· 1.

PERIOADA a IlI-a DECLINUL LITERATURII PATRISTICE

De la Sf. Chirii al Alexandriei şi TEODORET al Cirului până la loan Damaschin 242 (t 749),
în Biserica Răsăriteană Si de la Fer. Augustin şi Leon cel Mare până la Isidor de Sevilla (t 636)
în Biserica Apuseană, se întinde perioada a IlI-a şi ultima a literaturii patristice.
E aşa numita perioadă de declin sau de decadenţă.
Scriitorii acestei perioade, cu puţine excepţii, nu mai crează opere originale.
Ei se mulţumesc, de cele mai multe ori. să trăiască spiritualmente
din câştigurile şi bogăţiile substanţiale ale perioadelor I şi II.
Ei se pierd, cum s-a zis: "într-o ..discretă mediocritate" (Mannucci).

Cauzele decăderii literaturii patristice atât în Răsărit cât şi în Apus sunt de două feluri:
1) externe: năvălirile barbare în centrul şi apusul imperiului roman,
întinderea stăpânirii mahomedane în răsăritul acestui imperiu,
moartea lentă a culturii greco-latine, care stimula pe cea creştină,
amestecul împăraţilor nu numai în Biserică, dar şi în teologie,
totalitarismul papilor, dispariţia progresivă a cunoaşterii limbii greceşti în Apus
şi a limbii latine în Răsărit;
2) interne: slăbirea unităţii spiritului creştin prin crearea de atmosfere regionaliste, datorită
apariţiei multor Biserici naţionale,
controversele monofizite-monotelite istovitoare, un duh tradiţionalist în sens rău care făcea
opoziţie ştiinţei şi progresului, a
pariţia formulei „Aşa au zis Părinţii" sau „Părinţii n-au spus aşa",
ataşarea prea mare de literă şi mai puţin de duh,
alimentată de mentalitatea călugărească în continuă creştere, aservirea teologiei de către politică.

Literatura perioadei III are următoarele caracteristici:

1) este epigonică, în cea mai mare parte lipsită de originalitate.
Chiar cei mai mari teologi ai acestei perioade ca Leonţiu de Bizanţ, Maxim Mărturisitorul şi
loan Damaschin
afirmă deseori: „Nu spun nimic de la mine" sau „Acestea nu-s ale mele, ci ale Părinţilor".
Suntem departe de mesajul Sf. Grigore de Nazianz care spune undeva:
„Filosofează-mi despre lume sau despre lumi, despre materie, despre suflet, despre firile
raţionale... " (Cuv. l teol. 10);

2) este sistematizatoare a problemelor şi ideilor literaturii perioatislor anterioare. Ea face dosare

patristice, clasează doctrina autorilor ortodocşi şi eretici şi o definitivează prin formule bine
închegate la sinoade locale şi ecumenice. Leonţiu de Bizanţ sistematizează hristologia Sf. Chirii
cu care combate pe aceea a lui Sever de Antiohia 243 şi a altor monofiziţi. Sf. loan Damaschin
sistematizează, în Dogmatica sa. elementele de bază ale cugetării patristice anterioare. La fel fac
Grigorie cel Mare şi Isidor de Sevilla. în Apus. Apariţia catrenelor si a florilegiilor confirmă spiritul
sistematizator al acestei literaturi;

3) este enciclopedică, prin aceea că încearcă să facă legătura între toate domeniile de
cunoaştere, aşa cum găsim la Boeţiu. Casiodor. Isidor de Sevilla, loan Damaschin;

4) este orientată spre scolastică, în orice caz pune baza scolasticii prin adoptarea filozofiei
aristotelice, îndeosebi a logicii, pe care o pune în serviciul teologiei. Leonţiu de Bizanţ, loan
Filo-pon şi Boeţiu sunt ctitorii scolasticii;

5) este mistică, prin efortul de a pune omului la dispoziţie posibilitatea ca, peste cele mai multe
salturi ale cunoaşterii raţionale, el să se unească cu Dumnezeu prin cunoaşterea mistică.
 Reprezentanţii cei mai de seamă ai curentului mistic sunt Pseudo-Dionisie-Areopagiţul şi Maxim
Mărturisitorul;

6) este practică, mai ales în domeniul cultului. Poezia crează speţele literare ale acatistului,
troparului, condacului şi dramei sfinte ca la Andrei Criteanul, Cosma Melodul şi alţii. Apar şi
încercări de dramatizare a predicii, ca la Gherman al Constantinopolului. Apar, în fine,
comentariile Sf. Liturghii, ca acelea ale Sf. Maxim Mărturisitorul şi Pseudo-Gherman.

7) este aghiografică. monahală şi filocalică. prin reprezentanţi ca Sofronie al Ierusalimului, loan

N'^shu, Maxim Mărturisitorul.

2.• Viața: Sfântul Grigorie I cel Mare(Dialogul)

- s-a născut la Roma, în jurul anului 540, într-o familie bogată, care poseda mari suprafețe de
pământ în Italia.
A făcut studii strălucite în tinerețe și a devenit prefect al Romei.
După moartea tatălui său, Grigorie vinde totul, o parte dă la săraci, iar cu o altă parte zidește
șase mănăstiri.
Renunță la toga prefectorală și se face călugăr, transformându-și propria casa într-o
mănăstire cu hramul Sfântul Andrei.
Papa Pelaghie al II-lea l-a numit ambasadorul său la Constantinopol;
totuși, Sfântului Grigorie i-a displăcut atmosfera plină de vorbărie de la curtea imperială și nu
a învățat niciodată grecește.
Se întoarce la Roma la sfârșitul misiunii la Constantinopol, aducând cu sine la Roma moaște
importante: brațul sfântului apostol Andrei și capul sfântului evanghelist Luca. Papa Pelaghie
al II-lea îl face secretarul său, iar după moartea acestuia Grigorie a fost ales episcop al
Romei. După ce a fost hirotonit Episcop al Romei în 3 septembrie 590, el a negociat o pace
cu lombarzii care asediau Roma și l-a trimis pe Sfântul Augustin din Canterbury să
evanghelizeze Britania. •

El este cunoscut în Răsărit sub numele de Grigorie Dialogul datorită lucrării sale în patru volume
Dialoguri, în care a scris despre viețile și minunile sfinților din Italia și despre viața de după
moarte. Este sursa inițială despre viața Sfântului Benedict de Nursia.

A mai scris lucrările: Moralia despre Iov - un comentariu la Cartea lui Iov, Omiliile la Ezechiel, Reguli
pastorale - care a fost manualul de bază pentru preoții din Apus pentru mulți ani de atunci încolo -
și un mare număr de alte predici. El a adăugat pomenirea Sfântului Apostol Andrei la embolism
de la Rugăciunea Domnului din vechea Mesă romană; ca urmare, Mesa romană este adesea
numită Liturghia Sfântului Grigorie, în special printre unii ortodocși. El este inițiatorul unui model
apusean de cântare bisericească, numit adesea „Cântarea gregoriană”. În Răsărit, Liturghia
Darurilor mai înainte sfințite care se slujește în Postul Mare îl pomenește pe Sfântul Grigorie ca
autor, deși nu este clar ce rol a avut acesta în dezvoltarea acestei Liturghii. Sfântul Grigorie a
adormit întru Domnul la 12 martie 604. Tropar (Glasul 4) Cel ce de sus, de la Dumnezeu, ai luat
dumnezeiescul har, mărite Grigorie, și cu puterea aceluia întărindu-te, de bunăvoie ai urmat
Sfintei Evanghelii a lui Hristos, de la Care ai luat plata ostenelilor tale, întru tot fericite ; pe Acela
roagă-L să mântuiască sufletele noastre. Condac (Glasul 3) Ca un începător te-ai arătat lui
Hristos, Începătorul pastorilor, și părtaș călugărilor, Părinte Grigorie, povățuindu-i către ceata cea
cerească, de unde ai învățat turma lui Hristos poruncile Lui și acum te bucuri și dănțuiești în
corturile cerești. • Doctrină -In Plan Hristologic a susținut fecioria maicii Domnului precum si
nașterea excepțională a Fiului lui Dumnezeu,patimile lui Hristos sunt mântuitoare.Susține
existența purgatoriului,la invierea de apoi invierea trupului va precede Judecata universală .Cu
privire la botez afirma ca sufletele copiilor nebotezați raman in Iad
4 principalele puncte doctrinare ale lui grigorie

Nimic original. Urmeaza sf traditie, mai ales pe Augustin pe care il corecteaza la capitolul
despre har si predestinatie. Intre ratiune si minune, acesta prefera minunea.

