţiile abilitate vor pune la dispoziţia consilierului de probaţiune toate datele
necesare pentru evaluare în termen de 7 zile de la solicitare.

ART. 96
Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere presupune retragerea beneficiului

acestei măsuri de individualizare, prin hotărârea instanţei de judecată, urmare a nerespectării cu rea-
credinţă a măsurilor şi obligaţiilor ce trebuiau executate, neîndeplinirea integrală a obligaţiilor civile,
neexecutarea pedepsei amenzii, care a însoţit pedeapsa închisorii, ori ca urmare a săvârşirii de către cel
condamnat a unei noi infracţiuni, pentru care s-a pronunţat o condamnare, descoperită până la
împlinirea termenului de supraveghere sau chiar după expirarea acestui termen, astfel încât pedeapsa
urmează a fi executată în regim cu lipsire de libertate.
Din textul art. 96 C. pen. rezultă mai multe situaţii în care instanţa revocă suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere şi dispune executarea pedepsei:
1) Pe timpul termenului de supraveghere, serviciul de probaţiune constată că infractorul, cu rea-
credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse. În concret, cel
supravegheat nu se prezintă la serviciul de probaţiune, ignoră datele fixate, refuză vizitele consilierului sau nu
se află la domiciliu, schimbă locuinţa, reşedinţa sau adresa, părăseşte localitatea mai mult de 5 zile, nu se
ocupă de serviciu ori nu comunică în timp util informaţiile cu privire la mijloacele sale de existenţă, creându-
se suspiciunea că trăieşte din surse ilegale.
În legătură cu îndeplinirea obligaţiilor, abandonarea studiilor, a cursurilor profesionale, a programelor de
resocializare începute ori nesupunerea la control medical, tratament sau îngrijire medicală, care pot crea
situaţii periculoase pentru comunitate, pot fi motive pentru ca serviciul de probaţiune să propună revocarea
aplicării pedepsei.
Desigur, nu se pune problema ca pe timpul supravegherii să se încalce toate măsurile şi obligaţiile, ci este
suficient ca încălcarea să fie de natură a crea convingerea consilierului de probaţiune că cel supravegheat este
de rea-credinţă în demersurile sale, că nu este capabil să înţeleagă măsurile şi obligaţiile ce trebuie îndeplinite
şi că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu este un drept, ci o facilitate deosebită venită din
partea instanţei de judecată*1).
2) Pe timpul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în conformitate cu art. 93 alin. (5) C. pen.,
persoana supravegheată trebuie să îndeplinească obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel târziu cu 3
luni înainte de expirarea termenului de supraveghere. Dacă în acest timp cel supravegheat nu-şi onorează
obligaţiile civile, revocarea poate fi propusă până la expirarea termenului de supraveghere, art. 96 alin. (2).
Neîndeplinirea acestei condiţii reprezintă dovada concretă că cel supravegheat nu regretă infracţiunea comisă
şi consecinţele acesteia şi nu are dorinţa de reparare materială a daunelor produse victimei, părţii vătămate sau
statului.
Condiţia impusă, de a îndeplini integral obligaţiile civile stabilite de către instanţa de judecată, a fost
reglementată astfel tocmai pentru a sublinia importanţa achitării obligaţiilor, înainte de expirarea termenului
de supraveghere. Scopul achitării obligaţiilor civile este acela de a se dovedi concret că cel condamnat a înţeles
valorile morale şi materiale ale societăţii, că reparaţia pricinuită de comiterea infracţiunii nu a rămas în urma
activităţii de resocializare. Repararea integrală nu admite plata parţială a obligaţiilor civile, dând posibilitate
condamnatului „să uite”, odată pus în libertate, de aceste obligaţii datorate, creându-se un risc de amânare sau
neexecutare a obligaţiilor civile. Prevederea imperativă nu admite nicio tranzacţie pentru condamnat în
vederea achitării în viitor a obligaţiilor, ci executarea acestora ca o condiţie a suspendării executării pedepsei
sub supraveghere.
Totuşi, instanţa de judecată nu va revoca suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă cel
condamnat demonstrează că nu a avut nicio posibilitate să îndeplinească integral obligaţiile civile. El va
dovedi că nu are în proprietate bunuri care pot fi valorificate pentru îndeplinirea obligaţiilor civile, nu are
sume de bani ori titluri de valoare, că nu a reuşit prin munca sa să obţină sumele necesare achitării obligaţiilor,
deşi a încercat să achite chiar şi parţial aceste obligaţii, fiind de bună-credinţă. Instanţa poate să ţină seama de
aceste eforturi pentru a demonstra că nu a avut nicio posibilitate de îndeplinire a obligaţiilor civile sau să
considere că acestea nu reprezintă valori atât de importante încât să ducă la revocarea amânării aplicării
pedepsei. Este posibilă situaţia în care partea vătămată să renunţe la cheltuielile solicitate, astfel încât
obligaţiile civile să nu mai existe până la expirarea termenului de supraveghere.
3) Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere se va pronunţa de către instanţa de judecată,
în situaţia în care pedeapsa amenzii, care a însoţit pedeapsa închisorii (în cazul infracţiunii prin care s-a
urmărit obţinerea unui folos patrimonial), nu a fost executată în condiţiile legii şi s-a dispus de către
instanţă să fie înlocuită cu pedeapsa închisorii:
– amenda neexecutată se înlocuieşte cu zile de închisoare corespunzătoare, pentru fiecare zi-amendă se
aplică câte o zi de închisoare;
– zilele-amendă neexecutate prin muncă în folosul comunităţii se transformă într-un număr corespunzător
de zile de închisoare;
– condamnatul nu şi-a dat consimţământul la înlocuirea pedepsei cu amendă, în muncă în folosul
comunităţii, când se face înlocuirea acesteia cu zile de închisoare.
După revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, instanţa va dispune executarea pedepsei,
la care adaugă pedeapsa închisorii, care a înlocuit amenda.
4) Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere va fi pronunţată de instanţă în cazul
în care persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune. În acest caz, condiţiile revocării sunt
următoarele:
– infracţiunea a fost descoperită până la îndeplinirea termenului de supraveghere;
– pentru noua infracţiune s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui
termen. Cu atât mai mult instanţa va pronunţa revocarea şi în cazul în care pentru noua infracţiune s-a
pronunţat o condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
5) Pedeapsa aplicată, ca urmare a revocării, se stabileşte şi se execută conform dispoziţiilor referitoare la
recidivă sau la pluralitatea intermediară.
6) În cazurile arătate revocarea este imperativă, în conformitate cu prevederile legii. Instanţa de
judecată va dispune obligatoriu revocarea suspendării executării pedepsei, după care va dispune şi
executarea pedepsei rezultate.
Există o excepţie în cazul săvârşirii infracţiunii ulterioare din culpă, când instanţa are posibilitatea să
aprecieze şi să opteze pentru menţinerea sau revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Instanţa este obligată să revoce suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar atunci când
infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, dacă există şi condiţiile relei-credinţe cu privire la respectarea
măsurilor şi obligaţiilor, aplicându-se prevederile art. 96 alin. (5) C. pen. cu privire la pluralitatea intermediară,
respectiv art. 44 alin. (2) C. pen., astfel că pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc
potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni.
Activitatea de sesizare în vederea revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere,
conform Legii nr. 253/2013, art. 56 şi art. 57, se realizează de consilierul de probaţiune care verifică motivele
care au determinat această nerespectare. Dacă apreciază că nerespectarea s-a făcut cu rea-credinţă, sesizează
instanţa, în vederea revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Sesizarea poate fi făcută de
procuror, în cazul comiterii unei noi infracţiuni, de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea
persoanei vătămate sau a altei persoane interesate, după ce a consultat raportul de evaluare întocmit de
consilierul de probaţiune manager de caz.
Termenul de sesizare a instanţei este de 3 zile de la data sesizării de către consilierul de probaţiune sau
poliţiei de proximitate a judecătorului delegat cu executarea hotărârilor.

*1) Legea nr. 252/2013 art. 67: „(1) În situaţia în care, pe durata termenului de supraveghere, consilierul de
probaţiune manager de caz constată că persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu
execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin, verifică motivele care au determinat această nerespectare
şi, dacă apreciază că nerespectarea s-a făcut cu rea-credinţă, întocmeşte un raport de evaluare conform art.
44 şi sesizează instanţa în vederea revocării sancţiunii. (2) În situaţia neîndeplinirii integrale a obligaţiilor
civile de către persoana supravegheată cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere,
consilierul de probaţiune manager de caz întocmeşte un raport de evaluare conform art. 44, în care
consemnează motivele neîndeplinirii, şi sesizează instanţa. (3) Pentru încălcări minore care nu aduc atingere
scopului pentru care au fost dispuse măsurile de supraveghere sau obligaţiile persoanei supravegheate,
consilierul de probaţiune manager de caz poate emite avertismente. Condiţiile de emitere şi modalităţile de
aplicare a avertismentelor se stabilesc prin Regulamentul de aplicare al prezentei legi”.
 ART. 97
Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere reprezintă hotărârea instanţei de judecată,
care nu a cunoscut că infractorul mai săvârşise o infracţiune până la data rămânerii definitive a
hotărârii prin care s-a dispus suspendarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după
expirarea termenului de supraveghere, astfel că urmează anularea măsurii de individualizare şi
stabilirea unei noi pedepse, procedând potrivit dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni,
recidivă sau pluralitate intermediară.
Anularea suspendării pedepsei sub supraveghere este practic o măsură de remediere ce constă din
desfiinţarea dispoziţiei de suspendare a executării pedepsei din cauze anterioare, care, dacă ar fi fost
cunoscute de către instanţa de judecată, înlăturau pe condamnat de la vocaţia de a beneficia de neexecutarea
pedepsei în regim de deţinere.
Instanţa nu a cunoscut în momentul aplicării suspendării executării pedepsei, din cauze ce nu îi sunt
imputabile, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege în ceea ce priveşte antecedentele penale ale
condamnatului*1). În aceste condiţii, va anula şi termenul de supraveghere, măsurile şi obligaţiile, iar
pedeapsa se va calcula în conformitate cu prevederile legale privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau
pluralitate intermediară. Dacă şi în aceste condiţii se va aplica art. 91 C. pen. (o nouă suspendare a executării
pedepsei sub supraveghere), se va stabili un nou termen de supraveghere, măsurile prevăzute în art. 93 C. pen.
se vor relua, iar obligaţiile pentru condamnat vor fi adaptate la noua situaţie.
Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere se impune în următoarele condiţii:
1) descoperirea unei infracţiuni săvârşite de către persoana supravegheată comisă până la rămânerea
definitivă a hotărârii a suspendare;
2) pedeapsa stabilită pentru infracţiunea comisă anterior este închisoarea, nu amenda;
3) pedeapsa s-a aplicat chiar după expirarea termenului de supraveghere.
Chiar dacă cel supravegheat a terminat perioada de supraveghere, îndeplinind măsurile sau obligaţiile,
dar a ascuns situaţia privitoare la comiterea unei infracţiuni înainte de hotărârea de suspendare a executării
pedepsei sub supraveghere, chiar până la rămânerea definitivă a hotărârii, iar infracţiunea este descoperită
şi condamnată cu închisoare, prevederile legii atestă că cel supravegheat nu prezintă încredere, că nu
întruneşte condiţiile prevăzute pentru resocializare. În această situaţie trebuie să se includă în calculul
pedepsei şi pedeapsa pentru infracţiunea descoperită ulterior. Instanţa este obligată să anuleze suspendarea şi
să aplice o nouă pedeapsă, după care urmează executarea acesteia în condiţiile lipsirii de libertate;
4) după anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere se aplică dispoziţiile privitoare la
concursul de infracţiuni, recidivă ori pluralitate intermediară.
În situaţia concursului de infracţiuni, cu îndeplinirea condiţiilor privind suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere, art. 91 C. pen., instanţa poate dispune această măsură de individualizare, stabilind ca
termenul de supraveghere să înceapă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat
anterior suspendarea pedepsei sub supraveghere. Această nouă suspendare a executării poate să fie
stabilită cu noi obligaţii modificate, ca urmare a necesităţii sporirii acestora în condiţiile descoperirii noii
infracţiuni, ori să se renunţe la obligaţiile ce deja nu se mai justifică pentru resocializarea condamnatului.
Sesizarea instanţei cu privire la anularea suspendării executării pedepsei se poate face din oficiu sau la
sesizarea procurorului, conform art. 583 alin. (1) C. pr. pen. Instanţa competentă este instanţa care a judecat
în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

*1) CSJ, s. pen., Dec. nr. 1812 din 30 iulie 1997, în Codul penal şi legile speciale – doctrină, jurisprudenţă,
decizii ale Curţii Constituţionale, hotărâri CEDO, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2007, p. 151.

