MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA ”ŞTEFAN CEL MARE”

Facultatea Drept, Ordine Publică și Securitate Civilă

Catedra: Disciplina:
Științe penale Drept Penal

REFERAT

Tema: Răspunderea penală pentru evadarea din locurile de

deţinere.

A elaborat: A verificat:
Studentul Plutonului 171 DFB asistent universitar
Agent Superior inspector superior
Baicev Oleg Rotaru Ion

Chişinău, 2020
 Planul referatului:
1. Introducere.......................................................................................................3

2. Analiza juridico-penală a infracțiunii prevăzute de CP al RM în art.317 „Evadarea

din locurile de deţinere” .....................................................................................4-5
3. Aspecte juridico-penale privind delimitarea evadării din locurile de detenție de alte
infracțiuni conexe din CP al RM…………………………………........................5
a. Articolul 319. Eschivarea de la executarea pedepsei cu închisoare……….6-10
b. Articolul 318. Înlesnirea evadării...............................................................11-12
4. Analiza sențințelor pronunțate de către instanțele judecătorești autohtone aferent
genericului „răspunderii penale pentru evadarea din locurile de deţinere” în perioada
anilor 2010-2020………………………………........................................12-14
5. Date statistice privind criminalitatea penitenciară în RM..........................14-18
6. Concluzii..........................................................................................................19
7. Bibliografie.....................................................................................................20
 Introducere

Republica Moldova prin adoptarea Codului Penal în anul 2002 a prevăzut expres
că pentru anumite fapte ilicite, cu un grad sporit de periculozitate, vinovatul va primi
drept pedeapsă cuvenită, privarea de libertate pe un anumit termen sau chiar pe viață
(ex.omorul sau violul cu cele mai grave forme). Astfel privîndu-i de libertate pe acești
indivizi statul izolează aceste persoane periculoase pentru societate și încearcă să îi
reeduce, să le modifice comportamentul delincvențional, pentru a-i readuce la
normalitate, ca ulterior după ce ei vor ieși la libertate să se poată reintegra în societate.
Ştiinţa penitenciară trebuie să tindă să împiedice pe infractorul primar să devină
infractor recidivist. Sistemul vieţii în comun ziua şi noaptea este demult părăsit în ţările
Europei de Vest, fiind privit, pe drept cuvânt, ca cel mai rău şi vătămător pentru
reformarea şi corijarea condamnaţilor. Eficacitatea fiecărei pedepse şi a sistemului în
întregul său depinde de faptul că pedeapsa este un factor determinant care exercită o
anumită influenţă asupra conduitei oamenilor. Pedeapsa este capabilă să acţioneze
asupra lor astfel încât aceştia să nu săvârşească faptele pe care statul le socoteşte ca
periculoase pentru relaţiile sociale apărate.
Sistemul penitenciar prin intermediul închisorii în care deținuții își ispășesc
pedeapsa, urmărește să atingă 3 scopuri majore: pedepsirea, intimidarea şi corijarea
condamnatului. Aici este oportun momentul de a reda și a înțelege noțiunea de
exercitarea pedepsei închisorii care presupune activitatea anumitor organe de stat care
sunt chemate să asigure ispăşirea pedepsei pronunţată de instanţa de judecată.
Prevenirea săvârşirii infracţiunilor prin executarea sancţiunilor penale se face pe
două căi, una generală şi alta specială. Prima cale urmăreşte determinarea cetăţenilor de
a se abţine de la comiterea infracţiunilor, iar a doua cale se referă la condamnaţi. Într-
adevăr, pedepsirea celor vinovaţi şi executarea pedepselor impresionează pe ceilalţi
cetăţeni, fiind de natură să consolideze puterea lor de inhibiţie şi de abţinere de la
comiterea de fapte penale. Dar executarea pedepselor menţionate impresionează, în
primul rând, pe însuşi condamnatul, pe cel ce execută pedeapsa, astfel încât în urma
executării unei pedepse este de presupus că el va trage învăţămintele necesare şi se va
abţine de la comiterea de noi infracţiuni pentru a evita pe viitor alte pedepse. Executarea
pedepselor este menită să contribuie la prevenirea săvârşirii infracţiunilor prin
reeducarea condamnaţilor, prin muncă şi prin alte mijloace, astfel încât să respecte
ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială.
În practică sunt cazuri când condamnatul odată ajuns în spațiul penitenciar, nu
se poate resemna cu condițiile noi, impuse, cum ar fi regimul zilei, “ noul tip de
societate și mediu ambiant “, etc., factori care acționează puternic psihologic asupra
condamnatului, astfel determinând în gândurile lui geneza ideei de părăsire a locului de
detenție.
Analiza juridico-penală a infracțiunii prevăzute de CP al RM în
art.317 „Evadarea din locurile de deţinere”

Articolul 317 din Codul penal al Republicii Moldova incriminează fapta de evadare
din locurile de deţinere. Acest lucru este explicabil dacă ţinem cont de faptul că, potrivit
alin. (2) al art. 61 din Codul penal, “pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii
sociale, corectarea condamnatului şi prevenirea săvarşirii de noi infracţiuni atat din
partea condamnaţilor, cat şi din partea altor persoane…” Pericolul social al acestei
acţiuni se manifestă şi prin faptul că persoanele care au evadat din locurile de deţinere
se vor eschiva de la executarea pedepsei privative de libertate sau de la răspunderea
penală.
Deseori, infractorii trec pe poziţii ilegale şi continuă să comită noi infracţiuni,
răzbunându-se astfel pe societate pentru timpul pierdut în spațiile de detenție. În
continuare voi aborda analiza juridico-penală a infracțiunii de evadare din locurile de
deținere.
Obiectul juridic special al infracţiunii il formează relaţiile sociale cu privire la
activitatea normală atât a organelor de urmărire penală, cat şi a instanţelor judecătoreşti,
precum şi a instituţiilor penitenciare, deoarece prin acțiunea de evadare, condamnatul
încalcă pedeapsa atribuită în urma realizării infracțiunii, periclitând astfel activitatea
realizatăde organelle sus-menționate.
Latura obiectivă a acestei fapte se exprimă prin evadarea din locurile de deţinere.
Săvarşirea unei asemenea infracţiuni prin inacţiune este imposibilă. Potrivit
legislaţiei penale şi procesuale penale in vigoare, locurile de deţinere sunt:
a) penitenciarele in care se execută pedeapsa sub forma inchisorii sau locurile unde
se aplică arestul.
Articolul 72 din Codul penal al statului nostru stabileşte categoriile de penitenciare:
de tip deschis; de tip semiinchis; de tip inchis; pentru minori; pentru femei; 1
b) locurile unde se exercită arestul preventiv, o măsură procesuală dispusă de
judecătorul de instrucţie.
Se consideră drept evadat şi persoana care fuge din biroul ofiţerului de urmărire
penală ori al procurorului, din sala de judecată, din mijlocul de transport in timpul
escortării deţinutului.
Acţiunea de evadare poate avea loc prin mai multe moduri: spargerea pereţilor,
coruperea pazei, utilizarea documentelor false etc.
Infracţiunea este formală şi se consideră consumată din momentul evadării, adică
părăsirii ilegale a locurilor de deţinere.
 1
Codul Penal al RM.

Latura subiectivă se caracterizează prin forma intenţiei directe, făptuitorul își

îndreaptă acțiunile sale spre a evada din penitenciar.
Persoana işi dă seama că ilegal părăseşte locul de deţinere, şi doreşte să facă acest
lucru.
Deşi legea nu indică scopul, acesta rezultă din sensul conţinutului acestei norme
penale: sustragerea de la răspundere penală sau de la executarea pedepsei.