Despre ingeri sunt 9 cete ingeresti, inainte de Hristos, diavolul avea drept inainte oamenilor,
Hristos este noul Adam, rascumparatorul si mijlocitorul, al carui moarte nedatorata ne-a
impacat cu Dumnezeu. Mantuitorul se aduce Holocaust pentru noi. Intrparea este izvor al
purificarii noastre. Sustine existenta purgatoriului. Casatoria este indisoluila. Primele 4
sinoade sunt primele 4 evanghelii. Episcopul se hirotoneste de mai multi episcopi.

6.Cuviosul Dionisie cel Mic „Scitul” (c. 470-545)

În anul 496, Cuviosul Dionisie ajunge la Roma. Aici intră în Mănăstirea „Sfânta Anastasia”
şi ajunge traducător renumit din greacă în latină şi predă mulţi ani dialectica, împreună cu
prietenul său Casiodor, la Universitatea Vivarium din sudul Italiei, Calabria.

• VIATA S-a născut în Sciţia Mică pe la anul 470 şi s-a călugărit din tinereţe la una dintre
renumitele mănăstiri ale Eparhiei Tomisului, care au dat în secolele IV-VII numeroşi
„călugări sciţi”, cunoscuţi în întreg imperiul ca teologi, asceţi şi apărători ai Ortodoxiei. Din
Dobrogea, fericitul Dionisie, supranumit şi „Romanul”, se duce în Orient, la Mormântul
Domnului şi în Asia Mică, apoi se stabileşte la o mănăstire din Constantinopol. Era un
teolog ortodox desăvârşit şi cunoştea perfect limbile greacă şi latină. La cererea Papei
Ghelasie de a i se trimite un călugăr învăţat spre a-i traduce în Apus canoanele Sinoadelor
ecumenice şi unele opere patristice, Dionisie este trimis în Italia. • PUNTE INTRE ORIENT
SI OCCIDENT. În anul 496, Cuviosul Dionisie ajunge la Roma. Aici intră în Mănăstirea
„Sfânta Anastasia” şi ajunge traducător renumit din greacă în latină şi predă mulţi ani
dialectica, împreună cu prietenul său Casiodor, la Universitatea Vivarium din sudul Italiei,
Calabria. Biograful şi prietenul său Casiodor spune despre fericitul Dionisie că era „de
neam scit, dar de obiceiuri întru totul romane, foarte priceput la ambele limbi, cunoscător
perfect al Sfintei Scripturi şi al dogmaticii”. Era, de asemenea, „înţelept şi simplu, învăţat şi
smerit, cu vorbă puţină, feciorelnic, blând, plângând când auzea vorbe de veselie
nepotrivite, postitor, fără să osândească pe cei care mâncau”.

La Roma, Cuviosul Dionisie cel Mic (Exiguul) a trăit şi a scris sub zece papi, de la Anastasie II,
până la Vigil OPERA Fericitul Dionisie cel Mic a tradus din greacă în latină scrieri ale
Sfinţilor Grigorie de Nyssa, Chiril al Alexandriei şi Proclu.

Apoi traduce canoanele primelor patru Sinoade Ecumenice, în două ediţii; editează Decretele
pontificale şi traduce vieţi de sfinţi precum Descoperirea capului Sfântului Ioan
Botezătorul, Pocăinţa minunată a Sfintei Taisia şi Viaţa Sfântului Pahomie.

6 de ce este sf dionisie exiguul o punte intre occident si orient.

Dionisie Exiguul sau Dionisie „cel Mic” a fost un călugăr originar din Scythia Mică (Dobrogea
de astăzi) și a trăit în secolele V-VI. Cea mai mare parte a vieții sale a petrecut-o la Roma, unde
a fost starețul unei mănăstiri. A rămas în istorie ca un renumit traducător de opere teologice
din greacă în latină.
Totuși, opera cu rezonanță istorică a sfântului Dionisie este introducerea calendarului creștin,
împărțind istoria în două perioade – „înainte de Hristos” și „după Hristos”. În acel timp, în uz
era calendarul roman care număra anii începând cu data întemeierii Romei. Urmând calculelor
făcute, Dionisie Exiguul a ajuns la concluzia că anul 753 de la întemeierea Romei era anul în
care s-a născut Hristos, adică anul 1 al erei creștine. Calcule ulterioare au arătat că Dionisie se
înșelase, iar anul în care s-a născut Hristos ar varia – după diferite păreri – între anii 6-3 î.Hr.,
cel mai probabil anul 2 î.Hr. Cu alte cuvinte, Hristos s-a născut „înainte de Hristos”!

Cassiodor i-a facut o caracterzare foarte frumoasa. Erudit, a scris sub 10 papi. Atanasie II pana
la Virgiliu.

Oricum, această eroare nu mai are o atât de mare importanță, iar calculul anilor după „era
creștină”, „anii mântuirii”, „anii Domnului” – inventat de un călugăr născut pe teritoriul țării
noastre! – s-a impus în toată lumea.

Ca inițiator al cronologiei creștine, poate fi considerat pe bună dreptate „părintele erei

creștine”, iar ca traducător al Sfintelor Canoane în limba latină este considerat și „părintele
Dreptului bisericesc”.

Sistemul cronologic al lui Dionisie a devenit „cronologia lumii civilizate” ce începe de la

întruparea lui Hristos, care, așa cum spunea el, „este începutul speranței” și „pricina reparării
noastre prin patima Sa, care se cuvine să strălucească și mai tare”.

A trecut la cele veșnice în anul 545, la Mănăstirea Vivarium din Calabria (Italia), unde exista și
o universitate în care preda studenților.

7.TEMA: REGULI MONAHALE LA SF.BENEDICT DE NURSIA Sfântul Benedict de Nursia este un

sfânt apusean fiind serbat în calendarul ortodox în data de 14 martie. Sfântul Benedict este
cinstit de Biserica Ortodoxă ca ocrotitorul școlarilor, al învățătorilor, al minerilor, fierarilor
și mai ales al muribunzilor, fiind chemat ca sprijinitor în bolile care provoacă suferință. A
avut darul înainte vederii al vindecărilor, al scoaterii demonilor și al învierii morților.
Sfântul Benedict s-a născut în anul 480 în provincia Nursia din Italia, într-o familie înstărită.
A avut o soră germană pe nume Scolastica, vestită și ea pentru viața sa duhovnicească.
Etimologia / semnificația numelui Benedict Benedict – un nume foarte rar în ziua de astăzi,
el de origine latină (în traducere bene = „bine”, dicere = „a zice”; benedicere = „a vorbi de
bine, a binecuvânta”, sensul contrar fiind maledicere = „a vorbi de rău, a blestema”). Viata
Sfantului Benedict de Nursia Din tinerete, părăsește casa părinților pentru a merge la studii
în Roma, însă lipsa de moralitate a locului îl împinge către hotărârea de a trăi o viață
singuratică de nevoințe monahale. Se stabilește în Subiaco, o zonă pietroasă, greu
accesibilă, într-o peșteră la care se ajungea cu mare dificultate. Timp de trei ani, Sfântul
Benedict se nevoiește în singurătate. Singurul care știa de acesta era Romanus, un monah
care îl vizita din când în când pentru a-i aducea mâncare. Oamenii au aflat de Benedict și
au început să-i vină în întâmpinare pentru sfat. Odată cu oamenii, Sfântul a început să
primească și ucenici pe care i-a organizat în doisprezece mănăstiri. Mai apoi, părăsește
Subiaco și se stabilește la Monte Casino, unde pune bazele celei mai cunoscute mănăstiri
apusene. Pentru buna organizare a vieții monahale Sfântul Benedict a redactat o serie de
reguli privind modul de împărțire a timpului de către monahi între rugăciune, studiu și
munca fizică. Monahismul propus de Benedict era unul care venea în sprijinul
credincioșilor și punea pe primul loc nevoile acestora. Numit și Patriarhul monahilor din
apus, Sfântul Benedict de Nursia a reușit prin viața sa cu totul sfântă și prin regulile de
organizare a mănăstirilor să influențeze în mod deosebit monahismul occidental. Ceea ce a
 făcut Sfântul Vasile cel Mare pentru monahismul răsăritean, a făcut Sfântul Benedict
pentru cel apusean.

OPERA

Sfântul Grigorie cel Mare este cel care a scris viața Sfântului Benedict, în lucrarea sa numită
Dialoguri, acesta sprijinindu-se de mărturiile celor patru ucenici ai lui Benedict:
Constantin, Valentin, Simplicius și Onorat. Regula Sfântului Benedict este o carte de
precepte scrise în 516 de către Benedict al Nursia Pentru călugări care trăiesc sub
autoritatea comunale unui staret . Spiritul Regulii Sfântului Benedict este rezumat în deviza
Confederației Benedictine : pax („pace”) și tradiționala ora și labora („roagă-te și
lucrează”). În comparație cu alte precepte, regula oferă o cale moderată între zelul
individual și instituționalismul formulic; din cauza acestui punct de mijloc a fost foarte
popular.