ART. 98
Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

 Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere reprezintă suma facilităţilor puse la dispoziţia
condamnatului care continuă, în cadrul termenului de supraveghere, executarea pedepsei într-o
modalitate lipsită de privare de libertate, primeşte controlul şi asistenţa necesare din partea serviciului
de probaţiune şi a organelor specializate pentru a îndeplini măsurile şi obligaţiile impuse de către
instanţă, în aşa fel încât la termenul final al pedepsei să fie resocializat, iar pedeapsa să fie considerată
executată.
Faţă de situaţia infractorului căruia nu i se aplică pedeapsa şi se poate manifesta ca un om liber în limitele
stabilite de instanţa de judecată, condamnatul a cărui pedeapsă a fost suspendată are cazier, beneficiul direct
al măsurii de individualizare fiind acela că nu execută pedeapsa privativă cu lipsire de libertate în termenul de
supraveghere, iar sub condiţia unui comportament conform cu cerinţele impuse prin hotărârea instanţei de
judecată, pedeapsa se consideră executată.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere produce efecte imediate, unele provizorii şi altele
definitive, în legătură cu pedeapsa aplicată şi cu persoana condamnatului.
Efectele provizorii încep din momentul aplicării suspendării executării pedepsei rămase definitive, astfel
încât aceste efecte durează pe întreaga perioadă a termenului de supraveghere, când pedeapsa cu privare de
libertate nu se va mai executa, astfel:
1. Primul efect este acela al demarării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de către
instanţa de judecată;
2. Suspendarea executării pedepsei obligă pe cel condamnat să execute o muncă neremunerată în folosul
comunităţii de la 60 la 120 de zile, sub controlul serviciului de probaţiune;
3. În cadrul termenului de supraveghere urmează a se îndeplini integral obligaţiile civile. Repararea
prejudiciului cauzat prin infracţiune este o expresie a voinţei condamnatului, de a se reintegra în societate;
4. În cadrul termenului de supraveghere, pedeapsa accesorie se va executa conform art. 65 alin. (3) C.
pen., „din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă
de libertate a fost executată sau considerată ca executată” (s.n. – I.C.);
5. În situaţia în care, conform art. 67 alin. (2) C. pen., aplicarea pedepsei complementare a interzicerii
exercitării unor drepturi este obligatorie, când legea prevede această pedeapsă pentru infracţiunea săvârşită,
instanţa dispune executarea acestei pedepse, deoarece nu este înlăturată obligaţia instanţei de a aplica
pedeapsa complementară odată cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Mai întâi instanţa
aplică pedeapsa principală şi complementară, dacă este obligatorie în speţă ori dacă apreciază că aceasta este
necesară, după care va aplica suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
6. O situaţie specială a efectelor provizorii o reprezintă posibilitatea menţinerii suspendării executării
pedepsei sub supraveghere în cazul în care, pe parcursul termenului de supraveghere, cel condamnat a săvârşit
o nouă infracţiune din culpă. În această situaţie, instanţa poate să menţină suspendarea executării
pedepsei, ţinând seama de prevederile art. 91 C. pen. Acest efect provizoriu va începe din momentul primei
suspendări a executării pedepsei, dar pedeapsa va fi recalculată potrivit dispoziţiilor referitoare la recidivă sau
la pluralitate intermediară. În acest caz, dacă pedeapsa este mai mare şi termenul de supraveghere va fi aliniat
la durata noii pedepse, între limitele de la 2 la 4 ani. Efectele provizorii nu mai sunt prezente în situaţia în care
durata suspendării s-a terminat prin epuizarea termenului de supraveghere şi îndeplinirea condiţiilor stabilite
în art. 98 alin. (1) C. pen.
Efectele definitive ale suspendării executării pedepsei sub supraveghere se produc în condiţiile art. 98 C.
pen., astfel:
1. Efectul definitiv şi firesc al acestei măsuri alternative este considerarea ca executată a pedepsei
închisorii, soluţionându-se problemele răspunderii penale ale condamnatului. Acest efect se produce în
condiţiile în care cel supravegheat nu a săvârşit o nouă infracţiune, nu s-a revocat suspendarea executării, nu
s-a anulat suspendarea executării conform prevederilor legale. Având în vedere că termenul de supraveghere
poate fi de la 2 la 4 ani, de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere a rămas definitivă, dar nu mai mică decât durata pedepsei aplicate, efectele definitive se produc
la epuizarea termenului de supraveghere, care poate fi egal cu pedeapsa, sau chiar mai mare, conform art. 92
C. pen.;
2. Măsurile de siguranţă şi obligaţiile civile stabilite de către instanţa de judecată vor produce efectele
lor, avându-se în vedere raţiunea diferită a aplicării acestora faţă de raţiunea suspendării executării pedepsei
sub supraveghere.
Diferit de prevederile Codului penal anterior, art. 86^6, care considera pe cel condamnat reabilitat de
drept, în noua reglementare suspendarea executării pedepsei nu desfiinţează condamnarea, care va fi
susceptibilă de reabilitare de drept, conform art. 165 C. pen., după parcurgerea termenului de supraveghere
„dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit o altă infracţiune”. Reabilitarea judecătorească urmează
a se face conform art. 166 C. pen.

ART. 99
Condiţiile liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

1. Raţiunea şi justificarea liberării condiţionate

Noul Cod penal a modificat substanţial instituţia liberării condiţionate, printr-o concepţie nouă*1), atât
sub aspectul condiţiilor de acordare, cât mai ales cu privire la procesul de reintegrare socială a
condamnaţilor, prin implicarea directă a instituţiilor statului, prin serviciile de probaţiune în acordarea
sprijinului calificat pentru fiecare situaţie concretă. Dacă instituţia liberării condiţionate, în legislaţia
anterioară, nu obliga pe condamnat ca în perioada de la liberarea condiţionată până la terminarea pedepsei să
realizeze paşi spre reintegrarea concretă, ci doar să nu săvârşească noi infracţiuni, noul Cod penal are o viziune
novatoare, continuând activităţile de reeducare prin îndeplinirea de către cel liberat a unor măsuri şi obligaţii
sub controlul serviciilor de probaţiune, în aşa fel încât, până la termenul stabilit pentru expirarea pedepsei, să
se realizeze reintegrarea efectivă în societate.
Liberarea condiţionată este o modalitate de individualizare a executării detenţiunii pe viaţă şi a pedepsei
închisorii, fără lipsire de libertate, acordată prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată, urmare a
îndeplinirii condiţiilor impuse conduitei condamnatului pe timpul executării fracţiei obligatorii din
pedeapsă, precum şi sub rezerva îndeplinirii integrale, sub controlul serviciului de probaţiune, pe
durata termenului de supraveghere a măsurilor şi obligaţiilor.
Dacă cel condamnat nu mai comite o nouă infracţiune, nu s-a dispus revocarea şi nu s-a descoperit o
cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată.
Scopul aplicării şi executării pedepselor nu mai poate fi acelaşi în secolul al XXI-lea, când cetăţenii
condamnaţi au drepturi ce le conferă posibilitatea de a acţiona şi în detenţie, desigur sub rezerva limitării
libertăţii de mişcare, în aceleaşi condiţii ca în libertate. Scopul pedepselor se schimbă radical, iar liberarea
înainte de epuizarea termenului pedepsei este considerată un beneficiu moral, de comunicare şi de
resocializare.
Liberarea condiţionată, ca mod de individualizare a pedepsei în noul Cod penal, are cele mai restrictive
condiţii pentru executarea pedepsei fără lipsire de libertate, faţă de celelalte măsuri neprivative de libertate,
deoarece cuprinde o gamă de etape obligatorii cum sunt:
– aplicarea pedepsei privative de libertate prin condamnare definitivă;
– trecerea la executarea efectivă a pedepsei în locul de deţinere;
– stabilirea unei fracţii obligatorii de executat în cadrul unor regimuri diferenţiate şi progresive până la
regimul deschis şi semideschis;
– urmărirea unei bune conduite pe toată durata executării pedepsei;
– acordarea liberării condiţionate şi stabilirea unui termen de supraveghere;
– îndeplinirea măsurilor legale şi obligaţiilor impuse prin hotărârea instanţei de judecată până la epuizarea
termenului condamnării.
În cazul în care condamnatul, pe timpul liberării condiţionate, nu a săvârşit o nouă infracţiune şi a îndeplinit
integral măsurile şi obligaţiile, pedeapsa se consideră executată.
Prin liberarea condiţionată, legea penală constată că pedeapsa poate fi individualizată, stabilind criterii
(art. 74 C. pen.) cu privire la gravitatea infracţiunii şi periculozitatea infractorului, la fel ca şi îndeplinirea
condiţiilor cu privire la modul concret de manifestare a condamnatului pe timpul executării pedepsei, prin
lipsire de libertate (art. 99–100 C. pen.).
În aceste condiţii, noua instituţie a liberării condiţionate este o parte de pedeapsă executată în continuarea
lipsirii de libertate, cu multiple condiţii, pe care condamnatul trebuie să şi le asume, sub sancţiunea revocării
acesteia.
Scopul liberării condiţionate este dat de modalitatea de a o obţine, precum şi de felul cum este parcursă
până la terminarea pedepsei. Îndeplinirea de către condamnat a numeroase condiţii pe timpul deţinerii,
precum şi parcurgerea tuturor condiţiilor, de trecere dintr-un regim de maximă siguranţă sau închis în regim
semideschis sau deschis, creează condamnatului, din prima zi de detenţie, un program progresiv de asumare
a responsabilităţilor, ce îl determină să conştientizeze că numai acumularea de rezultate pozitive poate duce
la convingerea instanţei de judecată că astfel de condiţii pot fi îndeplinite şi fără lipsire de libertate.
Continuitatea îndeplinirii unor condiţii, încă de la începutul executării pedepsei până la termenul final de
executare a pedepsei, situează liberarea condiţionată în etapa de asumare a responsabilităţilor cetăţenilor
liberi, dar sub controlul serviciilor de probaţiune pentru garantarea eficienţei pedepsei. Această continuitate
diferenţiază liberarea condiţionată de pedeapsa accesorie şi cea complementară, deoarece condiţiile liberării
îl pun pe condamnat în poziţie mult mai activă, de a îndeplini cerinţele impuse, faţă de pedeapsa accesorie sau
complementară constituite din restricţii şi interdicţii, care îl pun pe condamnat în postura de a nu face anumite
lucruri, de a se abţine cu privire la exercitarea unor activităţi.
Liberarea condiţionată nu dă garanţia că cel liberat nu va mai săvârşi o nouă infracţiune, dar statuează
suficiente măsuri pentru ca, pe timpul executării pedepsei în acest mod, cel condamnat să fie controlat eficient,
să fie atenţionat permanent cu privire la conduita sa, sub sancţiunea revenirii la un mod de executare cu lipsire
de libertate, în cazul în care nu respectă măsurile de supraveghere.