Subiectul infracţiunii este de două categorii:

condamnatul la pedeapsa cu închisoare sau cu arest, care execută aceste pedepse;
bănuitul, invinuitul, inculpatul căruia i s-a dispus măsura de arest preventiv.
Drept subiect, in ambele cazuri, este persoana fizică responsabilă, care a atins varsta
de 16 ani.
În cazul alin. (2) al art. 317 din Codul penal, subiect al infracţiunii este persoana
fizică care a împlinit 14 ani, fiind responsabilă.1
Nu este subiect al infracţiunii date persoana supusă arestului administrativ.

Legea indică şi patru circumstanţe agravante ale acestei infracţiuni:

evadarea săvarşită de două sau mai multe persoane - se înţelege participaţia
simplă, adică comiterea laturii obiective a infracţiunii de către două sau mai multe
persoane care au calitatea de coautori;
 violenţa aplicată la evadare se exprimă prin acţiuni fizice care provoacă
maltratări, vătămări ale integrităţii corporale sau sănătăţii atat indreptate asupra
lucrătorilor din locurile de deţinere, cat şi persoanelor care încearcă să-i împiedice la
săvarşirea acţiunii de evadare. Dacă au survenit urmările prevăzute la articolele 151 şi
145 din Codul penal, urmează să se aplice regulile concursului de infracţiuni;
săvarşită cu aplicarea armei sau altor obiecte folosite in calitate de armă,
(conform alin. (1) al art. 129 din CP al RM, prin arme se inţeleg instrumentele, piesele
sau dispozitivele astfel declarate prin lege.)1
La fel este important de accentuat faptul că dacă persoana avea asupra sa armă, dar
nu a folosit-o, această agravantă nu va putea fi aplicată.2
Un aspect important este specificat în alineatul (3), al aceleiași norme: ”Nu
constituie infracţiune, în sensul prezentului articol (317), evadarea din locurile de
detenţie a persoanei în privinţa căreia la momentul evadării nu exista sau a încetat
temeiul legal al detenţiei.” Însă ținem să menționăm că condamnatul până a părăsi
locurile de detenție trece o anumită procedură pe care trebuie să o respecte ca să poată
părăsi legal locul de detenție.
 1
Codul Penal al RM.
2
Sergiu Brinză - Drept Penal , Partea special, Volumul II , p.609.
Aspecte juridico-penale privind delimitarea evadării din locurile
de detenție de alte infracțiuni conexe din CP al RM

Comiterea infracţiunii este singurul temei al răspunderii penale, adică prezenţa în