Preocupările lui Benedict erau nevoile călugărilor într-un mediu comunitar: și anume, să
stabilească ordinea cuvenită, să încurajeze înțelegerea naturii relaționale a ființelor umane
și să ofere un tată spiritual care să susțină și să consolideze efortul ascetic al individului și
creșterea spirituală care este necesară pentru împlinirea vocației umane, teoza .

Cântări Liturgice: Troparul Cuviosului Benedict, glasul 1 Troparul Cuviosului Benedict, glasul
al 8-lea Condacul Cuviosului Benedict, glasul al 6-le

5.Cel întru sfinți Părintele nostru Isidor de Sevilia (lat. Isidorus Hispalensis)
a fost arhiepiscop al cetății Seviliei (Sevilla) în Hispania (Spania de azi)
în timpul primelor decenii ale secolului al VIIlea.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 4 aprilie.

Isidor s-a născut în jurul anului 560 în Cartagena (lat. Cartago Nova,
adică „Noua Cartagină”) din Hispania, azi Spania,
într-o mare familie nobilă hispanico-romană, cel mai tânăr dintre patru frați care sunt toți
sfinți în calendar - Sf. ierarh Leandru de Sevilia (prăznuit la 27 februarie), Sf. ierarh
Fulgențiu de Cartagena (prăznuit la 14 ianuarie) și cuvioasa Florentina din Cartagena
(prăznuită la 20 iunie) - din părinții Severianus (guvernator al provinciei) și Teodora.
Familia lor era înrudită cu familia regală vizigotă din Hispania și a avut o influență
importantă în convertirea vizigoților de la arianism la creștinismul trinitar ortodox. La
moartea tatălui lor, Lendru, care pe atunci era stareț al mănăstirii din Sevilia, devine tutore
a fratelui său mai tânăr Isidor. În anul 576, Leandru devine arhiepiscop al provinciei
Hispania Baetica și reușește să-l convertească la credința ortodoxă pe regele
hispanovizigot Reccaredus I (559-601) în 587, iar apoi prezidează împreună cu aceasta
sinodul al III-lea de la Toledo, unde convertirea regelui este proclamată oficial la 8 mai 589.

Lucrări teologice: • De ortu et obitu patrum qui in Scriptura laudibus efferuntur • Allegoriae
quaedam Sacrae Scripturae • Liber numerorum qui in Sanctis Scripturis occurrunt: despre
semnificația mistică a numerelor în Biblie.

9.TEOLOGII MONOFIZITI • Iacob de Sarug. La fel ca tatăl său, Iacob a fost hirotonit preot, iar
până în 503 era vizitat episcopal al Haurei în Serugh. În 519 a fost numit episcop de Baṭnan
în Serugh. De către contemporanii săi și de către unii moderni, Iacov a fost considerat
drept ortodox, dar patru dintre scrisorile sale dovedesc acceptarea teologiei lui Chiril din
Alexandria cu privire la subiectul divin în Hristos.
Scrierile sale în proză includ discursuri, șase omilii festive și multe scrisori. El este autorul
reputat al unei liturghii și al unui ordin de botez. De asemenea, a scris 760 de poezii
omiletice, dintre care doar jumătate sunt existente .

Poeziile sunt în majoritate în contor dodecasilabic, tratând în principal incidentele și

persoanele din Vechiul și Noul Testament.

În altă parte, Iacob se exprimă foarte limpede cu privire dogma Preasfintei Treimi. În acest
sens, el subliniază frecvent deofiinţimea cu Tatăl, ca Domn al nostru şi Cuvânt plin de
înţelepciune şi viaţă52. În această notă este aşezată şi teo logia sa despre Maica Domnului.
În acest context, episcopul sirian apără persoana Maicii Domnului faţă de vechile tendinţe
nestoriene, evocând-o de fiecare dată în lumina alegerii făcute la Buna Vestire. Din
însemnările sale rezultă că Logosul a fost acela care a aleso pe Preasfânta Fecioară pentru
a deveni Maică a Sa. El prezintă creaţia drept act al înţelepciunii divine, concretizat prin
împreună-lucrarea Preasfintei Treimi. Motivul pentru care evi denţiază rolul Fiului în actul
creator are însă considerente polemice, dorind să combată tendinţele de interpretare
ariană din hristologia timpului său34. În cu prinsul celor patru Omilii în versuri la Cartea
Facerii35, episcopul sirian scoate în evidenţă caracterul hristologic al actului creator,
folosindu-se de numeroase analogii şi simbolisme lămuritoare. • FILOXEN DE
MABUG-435-437-TAHAL STUDII LA EDESA-MONOFIZIT COMBATIV,DUȘMAN AL
ORTODOXILOR PE CARE I-I NUMEA NESTORIENI ERETICI.

A SCRIS PROZĂ -O VERSIUNE SIRIACA A BIBLIEI.ETC IACOB DE EDESA-, numit și Iacob din
Edessa , (n . C. 640, ʿEn-deba, provincia Antiohiei, Siria [acum Antiohia, Turcia] - murit în
708), distins teolog creștin, istoric, filosof, exeget și gramatician, care a devenit episcop de
Edessa ( c. 684). Disciplina sa episcopală strictă ofensând patriarhul Atanasie al IIlea al
Antiohiei, s-a retras și s-a dedicat studiului și predării. Este considerat un sfânt în Biserica
Ortodoxă Siriacă și este pomenit pe 5 iunie

Un scriitor prodigios, Iacob a compus omilii siriace în proză și versuri, canoane, liturghii,
comentarii la Vechiul și Noul Testament și o cronică istorică menită să o continue pe cea a
lui Eusebiu din Cezareea , din care rămân doar fragmente. El a revizuitPeshitta (una dintre
cele mai vechi versiuni ale Bibliei) Vechiul Testament pe baza versiunilor grecești și
siriace. De asemenea, el a tradus din greacă, în special Homiliae Cathedrales din Severus
din Antiohia . Iacov a produs cea mai veche gramatică siriacă existentă și a introdus litere
grecești pentru a reprezenta vocalele siriace

13. VIAȚA LUI LEONȚIU DE BIZANȚ :

Tradiția bizantinã este destul de lacunarã

în ceea ce privește reperele biografice referitoare la Leonțiu de Bizanț.
Din cercetarea operei sale, putem afla cã a fost un monah pasionat de cultura timpului
și cã o vreme a pactizat cu grupul cãlugãrilor nestorieni,
pe care l-a pãrãsit cu ajutorul lui Dumnezeu și a unor oameni instruiți,
reușind sã-și compunã opera sa ulterior convertirii.
Aceste date, cu un ridicat caracter de generalitate,
vor fi aprofundate de cãtre patrologul Fr. Loofs,
primul care a reușit sã alunge aura de mister ce trona în jurul vieții
și a operei sale.
Cercetarea operelor autentice publicate sub numele lui Leonțiu
 situeazã temporal apariția acestora în intervalul 520-543,
perioadã care corespunde domniei împãraþilor Iustin și Iustinian.
Printre numeroasele personaje care poartã numele de Leonțiu
și care pot fi regãsite în documentele aferente epocii respective,
patru par a corespunde autorului grupului de opere amintit.
Primul este un cãlugãr scit, care, la începutul domniei lui Iustinian,
se lupta pentru introducerea formulei:
„Unul din Treime a pãtimit în trup”,
fãcând parte din delegația trimisã la Roma în iunie 519.
Numele celui de-al doilea se leagã de conferinþa din 531 dintre ortodocși și severieni,
pomenit sub titlu de „Leontius, vir venerabilis, monachus et apocrisiarhus patrum în
sancta civitate constitutorum”, aflat în preajma preotului Eusebiu.
Al treilea a participat la sinodul prezidat de cãtre patriarhul Mamas în 536,
sub denumirea de „monahul și egumenul Leonțiu”,
aflat în preajma cãlugãrilor Domițian și Teodor, viitori episcopi de Ancira,
respectiv Cezareea, care vor avea un rol important în disputele origeniste ale vremii.
Al patrulea este tot un monah, care a venit la Constantinopol cu Sfântul Sava, în 531,
pentru a se opune Calcedonului, și care, datoritã înclinațiilor sale origeniste, va fi trimis
înapoi la Noua Lavrã, unde a devenit unul din principalul conducãtor al cãlugãrilor
origeniști. Pe acesta îl identificã Fr. Loofs cu autorul operelor atribuite lui Leonțiu de
Bizanț. Pornind de la aceste scurte precizãri, putem identifica câteva aspecte biografice
ale lui Leonþiu de Bizanþ. S-a nãscut - dupã cum aratã și apelativul sãu - la Bizanț, în a
doua jumãtate a secolului al V-lea. În perioada tinereþii a fost atras de erezia nestorianã,
pe care o va pãrãsi, intrând, dupã convertirea sa la ortodoxie, în Lavra Nouã, în
apropierea Ierusalimului, împreunã cu Nonus, conducãtorul pãrții origeniste, și alți câțiva
monahi, în 519-520. Îl va însoți pe Sfântul Sava pe parcursul cãlãtoriei sale spre Bizanț,
în 531, în vederea participãrii la controversele calcedoniene, însã, dându-și seama de
faptul cã ar avea înclinații spre origenism, Sfântul Sava îl va îndepãrta din anturajul sãu.
El urma sã ia parte la discuþiile din capitala imperiului, alãturi de Hipatius de Efes, la
întrunirea dintre severieni și ortodocși, organizatã de împãratul Iustinian. Leonțiu va
rãmâne la Constantinopol dupã ce Sfântul Sava se va reîntoarce în Palestina, cel mai
probabil asistând în 536 la sinodul împotriva monofiziþilor, favorizând, datoritã relațiilor
sale cu Eusebiu, ascensiunea în episcopat a origeniștilor Domițian și Teodor Askidas. Se
va reîntoarce în Lavra Nouã în 538, apoi va cãlãtori la Constantinopol, unde va și muri în
542.