2. Condiţiile liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă

Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă este o modalitate de individualizare a executării
pedepsei fără lipsire de libertate, acordată prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată, care are
convingerea că cel condamnat s-a îndreptat, urmare a îndeplinirii tuturor condiţiilor impuse conduitei
sale pe timpul executării fracţiei efective de 20 de ani din pedeapsă, precum şi sub rezerva îndeplinirii
integrale sub controlul serviciului de probaţiune în termenul de supraveghere a măsurilor şi
obligaţiilor.
Dacă cel liberat condiţionat nu mai comite o nouă infracţiune, pedeapsa se consideră executată.
Condiţiile cumulative pentru ca liberarea condiţionată să se poată dispune sunt prevăzute în art. 99
C. pen., fiind următoarele:
a) Cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune. Această prevedere nu lasă beneficiul
scăderii zilelor considerate executate ca urmare a muncii din timpul executării pedepsei. Acestea pot fi luate
în calcul pentru situaţia în care detenţiunea pe viaţă a fost înlocuită cu pedeapsa închisorii de 30 de ani, situaţie
în care din durata pedepsei vor fi deduse perioadele efectiv executate şi cele câştigate ca urmare a zilelor
muncite ori ca urmare a participării la programele de instruire.
În raport de vârsta la care cel condamnat începe executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă, acesta poate să
aprecieze când se împlinesc cei 20 de ani de executare efectivă, dacă există situaţia de împlinire a vârstei de
65 de ani în această perioadă, când pedeapsa poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii de 30 de ani. În această
situaţie, nu se mai pune problema executării efective a pedepsei, ci aplicării condiţiilor liberării condiţionate
din pedeapsa închisorii.
b) Cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei. Conduita bună se referă
la perioada până la luarea hotărârii de liberare condiţionată, precum şi pe perioada de supraveghere ulterioară.
Pentru cei 20 de ani de executare efectivă a pedepsei, conduita bună trebuie să se caracterizeze prin:
– respectarea regulilor impuse de regimul de maximă siguranţă sau a regimului închis în sensul executării
obligaţiilor impuse, a restricţiilor şi a interdicţiilor ce compun aceste regimuri;
– conformarea la viaţa de penitenciar, fără abateri disciplinare, care să determine aplicarea unor sancţiuni
prevăzute în Legea de executare a pedepselor;
– evidenţierea constantă şi stăruinţa în activităţile de regim, activităţile socio-culturale, de instruire sau
pregătire, în activităţile lucrative la care este folosit, îndeplinirea sarcinilor din programele de muncă, pentru
care să primească recompensele stabilite de lege;
– păstrarea cu grijă a bunurilor încredinţate spre folosinţă, menţinerea curăţeniei colective şi a igienei
personale;
– respectarea regulilor de convieţuire civilizată, a modului de acordare a respectului pentru personalul
penitenciarului şi a persoanelor cu care vine în contact, utilizarea unui limbaj cuviincios faţă de ceilalţi
condamnaţi;
– participarea voluntară la activităţile de deservire interioară a penitenciarului, la unele activităţi ocazionate
de producerea de incidente ce se produc, cum ar fi înzăpeziri, inundaţii, incendii, cutremure, donaţii de sânge
ori alte asemenea, prin care să dovedească intenţiile sale de schimbare într-un cetăţean responsabil;
– refuzul de a participa la orice iniţiere de abateri colective, cum sunt proteste, răzvrătiri, producerea de
pagube sau distrugeri de obiecte, larmă sau deranjarea programului zilnic al locului de deţinere;
 – informarea personalului cu aspecte ce ţin de viaţa de penitenciar, neajunsuri ce pot produce evenimente
negative, precum şi intervenţia pentru acordarea primului-ajutor celor care sunt ameninţaţi, agresaţi ori care
se autoagresează, până la intervenţia personalului;
– să se manifeste în toate împrejurările că a înţeles consecinţele faptei sale, că regretă conduita infracţională
anterioară şi încearcă să dovedească că s-a îndreptat, în sensul că nu va mai săvârşi în viitor o altă infracţiune.
Conduita bună pe toată durata executării pedepsei se poate constata şi prin aceea că persoana condamnată
la detenţiune pe viaţă a fost trecută, după 6 ani şi 6 luni*2) de executare efectivă, de la regimul de maximă
siguranţă la regimul închis, regim imediat inferior ca grad de severitate, care se poate dispune dacă persoana
condamnată a avut o bună conduită şi a făcut eforturi serioase pentru reintegrare socială, în special în cadrul
activităţilor educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, al instruirii şcolare
şi al formării profesionale, precum şi în cadrul muncii prestate.
Perioada de 20 de ani de executare efectivă a pedepsei reprezintă un timp îndelungat de reflexie şi meditaţie
pentru condamnat, iar conduita bună într-o lume de infractori este deosebit de dificilă, mai ales că infractorul
a avut o lungă perioadă de conduită negativă anterioară condamnării şi îi este cu atât mai greu să se schimbe
radical. De aceea, o prelungire în mai multe etape a discutării în comisia de liberare condiţionată va duce la
îndeplinirea dezideratului legal de executare a 20 de ani efectivi de conduită bună.
Deoarece în prima parte a pedepsei, în primii doi, trei ani, condamnatul nu poate să renunţe în mod radical
la conduita sa de infractor, discutarea liberării condiţionate, ulterior celor 20 de ani de executare efectivă nu
sunt o excepţie, ci un mod de asigurare că mesajul transmis prin pedeapsă a fost receptat, iar legea va fi
respectată în viitor oricât de greu va fi pentru cel ce trebuie să opteze pentru litera şi spiritul legii. Perioadele
de amânare de la liberarea condiţionată sunt noi etape de încercare a conduitei bune, chiar în condiţiile în care
nu se împlinesc aşteptările şi speranţele condamnatului. Anii premergători discutării situaţiei sale, chiar dacă
sunt caracterizaţi printr-o comportare exemplară în penitenciar, vor fi analizaţi împreună cu întreaga perioadă
de detenţie.
c) Cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară
de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească. Această condiţie este o nouă
prevedere a Codului penal şi reprezintă dovada concretă a regretului condamnatului faţă de infracţiunea
comisă, faţă de consecinţele acesteia şi a dorinţei de reparare materială a daunelor produse victimei sau părţii
vătămate. Condiţia impusă, de a îndeplini integral obligaţiile civile stabilite de către instanţa de judecată, a
fost reglementată astfel tocmai pentru a sublinia importanţa achitării obligaţiilor de plată, înainte de liberarea
condiţionată şi chiar în timp util, pentru a nu se conferi fracţiei de 20 de ani executaţi efectiv un rol mai mare
decât achitarea cheltuielilor la care condamnatul este obligat. Scopul achitării obligaţiilor civile este acela de
a se dovedi concret că cel condamnat a înţeles valorile morale şi materiale ale societăţii, că reparaţia pricinuită
de comiterea infracţiunii nu a rămas în urma activităţii de resocializare. Repararea integrală nu admite plata
parţială a obligaţiilor civile, dând posibilitate condamnatului „să uite”, odată pus în libertate, de aceste
obligaţii datorate, creându-se un risc de amânare sau neexecutare a obligaţiilor civile. Prevederea imperativă
nu admite nicio tranzacţie pentru condamnat în vederea achitării în viitor a obligaţiilor, ci executarea acestora
ca o condiţie a liberării condiţionate.
Totuşi, instanţa de judecată poate acorda beneficiul liberării condiţionate şi fără îndeplinirea acestei condiţii,
dacă cel condamnat demonstrează că nu a avut nicio posibilitate să îndeplinească integral obligaţiile civile. El
va dovedi că nu are în proprietate bunuri care pot fi valorificate pentru îndeplinirea obligaţiilor civile, nu are
sume de bani ori titluri de valoare, că nu a reuşit prin munca sa să obţină sumele necesare achitării obligaţiilor,
deşi a încercat să achite chiar şi parţial aceste obligaţii, fiind de bună-credinţă. Instanţa poate să ţină seama de
aceste eforturi refuzând liberarea condiţionată sau să considere că această obligaţie nu este atât de importantă
încât să ducă la amânarea sau neacordarea liberării condiţionate. Este posibil ca partea vătămată să renunţe la
cheltuielile solicitate, astfel încât obligaţiile civile să nu mai existe până la discutarea cererii de liberare
condiţionată;
d) Instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.
Pentru ca instanţa să poată să-şi întemeieze convingerea cu privire la posibilităţile de reintegrare a
condamnatului la detenţiune pe viaţă în societate, trebuie să aprecieze situaţia concretă a acestuia din cel puţin
două puncte de vedere.
Un prim aspect este acela al analizei celor 20 de ani de executare a pedepsei detenţiunii pe viaţă, prin
observarea opiniei Comisiei de propunere a liberării condiţionate, care întocmeşte un proces-verbal de
discutare a conduitei şi condiţiilor îndeplinite de către persoana condamnată, pentru propunerea de liberare
sau de amânare a discutării liberării condiţionate.
 Un al doilea aspect analizat de către instanţa de judecată este posibilitatea condamnatului de a respecta
măsurile şi obligaţiile în termenul de supraveghere, în perioada îndelungată a următorilor 10 ani, după
punerea în libertate, conform art. 101 C. pen. Conduita bună pe întreaga perioadă a executării pedepsei este
asigurată prin stăruinţa pe timpul celor 20 de ani să se conformeze regulilor penitenciare şi să îndeplinească
condiţiile legale. Nu sunt de neglijat nici condiţiile materiale şi financiare ale celui liberat condiţionat, care
trebuie avute în vedere, mai ales dacă ele lipsesc după o perioadă îndelungată de executare a pedepsei.
Dacă prin liberarea condiţionată prevăzută în Codul penal anterior condamnatului nu-i reveneau obligaţii
după punerea efectivă în libertate, decât să nu comită o altă infracţiune, nefiind o reglementare privitoare la
supravegherea actiactivităţii sale, în actualul Cod penal există astfel de obligaţii pe care instanţa trebuie să le
ia în considerare, pentru că în situaţia în care condiţiile nu sunt îndeplinite, serviciul de probaţiune trebuie să
propună modificarea, încetarea, revocarea sau anularea liberării condiţionate. Această situaţie se va prezenta
în lucrarea de faţă, la analiza art. 102–106 C. pen.
În legătură cu analizarea conţinutului pedepsei detenţiunii pe viaţă în vederea propunerii liberării
condiţionate, în penitenciar este organizată o Comisie pentru individualizarea regimului de executare a
pedepselor privative de libertate, art. 97 din Legea nr. 254/2013. Comisia pentru liberare condiţionată este
alcătuită din judecătorul de supraveghere a privării de libertate, care este şi preşedintele comisiei, directorul
penitenciarului, directorul adjunct pentru siguranţa deţinerii şi regim penitenciar, directorul adjunct pentru
educaţie şi asistenţă psihosocială şi un consilier de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune competent
potrivit legii în circumscripţia căruia se află penitenciarul. Secretariatul comisiei se asigură de către şeful
serviciului evidenţă din penitenciarul respectiv.
În cadrul activităţii săptămânale, comisia formulează propuneri de liberare condiţionată a condamnatului,
ţinând seama de:
a) fracţiunea din pedeapsă efectiv executată şi de partea din durata pedepsei, care este considerată ca
executată;
b) regimul de executare a pedepsei privative de libertate;
c) îndeplinirea obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, în afară de cazul când dovedeşte
că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
d) conduita condamnatului şi eforturile sale pentru reintegrare socială, în special în cadrul muncii prestate,
al activităţilor educative, moral-religioase, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială,
al instruirii şcolare şi al formării profesionale, precum şi responsabilităţile încredinţate, recompensele acordate
şi sancţiunile disciplinare aplicate;
e) antecedentele sale penale.
Procesul-verbal întocmit de comisia de liberare se înaintează judecătoriei din raza teritorială a locului de
deţinere, împreună cu documentele care atestă menţiunile cuprinse în acesta. În situaţia în care comisia
respinge propunerea de liberare condiţionată, comunică aceasta condamnatului, sub semnătură, că poate să se
adreseze direct instanţei cu cerere de liberare condiţionată. Termenul de amânare a rediscutării propunerii de
liberare condiţionată este de cel mult un an.
Consilierul de probaţiune anexează procesului-verbal, privind propunerea de liberare condiţionată,
recomandările cu privire la măsurile de supraveghere şi obligaţiile prevăzute de art. 101 C. pen., ce urmează
a fi aplicate prin hotărârea instanţei de judecată.
Condamnatul care se adresează cu cerere de liberare condiţionată, trimisă instanţei de judecată, va avea
ataşată la aceasta procesul-verbal întocmit de către comisia de propuneri de liberare condiţionată, cu toate
menţiunile şi documentele care atestă situaţia condamnatului. Instanţa, pentru edificare cu privire la situaţia
concretă a condamnatului, poate să ceară dosarul individual al persoanei condamnate.
Instanţa de judecată din circumscripţia unde se află locul de deţinere va analiza cererea de liberare
condiţionată a condamnatului sau propunerea comisiei de individualizare a regimului penitenciar şi va
dispune, în conformitate cu art. 587 – Libertatea condiţionată, din noul Cod de procedură penală, liberarea
condiţionată sau rediscutarea după un nou termen, dar nu mai mare de un an. Acest termen curge din momentul
în care hotărârea devine definitivă. Această hotărâre poate fi atacată cu contestaţie la tribunalul în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere, în termen de 3 zile de la comunicare. Contestaţia procurorului,
înaintată tribunalului, este suspensivă de executare.
Dacă instanţa dă o hotărâre de liberare condiţionată care rămâne definitivă, aceasta se comunică
penitenciarului şi câte o copie serviciului de probaţiune şi poliţiei de proximitate, care urmează să întreprindă
măsurile necesare privind primirea condamnatului în sistemul de supraveghere pe timpul celor 10 ani de la
punerea în libertate.
 În conformitate cu art. 99 alin. (2) C. pen., instanţa de judecată trebuie să prezinte motivele de fapt cu
privire la hotărârea de liberarea condiţionată, dar şi să atenţioneze pe condamnat cu privire la „conduita
sa viitoare şi a consecinţelor la care se expune, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile
de supraveghere ori dacă nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere”.