acţiunile persoanei prevăzute de legea penală a tuturor semnelor unei componenţe
concrete de infracţiune. Prin urmare, răspunderii penale urmează a fi supusă doar
persoana care a comis o faptă direct prevăzută în dispoziţia unei norme juridico-penale
în vigoare. Astfel, comiterea de către o persoană a unei infracțiuni impune necesitatea
calificării corespunzătoare a acesteia. Fără indicarea exactă a articolului, alineatului din
Codul Penal care a fost încălcat şi ce infracţiune concret a fost comisă, este inadmisibil
ca vinovatul să fie atras la răspundere penală şi să i se aplice pedeapsa.
În contextul calificării corecte a evadării din locurile de deţinere este extrem de
importantă delimitarea acesteia de alte componenţe de infracţiuni conexe, dat fiind
faptul că multe semne ale acestora sunt comune şi deseori duc la comiterea erorilor
judiciare.
Primordial infracţiunea, prevăzută de art.317 CP al RM, trebuie delimitată de eschivarea
de la executarea pedepsei cu închisoare (art.319 CP al RM).
Se deosebesc componenţele acestor infracţiuni în primul rând după obiectul
infracţiunii. Evadarea din locurile de deţinere atentează la relaţiile sociale, care asigură
activitatea normală atât a organelor de urmărire penală, cât şi a instanţelor judecătoreşti,
precum şi a instituţiilor penitenciare, relaţii sociale care asigură obligativitatea actelor
procesuale. Obiectul de atentare al eschivării de la executarea pedepsei cu închisoare
cuprinde un cerc mult mai restrâns de relaţii sociale, încălcându-se doar obligativitatea
hotărârilor judecătoreşti pe segmentul aplicării unui singur tip de pedeapsă – privarea de
libertate pe o perioadă determinată.
Sub aspectul laturii obiective evadarea se deosebeşte de eschivarea de la
executarea pedepsei cu închisoare, în primul rând, prin forma de comitere a faptei.
Evadarea poate fi comisă doar prin acţiuni active, în timp ce eschivarea de la
executarea pedepsei cu închisoare – doar prin inacţiuni. În cazul evadării persoana în
mod samovolnic şi ilegal părăseşte locul de deţinere, iar în cazul infracţiunii prevăzute
de art. 319 CP al RM, condamnatul părăseşte hotarele închisorii în temei legal.
Unul din semnele obligatorii ale laturii obiective a evadării este locul săvârşirii in-
fracţiunii – instituţia închisorii, izolatorul de deţinere preventivă, biroul ofiţerului
de urmărire penală, etc. Eschivarea de la executarea pedepsei cu închisoare este
comisă în afara instituţiei de deţinere.
În acest context ţinem să menţionăm faptul că în literatura de specialitate nu există
unanimitate asupra cazului în care condamnaţii, beneficiind de dreptul la muncă, fără
pază, în afara închisorii părăsesc locul de muncă fără permisiune. Potrivit primului
punct de vedere expus în privinţa problemei abordate părăsirea fără permisiune a locului
de muncă nepăzit din afara penitenciarului cu scopul de a se sustrage de la executarea
pedepsei închisorii constituie infracţiune de evadare. Într-o altă viziune în astfel de
situaţii nu există infracţiunea de evadare.
 Susţinătorii celui de al doilea punct de vedere asociază evadarea cu depăşirea
obstacolelor care îngrădesc libertatea persoanei condamnate la privaţiune de libertate.
Logica acestei viziuni este că în cazul când nu există pază libertatea persoanei nu este
îngrădită, respectiv nu există nici necesitatea depăşirii obstacolelor ce îngrădesc această
libertate, adică nu există evadare. Potrivit susţinătorilor acestei viziuni în astfel de
situaţii are loc eschivarea de la executarea pedepsei cu închisoare, părăsirea
samovolnică a locului de ispăşire a pedepsei.
În temeiul celor expuse este formulată şi o altă concluzie importantă în delimitarea
celor două componenţe de infracţiune abordate – evadarea nu poate avea loc dacă
executarea pedepsei are loc nu în condiţiile privării de libertate ci a celor care limitează
libertatea, cum ar fi de exemplu în cazul executării pedepsei în colonii-aşezări. În acest
context, cercetătorul rus Iu.M. Tkachevski a declarat că “este nevoie de prudenţă la
tratarea termenilor. Pedeapsa executată în colonii-aşezări, nu constituie privare de
libertate ci o formă de restricţie a libertăţii. Prin urmare, pentru părăsirea ilegală a
acestor instituţii de către condamnat este necesară stabilirea răspunderii penale pentru
eschivarea de la executarea pedepsei închisorii şi nu pentru evadare.
Abordând acelaşi subiect într-o altă lucrare a sa, Iu.M Tkachevski., referindu-se la
persoanele escortate, concretizează că eschivarea de la executarea pedepsei cu
închisoare este şi cazul când echipajul de escortă, din imprudenţă, a lăsat fără
supraveghere condamnaţii escortaţi, iar aceştia, profitând de situaţie, se ascund şi dispar.
Contrar acestei opinii în literatură sunt expuse alte argumente potrivit cărora în
cazul eschivării de la executarea pedepsei cu închisoare condamnatul părăseşte locul
deţinerii (în baza hotărârii conducătorului instituţiei de deţinere) în temei legal pe
perioada termenului prevăzut de lege. Eschivarea (fuga) de sub escortă, chiar şi din
cauza neglijenţei, imprudenţei personalului care exercita paza, este calificată drept
comportament samovolnic şi ilegal al condamnatului. În această ordine de idei este
important de remarcat faptul că depăşirea mijloacelor (sistemelor) de pază (acţiuni
violente asupra personalului pazei, depăşirea instalaţiilor inginereşti etc.) nu constituie
un semn obligatoriu al laturii obiective a alin.1 al art.317 CP al RM. Prin urmare, în
cazul în care condamnatul în mod samovolnic şi ilegal părăseşte încăperea de
escortare, atunci acţiunile acestuia urmează a fi calificate ca evadare în temeiul
alin.1 al art. 317 CP al RM.
În contextul celor expuse prezintă interes şi viziunea cercetătorului rus V.
Eleonschii potrivit căreia evadare există şi în cazul în care ideea de a se eschiva de la
executarea pedepsei cu închisoare a apărut la condamnat înainte de a ieşi de pe teritoriul
închisorii şi ulterior a fost realizat prin obţinerea dreptului de a ieşi temporar de pe
teritoriu.
Investigând viziunile în cauză, care, în principiu, se impun prin determinarea şi
precizarea semnelor evadării, totuşi, trebuie evidenţiate următoarele circumstanţe.
evadarea după natura sa ca şi eschivarea de la executarea pedepsei reprezintă
eschivarea samovolnică de la executarea pedepsei cu închisoare;
chiar şi executarea pedepsei în instituţiile păzite implică posibilitatea de aflare
legală a condamnatului în afara zonelor protejate, de exemplu, deplasarea
condamnaţilor fără escortă sau însoţire (art.235 al CE al RM), deplasarea pe scurtă
 durată în afara penitenciarului (art.236 al CE al RM), întrevederile de lungă durată
în afara penitenciarului (art.232 al CE al RM) etc.3
3
Codul Execuțional al RM în vigoare din 24.12.2004
Totodată este de menţionat faptul că deţinuţii cărora li s-a acordat astfel de
înlesniri, nu sunt păziţi, dar sunt supravegheaţi, aceștia sunt în sfera de influenţă a
administraţiei instituţiilor de executare a pedepselor penale, comportamentul lor fiind
controlat. Astfel conform Statutului executării pedepsei de către condamnaţi aprobat
prin Hotărârea Guvernului nr.583 din 26.05.2006 „apelul condamnaţilor este efectuat
de ofiţerul de serviciu, precum şi de şefii de detaşamente (sectoare) şi colaboratorii
serviciului regim şi supraveghere nu mai puţin de două ori pe zi, la ora stabilită de
programul zilei. În caz de necesitate, apelul condamnaţilor poate fi efectuat în
orice timp, atât la sectoarele de muncă, cît şi la locul de trai al deţinutului cu
familia sa”.
Prin urmare reieșind din prevederile de mai sus putem vedea că supravegherea se
efectuează nu numai pe teritoriul protejat, dar şi în orice loc de aflare a condamnatului.
Probabil, anume din aceste considerente a reieşit şi legiuitorul, stabilind răspunderea
pentru evadarea din locurile de deţinere. Deci, referindu-ne la conţinutul dispoziţiei art.
317 CP al RM, noţiunea de evadare este corelată, în principiu, cu locul deţinerii –
privaţiune de libertate. În mod similar lucrurile trebuie interpretate în cazul
evadării persoanei arestate preventiv.
Această concluzie este reflectată şi în publicaţiile altor cercetători, argumentându-
şi punctul de vedere prin faptul că condamnatul la închisoare cu dreptul la muncă fără
pază în afara penitenciarului în cazul părăsirii locului de muncă pentru a se sustrage de
la executarea pedepsei închisorii săvârşeşte infracţiunea de evadare, deoarece din punct
de vedere juridic acest condamnat este un deţinut4.
Metoda de comitere a evadării nu este un element constructiv al componenţei de
infracţiune. Totodată, în unele cazuri atât în literatură precum şi în activitatea practică
acestui element i se atribuie anume această valoare. Astfel, vorbind despre evadare,
cercetătorul rus Iu.M. Tkachevski remarcă faptul că evadarea constă în depăşirea ilegală
a hotarelor închisorii prin ocolirea pazei. Axându-ne pe această ipoteză, urmează să
tragem concluzia, că poziţia acestui autor este corectă în privinţa faptului că metoda
evadării nu influenţează la prezenţa componenţei de infracţiune. Cu toate acestea,
referindu-se şi analizând un caz din practica judiciară în care persoana părăsise, pe o
perioadă scurtă, locul deţinerii nu în mod samovolnic ci cu permisiunea supravegheto-
rului, Iu.M Tkachevski consideră că această metodă este importantă pentru stabilirea
componenţei de infracţiune - dacă condamnatul “s-a întors benevol în deţinere, atunci
urmează să fie aplicate măsurile disciplinare. Dacă, însă, condamnatul a rămas la
libertate, atunci este evidentă eschivarea de la executarea pedepsei cu închisoare.
4
Gh. Ulianovschii, Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei, Chişinău 1999, p.161; I.Oancea,
Drept execuţional penal, Editura „ALL Educaţional S.A.” Bucureşti, 1996, p.161.
Dar evadare în cazul prezentat nu există, deoarece nu a existat depăşirea pazei. Se
pare că această viziune este discutabilă:

1. se consideră totuşi că depăşirea liniei de pază a avut loc chiar dacă în aceasta a
fost implicat nemijlocit personalul pazei.
2. intenţia vinovatului cuprinde condiţia părăsirii ilegale a locului de deţinere
precum şi faptul că supraveghetorul nu este în drept să permită ieşirea
condamnaţilor în afara teritoriului penitenciarului;
3. legea nu condiţionează prezenţa componenţei evadării prin metoda de comitere
a infracţiunii, şi, prin urmare, permisiunea de a părăsi locul de deţinere obţinută
ilegal nu exclude caracterul penal al faptei.