15 – Enumerati 5 autori de literatura biblico-exegetică

Erasmus (1466/1469-1536) a editat textus receptus al Noului Testament (numit si

textul koine sau textul comun sau bizantin) în 1516. Este considerat unul dintre ”părinții”
criticii textuale a Bibliei.

Marie-Joseph Lagrange (1855-1938) Este fondatorul École Pratique d’Études

Bibliques (Practical School of Biblical Studies)
16 - Prezentati viata Sf. Ioan Scararul
Sfântul Ioan Scărarul (n. cca 579, Siria - d. 30 martie 649?, Muntele Sinai). A intrat în
mănăstirea din muntele Sinai la vârsta de 16 ani. Până la acea vârstă dobândise o pregătire
solidă în toate științele acelei vremi, fapt care ar indica proveniența sa dintr-o familie înstărită.
Aleasa sa pregătire în științele vremii i-a adus numele de Ioan Scolasticul, iar viețuirea în
Muntele Sinai, numele de Ioan Sinaitul. Acum însă este cunoscut sub numele de Ioan Scărarul,
datorită cărții Scara dumnezeiescului urcuș, pe care a scris-o la sfârșitul vieții sale.
În mânăstire l-a avut ca povățuitor pe Cuviosul Martirie, vreme de 19 ani. După moartea
acestuia, Sfântul Ioan s-a retras într-un loc izolat, numit Thola, la 5 mile de mănăstire, unde a
viețuit în liniște vreme de 40 de ani.
Spre sfârșitul vieții a fost rugat de monahi să primească a fi egumen al Mănăstirii Sinai. În timpul
cât conducea pe monahi pe calea desăvârșirii, a alcătuit scrierea Scara, la rugămintea
egumenului Ioan al Mănăstirii Rait, aflată la 60 de mile de Mănăstirea Sinai. "Scara
dumnezeiescului urcuș" este alcătuită din 30 de "Trepte" (capitole) și se află și în volumul IX din
Filocalia românească.
Pomenirea sa se face la 30 martie atât în Biserica Catolică cât și în Biserica Ortodoxă.

17 - Cine a fost Sf. Sofronie al Ierusalimului

Cel întru sfinți părintele nostru Sofronie I al Ierusalimului a fost patriarh al Ierusalimului între
anii 634-638. A fost patriarh atunci când Ierusalimul a căzut în mâinile sarazinilor, sub
conducerea lui Omar I, în 637. A fost un luptător hotărât împotriva ereziei monotelite. Prăznuirea
sa în Biserica Ortodoxă se face pe 11 martie.
Sofronie (gr. Σωφρόνιος) s-a născut la Damasc, Siria, în anul 560. Era de origine arabă. Nu se
cunoaște nimic despre viața lui de dinainte. A fost călugăr și teolog. Om foarte instruit și profesor
de retorică, devine ascet în Egipt în jurul anului 580, iar apoi intră în mănăstirea sfântului
Teodosie cel Mare (situată între Betleem și Ierusalim).
Pe timpul controverselor hristologice, Sofronie a fost un puternic apărător al credinței ortodoxe.
În tinerețe vizitează așezările monahale din Asia Mică, Egipt și Roma împreună cu prietenul său
mai mare, scriitorul bizantin Ioan Moshu. În anul 605, Sofronie fuge în Alexandria înainte ca
perșii să invadeze Palestina. Apoi în 616, fuge din nou, din Alexandria înainte ca perșii să
invadeze Egiptul. După moartea lui Ioan Moshu la Roma (după anul 620), Sofronie aduce
moaștele acestuia în Țara Sfântă pentru a le îngropa acolo (634), după dorința lui Ioan Moshu.
În 633 se găsea din întâmplare în Alexandria și se opune unirii cu monofiziții „teodosieni”. Când
apar semnele monotelismului, Sofronie încearcă să-l convingă pe patriarhul Chir al Alexandriei
să nu accepte această erezie.
În anul 634 este ales Patriarh al Ierusalimului. El continuă să-și susțină poziția sa împotriva
monotelismului la Ierusalim, dedicând predica din ziua Nașterii Mântuitorului pentru a-i întări pe
clerici în a menține învățăturile dumnezeiești ale sinodului de la Calcedon.
În acele vremuri arabii musulmani câștigau controlul asupra Palestinei. În 637 sau 638 negociază
cu califul Omar predarea Ierusalimului în schimbul recunoșterii libertăților civile ale populației
creștine și a plății unui tribut (jizya).
Mâhnit peste măsură datorită ocupării Ierusalimului, Patriarhul Sofronie moare pe 11 martie 638
la Ierusalim, la puțin timp după căderea acestuia sub musulmani.
18 - Prezentati viata Sf. Maxim Marturisitorul