3. Termenul de supraveghere
Art. 99 alin. (3) C. pen. stabileşte un termen de supraveghere de 10 ani pentru condamnaţii la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă, care s-au liberat condiţionat. Opinăm că termenul de supraveghere începe să curgă de la
data punerii efective în libertate condiţionată.
*1) Expunere de motive: Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Liberarea condiţionată este
reglementată în Capitolul VIII şi aduce o nouă abordare acestei instituţii. Astfel, se instituie, pe de o parte,
obligativitatea liberării condiţionate numai din regimurile deschis sau semideschis, ceea ce presupune un efort
mai mare, atât din partea administraţiei penitenciarului, cât şi din partea deţinuţilor, în sensul resocializării şi
îmbunătăţirii comportamentului acestora din urmă încă din timpul executării pedepselor. În felul acesta se
subliniază, o dată în plus, caracterul facultativ al liberării condiţionate.
Propunerea de liberare condiţionată se face de o comisie formată din judecătorul de supraveghere a privării
de libertate, care este şi preşedintele comisiei, directorul penitenciarului, directorul adjunct pentru siguranţa
deţinerii şi regim penitenciar, directorul adjunct pentru educaţie şi asistenţă psihosocială şi un consilier de
probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune de pe lângă tribunalul în circumscripţia căruia se află
penitenciarul. În activitatea sa, comisia ţine cont şi de rezultatele aplicării instrumentelor standard de evaluare
a activităţilor desfăşurate de deţinuţi, aprobate prin decizie a directorului general al Administraţiei Naţionale
a Penitenciarelor.
Totodată, proiectul, în ansamblu, impune o viziune unitară şi integratoare asupra instituţiei liberării
condiţionate, în sensul că sunt avute în vedere pentru acordarea liberării condiţionate şi criteriile prevăzute de
noul Cod penal. Astfel, comisia formulează propuneri de liberare condiţionată a persoanei condamnate, ţinând
seama de fracţiunea din pedeapsă efectiv executată şi de partea din durata pedepsei care este considerată ca
executată, regimul de executare a pedepsei privative de libertate în care este repartizată, îndeplinirea
obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio
posibilitate să le îndeplinească, conduita persoanei condamnate şi eforturile acesteia pentru reintegrare socială,
în special în cadrul muncii prestate, a activităţilor educative, moral-religioase, culturale, terapeutice, de
consiliere psihologică şi asistenţă socială, al instruirii şcolare şi al formării profesionale, precum şi
responsabilităţile încredinţate, recompensele acordate şi sancţiunile disciplinare aplicate şi antecedentele sale
penale.
*2) Legea nr. 254/2013, art. 40 alin. (2): „Comisia prevăzută la art. 32 are obligaţia ca, după executarea a
6 ani şi 6 luni, în cazul pedepselor cu detenţiunea pe viaţă, şi a unei cincimi din durata pedepsei cu închisoarea,
precum şi în situaţia prevăzută la art. 35 alin. (3), să analizeze conduita persoanei condamnate şi eforturile
pentru reintegrare socială, întocmind un raport care se aduce la cunoştinţa persoanei condamnate, sub
semnătură”.

ART. 100
Condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

1. Noţiune şi caracterizare
Liberarea condiţionată în cazul pedepsei închisorii este o modalitate de individualizare a executării
pedepsei fără lipsire de libertate, acordată prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată, care are
convingerea că cel condamnat s-a îndreptat, urmare a îndeplinirii condiţiilor impuse conduitei sale pe
timpul executării fracţiei obligatorii din pedeapsă, care se află în regim de executare a pedepsei
semideschis sau deschis, a îndeplinit obligaţiile civile, precum şi sub rezerva îndeplinirii integrale, sub
controlul serviciului de probaţiune, în termenul de supraveghere a măsurilor şi obligaţiilor.
Dacă în perioada de supraveghere condamnatul pus în libertate condiţionată nu mai comite o nouă
infracţiune, pedeapsa se consideră executată.
 Din analiza prevederilor legale cu privire la condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii,
observăm caracteristicile acestei instituţii, astfel:
– liberarea condiţionată are un caracter general*1), oricărui dintre condamnaţii la pedeapsa închisorii poate
să-i fie aplicată de către instanţa de judecată, indiferent de natura, durata, gravitatea infracţiunii ori de
personalitatea infractorului. Liberarea condiţionată nu este discriminatorie, astfel ca, în cazul îndeplinirii
condiţiilor cerute de lege, orice condamnat să poată avea beneficiul ei;
– acordarea liberării condiţionate urmează unui parcurs individual al pedepsei privative de libertate, instanţa
de judecată analizând întreaga conduită, comportarea şi atitudinea faţă de pedeapsă, victimă, activitatea de
resocializare, antecedentele penale şi starea de recidivă, liberarea având un pronunţat caracter individual. În
cazul în care condamnatul nu întruneşte toate condiţiile cerute de lege el va executa efectiv întreaga pedeapsă;
– liberarea condiţionată nu este un drept al condamnatului, ci o vocaţie a acestuia, acordarea liberării este
strict atributul instanţei de judecată. Caracterul facultativ al acordării liberării condiţionate este dat de
posibilitatea analizării periodice a condiţiilor legale până la îndeplinirea lor, astfel încât instanţa de judecată
să aibă convingerea că cel condamnat prezintă încredere, că în termenul de supraveghere şi apoi în condiţiile
libertăţii nu va mai comite alte infracţiuni;
– liberarea condiţionată se poate aplica în toate cazurile numai după executarea efectivă a unei părţi în regim
de lipsire de libertate. Partea care este executată efectiv poate fi mai scurtă, prin deducerea unor zile
considerate ca executate prin participare voluntară la programele lucrative şi de instruire a celui condamnat,
ce demonstrează caracterul stimulativ, de încurajare a condamnatului pentru accedere spre o conduită
pozitivă;
– liberarea condiţionată are şi un caracter revocator, deoarece în cazul în care persoana condamnată, cu
rea-credinţcredinţă, nu respectă măsurile de supraveghere şi nu execută obligaţiile impuse, instanţa revocă
liberarea şi dispune executarea restului de pedeapsă.

2. Condiţiile de acordare a liberării condiţionate în cazul pedepsei cu închisoarea

Liberarea condiţionată din pedeapsa închisorii se poate acorda numai prin hotărârea instanţei de judecată,
ca urmare a propunerii comisiei de individualizare a pedepselor existentă în penitenciar.
Condiţiile de acordare a liberării sunt de natură diferită, conform art. 100 C. pen., astfel:
– îndeplinirea fracţiilor obligatorii de executat din pedeapsa privativă de libertate, conform alin. (1) lit. a);
– executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis, conform alin. (1) lit. b);
– îndeplinirea integrală a obligaţiilor civile, stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul în care
dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească, conform alin. (1) lit. c);
– convingerea instanţei că cel condamnat s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate, conform alin. (1)
lit. d);
– condiţii cu privire la împlinirea vârstei de 60 de ani pe timpul executării pedepsei, conform alin. (2);
– condiţii privitoare la deducerea din pedeapsă a unei părţi, ca urmare a muncii prestate, alin. (3) şi (4).
Aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ, astfel încât cel pus în libertate condiţionată să prezinte
garanţia că va îndeplini pe timpul termenului de supraveghere, până la epuizarea pedepsei la termen, măsurile
de supraveghere, precum şi obligaţiile stabilite, cooperând cu serviciul de probaţiune şi organele abilitate în
vederea reintegrării sociale.