De notat este faptul că printre metodele de comitere a evadării un loc important îl

ocupă aşa metodă ca înşelarea, coruperea pazei sau administraţiei. În ciuda faptului că,
în aceste situaţii, persoana condamnată sau cea aflată sub arest preventiv, nu are nevoie
să spargă pereţii, să facă un tunel, să taie zăbrele etc., fapta nu poate fi calificată altfel
decât evadare.
În contextul delimitării evadării de componenţa eschivării de la executarea pe-
depsei cu închisoare prin prisma laturii obiective este remarcabil momentul consumării
juridice a atentatului criminal. În primul caz acesta este corelat cu apariţia posibilităţii
reale de a-şi exercita libertatea, în cazul eschivării de la executarea pedepsei cu
închisoare acest moment corespunde expirării timpului rezervat pentru realizarea
obligaţiei de întoarcere în instituţia de deţinere.
Sub aspectul laturii subiective evadarea din locurile de deţinere se deosebeşte de
componenţa eschivării de la executarea pedepsei cu închisoare prin valoarea juridică a
scopului acestor infracţiuni. În primul caz scopul ca semn al infracţiunii nu este
obligator pentru existenţa în acţiunile persoanei a componenţei de evadare. În cazul
prevederilor art.319 CP al RM scopul are statut determinativ în existenţa componenţei
de eschivare de la executarea pedepsei cu închisoare.
Este de menţionat faptul că atât în teorie precum şi în practică există abordări dife-
rite pe marginea acestei probleme, şi anume, pe de o parte este susţinută viziunea
precum că scopul eschivării de la executarea pedepsei este un semn obligator al
componenţei evadării, iar pe de altă parte se susţine faptul că scopul infracţiunii de
evadare nu este cuprins de semnele obligatorii ale acestei componenţe de infracţiune.
Susţinătorii primei viziuni consideră că abandonarea de scurtă durată a locurilor de
deţinere în legătură cu întrevederile cu persoanele apropiate, soluţionarea problemelor
familiale, hotărârea altor probleme personale etc. nu trebuie calificate ca evadare, ele
atribuindu-se la încălcarea ordinii stabilite de executare a pedepsei.
Reieşind din analiza prevederilor art.317 CP al RM, se pare că mai corectă este
viziunea autorilor, care consideră totuşi că pentru existenţa componenţei evadării nu are
importanţă dacă vinovatul avea sau nu avea intenţia de a se eschiva de la executarea
pedepsei cu închisoare sau intenţia de a se eschiva de la executarea pedepsei cu
închisoare pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp. Nici motivele şi nici scopul
pe care l-a urmărit vinovatul nu are valoare pentru componenţa de infracţiune.
Pedeapsa închisorii după natura sa juridică constă în privarea persoanei de
libertate, deţinerea într-un penitenciar, izolarea de familie, de societate, de profesiune şi
locul de muncă, aflarea acesteia sub pază şi supraveghere continuă. Încălcând acest
regim prin comiterea infracţiunii de evadare, făptuitorul îşi dă seama că părăseşte ilegal
locul de deţinere, prevede că prin aceste acţiuni el se sustrage, fie şi pe o perioadă scurtă
de timp, de la respectarea regimului impus de pedeapsa închisorii şi urmăreşte
producerea acestei urmări, deoarece fără a se sustrage de la executarea pedepsei
(obţinerea ilegală a libertăţii) el nici nu poate să-şi atingă alt scop: să-şi viziteze rudele,
să se plimbe liber prin zone de agrement, să întrebuinţeze băuturi alcoolice etc.
Studiul practicii de aplicare a sancţiunilor în instituţiile penitenciare arată că astfel
de cazuri, de multe ori, într-adevăr, sunt calificate ca încălcări a ordinii stabilite de
deţinere. Se pare că existenţa acestei practici este favorizată de cel puţin doi factori.
Primul este că, în astfel de cazuri faptele de evadare nu sunt incluse în rapoarte ca
infracţiuni de evadare. Al doilea, ar fi faptul că evadările, într-adevăr, se comit în
diferite circumstanţe, şi acestea ar putea indica un grad minor de pericol social al faptei
şi al persoanei care o comite. Dar în prezenţa unor astfel de circumstanţe mai corect ar fi
să se pronunţe hotărârea de încetare în temeiul alin.2 al art.14 CP al RM (lipsa gradului
prejudiciabil al infracţiunii) decât indicarea asupra obligativităţii scopului de eschivare
de la executarea pedepsei cu închisoare, fapt care este în conformitate deplină cu
cerinţele prevăzute de lege.
Subiectul infracţiunii este un alt criteriu de delimitare a evadării faţă de
componenţa de infracţiune a eschivării de la executarea pedepsei cu închisoare. În cazul
evadării subiectul infracţiunii este persoana în privinţa căreia a fost aplicată
măsura procesual-penală arestul preventiv sau persoana care execută pedeapsa cu
închisoare.
Subiectul infracţiunii prevăzute de art.319 CP al RM este doar persoana con-
damnată la pedeapsa cu închisoare, căreia ia fost permis să iasă după hotarele
închisorii sau i-a fost amânată executarea sentinţei de condamnare sau executarea
pedepsei.
Luând în considerare cele menţionate putem concluziona că evadarea din locurile
de deţinere este în cazul abandonării ilegale şi samovolnice a locului privaţiunii de
libertate sau de deţinere preventivă, precum şi ieşirea neautorizată din limitele altor
locuri prestabilite de aflare a condamnatului, sau persoanei deţinute în arest preventiv.
Considerăm că o astfel de abordare a conţinutului noţiunii de evadare este confirmată şi
de legiuitor, stabilind răspunderea penală nu pentru evadarea din locurile de deţinere ci
pentru eschivarea de la executarea pedepsei închisorii (art.319 CP al RM), în cazul în
care persoana condamnată a ajuns în condiţii absolut legale în afara locului de deţinere
şi în afara zonei de control şi influenţă asupra ei din partea persoanelor special
împuternicite pentru aceasta, dispunând de permisiunea de a părăsi locul deţinerii.
 Delimitarea evadării de înlesnirea evadării (art.318 CP al RM)
Una din formele complicităţii de participaţie la săvârşirea infracţiunii de evadare
din locurile de deţinere prevăzută la art.317 CP al RM este înlesnirea evadării dar care
este incriminată de legiuitor într-o faptă distinctă art.318 CP al RM. Din acest punct de
vedere este importantă delimitarea celor două componenţe de infracţiune omogene.
Incriminarea separată în diferite articole a evadării şi înlesnirea evadării are şi o
explicaţie logică. Evadarea spre deosebire de înlesnirea evadării îşi găseşte explicaţia în
dorinţa celui deţinut de a-şi redobândi libertatea, dorinţă proprie, nu impusă, dar care
este de altă natură decât obţinerea libertăţii prin liberarea de răspundere penală,
înlăturarea răspunderii sau liberarea de pedeapsă. Înlesnirea evadării nu are la bază o
astfel de motivaţie, cel care favorizează evadarea acţionează având un cuget totalmente
diferit, ceea ce face uneori ca fapta comisă în acest sens să fie mult mai gravă decât a
celui care evadează.
Înlesnirea evadării înseamnă ajutorul sau sprijinul acordat persoanei care execută
pedeapsa închisorii sau se află sub arestul preventiv pentru a se sustrage de la starea de
privare de libertate în care se află în mod legal.
Spre deosebire de evadare, latura obiectivă a căreia se poate realiza doar prin
acţiuni active, înlesnirea evadării se poate realiza atât prin acţiuni active cît şi prin
inacţiuni şi poate consta fie într-o contribuţie materială, fie într-o contribuţie morală
(acordarea unor sfaturi, prezentarea, desenarea planului clădirii etc.). Înlesnirea poate fi
anterioară sau concomitentă cu evadarea. Ajutorul acordat infractorului după evadare nu
se include în limitele infracţiunii de înlesnire a evadării, ci în infracţiunea de favorizare
a infractorului. Ajutorul acordat în perioada respectivă trebuie să fie de real folos, adică
să reprezinte o contribuţie esenţială la evadarea lui. Cu alte cuvinte ajutorul acordat
trebuie să fie de aşa natură încât dacă ar fi lipsit, ar fi fost imposibilă evadarea din
locurile de deţinere.
Este important de remarcat şi faptul că înlesnirea evadării, fiind distinct incrimina-
tă, poate fi posibilă şi sub forma tentativei. Aceasta are loc atunci când acţiunile de
ajutorare a deţinutului ce evadează au fost întrerupte sau au fost finisate, dar din cauza
unor circumstanţe obiective nu şi-au produs efectul. Infracţiunea se consumă în
momentul în care are loc evadarea sau încercarea de evadare. Conform unei alte opinii,
infracţiunea de înlesnire a evadării se consumă în momentul în care se consumă
infracţiunea de evadare.
După cum am remarcat anterior, înlesnirea evadării poate fi comisă doar prin
complicitate (ca formă a participaţiei) la infracţiune de evadare, respectiv, asemenea
faptă trebuie delimitată de instigarea la evadarea din instituţiile penitenciare, care se
califică în baza alin.4 al art.42 şi art.317 CP al RM. În cazul instigării la evadare,
persoana deţinută ia hotărârea de a evada ca urmare a argumentelor convingătoare ale
instigatorului, iar în cazul înlesnirii evadării, hotărârea de a evada este luată de deţinut
anterior şi independent de activitatea celui care îl ajută să evadeze. În practica judiciară
se întâlnesc cazuri când una şi aceeaşi persoană determină hotărârea deţinutului să
evadeze şi apoi acordă sprijin pentru ca deţinutul respectiv să evadeze. În acest caz
suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni între instigarea la evadare (alin.4 al
art.42 şi art.317 CP al RM) şi infracţiunea de înlesnire a evadării (art.318 CP al RM) ,
deoarece este vorba de acte diferite de participaţie la două infracţiuni distincte.
Reieşind din cele expuse putem concluziona:
1. Evadarea din locurile de deţinere (art.317 CP al RM) se deosebeşte de eschivarea de
la executarea pedepsei cu închisoare (art.319 CP al RM) după toate semnele com-
ponenţei de infracţiune (obiect, latura obiectivă, subiect, latura subiectivă). Obiectul
de atentare al evadării din locurile de deţinere spre deosebire de cel al eschivării de
la executarea pedepsei cu închisoare este mult mai cuprinzător şi include nu doar
relaţiile sociale care asigură obligativitatea hotărârilor judecătoreşti privind aplicarea
pedepsei cu închisoare, dar şi pe cele care asigură obligativitatea actelor procesuale.
Latura obiectivă a evadării se poate manifesta doar prin acţiuni active, în timp ce
latura obiectivă a eschivării de la executarea pedepsei cu închisoare se comportă doar
prin inacţiuni. Evadarea din locurile de deţinere se mai deosebeşte de componenţa
eschivării de la executarea pedepsei cu închisoare prin valoarea juridică a scopului
acestor infracţiuni, prin momentul diferit de consumare al infracţiunilor şi prin
subiectul diferit al componenţelor acestora.