Sfântul Maxim Mărturisitorul (cca. 580-662) a fost un teolog și sfânt părinte al Bisericii,
cunoscut mai ales pentru scrierile sale de mistică și ascetică, precum și un apărător al Ortodoxiei
în fața ereziei monotelismului. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 21 ianuarie, pe 13
august (mutarea moaștelor)[1] și pe 20 septembrie.
Sf. Maxim s-a născut la Constantinopol în anul 580, într-o familie nobilă și a avut parte de o
educație aleasă. Pe la anul 610 împăratul Heraclie l-a chemat la curte, încredințându-i slujba de
prim secretar (protasekretis sau logothet). Dar după trei ani, Maxim a părăsit această demnitate
și s-a călugărit în Mănăstirea Hrisopolis, care se găsește lângă Constantinopol dar pe țărmul
opus al strâmtorii Bosfor. Mai apoi pleacă la Cizic, iar invazia persană de la anul 626 îl împinge
să se refugieze la Cartagina (Africa de Nord)[2].
Pe la începutul anului 632 se găsea în Africa, împrietenit cu monahul Sofronie, viitorul patriarh al
Ierusalimului. Acesta începuse deja lupta împotriva noii erezii monotelite care începuse să facă
mulți prozeliți.
Patriarhul Serghie I al Constantinopolului împreună cu împăratul Heraclie au încercat să se
împace cu ereticii monofiziți pe baza unui compromis care, lăsând pe al doilea plan problema
celor două firi din Hristos, obliga cele două grupări - ortodoxă și monofizită - să admită o singură
lucrare în El. La 633 s-a încheiat pactul formal, în acest sens, între ortodocși și monofiziți.
Monahul Sofronie a fost cel dintâi care a sesizat pericolul acestui compromis. Ajuns apoi Patriarh
al Ierusalimului, a publicat o Epistolă Sinodală (643), în care face distincție clară între cele două
lucrări în Hristos. În următorii patru ani a domnit o relativă liniște. Frământările au început cu
putere abia în 638, când împăratul Heraclie a publicat așa-numita Ecthesis, Sf. Maxim devenind
conducătorul acestei lupte. Între 642 - 645 el desfășoară în Africa o activitate intensă pentru
întărirea episcopilor de acolo împotriva ereziei.
În iulie 645 poartă în Cartagina o mare dispută cu Pyrrhus, fostul patriarh monotelit al
Constantinopolului, în prezența a numeroși episcopi. Ia parte la mai multe Sinoade în Africa,
convocate la îndemnul lui pentru osândirea monotelismului. La sfârșitul anului 646 se află la
Roma, unde rămâne până la 649, determinându-l pe arhiepiscopul Martin al Romei să convoace
Sinodul de la Lateran, prin care de asemenea se condamnă monotelismul.
În anul 648 împăratul Constans al II-lea Pogonatul (641 - 668) dăduse un nou decret (Typos-ul
lui Constans al II-lea), prin care oprea sub grea pedeapsă de a se mai discuta dacă în Hristos
este una sau sunt două lucrări și voințe.
În anul 653, Sfântul Maxim a fost arestat și adus la Constantinopol, unde, fiind condamnat, la
655 a fost exilat în Bizija, în Tracia. O nouă audiere în același an la Bizija are ca urmare
trimiterea lui în Perberis. În anul 662, Sfântul Maxim a fost adus la Constantinopol pentru încă o
audiere. Aici, în fața mulțimii, i s-a tăiat limba din rădăcină și mâna dreaptă, ca să nu mai poată
comunica adevărul, nici cu graiul nici în scris. Astfel, se adeveri din nou că fiecare părticică din
dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata să-și dea viața pentru mărturisirea
ei, fiind o chestiune de viață, nu o simplă speculație teoretică.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost trimis apoi în exil în țara Lazilor, pe coasta răsăriteană a Mării
Negre, unde, rămas simplu monah până la sfârșitul vieții, a trecut în același an, în ziua de 13
august, la Domnul, în urma chinurilor suferite, la venerabila vârstă de 82 de ani. Pomenirea sa se
face în fiecare an la 13 august (mutarea moaștelor) și la 21 ianuarie[3]. Sf. Maxim mai este
comemorat și pe 20 septembrie, împreună cu Sf. Martin Mărturisitorul.
19 - Enumerati 5 opere ale sf. Maxim Marturisitorul
De la Sfântul Maxim ne-au rămas numeroase scrieri din care unele au fost incluse în Filocalia,
iar altele în colecția PSB (”Părinți și scriitori bisericești”). O parte din aceste scrieri sun
dogmatice, însă cele mai multe sunt dedicate descrierii vieții contemplative, oferind ample
îndrumări ascetice. Alte scrieri abordează teme de liturgică și hermeneutică. Ignorate vreme de
secole de teologii apuseni, scrierile Sfântului Maxim ocupă un loc special în teologia răsăriteană,
Părinți precum Simeon Noul Teolog sau Grigorie Palama fiind considerați drept continuatori ale
direcțiilor intelectuale și spirituale ale Sfântului Maxim.
Din scrierile sale fac parte următoarele:
● Răspunsuri către Talasie - O suită de 65 de întrebări și răspunsuri legate de tot
atâtea pasaje dificile din Sfânta Scriptură;
● Ambigua - O explorare a pasajelor dificile întâlnite în scrierile areopagitice și în cele
ale Sfântului Grigorie de Nazianz, concentrate pe probleme hristologice;
● Scholia - Comentarii la scrierile timpurii ale lui Dionisie Areopagitul;
● Mistagogia – Comentariu și meditație cu privire la Sfânta Liturghie;
● Comentariu la Psalmul 59;
● Tâlcuire la Tatăl nostru;
● Capete despre dragoste - Maxime cu privire la viața duhovnicească grupate în
colecții de câte-o sută;
● Capete teologice;
● Cuvânt ascetic – Dialog cu privire la viața monastică;
● Viața Fecioarei (Biografie) - cea mai timpurie biografie completă a Maicii Domnului.
Începând cu secolul XX, sfântul Maxim Mărturisitorul a fost din nou considerat un autor de
referință pentru teologia și spiritualitatea ortodoxă. În limba română, de traducerea și comentarea
scrierilor lui s-a ocupat părintele Dumitru Stăniloae.

20 - Prezentati viata sf. Ioan Damaschin

Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Ioan din Damasc (cca. 675 - 4 decembrie,
749), numit și Ioan Damaschinul este unul din Sfinții Părinți sirieni ai Bisericii. Prăznuirea lui în
Biserica Ortodoxă se face la 4 decembrie.
S-a născut la Damasc (Siria), pe la anul 675, ca fiu al lui Sarjun (Serghie) ibn-Mansur, un înalt
dregător la curtea califului musulman Abd-el-Malek din Damasc, unde se stabilise din 661
califatul mahomedan. Serghie mai avea și rolul de reprezentant al creștinilor în fața califului.
Pentru educația lui Ioan și a fratelui său adoptiv Cosma cel Tânăr, Serghie a răscumpărat de pe
piața robilor pe călugărul Cosma. Acesta era foarte bine pregătit, nu numai în domeniul teologiei,
ci și al filozofiei și științelor.
Pe baza educației primite, a studiilor sale și a viețuirii într-un mediu care îi permitea să analizeze
atât creștinismul cât și islamismul, Sf. Ioan constată la curtea califului Iezid, încă din anul 723,
influența monofiziților, care favorizează o poziție iconoclastă, de respingere a cultului icoanelor.
Califul, sub influența lor, îi scrie împăratului bizantin Leon al III-lea Isaurul că, tolerând cinstirea
icoanelor în biserică, încălca porunca a doua din Decalog. Ca urmare a acestei intervenții,
împăratul Leon publică edictul său împotriva icoanelor din anul 726. La apelul patriarhului Ioan al
V-lea al Ierusalimului, Sfântul Ioan redactează trei cuvântări de larg răsunet în sprijinul icoanelor
– "Tratate contra celor care atacă sfintele icoane".
Sf. Ioan afirma că Mântuitorul poate fi reprezentat prin icoană, deoarece a luat chip omenesc, iar
icoanele îndeplinesc în Biserică patru roluri: educativ – instructiv, estetic – de împodobire a
sfintelor lăcașuri, cultic – de însoțire a slujbelor bisericești și haric – de a mijloci harurile Sfintei
Treimi către credincioși.
În ciuda acestor luări de poziție, califul Iezid îl stima pe Sf. Ioan, pentru calitățile sale umane și
cunoștințele vaste, motiv pentru care l-a invitat să preia funcțiile de la curte ale tatălui său,
Serghie.
Totuși, având o înclinare puternică pentru viața ascetică, în jurul anului 732, Sfântul Ioan se
retrage împreună cu fratele său în Lavra Sf. Sava de lângă Ierusalim, unde se găsea și o bogată
bibliotecă cuprinzând lucrări ale Sfinților Părinți bisericești, dedicându-se trăirii întru Hristos și
studierii teologiei creștine. După călugărire a fost hirotonit ieromonah de către patriarhul Ioan al
V-lea al Ierusalimului; fratele său a fost hirotonit mai târziu episcop în cetatea Maiuma de lângă
Gaza, în Palestina de sud-vest.
Până la adormirea sa întru Domnul, Sfântul Ioan s-a dedicat teologiei ortodoxe, iar prin operele
sale polemice a subliniat neajunsurile mahomedanismului, iconoclasmului, nestorianismului,
monofizitismului și altor rătăciri. La anul 743 a alcătuit cea mai complexă și sistematică
"Expunere a credinței ortodoxe" de până atunci, numită în prescurtare Acrivia, în care condensa
într-un mod concis și cursiv rezultatele la care au ajuns Părinții Bisericii, prin precizările lor
teologice, confirmate apoi de sinoadele ecumenice.
În lucrarea de morală "Sfintele paralele" pune alături păcatele și virtuțile care le înfruntă. A scris
omilii despre Sfânta Treime, Adormirea Maicii Domnului, a comentat Epistolele Sf. Pavel. Tot
Sfântului Ioan i se datorează și Octoihul, care este în uz până în zilele noastre. A mai realizat și
lucrări de ascetică, unele dintre ele găsindu-se în volumul IV al Filocaliei românești.
A adormit întru domnul la anul 749, în Mănăstirea Sfântului Sava.
Este pomenit la data de 4 decembrie.