3. Condiţiile privind executarea fracţiunilor de pedeapsă

Cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu
depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul
închisorii mai mari de 10 ani.
Durata minimă obligatorie este în legătură cu un principal mijloc de resocializare stabilit pe plan
internaţional, dar şi prin legea română, şi anume munca prestată pentru care se consideră o parte din
durata pedepsei ca fiind executată. Şi în acest caz, chiar dacă cel condamnat a participat la activităţi
productive pe întreaga durată a pedepsei, iar ca urmare s-a considerat un număr de zile ca fiind executat, care
s-a dedus din pedeapsă, totuşi legea prevede o perioadă minimă, sub durata căreia nu se consideră îndeplinită
fracţia obligatorie de executat.
Durata minimă obligatorie de executat este în legătură şi cu vârsta condamnatului, cei care pe timpul
deţinerii împlinesc vârsta de 60 de ani au un calcul diferit cu privire la fracţia obligatorie, aceasta
coroborându-se şi cu participarea sau nu la programele de muncă pe baza cărora li se consideră ca executată
o durată din pedeapsă. În legătură cu aceasta este de remarcat faptul că în cazul celor care au fost condamnaţi
la detenţiune pe viaţă şi a căror pedeapsă a fost înlocuită sau comutată cu pedeapsa închisorii, ei trebuie să
împlinească 65 de ani pentru a li se putea aplica înlocuirea sau comutarea pedepsei, după caz. În această
situaţie, ei trebuie să îndeplinească şi celelalte condiţii în mod cumulativ, ca şi condamnaţii la pedeapsa
închisorii mai mare de 10 ani.
Din coroborarea condiţiilor privitoare la durata pedepsei aplicate, a participării la muncă pentru
care se consideră o parte ca fiind executată, precum şi a vârstei celui condamnat rezultă următoarele
fracţii minime de executat din durata pedepsei aplicată prin hotărârea instanţei de judecată, astfel:
(1) Condamnaţii la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, cărora li s-a înlocuit detenţiunea cu pedeapsa închisorii
de 30 de ani, la împlinirea vârstei de 65 de ani, vor executa minim jumătate din pedeapsă. Aceeaşi situaţie
se aplică şi celor condamnaţi la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, cărora li s-a comutat detenţiunea prin
aplicarea pedepsei închisorii la 30 de ani, la împlinirea vârstei de 65 de ani;
(2) Condamnaţii la închisoare de la 15 zile la 10 ani, care nu au muncit pe perioada închisorii ori nu au
participat la activităţi de instruire pentru care să li se considere zile deduse din pedeapsă, vor executa minim
două treimi din pedeapsă;
(3) Condamnaţii la închisoare peste 10 ani, care nu au muncit pe perioada închisorii ori nu au participat
la activităţi de instruire pentru care să li se considere zile deduse din pedeapsă, vor executa minim trei pătrimi
din pedeapsă;
(4) Condamnaţii la închisoare de la 15 zile la 10 ani, care au muncit şi li s-a dedus o parte din pedeapsă,
ca urmare a muncii, ori au participat la activităţi de instruire, beneficiind de deducere din pedeapsă a unei
perioade, vor executa minim jumătate din pedeapsa închisorii;
(5) Condamnaţii la închisoare mai mare de 10 ani, care au muncit şi li s-a dedus o parte din pedeapsă,
ca urmare a muncii, ori au participat la activităţi de instruire, beneficiind de deducere din pedeapsă a unei
perioade vor executa minim două treimi din pedeapsa închisorii;
(6) Condamnaţii la închisoare de la 15 zile la 10 ani, care au muncit şi li s-a dedus o parte din pedeapsă,
ca urmare a muncii prestate, ori au participat la activităţi de instruire, beneficiind de deducere din pedeapsă a
unei perioade, şi au împlinit vârsta de 60 de ani, vor executa minim o treime din pedeapsă;
(7) Condamnaţii la închisoare peste 10 ani, care au muncit şi s-a dedus o parte din pedeapsă, ca urmare a
muncii, ori au participat la activităţi de instruire, beneficiind de deducere din pedeapsă a unei perioade, şi au
împlinit vârsta de 60 de ani, vor executa minim jumătate din pedeapsă.
După cum se poate observa, liberarea condiţionată este strâns legată de activităţile din programele de
folosire la muncă a celor condamnaţi, aceştia având beneficiul unui câştig de zile considerate ca executate şi
care se deduc din pedeapsă conform legii. Această deducere nu este absolută în ceea ce priveşte calculul
perioadei obligatorii pentru discutarea în comisia de propuneri pentru liberare condiţionată, legea prevăzând
perioade minime efective de executat, la care se iau în calcul zilele câştigate, dar nu în situaţia în care zilele
efectiv executate ar fi mai puţine decât cele prevăzute de Codul penal. Teoretic, deşi posibile astfel de situaţii,
în practică zilele câştigate ca urmare a muncii prestate şi care se deduc din pedeapsă nu sunt în situaţia de a
determina un astfel de calcul.
Cu privire la zilele considerate ca executate, ca urmare a muncii prestate sau a instruirii şcolare şi
formării profesionale, în perioada executării pedepsei închisorii, art. 96 din Legea nr. 254/2013 prevede
următoarele situaţii:
(1) Pedeapsa care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii şcolare şi formării
profesionale, în vederea acordării liberării condiţionate, se calculează după cum urmează:
a) în cazul în care se prestează o muncă remunerată, se consideră 5 zile executate pentru 4 zile de muncă;
b) în cazul în care se prestează o muncă neremunerată, se consideră 4 zile executate pentru 3 zile de muncă;
c) în cazul în care munca este prestată pe timpul nopţii, se consideră 3 zile executate pentru două nopţi de
muncă;
d) în cazul participării la cursurile de şcolarizare pentru formele de învăţământ general obligatoriu, se
consideră 30 de zile executate pentru absolvirea unui an şcolar;
e) în cazul participării la cursurile de calificare ori recalificare profesională, se consideră 20 de zile
executate pentru absolvirea unui curs de calificare ori recalificare profesională;
f) în cazul elaborării de lucrări ştiinţifice publicate sau invenţii şi inovaţii brevetate, se consideră 30 de zile
executate, pentru fiecare lucrare ştiinţifică sau invenţie şi inovaţie brevetate.
(2) Reducerea fracţiunii de pedeapsă care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a
instruirii şcolare şi formării profesionale nu poate fi revocată.
 4. Condamnatul să se afle în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis
Când am analizat conţinutul pedepsei închisorii (art. 60 C. pen.), am arătat că în conformitate cu prevederile
Legii nr. 254/2013, art. 30 alin. (2), regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt progresive,
începând cu regimul de maximă siguranţă ce se aplică condamnaţilor cu pedepse de peste 13 ani închisoare,
precum şi acelora care prezintă un risc pentru siguranţa locului de deţinere, regimul închis ce se aplică celor
cu pedepse de peste 3 ani până la 13 ani închisoare, regimul semideschis ce se aplică celor cu pedepse
cuprinse între 1 şi 3 ani şi regimul deschis ce se aplică celor cu pedepse sub un an de închisoare. Celor cărora
li s-au aplicat pedepse până la 13 ani, în raport de natura infracţiunii şi persoana condamnatului pot fi introduşi
de la începutul executării pedepsei într-un regim imediat inferior ca grad de severitate.
Executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis este un deziderat pentru fiecare condamnat,
condiţia impusă de lege făcând posibilă liberarea condiţionată numai în aceste condiţii. Chiar cei condamnaţi
la detenţiune pe viaţă, urmând regula progresivităţii executării pedepsei, sunt interesaţi să acceadă la regimuri
inferioare ca grad de severitate, ca ulterior, când există posibilitatea comutării pedepsei în pedeapsa închisorii,
să poată accede spre regimul semideschis sau deschis, în vederea liberării condiţionate din pedeapsa închisorii.
Pentru aceştia, după 6 ani şi 6 luni de executare efectivă se poate aproba trecerea la un regim închis, iar
ulterior, ca urmare a îndeplinirii condiţiilor prevăzute în Legea nr. 254/2013, pot să execute pedeapsa în regim
semideschis sau deschis conform art. 40 alin. (5) care prevede că: „Schimbarea regimului de executare a
pedepselor privative de libertate în regimul imediat inferior ca grad de severitate se poate dispune, ţinându-se
seama de natura şi modul de săvârşire a infracţiunii, dacă persoana condamnată:
a) a avut o bună conduită, stabilită prin raportare la recompensele acordate şi sancţiunile aplicate şi nu a
recurs la acţiuni care indică o constantă negativă a comportamentului;
b) a stăruit în muncă sau s-a implicat activ în activităţile stabilite în Planul individualizat de evaluare şi
intervenţie educativă şi terapeutică”.
Pentru ceilalţi condamnaţi, trecerea spre un alt regim de deţinere, mai uşor, se poate realiza în condiţiile
arătate şi a executării obligatorii a unei cincimi din durata pedepsei cu închisoarea. Comisia de individualizare
a regimului de executare a pedepselor, caracteristicile regimurilor de deţinere sunt descrise de Legea de
executare a pedepselor.
5. Condiţii privind comportarea condamnatului până la acordarea liberării condiţionate
a) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară
de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
b) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.
Procesul-verbal întocmit cu ocazia propunerii comisiei de individualizare a regimului de executare a
pedepsei pentru liberarea condiţionată, care se trimite instanţei de judecată, ori cererea condamnatului de
liberare condiţionată adresată instanţei de judecată, însoţită de caracterizarea de la locul de deţinere, conţin
informaţiile necesare cu privire la formarea convingerii că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate
reintegra în societate.
Condiţiile de analiză sunt aceleaşi ca şi în cazul liberării condiţionate din pedeapsa detenţiunii pe viaţă, dar
în situaţia condamnării la pedepse cu închisoarea trebuie să se ţină seama de următoarele aspecte în plus:
– pe timpul pedepsei cu închisoare se derulează cu condamnaţii activităţile specifice de educaţie şi
intervenţie psihosocială, pe baza planificării executării pedepsei, care au drept scop asistenţa în vederea
reintegrării sociale.
Acest plan cuprinde următoarele arii de intervenţie:
a) adaptarea la condiţiile privării de libertate;
b) instruire şcolară şi formare profesională;
c) activităţi educative şi recreative;
d) asistenţă socială;
e) asistenţă psihologică;
f) asistenţă religioasă;
g) pregătirea pentru liberare.
Aceste activităţi se desfăşoară individual sau în comun cu alte persoane private de libertate, iar reacţia la
aceste activităţi, modul în care condamnatul îşi însuşeşte cunoştinţele, cum le aplică în practică, cum
reacţionează la acţiunile întreprinse îi aduc recompense, stimulente şi facilităţi, schimbarea regimului în
direcţie regimului cu minimum de interdicţii, astfel că apropierea de viaţa normală din societate este probată
de conduita sa în regim semideschis sau deschis. Neajunsurile sau abaterile comise pe timpul activităţilor
productive, de regim, de respectare a programului zilnic, al activităţilor de intervenţie psihosocială sunt
sancţionate disciplinar şi consemnate în caracterizarea perioadei executate ca fracţie obligatorie. În aceste
condiţii, aplicarea unor termene succesive de amânare a liberării condiţionate pune la încercare pe condamnat
cu privire la voinţa acestuia de a se îndrepta, de a nu demobiliza ori de a demonstra că îndreptarea şi dorinţa
de reintegrare în societate nu este doar una de conformare la regimul impus pentru a se ajunge la punerea în
libertate.
Analiza posibilităţilor de a îndeplini măsurile stabilite în art. 101 C. pen., de supraveghere după punerea în
libertate este, de asemenea, un criteriu necesar de analizat de către instanţă, pentru a se concluziona asupra
continuării pedepsei în libertate până la termen.
După ce instanţa este convinsă că toate condiţiile impuse de lege sunt îndeplinite, în conformitate cu art.
100 alin. (5) C. pen. va prezenta motivele de fapt care au format convingerea că liberarea condiţionată poate
fi acordată. De asemenea, instanţa de judecată va atenţiona pe condamnat asupra conduitei sale pe timpul
perioadei de supraveghere, precum şi asupra consecinţelor la care se expune dacă va comite o nouă infracţiune
sau nu va respecta condiţiile impuse în termenul de supraveghere.