2. Evadarea din locurile de deţinere (art.317 CP al RM) se deosebeşte de infracţiunea

de înlesnire a evadării (art.318 CP al RM) după forma de realizare a laturii obiective,
în cazul evadării aceasta manifestîndu-se doar prin acţiuni active, iar în cazul
înlesnirii evadării - atât prin acţiuni active cît şi prin inacţiuni.5

Analiza sențințelor pronunțate de către instanțele

judecătorești autohtone aferent genericului „răspunderii
penale pentru evadarea din locurile de deţinere” în perioada
anilor 2010-2020
Pe parcursul anilor 2010-2020 instanțele judecătorești autohtone au emis hotărâri de
condamnare persoanelor vinovate de comiterea infracțiunii prevăzute în articolul 317
CP al RM.
Inculpatul XXX Andrei Grigorii, fiind condamnat prin sentinţa Judecătoriei Ialoveni
din 21.11.2010 în baza art. 264 alin. (5) şi art. 266 Cod Penal la 6 ani şi 6 luni
închisoare, cu executarea pedepsei în penitenciar de tip deschis, ispăşind pedeapsa cu
închisoare în Penitenciarul nr. 9 Pruncul, unde se deţinea legal, şi anume în sectorul nr.
6 al 2 penitenciarului menţionat, situat pe str. Pruncului 44, mun. Chişinău, la
21.02.2014 între orele 13:30- 14:30, avînd intenţia de a evada în scopul de a se eschiva
de la executarea în continuare a pedepsei, a evadat din sectorul menţionat. În urma
efectuării măsurilor speciale, tot în aceiaşi zi, condamnatul XXX Andrei a fost reţinut
aproximativ pe la orele 14:30 la domiciliul său din or. Ialoveni, str. I. Creangă 38, după
care a fost escortat în Penitenciarul nr. 9 Pruncul. La cererea inculpatului, cauza penală
a fost examinată în procedură simplificată în ordinea art.364 1 Cod procedură penală, în
baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
5
http://academy.police.md/assets/files/pdf/Anale_stiint_ed_11_2.pdf , p.17.

Împotriva sentinţei a declarat apel acuzatorul de stat ZZZ Victor, solicitînd casarea
parţială a sentinţei în partea stabilirii pedepsei penale, cu rejudecarea cauzei şi
pronunţarea unei noi hotărîri potrivit modului stabilit pentru prima instanţă prin care,
pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 317 alin. (1) Cod Penal lui XXX Andrei
de a fi stabilită o pedeapsă sub formă de închisoare pe un termen de 2 ani. Conform art.
85 alin. (1) Cod penal la pedeapsa aplicată lui XXX Andrei, de a fi adăugat parţial trei
ani, opt luni şi şaptesprezece zile - pedeapsa neexecutată, stabilită prin sentinţa
Judecătoriei Ialoveni din 21.11.2010 în baza art. 264 alin. (5) şi art. 266 din Codul
Penal, astfel stabilindu-i pedeapsa definitivă de 5(cinci) ani închisoare, cu ispăşirea
pedepsei în penitenciar de tip semiînchis.6
Analizând exemplul dat, observăm faptul că pe lângă pedeapsa aplicată pentru
prima infracțiune, lui XXX Andrei i s-a aplicat un termen adăugător de 2 ani de
privațiune de libertate, astfel acestuia i s-a stabilit o pedeapsă definitivă de 5 ani de
privare de libertate.
Următorul caz conține aspecte mai complexe: XXX Anatolii, executând pedeapsa
stabilită prin sentinţa Judecătoriei Străşeni din 23.03.1995, de 9 ani închisoare, în
Penitenciarul nr.9 Pruncul, împreună şi prin înţelegere prealabilă cu condamnaţii I.ZZZ
şi S.QQQ, acţionând cu intenţie directă, intenţionat, la data de 18 februarie 1996, în
urma înţelegerii prealabile cu ostaşii unităţii militare de carabinieri a MAI nr.1002, cu
scopul de a se eschiva de la ispăşirea pedepsei penale, au evadat din instituţia
penitenciară nominalizată. Procurorul, a solicitat rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei
noi hotărâri, prin care A.XXX să fie condamnat conform învinuirii înaintate - în baza
art.317 alin.(2) lit.b) Cod penal, fiindu-i stabilită pedeapsa de 6 ani închisoare, iar în
temeiul art.85 alin.(1) Cod penal, prin cumulul parţial de sentinţe, de adăugat la
pedeapsa aplicată, partea neexecutată a pedepsei fixate prin sentinţa Judecătoriei
Străşeni din 23.03.1995, stabilindu-i pedeapsa definitivă de 13 ani și 9 luni închisoare,
în penitenciar de tip închis.7
Aici avem un caz mai complex deoarece observăm că condamnatul a acționat având
o înțelegere prealabilă cu condamnații sus-nominalizați și chiar cu niște carabinieri
dintr-o unit. a MAI, astfel instanța ținând cont de aceste circumstanțe a aplicat prin
cumulul partial de sentințe 13 ani și 9 luni privațiune de libertate, instanța considerând
că prin acțiunile sus enumerate periclitat grav valorile sociale apărate de legislația
penală.
Următorul caz abordat ține de anumite aspecte pe care le-am evidențiat mai sus și
anume, regimul de muncă: XXX Serghei, fiind condamnat prin sentinţa Judecătoriei
Făleşti din 10 iulie 2013, în baza art.264 alin.(3) lit.a) şi art.266 Cod penal, cu aplicarea
prevederilor art.84 Cod penal, la 3 ani şi 6 luni închisoare, cu executarea pedepsei în
penitenciar de tip deschis, fiind repartizat pentru ispăşirea pedepsei cu închisoare în
Penitenciarul nr.9 Pruncul, situat pe str.Pruncului 44, mun.Chişinău, unde se deţinea
legal, şi anume în sectorul nr.6 al penitenciarului, fiind la regim de detenţie de tip
deschis şi activând conform graficului stabilit de administraţia Penitenciarului nr.10
Goian în calitate de muncitor,