21 - Enumerati cinci opere ale Sf. Ioan Damaschin

A. Lucrarea Πηγη γνωσεως (în limba latină: Fons cogitationis), iar în română: Izvorul Cunoștinței,
în trei părți:
● Dialectica sau Logica,
● Despre erezii
● Dogmatica.
Alte lucrări dogmatice:
● Despre dreapta credință
● Despre Sfânta Treime
● Epistolă către arhimandritul Iordan, despre imnul Trisaghion
● Introducere elementară în dogme
● Despre cei în credință adormiți
● Expunerea credinței
B. Opere polemice:
● Trei tratate contra celor care atacă sfintele icoane
● Tom ca din partea prea sfințitului Petru, episcopul Damascului, către așa-numitul
episcop iacobit al Dareii
 ● Despre firea compusă, contra acefalilor
● Despre cele două voințe și activități și despre celelalte însușiri naturale ale lui Hristos
și, pe scurt, despre cele două firi și o singură ipostază
● Contra ereziei nestoriene
● Dialog contra maniheilor
● Discuția dintre un sarazin și un creștin
● Discuția lui Ioan, ortodoxul, cu un maniheu
● Despre balauri
Sfântului Ioan Damaschin i-au mai fost atribuite un Cuvânt împotriva lui Constantin Copronim, o
Epistolă către împăratul Teofil despre Sfintele și cinstitele icoane și un Dialog înfierător împotriva
iconoclaștilor despre care Pr. Dumitru Fecioru, traducător al Sf. Ioan Damaschin în română
apreciază că, ținând cont de data și contextul compunerii lor, nu aparțineau totuși Sf. Ioan
Damaschin.
C. Opere exegetice
● Comentariu la epistolele Sfântului Apostol Pavel, după Sfântul Ioan Hrisostom
D. Opere morale și ascetice
● Sfintele paralele
● Despre sfintele posturi
● Despre cele opt duhuri ale răutății
● Despre virtuțile și viciile sufletești și trupești
E. Opere omiletice
● Cuvânt la Schimbarea la față a Domnului nostru Iisus Hristos
● Cuvânt la smochinul neroditor și la parabola viei
● Cuvânt la Marea Sâmbătă
● Cuvânt la Nașterea Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu și
pururea Fecioara Maria
● Trei cuvântări la Adormirea Maicii Domnului
F. Opere Poetice
I se mai atribuie și traducerea romanului hagiografic Viața lui Varlaam și Ioasaf, o poveste despre
încreștinarea indianului Ioasaf, împreună cu toată familia sa, de către anahoretul Varlaam (o
versiune "creștinată" a vieții lui Siddartha Gautama Buddha). Romanul a fost tradus ulterior în
latină și slavonă și s-a bucurat de o largă circulație în Europa. Versiunea slavonă a legendei a
circulat și în Țările Române, unde a fost tradusă în românește (1649) de Udriște Năsturel,
influențând chiar și pictura bisericească (vezi bolta mănăstirii Neamț).

22 - Doctrina despre icoane la sf. Ioan Damaschin

În lupta cu această erezie, care a măcinat Im­periul Bizantin mai bine de un secol, Sfântul Ioan
Damaschin a alcătuit trei tratate apologetice „împotriva celor care defăimează sfintele icoane”.

Deşi împărţită în trei, erminia iconologică a Sfântului Ioan Damaschin constituie în fapt un întreg
apologetic, care reuşeşte ireproşabil să contureze şi să lămurească principalele coordonate ale
învăţăturii de credinţă, privitoare la teologia sfintelor icoane. În primul tratat apologetic, Sfântul
Ioan Damaschin vorbeşte despre cele cinci feluri de icoane: „Fiul ca un chip/icoană a Tatălui;
icoanele ca intenţii (viitoare) ale lui Dumnezeu pentru lumea creată (ceva foarte asemănător cu
ideile lui Platon); icoanele, picturi văzute ale unor lucruri nevăzute, ca un fel de pedagogie;
icoanele ca tipuri/prefigurări ale unei împliniri viitoare; şi icoanele, fie scrise, fie pictate, care ne
aduc aminte de lucruri sau de oameni din trecut” (ibidem, p. 292). La acuzele de idolatrie, aduse
frecvent de iconoclaşti, Cuviosul Ioan răspunde: „Eu nu mă închin materiei, ci mă închin
Creatorului materiei, Care S-a făcut pentru mine materie şi a primit să locuiască în materie şi
Care a săvârşit mântuirea mea prin materie, şi nu voi înceta să cinstesc materia, prin care s-a
lucrat mântuirea mea” (Tratatul I, 16, 4-19).
In cuprinsul celui de al doilea tratat apologetic, Sfântul Ioan Damaschin adună o sumă de
argumente împotriva ereziei iconoclaste. Pe un ton cât se poate de direct, sfântul dezaprobă
implicarea împăratului „în treburile Bisericii prin promovarea iconoclasmului, o ingerinţă pe care o
numeşte brutal piraterie”. Mai departe, el revine asupra argumentelor de dezaprobare a acuzelor
aduse cinstirii materiei, reamintind că „Dumnezeu Însuşi a făcut primul un chip/o icoană şi ne
arată chipuri/icoane, mai întâi prin facerea omului după chipul/icoana lui Dumnezeu, iar mai apoi
arătându-Se în Vechiul Testament prin teofanii, care sunt chipuri/icoane ale lui Dumnezeu mai
degrabă decât manifestări ale fiinţei lui Dumnezeu Însuşi” (Tratatul al II-lea, 20, 15-26).

Cel de al treilea tratat împotriva iconoclasmului completează seria argumentelor apologetice,

subliniind în special ideea că „religia creştină are un dublu caracter, mijlocind între material şi
spiritual, răspunzând dublei naturi a oamenilor” (Louth, p. 300). „Pentru că suntem dubli, făcuţi
din suflet şi trup, şi sufletul nostru nu este gol, ci ca acoperit cu o perdea, nu este cu putinţă să
venim la cele spirituale în afara celor corporale. Deci aşa cum cu urechile noastre trupeşti auzim
cuvinte sensibile şi înţelegem cele duhovniceşti, tot aşa printr-o vedere trupească venim la
contemplarea duhovnicească. De aceea, Hristos a luat trup şi suflet, pentru că omul este trup şi
suflet; de aceea şi botezul este dublu, din apă şi din Duh, şi împărtăşania şi rugăciunea şi
psalmodia, toate sunt duble, trupeşti şi duhovniceşti, şi lumini, şi tămâie” (Tratatul III, 12, 23-35).

23. Doi imnografi din perioada a treia

- Sfântul și Prea Cuviosul Părintele nostru Roman Melodul,
un prolific scriitor de imnuri grec, s-a născut la Emesa (Hems), în Siria.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă este pe 1 octombrie, în aceeași zi cu
Acoperământul Maicii Domnului.
Este supranumit și Roman Melodul, făcătorul de condace,
fiind considerat patronul cântăreților bisericești.

Odată, în ajunul Crăciunului, cuviosul Roman a fost desemnat să-i conducă pe cântăreții
bisericești la slujba solemnă ce se făcea la Nașterea Domnului. Era responsabil în acest caz
nu numai pentru cântări, ci și pentru textul imnelor (condacelor). După ce toată lumea a
plecat, el a rămas în Biserica Vlahernelor și cu lacrimi în ochi a rugat-o pe Maica Domnului
să-l ajute. Fiind foarte obosit, el a adormit, dar în vis i-a apărut Maica Domnului, ca răspuns
la rugăciunea sa. Aceasta i-a dat o bucata de hârtie, spunându-i cu blândețe: „iată, mănâncă
aceasta”. Trezindu-se, Roman își dădu seama că a fost înzestrat cu o inspirație divină. Când
a început slujba solemnă pentru Nașterea Domnului, cuviosul Roman, după ce a primit
binecuvântarea patriarhului, suindu-se în amvon, a început a cânta: „Fecioara astăzi, pe
Cel mai presus de ființă naște...”.

- Cel întru sfinți părintele nostru Ioan Scolasticul sau Ioan al III-lea de
Constantinopol a fost Patriarh al Constantinopolului din 565 până în 577.

Sf. Ioan Scolasticul a mai compus și unele cântări bisericești, între care Imnul
heruvimilor și cântarea euharistică Cinei Tale celei de taină.
 - Vezi Teodor Studitul imnograf

24. Sf Gherman - patriarhul Constantinopolului

Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului - 12 mai

Gherman I (n. c. 634 – d. 733 sau 740) a fost patriarhul Constantinopolului între anii 715
și 730.[1]
El este considerat sfânt atât de către Biserica Ortodoxă,
cât și de către Biserica Romano-Catolică, fiind prăznuit în ziua de 12 mai.[1][2]
A fost precedat de patriarhul Ioan al VI-lea al Constantinopolului (712-715) și i-a
succedat patriarhul Anastasie al Constantinopolului (730-754).[3]

Viața.