6. Termenul de supraveghere
Termenul de supraveghere este cuprins în intervalul dintre punerea în libertate şi data împlinirii duratei
pedepsei. Dacă luăm în considerare că acest termen este de 10 ani pentru cei liberaţi din pedeapsa detenţiunii
pe viaţă, credem că nici în cazul pedepsei închisorii mai mari de 10 ani nu se poate impune un termen maxim
mai mare, chiar în cazul pedepselor cu închisoare de 30 de ani.

*1) I. Pascu, Drept penal, Partea generală, Examinarea instituţiilor fundamentale ale Dreptului penal,
potrivit dispoziţiilor Codului penal în vigoare şi ale noului Cod penal, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, 2009, p. 410.

ART. 101
Măsurile de supraveghere şi obligaţiile

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

1. Consideraţii cu privire la măsuri şi obligaţii pe timpul liberării condiţionate

Măsurile de supraveghere şi obligaţiile reprezintă suma tuturor activităţilor obligatorii de executat
de către persoana liberată condiţionat, pe timpul termenului de supraveghere, dacă restul de pedeapsă
rămas neexecutat este de 2 ani sau mai mare, dispuse prin hotărârea instanţei de judecată, astfel:
– Măsurile de supraveghere încep odată cu punerea în libertate, ca urmare a liberării condiţionate,
şi se execută pe timp de o treime din durata termenului de supraveghere, dar nu mai mult de 2 ani, fiind
obligatorii prin prevederile legii;
– Obligaţiile reprezintă activităţile individualizate în conţinut în mod concret, în raport de
prevederile legale şi ţinându-se seama de împrejurările cauzei, dacă ele nu au fost prevăzute în
conţinutul pedepselor complementare.
Prevederile art. 101 C. pen. reglementează un domeniu nou pentru liberarea condiţionată, respectiv măsurile
de supraveghere şi obligaţiile condamnatului pentru perioada până la epuizarea pedepsei prin împlinirea
termenului stabilit ca urmare a pedepsei aplicate de către instanţa de judecată.
Aceste măsuri de supraveghere şi obligaţii sunt aplicate din aceeaşi raţiune juridică ca şi măsurile şi
obligaţiile stabilite în cazul amânării aplicării pedepsei ori a suspendării executării pedepsei sub
supraveghere, în vederea instituirii unui control şi a unui sprijin instituţional, în vederea resocializării efective
a condamnatului.
Măsurile nu sunt necesare pentru cei care după liberarea condiţionată au durate scurte până la terminarea
pedepsei, pentru că instituirea acestora pe durată mică de timp ar fi ineficiente sau inutile. Ele sunt însă
importante în situaţia în care, de la punerea în libertate, urmează parcurgerea unei perioade de 2 ani sau mai
mare până la terminarea pedepsei, astfel că legea stabileşte măsuri obligatorii de supraveghere, dar şi
obligaţii care vor fi impuse de către instanţă. Perioadele de 2 ani sau mai mari corespund şi unor pedepse
mai mari, respectiv unor infracţiuni săvârşite cu un mai mare grad de risc pentru acordarea liberării
condiţionate a condamnatului.
Măsurile şi obligaţiile se vor aplica în aşa fel încât să nu îngreuneze inutil pe cel liberat condiţionat, riscând
să fie neproductive în procesul de resocializare.
 Măsurile de supraveghere nu vor fi executate decât o treime din durata termenului de supraveghere, dar
nu mai mult de 2 ani.
Astfel, obligaţiile de urmare a unui curs de pregătire şcolară sau calificare, precum şi frecventarea unuia
sau mai multor programe de resocializare nu vor dura decât o treime din durata termenului de supraveghere
şi nu mai mult de 2 ani, dacă această durată este mai mare.
De asemenea, aplicarea unor obligaţii care în conţinut ar putea fi asemănătoare cu pedepsele
complementare ar fi de natură a suprapune activităţile destinate resocializării, în condiţiile în care instanţa de
judecată are suficiente posibilităţi de a particulariza activităţile de resocializare necesare celui liberat
condiţionat şi pe care să le execute pe întreaga perioadă a termenului de supraveghere.
Măsurile şi obligaţiile completează prin conţinut pedepsele complementare stabilite de către norma de
incriminare acolo unde acestea sunt prevăzute, în cazul în care instanţa consideră necesar să întregească tabloul
interzicerii exercitării unor drepturi cu măsuri de supraveghere şi obligaţii ce vor fi date în controlul serviciului
de probaţiune.
Punerea la dispoziţia instanţei de judecată a instrumentelor de sporire a constrângerii şi controlului pe timpul
liberării condiţionate determină ca pedeapsa să fie continuată şi în libertate, sporind siguranţa că fostul
condamnat va înţelege că liberarea sa din penitenciar este într-adevăr condiţionată, atât de conduita avută pe
timpul executării pedepsei privative de libertate, cât şi pe timpul executării măsurilor şi obligaţiilor până la
epuizarea termenului condamnării.
2. Măsurile de supraveghere
Măsurile obligatorii stabilite de Codul penal sunt în măsură să întărească autoritatea şi competenţa
materială a serviciului de probaţiune, pentru ca acesta să poată cere condamnatului:
– să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
– să primească vizita agenţilor de probaţiune desemnaţi să-l supravegheze;
– să anunţe, în prealabil, orice schimbare a locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
– să comunice schimbarea locului de muncă;
– să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor de existenţă.
Aceste măsuri de supraveghere sunt drepturi de cooperare cu serviciul de probaţiune, dar şi în mod
corelativ obligaţii ale condamnatului, legăturile permanente ale acestuia cu consilierul probaţiune creând
convingerea că cel liberat condiţionat este de bună-credinţă cu privire la acceptarea măsurilor de supraveghere
ori că, dimpotrivă, încearcă să se sustragă acestora, îngreunând controlul sau încercând să scape de
supraveghere.

3. Obligaţiile impuse de către instanţa de judecată

Obligaţiile impuse de către instanţă celui liberat condiţionat permit individualizarea şi
personalizarea activităţii de resocializare, astfel că ele sunt lăsate la dispoziţia instanţei, dintr-o listă
cuprinzătoare de obligaţii:
a) cursurile de pregătire şcolară sau de calificare, art. 101 alin. (2) lit. a) C. pen., ce pot fi stabilite în
mod concret pentru prima treime din perioada de liberare condiţionată, dar nu mai mult de 2 ani, conform
art. 101 alin. (5) C. pen., vor continua dacă ele au fost începute chiar pe timpul deţinerii;
b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de
probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate. Durata în timp a acestor programe trebuie
să fie, de asemenea, limitate la o treime din durata termenului de supraveghere, dar nu mai mult de 2 ani;
c) să nu părăsească teritoriul României;
d) să nu se afle în anumite locuri, manifestări sportive, culturale ori adunări publice stabilite de către
instanţa de judecată;
e) să nu comunice cu victima, cu membri familiei acesteia, participanţii la infracţiune ori alte persoane,
stabilite de către instanţă, ori să nu se apropie de aceştia;
f) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
g) să nu deţină sau să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
Aceste obligaţii pot fi impuse condamnatului pe toată durata termenului de supraveghere, iar unele dintre
acestea până la finalizarea activităţii (cursurile şi programele), în aşa fel încât comunitatea să fie ferită de o
eventuală activitate ce l-ar predispune pe cel condamnat să săvârşească o infracţiune ori să lezeze comunitatea
printr-o conduită necorespunzătoare. Obligaţiile de la alin. (2) lit. c)–g) se vor aplica în măsura în care nu au
fost aplicate în conţinutul pedepselor complementare.
 Pentru obligaţiile stabilite la alin. (4) C. pen., instanţa de judecată va stabili în concret conţinutul acestora,
ţinând seama de împrejurările cauzei.
ART. 102
Supravegherea condamnatului