6
http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=3730
7
http://jurisprudenta.csj.md/search_plen_penal.php?id=1687
la 02 aprilie 2014, ora 16.35, având intenţia de a evada din locurile de detenţie,
acţionând cu intenţie directă, dându-şi seama de acţiunile sale prejudiciabile şi
acceptând în mod conştient consecinţele acestora, a părăsit fără permisiune locul de
muncă, neprezentându-se în sectorul nr.6 al penitenciarului, deplasându-se într-o
direcţie necunoscută.
Următorul caz abordat ține de anumite aspecte pe care le-am evidențiat mai sus și
anume, regimul de muncă: XXX Serghei, fiind condamnat prin sentinţa Judecătoriei
Făleşti din 10 iulie 2013, în baza art.264 alin.(3) lit.a) şi art.266 Cod penal, cu aplicarea
prevederilor art.84 Cod penal, la 3 ani şi 6 luni închisoare, cu executarea pedepsei în
penitenciar de tip deschis, fiind repartizat pentru ispăşirea pedepsei cu închisoare în
Penitenciarul nr.9 Pruncul, situat pe str.Pruncului 44, mun.Chişinău, unde se deţinea
legal, şi anume în sectorul nr.6 al penitenciarului, fiind la regim de detenţie de tip
deschis şi activând conform graficului stabilit de administraţia Penitenciarului nr.10
Goian în calitate de muncitor, la 02 aprilie 2014, ora 16:35, având intenţia de a evada
din locurile de detenţie, acţionând cu intenţie directă, dându-şi seama de acţiunile sale
prejudiciabile şi acceptând în mod conştient consecinţele acestora, a părăsit fără
permisiune locul de muncă, neprezentându-se în sectorul nr.6 al penitenciarului,
deplasându-se într-o direcţie necunoscută. Ulterior, a fost depistat în restaurantul-
cafenea „Nero” de pe bd.Ştefan cel Mare şi Sfânt 6, mun.Chişinău şi escortat în
penitenciar. 8
Aici vedem că instanța a aplicat corect sentința, a făcut corect delimitarea art.317 de
art.319, deoarece condamnatului nu i s-a permis să părăsească locul de detenție și nici
locul de muncă, astfel pe lîngă pedeapsa de 3 ani și 6 luni de închisoare aplicată
anterior, instanța i-a mai adăugat încă 1 an și 6 luni pentru infracțiunea prevăzută de
articolul 317 CP al RM.
Făcând o analiză a sentințelor prezentate mai sus observăm că persoanele
condamnate pentru a putea evada din spațiul penitenciar s-au folosit de situația creată,
fie că nu erau supravegheați, fie că și-au unit puterile acționînd în doi sau mai mulți însă
în cele din urmă ele sunt găsite și reîntoarse înapoi. Personalul din cadrul
penitenciarului pe viitor vor fi cu mult mai precauți referitor la aceste persoane pentru a
nu admite repetarea acestor incidente, care denotă anumite lacune în funcționarea
sistemului penitenciar autohton.