Gherman s-a născut în prima jumătate a secolului al VII-lea la Constantinopol.[1]

Fiul patricianului Iustinian. Iustinian ar fi fost implicat în uciderea împăratului Constans al II-lea
(641-668) și uzurparea tronului de către Mezezius (668-669). Împăratul Constantin Pogonatul
(668-685), fiul lui Constans al II-lea, și-a învins rivalul și i-a pedepsit pe susținătorii lui Mezezius.
Gherman a supraviețuit persecuțiilor, fiind foarte tânăr, dar a fost castrat și transformat în
eunuc de către învingători,[5] fiind rânduit cleric la Biserica „Sf. Sofia” ca să nu poată
accede în administrație imperiului.[1]Gherman a fost trimis la o mănăstire și a fost hirotonit
mai târziu ca episcop al Cizicului.[1][4]
A luptat împotriva ereziei monotelite, care câștiga tot mai mulți adepți, după ce fusese
condamnată ca atare de Sinodul al VI-lea Ecumenic de la Constantinopol (680-681).[1]
Episcopul Gherman a luat parte la Sinodul de la Constantinopol din 712,
care a adoptat hotărâri ce au favorizat monotelismul

În 11 august 714/715 episcopul Gherman al Cizicului a fost ales patriarh al

Constantinopolului. Mai târziu, Gherman a contribuit la negocierea termenilor de capitulare ai
lui Anastasiu în fața lui Teodosiu al III-lea (715-717).[7]
În anul 715 Gherman a convocat un nou sinod care a propagat diotelismul
și i-a anatemizat pe mai mulți conducători ai facțiunii adverse.
El a încercat să îmbunătățească relațiile cu Biserica Apostolică Armeană în vederea reconcilierii.
Problema majoră a mandatului său a fost, totuși, iconoclasmul bizantin,
care se răspândea tot mai mult
ca urmare a propagării de către împăratul Leon al III-lea Isaurul (717-741).[1]
Gherman a fost iconodul[6] și a îndeplinit un rol important
în apărarea folosirii icoanelor în timpul crizei iconoclaste,
fiind destituit și trimis în exil pentru opoziția sa față de împărat,
care considera că venerarea acestor imagini sacre este o formă de idolatrie.[1][8]
A avut evlavie La Maica Domnului.
În timpul asediului arab din 718 și-a pus nădejdea în Maica Domnului care a izbăvit cetatea.
S-a făcut cu acest prilej Acatistul Maicii Domnului
Gherman a fost înlocuit pe tronul patriarhal de Anastasie,
care era mai dispus să se supună voii împăratului.
Fostul patriarh s-a retras la reședința familiei sale.
A murit acolo după trei ani la o vârstă înaintată. [1], [12]
Rămășițele sale pământești au fost înmormântate în Biserica Chora din Constantinopol.
Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787) l-a inclus pe Gherman în dipticele sfinților.
Fostul patriarh a fost considerat de atunci sfânt atât de Biserica Ortodoxă, cât și de Biserica
Catolică, fiind prăznuit în ziua de 12 mai.[1]
Scrierile sale au fost păstrate.[6]
-Historia Ecclesiastica a fost o scriere populară timp de mai multe secole în traducerile greacă și
latină și continuă să fie citată adesea de cercetători, fiind descrisă de editorii săi drept
„explicația cvasi-oficială în cursul mai multor secole a Sfintei Liturghii pentru lumea
creștină bizantină”.[13]

25.Tarasie al Constantinopolului
Sfântul Ierarh Tarasie, Patriarhul Constantinopolului - 25 februarie

Cel întru sfinți părintele nostru Tarasie al Constantinopolului, a fost patriarh al

Constantinopolului între anii 784-806.
A acceptat tronul constantinopolitan cu condiția convocării unui Sinod Ecumenic care
să tranșeze chestiunea cinstirii icoanelor. Prăznuirea lui se face pe 25 februarie.

Se crede că Tarasie s-a născut la Constantinopol în preajma anului 730,

fiind fiul Encratiei și al lui Gheorghe, un judecător de rang înalt.
Provenea dintr-o familie ilustră,
având legături de sânge cu familia viitorului patriarh, Sf. Fotie cel Mare.
A primit o educație aleasă și a urmat o carieră în administrația civilă a Imperiului
Bizantin. A fost repede promovat la curtea împăratului Constantin al VI-lea și a mamei
sale, Binecredincioasa Irina Împărăteasa.
A ajuns până la rangul de senator și în cele din urmă a devenit secretar imperial
(asekretis) al lui Constantin al VI-lea și al împărătesei Irina.

În acea vreme, Biserica era răscolită de tulburările iconoclaste. Patriarhul Pavel al IV-lea, care
fusese inițial un susținător al iconoclaștilor, însă mai apoi se pocăise, a demisionat din funcție pe
motiv de boală și de vârstă înaintată. S-a retras la o mănăstire și a îmbrăcat Marea Schimă.
Când împărăteasa Irina și fiul ei Constantin au apelat la el, cerându-i sfatul cu privire la
succesorul său, Pavel le-a recomandat drept cel mai potrivit urmaș pe Tarasie, care la acea
vreme era încă mirean. Însă, deși era mirean, Tarasie era, ca mulți dintre membrii familiilor
bizantine de vază, cunoscător în ale teologiei, iar alegerea unor mireni competenți ca episcopi nu
era un lucru nemaiauzit în istoria Bisericii.
Când împăratul și împărăteasa i-au oferit această însărcinare, Tarasie a refuzat multă vreme,
considerându-se nevrednic de a primi un asemenea rang. În cele din urmă, a cedat insistențelor,
însă cu condiția ca un Sinod Ecumenic să fie convocat pentru a rezolva problema ereziei
iconoclaste.
Tarasie a fost repede hirotonit diacon, apoi preot și în cele din urmă ca episcop. Pe 25 decembrie
784, episcopul Tarasie a fost întronizat ca patriarh al Constantinopolului.
Pe 17 august 786, sinodul a fost convocat în Biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol pentru
a discuta chestiunea iconoclastă. Lucrările au fost însă întrerupte de niște trupe de soldați
răzvrătiți care i-au alungat pe participanții la sinod. Abia în anul următor, în septembrie 787 a fost
convocat din nou sinodul, de data aceasta la Niceea. La lucrări au luat parte 367 de episcopi.
Patriarhul Tarasie a prezidat lucrările acestui al VII-lea Sinod Ecumenic, cunoscut și sub numele
de „al doilea Sinod de la Niceea”. Sinodul a condamnat iconoclasmul și a validat formal practica
cinstirii icoanelor. Patriarhul Tarasie a avut o poziție moderată față de foștii iconoclaști, ceea ce
i-a atras criticile Sf. Teodor Studitul și ale sprijinitorilor lui. Cu toate acestea, episcopii care s-au
pocăit de iconoclasmul lor au fost reprimiți în Biserică.
Opt ani mai târziu, în ianuarie 795, Tarasie a fost implicat în divorțul lui Constantin al VI-lea de
soția lui, Maria din Amnia. Pentru a obține divorțul, împăratul Constantin a calomniat-o pe
împărăteasa Maria, soția lui și nepoata Sf. Filaret cel Milostiv, pentru a o putea trimite la
mănăstire și a se putea căsători cu o altă femeie, Teodota, cu care era înrudit. Comunitatea
monahală a fost scandalizată. Patriarhul Tarasie însuși a refuzat sa recunoască desfacerea
căsătoriei împăratului, motiv pentru care a căzut în dizgrație. La scurtă vreme însă, Constantin a
fost detronat de mama lui, împărăteasa Irina.
Patriarhul Tarasie a păstorit Biserica vreme de douăzeci și patru de ani. A trăit o viață de
nevoință aspră, mulțumindu-se cu puțin.

A rămas patriarh al Constantinopolului și în timpul domniei împărătesei Irina și apoi al împăratului

Nichifor I, slujindu-i cu credință și înțelepciune pe toți.
A trecut la Domnul pe 25 februarie 806, la Constantinopol. A fost înmormântat în mănăstirea pe
care a ctitorit-o pe malul Bosforului.

26. Nechifor I Mărturisitorul

Patristica - Sfantul Nichifor Marturisitorul

Cel între sfinți părintele nostru Nichifor I (gr. Nikephoros), Mărturisitorul,

a fost Patriarh al Constantinopolului în timpul iconoclasmului,
la începutul secolului al IX-lea.
El a pus apărarea doctrinei ortodoxe în fața ereziilor,
și a conștiinței ortodoxe în fața dictaturii statului, mai presus de poziția sa socială.
Perioada în care a fost patriarh (806-815)
a fost marcată de acțiunile instigate de împăratul Leon al V-lea împotriva reluării cinstirii
(icoanelor).
Lucrările sale principale care s-au păstrat sunt trei scrieri împotriva iconoclasmului.

Opera. 9 lucrări împotriva iconoclaștilor:

-813-815:
Apologia Mică - despre clerici iconoclasi cad sub anatema sinoduli VII ,
-Magnete(),
-815-820:Apologia Mare (Hristos Împăratul)
- Trei Antiretice împotriva lui Mamona.

Viața.
Sfântul Nichifor s-a născut în preajma anului 758, la Constantinopol.
A primit o educație aleasă, tatăl său, Theodor, fiind secretar al împăratului Constantin al
V-lea Copronimul.
Deși la curtea imperială predomina erezia iconoclastă,
 împăratul persecutându-i pe creștinii drept-credincioși care se închinau la icoan
e, Theodor era totuși iconodul.
Aflându-se acest lucru, el a fost înlăturat din funcție, biciuit, torturat și apoi surghiunit.
Astfel, Nichifor a crescut având ca exemplu tăria tatălui său de a apăra cinstirea
icoanelor cu orice risc.

Atunci când pe tronul imperial a ajuns Constantin al VI-lea Orbul, mama acestuia,
drept-credincioasa Împărăteasă Irina a restaurat cultul icoanelor în biserici. Nichifor a obținut în
curând favoarea lor și a dobândit poziția inițială a tatălui său la curtea imperială. El a fost trimisul
împăratului la Sinodul VII Ecumenic (al doilea sinod de la Niceea) din anul 787, unde a fost
condamnat iconoclasmul ca fiind o erezie și s-a restabilit cultul sfintelor icoane; Nichifor a fost
secretarul acestui sfânt sinod, având sarcina de a nota discuțiile purtate acolo și hotărârile finale
ale sinodului.
După moartea patriarhului Tarasie al Constantinopolului (25 februarie 806), nu a fost găsit nimeni
mai demn să îi succeadă decât Nichifor. Pentru a sublinia dreapta sa credință, în timpul
consacrării sale, el a ținut în mână o lucrare scrisă de el întru apărarea cultului icoanelor, iar
după încheierea ceremoniei a pus acea lucrare în spatele altarului ca legământ pe care l-a făcut
pentru a menține întotdeauna Sfânta Tradiție a Bisericii.
În următorii ani o succesiune de evenimente au influențat profund viața politică și religioasă a
Imperiului Roman de Răsărit: împăratul Constantin al VI-lea a fost orbit (797), apoi împărăteasa
Irina a fost exilată (802), succesorul ei, împăratul Nichifor I Genikos a fost ucis în timpul luptelor
cu bulgarii conduși de Hanul Krum (811), iar după scurta domnie a lui Mihail I Rangabe (811-813)
pe tronul Imperiului Bizantin a ajuns Leon al V-lea Armeanul, în anul 813. Acesta din urmă era un
adversar al cultului sfintelor icoane, începând astfel o a doua perioadă iconoclastă (prima fiind
cea inițiată de împăratul Leon al III-lea Isaurul, cel care prin edictul imperial dat în anul 730
interzisese folosirea icoanelor lui Hristos, ale Maicii Domnului și ale tuturor sfinților și poruncise
distrugerea acestora).
Împăratul Leon al V-lea Armeanul a început o campanie pentru a suprima cinstirea icoanelor și
pentru a-l convinge pe patriarhul Nichifor să aprobe îndepărtarea icoanelor din biserici. Dar Sf.
Nichifor nu s-a aplecat în fața pretențiilor imperiale; prevăzând însă represaliile ce aveau să
urmeze, împreună mai mulți episcopi și egumeni, își petreceau cea mai mare parte a timpului în
rugăciune. La scurt timp, împăratul Leon, sprijinit de o parte din episcopii iconoclaști, l-a
convocat pe Sf. Nichifor la palat și i-a cerut în mod imperios să renege cultul icoanelor. Deoarece
Sf. Nichifor a refuzat acest lucru, împăratul i-a cerut să se retragă de la conducerea Bisericii
Ortodoxe a Constantinopolului, dar patriarhul a refuzat și această solicitare, spunând că nu își
poate abandona credincioșii pe care îi păstorește.
Episcopii iconoclaști, la instigarea împăratului Leon al V-lea, au adoptat o hotărâre de depunere
a patriarhului. După mai multe încercări făcute în secret de a i se lua viața, Sf. Nichifor a fost
trimis de împărat în exil. Urmașul lui Leon al V-lea, Mihail al II-lea „Bâlbâitul” (820-829), a
favorizat, de asemenea, facțiunea iconoclastă, și a continuat să îl hărțuiască pe Sf. Nichifor, care
a murit în exil, la 2 iunie 828, în mănăstirea Sfântul Teodor.
Ulterior, la ordinul Sfântei și drept-credincioasei împărătese Teodora a II-a (cea care a restabilit
pentru a doua oară cultul icoanelor în Imperiul Roman de Răsărit), rămășițele pământești ale Sf.
Nichifor au fost aduse cu mare pompă la Constantinopol și înhumate (13 martie 846).
De la Sf. Nichifor I al Constantinopolului s-au păstrat trei scrieri în care combate erezia
iconoclastă.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face în ziua de 2 iunie,
iar aducerea moaștelor sale din Prokonnis la Constantinopol la 13 martie.

27. Viața Teodor Studitul

Sfântul Cuvios Teodor Studitul - 11 noiembrie

Sfântul Teodor Studitul (759-826)

a fost un strălucit imnograf, teolog ortodox
și stareț al Mănăstirii Sfântului Ioan Botezătorul de la Studion,
în marginea orașului Constantinopol, capitala Imperiului bizantin.
Cea mai împortantă contribuție teologică a sfântului Teodor Studitul,
Despre sfintele icoane,
a fost o apărare a icoanelor în timpul celei de-a doua perioade a iconoclasmului (814-842).
Este prăznuit la data de 11 noiembrie în Biserica Ortodoxă.
Acesta a trăit pe când împărățea Constantin V Copronim (741-775)
și era din părinți evlavioși, anume Fotino și Teoctista.
Alegându-și el de mic viața cea bună (monahală) și învățând carte,
a ajuns la înălțimea cunoștinței.
Deci, călugărindu-se și plinind tot felul de fapte bune,
s-a învrednicit harului preoțesc de la Sfântul Tarasie, patriarhul Constantinopolului.
Și fiind atunci egumen la Mănăstirea Studion Preacuviosul Platon
și lăsând acela egumenia, a primit egumenia fericitul acesta,
care a povățuit bine și cu plăcere dumnezeiasca turmă cea încredințată lui,
păstorind-o la pășunea mântuirii.
Dar fiindcă a mustrat cu îndrăzneală împreună cu Sfântul Tarasie
pe împăratul Constantin VI (780-797), feciorul Irinei,
că și-a lepădat pe legiuita sa femeie și a luat pe alta,
Sfântul Tarasie a fost scos din scaunul său,
iar pe marele Teodor bătându-l, l-au izgonit la Tesalonic.
Apoi, Constantin fiind orbit, a fost lipsit și de împărăție, Irina a devenit împărăteasă (797-802).
Atunci a fost chemat Teodor din surghiun.
Însă când s-a făcut împărat Nichifor I (802-811),
care se numea și Stavrachie, iarăși a fost izgonit sfântul la Tesalonic.
Iar când a împărățit Leon Armeanul și căuta să înlăture sfintele icoane,
mustrând cu îndrăzneală fericitul Teodor pe împăratul pentru această faptă,
a fost izgonit de către dânsul la Metop, lângă lacul Apoloniada, în Frigia,
și de acolo iarăși a fost trimis spre partea răsăritenilor,
unde a primit vreo sută de toiege pe spinare pe care le-a suferit cu vitejie.
Și iarăși a fost chinuit de mai-marele oastei cu grele bătăi.
Și de acolo a fost trimis la Smirna și închis într-o temniță,
unde i s-au pus picioarele în butuci pentru chinuri.
După aceea, dacă a luat Mihail al II-lea Gângavul (820-829) împărăția,
a fost scos din legături marele Teodor și chemat din surghiun.
Și având puțină odihnă, s-a aflat cu prietenii săi și cu bună nădejde a răposat întru Domnul.
Era om uscățiv, palid la față, cu păr cărunt și cam pleșuv la cap.

28. Enumerați trei scrieri sf Teodor Studitul

 · Despre sfintele icoane
· Cuvântări duhovnicești
· Scrisori
· Iisus Hristos - prototip al icoanei Sale.

29. Viața Sfântului Ierarh Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului

SFANTUL FOTIE CEL MARE, PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI - 6 …

· Cel întru sfinți părintele nostru Fotie cel Mare

, Patriarh al Constantinopolului (între 858-867 și 877-886)
este considerat ca unul dintre cei mai mari ierarhi constantinopolitani.
Pomenirea sa se face pe 6 februarie.
· Sfântul Fotie a fost condamnat la Sinodul tâlhăresc din 869-870,
dar al IV-lea Sinod de la Constantinopol a stabilit reașezarea sa pe tronul patriarhal.
Deși a fost acuzat că a provocat „Schisma fotiană”,
a fost recunoscut ca un mare făcător de pace al acelei perioade.
S-a împăcat cu patriarhul Ignatie
(cel care dealtfel l-a recomandat ca succesor la moartea sa, în 877).
· Părinții lui Fotie erau creștini evlavioși și bogați.
Tatăl său era funcționar la Curtea imperială,
cu rangul de „Paznic al Împăratului și al Palatului”.
Era o familie iconodulă, care venera icoanele, dar cum împăratul în funcție era
iconoclast, împotriva folosirii icoanelor în Biserică, aceștia au fost exilați pe vremea
când Fotie avea doar 7 ani, averea le-a fost confiscată, iar ei au fost în cele din urmă
martirizați.

· Casetă de succesiune:

Fotie cel Mare

Precedat de: Patriarh al Constantinopolului Urmat de:

Ignatie I 858 – 867 Ignatie I

Precedat de: Patriarh al Constantinopolului Urmat de:

Ignatie I 877 – 886 Ștefan I