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Supravegherea condamnatului cuprinde verificarea modului de îndeplinire a măsurilor, precum şi a

obligaţiilor stabilite de către instanţa de judecată prin hotărârea de liberare condiţionată, de către
serviciul de probaţiune sprijinit de organele abilitate, care poate sesiza instanţa de judecată despre
necesitatea modificării sau încetării unor obligaţii sau în vederea luării măsurilor legale, când
condamnatul nu execută măsurile şi obligaţiile în condiţiile stabilite.
Supravegherea condamnatului este o activitate restrictivă de libertăţi şi drepturi în perioada liberării
condiţionate, dând posibilitate instanţei prin instituţiile competente să cunoască de modul în care condamnatul
liberat condiţionat depune eforturile necesare şi reuşeşte să se reintegreze în comunitate, precum şi despre
cum înţelege să respecte sau nu măsurile de supraveghere legale ce decurg din postura de condamnat liberat
condiţionat şi obligaţiile impuse de către instanţă pentru completarea şi personalizarea tabloului restricţiilor
ce vor proteja societatea de eventualele deficienţe de comportament.
Condamnatul va comunica serviciului de probaţiune adresa unde poate fi găsit şi unde locuieşte în mod
permanent, precum şi dacă intenţionează să facă o schimbare de locuinţă, precum şi să întreprindă o deplasare
din localitate ce depăşeşte 5 zile.
De asemenea, serviciul de probaţiune va fi informat cu privire la locul de muncă, programul de lucru, în
aşa fel încât agenţii de probaţiune să poată verifica prezenţa acestuia la serviciu, precum şi dacă cel liberat
condiţionat lucrează, modul de integrare în activitate sau dacă şi-a schimbat activitatea şi din ce cauză anume.
Schimbarea locului de muncă trebuie comunicată agentului de probaţiune cu care condamnatul este în
legătură. Toate acestea trebuie comunicate pe întreaga durată a termenului de supraveghere, conform
prevederilor art. 102 alin. (1) lit. c)–e) C. pen.
Serviciul de probaţiune are atribuţii stabilite prin Legea nr. 253/2013, art. 58–60*1), pentru punerea în
executare a supravegherii persoanei liberate condiţionat, conform art. 101 alin. (2) lit. a) şi b) C. pen.
condamnatul liberat condiţionat poate să fie integrat într-un curs de şcolarizare sau calificare ori într-un
program de reintegrare socială, programe pe care serviciul de probaţiune le organizează împreună cu
instituţii specializate ale Ministerului Învăţământului, Cercetării, Tineretului şi Sportului, precum şi cu
Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, dar şi alte instituţii de voluntari, organizaţii nonguvernamentale, de
caritate sau de protejare şi resocializare a foştilor deţinuţi. La aceste programe stabilite recomandate de către
serviciul de probaţiune, condamnatul va participa, obligaţia fiindu-i impusă de instanţa de judecată, iar
serviciul de probaţiune va supraveghea modul în care această participare este realizată, rezultatele şi progresele
făcute sau deficienţele sau lipsa de la aceste programe. Organele abilitate, pentru a supraveghea activităţile de
mai sus, au obligaţia, conform art. 102 alin. (2) C. pen., să sesizeze de îndată serviciul de probaţiune cu privire
la încălcarea obligaţiilor stabilite pentru persoana liberată condiţionat.
Cu privire la verificarea măsurilor stabilite cu privire la interdicţia părăsirii teritoriului României,
prezenţa în anumite locuri, manifestări sportive, culturale ori adunări publice, interdicţia comunicării cu
victima, cu membri familiei, participanţii la infracţiune ori alte persoane, conducerea de autovehicule,
deţinerea sau folosirea oricărei categorii de arme, aceste operaţiuni de control se realizează de către agenţii
de poliţie din structurile specializate ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, care comunică serviciului
de probaţiune constatările cu privire la încălcările obligaţiilor stabilite pentru a se sesiza instanţa de judecată,
art. 102 alin. (2) C. pen.
Supravegherea cu privire la obligaţia de a nu se afla în anumite locuri, manifestări sportive, culturale
ori la alte adunări publice ce au fost stabilite de către instanţă, precum şi realizarea obligaţiei de a se abţine
cu privire la comunicarea cu victima, cu membrii de familie ai acesteia, cu participanţii la săvârşirea
infracţiunii sau cu alte persoane cu care instanţa a stabilit că nu trebuie să comunice sau nu trebuie să se
apropie de acestea, organele specializate ale poliţiei în colaborare cu structurile specializate cu aprobările
necesare pot să supravegheze prin mijloace electronice*2), conform art. 102 alin. (3) C. pen., pe cel liberat
condiţionat.
 În art. 102 alin. (4) C. pen. se prevăd obligaţii legale ale serviciului de probaţiune cu privire la
sesizarea instanţei, cu privire la situaţia concretă a modului de executare a măsurilor de supraveghere
şi a obligaţiilor de către cel liberat condiţionat, astfel:
a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie încetarea executării
unora dintre acestea. Unele dintre aceste motive ar fi terminarea cursurilor sau programelor, a survenit o boală
gravă care îl pune în imposibilitate pe cel liberat să execute unele dintre obligaţii, a intervenit împăcarea dintre
victimă şi condamnat, făcând inutilă interdicţia de comunicare ş.a.
b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condiţiile
stabilite, obligaţiile ce îi revin.
Serviciul de probaţiune este sesizat de către organele abilitate cu privire la neîndeplinirea unor obligaţii ori
se sesizează ca urmare a constatărilor agenţilor de probaţiune, astfel că se va face sesizare către instanţa de
judecată pentru a se lua măsurile legale.
Celelalte atribuţii şi sarcini ale serviciului de probaţiune şi a consilierilor de probaţiune sunt similare cu cele
arătate în analiza textului art. 94 C. pen. – Supravegherea condamnatului, din cadrul instituţiei suspendării
executării pedepsei sub supraveghere.

*1) Art. 58 – Punerea în executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de instanţă:

„(1) În cazul acordării liberării condiţionate, instanţa de judecată care a dispus liberarea condiţionată transmite
serviciului de probaţiune o copie de pe hotărârea prin care s-a acordat liberarea, cu menţiunea că toate măsurile
de supraveghere prevăzute la art. 101 alin. (1) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările
ulterioare, se execută integral, potrivit legii, şi cu indicarea perioadei de executare a măsurilor de
supraveghere, respectiv a obligaţiilor prevăzute la art. 101 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 286/2009, cu
modificările şi completările ulterioare, atunci când este cazul, calculată potrivit art. 101 alin. (5) din Legea nr.
286/2009, cu modificările şi completările ulterioare. (2) În situaţia în care instanţa a stabilit în sarcina
persoanei faţă de care s-a dispus liberarea condiţionată una sau mai multe dintre obligaţiile prevăzute la art.
101 alin. (2) lit. c)–g) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată
care a dispus liberarea condiţionată comunică o copie de pe hotărârea prin care s-a acordat liberarea, după caz,
şi persoanelor sau instituţiilor prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. h)–j), m) şi n), abilitate să supravegheze
îndeplinirea acestor obligaţii.
Art. 59 – Supravegherea executării obligaţiei prevăzute la art. 101 alin. (2) lit. a) din Legea nr.
286/2009 privind Codul penal: „(1) Consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui
circumscripţie locuieşte persoana care trebuie să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare
profesională, primind copia hotărârii judecătoreşti prin care s-a acordat liberarea condiţionată, decide, pe baza
evaluării iniţiale a persoanei, cursul ce trebuie urmat şi instituţia din comunitate în care urmează să aibă loc,
comunicând acestei instituţii o copie de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a acordat liberarea, precum şi
decizia sa. (2) Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a urma un curs de pregătire şcolară ori de
calificare profesională, atât cu privire la persoana liberată, cât şi cu privire la instituţia stabilită, se efectuează
de serviciul de probaţiune competent. (3) În cazul în care persoana supravegheată va urma un curs de calificare,
aceasta va începe cursul în termen de maximum 6 luni de la data primei întrevederi, iar dacă va urma un curs
de pregătire şcolară, aceasta se va înscrie în anul şcolar următor”.
Art. 60 – Supravegherea executării obligaţiei prevăzute la art. 101 alin. (2) lit. b) din Legea nr.
286/2009 privind Codul penal: „(1) Consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui
circumscripţie locuieşte persoana care trebuie să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare
socială, primind copia hotărârii judecătoreşti, decide, pe baza evaluării iniţiale a persoanei, programul sau
programele care trebuie urmate, precum şi, dacă este cazul, instituţia, respectiv instituţiile din comunitate în
care urmează să aibă loc acestea, comunicând acestor instituţii o copie de pe dispozitivul hotărârii, precum şi
decizia sa. (2) Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a urma unul sau mai multe programe de
reintegrare socială, atât cu privire la persoana liberată, cât şi cu privire la instituţia din comunitate stabilită, se
efectuează de serviciul de probaţiune competent”.
*2) Regulament de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor
privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, art. 28 – Situaţii în care
pot fi utilizate sistemele electronice şi art. 29 – Procedura de utilizare a sistemelor electronice.

ART. 103
Modificarea sau încetarea obligaţiilor
 COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)
Modificarea sau încetarea obligaţiilor condamnatului liberat condiţionat reprezintă posibilitatea
instanţei de judecată care prin hotărâre definitivă poate dispune, pentru motive justificate, să le
diminueze, să înceteze, să nu mai menţină, să sporească sau să impună obligaţii noi, în interiorul
termenului de supraveghere, astfel încât să asigure şanse mai mari de resocializare condamnatului.
Modificarea sau încetarea obligaţiilor se realizează în cazul în care cel liberat condiţionat este confruntat cu
probleme de viaţă care îl pun în situaţia de a nu putea îndeplini integral conţinutul obligaţiilor, dar nu din
rea-credinţă, ci din intervenţia unor factori externi ori a acţiunii unor persoane. În aceste cazuri, obligaţiile
impuse condamnatului vor fi analizate de către serviciul de probaţiune care poate face, conform art. 102 alin.
(4) lit. a) C. pen., sesizarea instanţei de judecată.
În acest caz, obligaţiile noi sau încetarea acestora vor fi derulate în acelaşi termen de supraveghere, fără a
interveni revocarea sau anularea liberării condiţionate. Chiar condamnatul poate solicita intervenţia serviciului
de probaţiune pentru modificarea sau încetarea unor obligaţii ori poate sesiza instanţa cu o astfel de cerere.
Modificarea sau încetarea obligaţiilor se pot dispune de către instanţa de judecată*1) dacă:
– au intervenit motive care justifică modificarea sau încetarea obligaţiilor;
– modificările prin sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare se realizează ca urmare a
imposibilităţii respectării acestora ori pentru că nu mai sunt necesare;
– modificarea obligaţiilor se realizează în scopul măririi şanselor de resocializare a condamnatului;
– încetarea unor obligaţii se dispune de către instanţă atunci când menţinerea lor nu mai este necesară.
În perioada executării măsurilor sau obligaţiilor au intervenit motive care justifică impunerea unor noi
obligaţii, cum ar fi dintre cele prevăzute în art. 93 alin. (2) C. pen. Un nou curs de pregătire care ar fi util
condamnatului, deschiderea unui program ocupaţional, lucrativ sau de altă natură, începerea unui program de
reintegrare socială ţintit spre cauzele infracţiunii pe care a comis-o cel liberat ori deteriorarea stării de sănătate,
a capacităţii muncii, a posibilităţii de deplasare sau comunicare ar fi motive care ar putea conduce la
necesitatea modificării obligaţiilor iniţiale.
Obligaţii dintre cele care pot evolua în sensul necesităţii modificării sunt:
– necesitatea urmării unor cursuri, altele decât cele stabilite iniţial, iniţierea într-o calificare sau a altor
programe de reintegrare socială care s-au înfiinţat între timp, au demarat în perioada de după punerea în
libertate ori au încetat şi noile cursuri se desfăşoară în alte condiţii de timp şi loc;
– necesitatea deplasării în altă localitate pentru un contract de muncă ori modificarea hotărârii cu privire
la integrarea într-o comunitate sportivă considerată pozitivă, ori nu mai este necesar să se interzică prezenţa
la anumite manifestări culturale, de societate sau sportive, deoarece conduita celui liberat condiţionat s-a
îmbunătăţit;
– împăcarea şi reluarea relaţiilor cu victima ori îmbunătăţirea convieţuirii cu alte persoane la iniţiativa
victimei sau altor persoane ori înrăutăţirea acestor relaţii, fiind necesare impunerea unor noi obligaţii, ori
normalizarea relaţiei dintre victimă şi infractor (împăcare între rude, intervenirea căsătoriei, a recunoaşterii
unui copil ş.a.);
– în legătură cu obligaţiile privind conducerea unor vehicule ori cu privire la deţinerea sau folosirea unor
arme, acestea pot înceta în raport de starea de sănătate a persoanei liberate care, în anumite condiţii, nu mai
poate primi autorizare medicală pentru astfel de activităţi.
Obligaţiile care nu ar produce o resocializare mai bună ori care ar necesita resurse financiare ori eforturi
deosebite pentru care condamnatul liberat condiţionat nu ar fi pregătit ori pentru care ar trebui să consume
resurse din mijloacele de trai nu vor putea fi aplicate.

*1) Legea nr. 253/2013, art. 61 – Modificarea sau încetarea obligaţiilor: „(1) În situaţia în care, pe
parcursul supravegherii, consilierul de probaţiune constată că se impune modificarea conţinutului unora dintre
obligaţii, stabilirea unor noi obligaţii sau încetarea executării unora dintre cele dispuse, va sesiza instanţa,
potrivit art. 103 din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare. (2) Sesizarea instanţei poate
fi făcută şi de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea celui liberat sau a persoanei vătămate, după
consultarea raportului întocmit de consilierul de probaţiune”.

ART. 104
Revocarea liberării condiţionate
 COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Revocarea liberării condiţionate presupune retragerea obligatorie a beneficiului acestei măsuri de

individualizare, prin hotărârea instanţei de judecată, urmare a nerespectării cu rea-credinţă a
măsurilor şi obligaţiilor ce trebuiau executate ori ca urmare a săvârşirii unei noi infracţiuni descoperită
până la împlinirea termenului de supraveghere sau chiar după expirarea acestui termen, de către cel
condamnat, astfel încât noua pedeapsă urmează a fi executată în regim cu lipsire de libertate.
Măsurile de revocare, aşa cum sunt ele prevăzute în noul Cod penal, sunt strict legate de neexecutarea cu
rea-credinţă a măsurilor de supraveghere, precum şi a obligaţiilor stabilite de către instanţa de judecată.
În noul Cod penal, prevederile privitoare la revocarea liberării condiţionate sunt strict legate de conduita pe
timpul perioadei de supraveghere, astfel:
– nerespectarea cu rea-credinţă a măsurilor şi obligaţiilor;
– după liberarea condiţionată, cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune, descoperită în termenul de
supraveghere şi pentru care s-a pronunţat o pedeapsă, chiar după expirarea acestui termen.
În acest caz, revocarea pedepsei priveşte restul de pedeapsă care se consideră neexecutat. Restul de
pedeapsă se va executa împreună cu pedeapsa pentru noua infracţiune, potrivit dispoziţiilor privitoare la
recidivă sau pluralitate intermediară.
Revocarea operează şi în cazul liberării condiţionate din pedeapsa detenţiunii pe viaţă, după aceleaşi
reguli.
Legea nr. 253/2013 reglementează activitatea serviciului de probaţiune privitor la situaţiile privind
revocarea liberării condiţionate*1). Sesizarea serviciului de probaţiune poate fi făcută şi de persoana vătămată,
precum şi de o persoană interesată, în situaţia în care nu se respectă prevederile art. 101 alin. (2) lit. c)–g) C.
pen. În situaţia în care persoana liberată săvârşeşte o nouă infracţiune, descoperită în perioada termenului de
supraveghere şi pentru care s-a pronunţat o pedeapsă cu închisoare, sesizarea instanţei de judecată în vederea
revocării liberării condiţionate va fi făcută de procuror şi de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea
persoanei vătămate sau altei persoane interesate, conform Legii nr. 253/20013, art. 62 alin. (4).

*1) Art. 62 – Sesizarea instanţei pentru revocarea liberării condiţionate: „(1) În cazul în care constată
nerespectarea uneia sau a unora dintre măsurile de supraveghere sau obligaţiile stabilite de instanţă pe durata
termenului de supraveghere, consilierul de probaţiune verifică motivele care au determinat această
nerespectare şi întocmeşte un raport. Dacă apreciază că nerespectarea s-a făcut cu rea-credinţă, sesizează
instanţa, în vederea revocării liberării condiţionate”.

ART. 105
Anularea liberării condiţionate
COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Anularea liberării condiţionate reprezintă hotărârea instanţei de judecată care nu a cunoscut că

infractorul mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării condiţionate, pentru care i s-a aplicat
pedeapsa închisorii chiar după expirarea termenului de supraveghere.
Instanţa de judecată urmează a anula măsura de individualizare şi a stabili o nouă pedeapsă, procedând
potrivit dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
Anularea liberării condiţionate se poate hotărî de către instanţa de judecată pentru situaţia în care, pe
parcursul termenului de supraveghere, se descoperă că persoana condamnată a mai săvârşit o infracţiune până
la acordarea liberării. Raţiunea acestei măsuri se află în faptul că instanţa constată că nu au fost îndeplinite
condiţiile prevăzute în art. 99 şi art. 100 C. pen., pentru ca să se poată acorda liberarea condiţionată.
Infracţiunea descoperită a fost săvârşită pe timpul deţinerii sau chiar înainte de prima condamnare, dar înainte
de aplicarea liberării condiţionate. Se întrunesc astfel condiţiile concursului de infracţiuni ori ale recidivei sau
pluralităţii intermediare.
În această situaţie se va judeca şi aplica o pedeapsă, care este posibil să fie executată în condiţiile fracţiunii
minime obligatorii pentru propunerea comisiei de individualizare a regimului, în vederea liberării
condiţionate. Dacă şi celelalte condiţii impuse de lege sunt îndeplinite, conform art. 105 alin. (2) C. pen.,
instanţa poate să acorde liberarea condiţionată, termenul de supraveghere calculându-se de la data acordării
primei liberări. Urmează a se executa în libertate noua pedeapsă rezultată până la termen, cu condiţiile de
supraveghere şi obligaţiile impuse de instanţă condamnatului, instanţa având posibilitatea de a completa
supravegherea cu obligaţii noi, care nu au fost aplicate în conţinutul pedepsei complementare a interzicerii
unor drepturi, conform art. 101 alin. (3) C. pen.
Este posibil ca instanţa să constate că după anularea liberării condiţionate, prin noua pedeapsă aplicată, nu
mai sunt întrunite condiţiile fracţiei obligatorii ori instanţa nu mai are convingerea că persoana condamnată s-
a îndreptat şi se poate reintegra în societate, caz în care va dispune executarea pedepsei rezultate. Pedeapsa
rezultată urmează să fie executată până la îndeplinirea condiţiilor pentru liberare condiţionată sau până la
termen.
Partea din pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, executată în perioada în care cel
condamnat s-a aflat în libertate, nu se va mai executa. Urmează ca durata rămasă din pedeapsa
complementară să se execute după terminarea pedepsei închisorii, în conformitate cu prevederile art. 105 alin.
(3) C. pen.
Sesizarea instanţei de judecată, în vederea anulării liberării condiţionate, va fi realizată în condiţiile stabilite
de art. 62 alin. (4) din Legea nr. 253/2013.

ART. 106
Efectele liberării condiţionate

COMENTARIU (Prof. univ. dr. Ioan Chiş)

Efectele liberării condiţionate reprezintă suma facilităţilor puse la dispoziţia condamnatului care
continuă, în cadrul termenului de supraveghere, executarea pedepsei într-o modalitate lipsită de
privare de libertate, primeşte controlul şi asistenţa necesare din partea serviciului de probaţiune şi a
organelor specializate pentru a îndeplini măsurile şi obligaţiile impuse de către instanţă, în aşa fel încât
la termenul final al pedepsei să fie resocializat, iar pedeapsa să fie considerată executată.
În condiţiile în care se îndeplinesc cerinţele art. 106 C. pen., pedeapsa se consideră executată dacă:
1. condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune;
2. nu s-a dispus revocarea liberării condiţionate;
3. nu s-a descoperit o cauză de anulare.
Beneficiul direct al măsurii de individualizare este acela că pedeapsa privativă de libertate nu se mai execută,
iar după termenul de supraveghere, sub condiţia unui comportament conform cu cerinţele impuse prin
hotărârea instanţei de judecată, pedeapsa se consideră executată.
Liberarea condiţionată produce efecte imediate, unele provizorii şi altele definitive, în legătură cu pedeapsa
şi cu persoana condamnatului.
Efectele provizorii încep din chiar momentul liberării condiţionate prin hotărârea instanţei rămase
definitive, astfel încât aceste efecte durează pe întreaga perioadă a termenului de supraveghere, când restul
de pedeapsă nu se va mai executa efectiv, astfel:
– primul efect este acela că persoana condamnatului se poate integra în societatea liberă, reluându-şi statutul
de cetăţean cu drepturi şi obligaţii, desigur limitate de hotărârea instanţei de judecată;
– un alt efect este acela al demarării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de către instanţa
de judecată;
– în cadrul termenului de supraveghere, pedeapsa accesorie se va executa conform art. 65 alin. (3) C. pen.,
„din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de
libertate a fost executată sau considerată ca executată (s.n. – I.C.);
– în cazul detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie, prevăzută în Codul penal la art. 65 alin. (2) lit. c)
„interzicerea exercitării dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României”, se pune în executare imediat
la data liberării condiţionate, conform cu art. 65 alin. (4) C. pen. În acest caz, efectul celorlalte interdicţii nu
mai operează, efectul devenind definitiv;
– măsura cu privire la „interzicerea exercitării dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României” se va
aplica imediat şi în cazul liberării condiţionate din pedeapsa închisorii, în situaţia în care această interdicţie
este aplicată ca pedeapsă complementară, conform art. 68 alin. (2) C. pen. În acest caz, efectul celorlalte
interdicţii nu mai operează, efectele devenind definitive.
Efectele provizorii nu mai sunt prezente în situaţia în care liberarea condiţionată s-a terminat prin epuizarea
termenului de supraveghere şi îndeplinirea condiţiilor stabilite în art. 100 C. pen. Aceste efecte provizorii vor
fi anulate dacă pe parcursul termenului de supraveghere condamnatul a mai săvârşit o infracţiune, s-a dispus
revocarea ori s-a descoperit o cauză de anulare a acestei măsuri.
 Efectele definitive ale liberării condiţionate se produc în condiţiile art. 106 C. pen., astfel:
– efectul definitiv şi firesc al acestei măsuri alternative este considerarea ca executată a pedepsei,
soluţionându-se definitiv problemele răspunderii penale ale condamnatului. Acest efect se produce în
condiţiile în care cel supravegheat nu a săvârşit o nouă infracţiune, nu s-a revocat suspendarea executării, nu
s-a anulat suspendarea executării, conform prevederilor legale;
– măsurile de siguranţă şi obligaţiile civile stabilite de către instanţa de judecată vor produce efectele lor,
avându-se în vedere raţiunea diferită a aplicării acestora faţă de raţiunea suspendării executării pedepsei sub
supraveghere;
– după epuizarea termenului de supraveghere, curge termenul de reabilitare, precum şi alte consecinţe
legate de stingerea executării pedepsei;
– după epuizarea termenului de supraveghere ori după liberarea condiţionată, în cazul în care restul de
pedeapsă este mai mic de 2 ani, începe executarea pedepselor complementare.
Foştii condamnaţi rămân în evidenţele operative şi a cazierului judiciar cu antecedente penale sau
recidivişti.