Date statistice privind criminalitatea penitenciară în RM

 Reieşind din definiţia criminalităţii, în general, şi relevând parametrii criminalităţii
penitenciare, precum şi în baza literaturii de specialitate ce abordează problema în
cauză, concluzionăm că criminalitatea penitenciară reprezintă un fenomen social juridic
negativ, variabil din punct de vedere istoric, care este constituit dintr-o totalitate de
infracţiuni săvârşite de deţinuţi, într-o perioadă determinată de timp.
Fiind o componentă a fenomenului infracţional, criminalitatea penitenciară se
distinge prin acelaşi trăsături caracteristice criminalităţii în general: nivel, structură şi
dinamică. Totodată, pe lângă existenţa şi volumul fenomenului, trebuie să se analizeze
şi să se evidenţieze structura criminalităţii penitenciare în funcţie de valorile sociale
pereclitate, adică părţile componente, grupele şi genurile de infracţiuni din care se
compune criminalitatea penitenciară. Aceste aspecte ale fenomenului criminal în
instituţiile penitenciare se exprimă numeric, prin anumite date (absolute sau relative).
Criminalităţii penitenciare, ca şi oricărui alt fenomen al lumii obiective i se poate
atribui o caracteristică cantitativă şi calitativă. Partea calitativă şi cantitativă la rândul ei
caracterizează starea criminalităţii. Pentru caracteristica cantitativă a criminalităţii se
utilizează îmbinarea a două noţiuni: „starea şi nivelul criminalităţii”. Referitor la nivelul
criminalităţii penitenciare în Republica Moldova putem reflecta situaţia criminogenă din
penitenciare pe ultimii cinci ani ca fiind următoarea:
2007 - 63 infracţiuni;
2008 – 79;
2009 – 80;
2010 – 83;
2011 – 80.
Coeficientul criminalităţii penitenciare la 1000 deţinuţi în 2007 reveneau 7,2
infracţiuni;
2008- 10,0;
2009 – 11,7;
2010 – 13,1;
2011 – 12,3
În analiza sistemului infracţional este necesar de evidenţiat indicii ce caracterizează
criminalitatea penitenciară, şi anume:
a) structura generală a criminalităţii penitenciare;
b) structura unor grupuri de infracţiuni (patrimoniale, violente etc.);
c) structura unor tipuri de infracţiuni (omoruri, furturi, tâlhării, jafuri, evadări etc.).
Ponderea criminalităţii penitenciare în structura criminalităţii generale o determină
numărul infracţiunilor comise în instituţiile penitenciare, raportat la ansamblul
infracţiunilor înregistrate. Conform datelor statisticii oficiale ale Administraței
Naționale Penitenciare (ANP) al Ministerului Justiţiei al Republicii Moldova în anul
2007 (la 01.01.11) în penitenciare se aflau 6324 persoane, iar la data de 01.01.2012
aceasta a constituit 6476 de persoane, în total numărul persoanelor deţinute în instituţiile
penitenciare a crescut cu 152 persoane sau cu 2,4%.
În linii generale populaţia penitenciară din ultimii cinci ani a constituit aproximativ
7000 persoane deţinute anual, aceasta variind de la an la an:
1) 2007 – 8677, 3) 2009 – 6830;
2) 2008 – 7895, 4) 2010 – 6324; 5) 2011 – 6476.
 Din datele statistice observăm o descreştere a numărului deţinuţilor, iar coeficientul
criminalităţii este în creştere ceea ce ne face să concluzionăm că criminalitatea în
penitenciare este în creştere. Criminalitatea penitenciară este dominată de aceleaşi
legităţi privind existenţa şi evoluţia care influenţează asupra criminalităţii generale dar,
totodată, posedă şi unele trăsături distincte, determinate de specificul locului şi al
contingentului.
Crimele comise în penitenciare diferă de criminalitatea generală după proporţii şi
structură, deoarece:
a) unele infracţiuni pot fi comise doar în penitenciare, precum evadarea din locurile
de privaţiune de libertate sau de sub escortă, sustragerea de la executarea pedepsei
privative de libertate, terorizarea deţinuţilor porniţi pe calea corijării, precum şi atacuri
asupra administraţiei penitenciarului;
b) comportamentul deţinuţilor suportă o puternică influenţă din cauza subculturii
penitenciarului, care încurajează comiterea unor infracţiunii (evadarea, acţiunile
violente împotriva deţinuţilor porniţi pe calea corijării sau asupra cadrelor organelor de
drept, sustragerile şi acţiunile huliganice) ori sancţionează cu severitate pentru unele
fapte (de regulă, acestea sunt sustragerile de la deţinuţi) ;
c) în locurile de recluziune se modifică esenţial factorii criminogeni: o parte din ei
îşi pierd în mediul penitenciarelor orice influenţă, alţii sunt însă generaţi anume de
acesta din urmă.
Este necesar a ne opri în mod special asupra latenţei deosebite a infracţiunilor
săvârşite în penitenciare. Un număr oarecare dintre aceste infracţiuni, fie din motive
obiective sau subiective n-au fost în centrul atenţiei organelor oficiale. O parte dintre ele
nu se aduc la cunoştinţa organelor de drept, deoarece victimele nu sesizează despre
infracţiunea săvîrşită.
O altă parte este tăinuită de către administraţia instituţiilor penitenciare, continuând
să se afle sub imperiul unui sistem perimat de aprecierea indicilor eficienţei activităţii ei
conform căruia cu cât sunt înregistrate mai multe infracţiuni, cu atât mai scăzut este
nivelul de apreciere a muncii. Toate acestea, luate împreună, au ca efect reflectarea
stării denaturate în evidenţa statistică. Un număr de infracţiuni nu le este cunoscut
organelor de drept, iar unele de care ele au cunoştinţă sunt camuflate, fiind înregistrate
cu titlu de încălcări ale disciplinei sau accidente. Acest fapt se confirmă prin
următoarele date: numărul total de încălcări de disciplină pe parcursul anului 2011 este
de 6505 cazuri, comparativ cu anul 2010 – 8012 cazuri, anul 2009 – 8911 cazuri, 2008 –
8356, 2007 – 9009 cazuri. La fel pe parcursul anilor 2007 – 2011, numărul cazurilor de
folosire a băuturilor spirtoase şi substanţelor toxice au o tendinţă de creştere (de la
condamnaţi în 2007 au fost ridicate 8444,8 litri de băuturi alcoolice, 2008 – 6098,18
litri, 2009 – 7980,9 litri, 2010 – 8960,7 litri, 2011 – 10285,5 litri).
Latenţa este caracteristică, îndeosebi, infracţiunilor care într-o măsură
esenţială au devenit un fenomen normal al vieţii din închisoare aşa ca:
huliganismul, leziunile corporale, torturarea, homosexualismul prin constrângere,
furturile şi jafurile. În instituţiile penitenciare ale Republicii Moldova în perioada
anilor 2007 – 2011 au fost săvârşite 385 infracţiuni, în medie acestea constituind 77 de
infracţiuni pe an, însă trebuie de menţionat că în perioade diferite s-au comis un număr
diferit de infracţiuni. Dinamica acestora în perioada menţionată este următoarea: 2007 –
63 infracţiuni, 2008 – 79, 2009– 80, 2010 – 83, 2011 – 80. Coeficientul activităţii
infracţionale la o mie de condamnaţi constituie în medie de la 7 la 12 infracţiuni, în
funcţie de tipul instituţiei penitenciare.
Studiind structura criminalităţii în penitenciarele din R.M. în perioada 2007-2011
am constatat: pe primul loc se află circulaţia ilegală a substanţelor narcotice (43.89%)
2007 – 21 infracţiuni legate de circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, 2008 – 26,
2009 – 23, 2010 – 47, 2011 – 52.

Analizând infracţiunile legate de circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, am

constatat că acestea au constituit:
în 2007 – 33,3% din numărul total de infracţiuni;
2008 – 32,9%;
2009 – 28,6%;
2010 – 56,6%;
2011 – 65,0%.
Reieşind din statistica acestora se atestă că cel mai mare număr de infracţiuni au fost
înregistrate în 2011 înregistrându-se astfel 52 de fapte infracţionale, constatăm o
creştere alarmantă a acestui gen de infracţiuni. Se constată tendinţa creşterii stabile a
numărului de persoane care consumă substanţe stupefiante (la evidenţa operativ-
profilactică la 01.01.2011 se aflau 1022 condamnaţi predispuşi la consum de droguri,
sau cu 65 persoane mai mult decât în perioada similară a anului 2010), fiind ridicate
0,673 kg substanţe stupefiante (în 2010 – 1,217kg).
Studiind structura criminalităţii în penitenciarele din RM în perioada 1995-2004 am
constatat: pe primul loc se află evadările (51.75%) 1995 – 10 evadări, 1996 – 28, 1997
– 25, 1998 – 20, 1999 – 31, 2000 – 29, 2001 – 26, 2002 – 10, 2003 –7, 2004 –6, 2005-
7, 2006 – 4, 2007 – 22, 2008 – 25, 2009 – 23, 2010 – 10, 2011 – 8.
Efectuând analiza evadărilor am constatat că acestea au constituit în 1995 – 58,8%
din numărul total de infracţiuni:
2005 – 24,3%; 2006 – 23,54%;
2007 – 34,92%; 2008 – 35,44%;
2009 – 2875%; 2010 – 12,4%;
2011 – 10,0%.
Reieşind din statistica acestora se atestă că cel mai mare număr de infracţiuni au fost
înregistrate în 1999, înregistrându-se astfel 31 de fapte infracţionale, ulterior
observându-se o descreştere esenţială a numărului de evadări. Examinând situaţia
privind evadările ultimilor trei ani, am constatat că numărul evadărilor a descrescut în
comparaţie cu anul 2000 cu 34,4%, evadările în grup în mediu au constituit 15% din
numărul total de evadări, numărul mai mare al persoanelor participante la evadări a fost
în anul 2000 33 persoane, acestea constituind 127% faţă de anul 2002, la fel au fost
reţinute pentru aceste infracţiuni în 2000 – 20 persoane, 2001 – 14 persoane, 2002 – 10
persoane.
În perioada 2007-2011, evadările, tentativele de evadare şi eschivarea de la ispăşirea
pedepsei cu închisoare în structura criminalităţii penitenciare au constituit 24,26%, ceea
ce a plasat acest gen de infracţiuni comise în penitenciare pe locul doi. Reieşind din
statistica acestora se atestă că un număr mare de infracţiuni au fost înregistrate în 2008,
înregistrându-se astfel 28 de fapte infracţionale, ulterior observându-se o descreştere
esenţială a numărului de evadări. Examinând situaţia privind evadările ultimilor trei ani,
am constatat că numărul evadărilor a descrescut în comparaţie cu anul 2008 cu 44,6%,
evadările în grup în medie au constituit 10% din numărul total de evadări, numărul mai
mare al persoanelor participante la evadări a fost în anul 2008 23 persoane, acestea
constituind 152% faţă de anul 2011, la fel au fost reţinuţi pentru aceste infracţiuni în
2009 – 16 persoane, 2010 – 13 persoane, 2011 – 11 persoane. Reieşind din datele
statistice, se observă o continuă descreştere a evadărilor din locurile de detenţie până la
opt cazuri în anul 2011.
Baza clasificării respective a evadărilor este prezenţa sau absenţa pregătirii
prealabile a săvârşirii evadării. Opinia de mai sus este binevenită, însă se atestă, că
evadările ocazionale, în funcţie de prezenţa sau absenţa condiţiilor favorizante, trebuie
divizate în evadări cu folosirea situaţiei oportune şi evadările săvârşite în absenţa
acesteia. Astfel, de pildă, evadarea prin „escaladare” prin metoda trecerii obstacolului
(gardului) de bază se atribuie, evident, la evadare ocazională. Însă circumstanţele
săvârşirii acestuia pot fi diferite. În unele cazuri el poate fi săvârşit cu utilizarea
următoarei situaţii oportune: absenţa santinelei la post, somnul acesteia etc. În cazul
evadării prin „înfrângere” utilizând mijlocul de transport drept situaţie oportună se
prezintă porţile deschise la punctul de trecere şi control al instituţiei penitenciare
respective, lăsarea mijlocului de transport în stare de funcţionare, lipsa sistemelor
antiînfrângere etc.
Însă săvârşirea evadării ocazionale este posibilă şi în condiţiile absenţei condiţiilor
ce ar înlesni evadarea, cu alte cuvinte, când însuşi condamnatul recunoaşte că situaţia
obiectivă nu uşurează evadarea, însă acesta se află într-o astfel de stare, că indiferent de
circumstanţe el realizeză evadarea. Drept exemplu de săvârşire a acestui tip de evadare
ocazională poate servi evadarea prin „escaladare” prin metoda trecerii obstacolului
(gardului) de bază în mod deschis, adică în prezenţa santinelei la post, chiar şi în cazul
aplicării armei din partea ultimului etc., în cazul evadării prin „înfrângere” utilizând
mijlocul de transport, indiferent de aplicarea armei din partea santinelei şi alte situaţii
analogice.
Materialele cercetării realizate ne demonstrează că evadările din instituţiile
penitenciare, în general, se realizează fără pregătire prealabilă, astfel numindu-se
evadări ocazionale. Datele obţinute în timpul cercetării ne arată că doar 20,3 % din
evadări sunt comise cu pregătire prealabilă. În principiu, aceasta se referă la evadările
săvârşite în grupe de 3 şi mai multe persoane pentru care este caracteristic alegerea celor
mai dificile modalităţi de săvârşire a evadării: săpare a tranşeei, ascunderea în locuri
special amenajate, utilizând diverse linii de comunicaţie (ventilare, încălzire, canalizare)
şi utilizând documente falsificate.
Datele prezentate ne arată că pentru evadările din locurile de detenţie nu este
caracteristică durata lungă de pregătire prealabilă. Evadările a căror pregătire prealabilă
a ocupat un termen mai mult de 6 luni, de obicei, sunt cazuri unice, atipice pentru
categoria dată a infracţiunilor. Condamnaţii ce planifică evadarea se pregătesc
amănunţit de realizarea acesteia: studiază structura şi amplasarea construcţiilor şi
încăperilor aparte, ce se află în apropiere de gardul principal, de comunicaţiile
principale, ce ies în afara teritoriului subordonat instituţiei penitenciare, ordinea
descărcării produselor, evacuarea deşeurilor de pe teritoriul penitenciarului,
particularităţile serviciului de gardă şi a santinelei, totodată căutând lacunele în
îndeplinirea serviciului lor.
Mai mult ca atât, condamnaţii încearcă să obţină documente de acoperire, prin
intermediul cărora ar fi posibil de acomodat la libertate în condiţii legale după
săvârşirea evadării (paşaport, permis de conducere, livret militar, diferite certificate
etc.), de asemenea, fac rost de vestimentaţie civilă, bani, alimente, diferite obiecte
adaptate în vederea realizării evadării în funcţie de metoda de săvârşire a acesteia.8
8
Ştiinţe socioumane, ediţia a XII-a, nr.1 NOŢIUNEA ŞI PARAMETRII CANTITATIVI ŞI
CALITATIVI AI INFRACŢIUNILOR DE EVADARE DIN LOCURILE DE DEŢINERE, pag.113
CONCLUZII
Făcînd o analiză la cele expuse mai sus putem face următoarele concluzii: săvârșirea
acestei infracțiuni denotă punctele slabe ale sistemului penitenciar unde condamnații își
ispășesc pedeapsa. Acum în țară i-a amploare o reformă de modernizare a acestei
ramuri: condamnaților li se asigură condiții mai bune, fapt recomandat și susținut de
UE, asigurarea instituțiilor penitenciare cu dispositive de monitorizare non-stop a
activității deținuților, a personalului acestor instituții pentru a nu admite încălcare de
către ei a drepturilor persoanelor condamnate, etc. Aceste și încă multe alte măsuri sunt
întreprinse pentru a nu admite geneza acelei idei de evadare din spațiul penitenciar,
nemaivorbind de săvârșirea acestei fapte ilicite.
Greșelile săvârșite anterior trebuie privite ca o lecție, care trebuie să fie neapărat
însușită, pentru a nu admite astfel de scăpări acum și pe viitor. Odată nimeriți în spațiul
penitenciar condamnatul trebuie să analizeze faptul aflării sale aici, să înțeleagă
greșelile pe care le-a comis,etc. Asupra acestor probleme persoana trebuie să se
gândească, ci nu la apariția momentului datorită căruia el va putea să evadeze din
penitenciar.
În opinia mea odată ce acesta va conștientiza tot impactul negativ al faptei pe care a
săvârșit-o, acesta va ieși din penitenciar, drept o persoană corectată ce se va putea
integra din nou în societate, să își găsească un loc de muncă,etc. Altfel, dacă
condamnatului nu i se va oferi sprijinul necesar în timpul ispășirii pedepsei, acesta se va
înrăi,el va căuta mereu pretext să evadeze din închisoare, întru a se răzbuna pentru cele
pierdute de atîția ani.
Eu consider că organele normelor de drept ar trebui să privească săvârșirea acestei
infracțiuni ca o nereușită a activității lor, pe care trebuie să o evite, conducându-se
întocmai de legislație, care la fel pe parcurs se va adopta la standardele europene, care
până în prezent reprezintă o practică bună și demnă de urmat.
 Bibliografie
1.Codul Penal al RM în vigoare din 18.04.2002

2.Codul execuțional penal în vigoare din 24.12.2004

3.Sergiu Brinză - Drept Penal , Partea special, Volumul II

4. Gh. Ulianovschii, Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei, Chişinău 1999;

5. I.Oancea, Drept execuţional penal, Editura „ALL Educaţional S.A.” Bucureşti, 1996;

6. http://jurisprudenta.csj.md/

7. Ştiinţe socioumane, ediţia a XII-a, nr.1

8. Viorel CHETRARU, director al Centrului Naţional Anticorupţie, doctorand, Analele

ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova