Sunteți pe pagina 1din 12

Capitolul 3

FUNCȚIUNILE ȘI STRUCTURA EXPLOATAȚIILOR


AGRICOLE

3.1. Funcţiunile exploataţiei agricole 1


3.2. Elaborarea structurii unei organizații 6
3.3. Structura organizatorică de producţie a exploataţiei agricole 9

3.1. Funcţiunile exploataţiei agricole


Într-o exploatație agricolă se desfășoară o multitudine de activități care
presupun consum de muncă fizică și intelectuală, fiecare având o influență bine
determinată asupra realizării obiectivelor. Cunoașterea acestor activități permite
sesizarea caracteristicilor și oferă posibilitatea de a le grupa în așa numitele funcțiuni.
Funcţiunea cuprinde un ansamblu de activităţi specifice, relativ omogene,
înlănţuite logic, care se condiţionează reciproc şi sunt orientate spre obţinerea unui
obiectiv stabil.
Funcțiunile sunt exercitate în mod specific în diferitele forme de exploatații,
referitor la numărul sau activitățile ce la compun. Pentru societățile comerciale
agricole pe acțiuni, funcțiunile constituie fundamentul pe care se clădește structura lor
organizatorică și care asigură funcționarea corespunzătoare a întregului sistem.
Dacă în societățile comerciale agricole funcțiunile se desfășoară prin
intermediul compartimentelor organizatorice distincte, în exploatațiile familiale
funcțiunile se realizează (parțial sau integral) de către șeful exploatației și eventual de
familia lui. În plus, în aceste exploatații nu sunt întâlnite toate funcțiunile care revin
unei întreprinderi. Unitățile de tip asociativ (asociații familiale, societăți agricole), în
raport de complexitatea activității pe care o desfășoară, pot exercita un număr mai
mare sau mai mic de funcțiuni sau de componente ale acestora.
Conceptul de funcţiune a întreprinderii a fost propus de H. Fayol şi desemnează
un ansamblu de activităţi grupat după anumite criterii. Cunoaşterea lor permite
înţelegerea mecanismului de funcţionare al unităţii.
Principalele funcţii ale întreprinderii agricole sunt:
 producţie;
 cercetare – dezvoltare;
 comercială;
 financiar-contabilă;
 de personal;
 de protecţie a mediului.

Funcțiunea de producție se regăsește în cazul tuturor exploatațiilor agricole,


fiind cea mai importantă funcțiune, cea care reprezintă mobilul înființării oricărei
întreprinderi. Ea cuprinde activități menite să contribuie la obținerea produselor
agricole, prin intermediul muncii omului, a combinărilor de factori și a intervenției
proceselor naturale. Exercitarea acestei funcțiuni presupune, ca o condiție prealabilă,
alegerea produselor ce urmează să fie obținute și care vor fi integrate într-un sistem de
producție de un anumit tip, potrivit posibilităților exploatației și a influenței diferiților
factori. Procesul de alegere este însoțit și de alte activități, cum sunt:
 organizarea și desfășurarea producției vegetale și/sau animale;
 pregătirea și programarea producției (program de investiții, planul de
asolament, de aplicare a îngrășămintelor, calendarul de executare a lucrărilor);
 urmărirea utilizării raționale a tuturor mijloacelor de care dispune
exploatația;
 întreținerea și repararea agregatelor, instalațiilor, mașinilor și tractoarelor, a
clădirilor etc.;
 asigurarea unor condiții corespunzătoare de securitate și igienă a muncii.
Desfășurarea producției presupune, desigur, efectuarea transporturilor de factori

2
de producție (semințe, îngrășăminte, furaje, alte materii și materiale), așa cum, după
obținerea produselor, este necesar să se asigure vehicularea acestora spre locul de
depozitare și păstrare sau spre cel de vânzare.
Prin intermediul acestei funcţii, managerul utilizează resursele proprii,
aprovizionează unitatea cu resursele atrase necesare, fundamentează deciziile de alocare
optimă a resurselor. Acestea reprezintă măsuri de influenţare a costului şi calităţii
produselor agricole şi serviciilor, elemente de care depinde competitivitatea pe piaţă.
Informaţiile cu privire la situaţia funcţiei de producţie sunt folosite de celelalte funcţii
ale unităţii.

Funcțiunea de cercetare - dezvoltare are un rol deosebit, prin activitățile pe


care le presupune contribuie la introducerea elementelor de natură științifică și tehnică
superioare în exploatația agricolă, etc.
Activitățile de investiții, în calitate de componente ale funcțiunii de cercetare
dezvoltare, contribuie la amplificarea rezultatelor de producție și economice ale
exploatațiilor, fiind necesare, însă, soluții fundamentate în ceea ce privește:
capacitățile construite, mărimea și modul de alocare a investițiilor, eficiența acestora.
Grupează activităţile al căror scop este menţinerea întreprinderii în pas cu
progresul tehnic. Aceste activităţi, la rândul lor, pot fi grupate în;
- activităţi de concepţie, care vizează cercetarea propriu-zisă şi care, în unităţile
de producţie, înseamnă aplicarea şi verificarea recomandărilor elaborate de către
unităţile de cercetare în toate procesele tehnologice;
- activităţi de investiţii care trebuie să fie fundamentate economic prin studii de
fezabilitate specializate, chiar dacă acestea sunt preluate de la unităţi de profil;
- activităţi de stabilire a unor conduite strategice pe termen lung şi mediu.
- acțiuni de cercetare în domeniul economic-organizatoric pentru a se obține
soluții vizând: optimizarea structurii de producție, astfel încât ea să corespundă
variatelor cerințe endogene și exogene unității; alocarea și combinarea optimă a
factorilor de producție; identificarea căilor de raționalizare a costurilor și de sporire a
profitului.
Ţinând seama de importanţa funcţiei de cercetare-dezvoltare, se apreciază că o
unitate economică în care această funcţie nu se manifestă este supusă stagnării, chiar
dacă celelalte funcţii se manifestă normal. Aplicarea în practică a cerințelor acestei
funcții contribuie la îmbunătățirea performanțelor economice ale unei exploatații
agricole și îi mărește șansele de succes într-un mediu concurențial.
Funcţia comercială impune realizarea în cele mai bune condiţii a aprovizionării
tehnico-materiale şi a desfacerii producţiei pe piaţa internă şi externă. Activităţile
specifice acestei funcţii se referă:
- în procesul de aprovizionare - la stabilirea necesarului de resurse materiale pe
categorii, stabilirea şi contactarea furnizorilor de resurse, negocierea tranzacţiei,
încheierea contractelor cu furnizorii, aducerea în unitate a resurselor materiale,
gestionarea şi gospodărirea raţională a stocurilor.
- în domeniul desfacerii produselor finite - activităţile se referă la stabilirea
beneficiarilor posibili, gestionarea produselor, contactarea beneficiarilor, negocierea
tranzacţiei, încheierea unor contracte, transportul şi predarea produselor şi serviciilor (la
timp, în condiţiile şi la calitatea convenită).

3
- în activitatea de marketing: se referă la prospectarea pieţelor pentru a cunoaşte
cerinţele privind sortimentul şi calitatea, asigurarea publicităţii prin reclame şi
prezentarea produselor, participarea la târguri şi expoziţii, cunoaşterea segmentelor de
piaţă cărora li se adresează întreprinderea.
Pornind de la analiza poziţiei pe piaţă a întreprinderii şi a canalelor de distribuţie
a produselor agricole şi serviciilor, de la diagnosticarea competitivităţii acestora şi a
evoluţiilor previzibile în raporturile cerere-ofertă managementul poate stabili opţiunile
strategice. In această concepţie întreprinderea agricolă trebuie să producă ceea ce se
vinde pe piaţă şi nu "să vândă ceea ce a produs". Aceasta permite adaptarea flexibilă a
producţiei la modificările ce apar în cererea şi sortimentul de produse agricole şi servicii,
alături de întărirea autonomiei unităţilor agricole.
Foarte mulţi producători agricoli din România au posibilităţi reduse de informare
asupra pieţei interne şi mai ales asupra celei externe, iar sistemele de aprovizionare cu
factori de producţie şi de prelucrare a produselor agricole ar necesita sprijin mult mai
susţinut din partea statului. In ţările dezvoltate însă, fermierii dispun de informaţii
multiple iar aprovizionarea se realizează facil, ceea ce determină minimizarea riscurilor
de marketing.

Funcţia financiar-contabilă grupează activităţi în domeniul:


- financiar: elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli, planificarea financiară,
planificarea creditelor, obţinerea creditelor, urmărirea modului de folosire a resurselor
financiare, constituirea fondurilor proprii, rambursarea creditelor bancare, controlul
financiar intern, controlul gestionar de fond, inventarierea mijloacelor, respectarea
legislaţiei în vigoare şi a disciplinei financiare;
- evidenţei economice, ţinerea evidenţei primare (tehnic-operativă), a evidenţei
contabile şi statistice, întocmirea bilanţului, calculaţia costurilor,
- elaborează studii şi analize în vederea creşterii eficienţei capitalului fix, a
vitezei de circulaţie a mijloacelor circulante.
Această funcţie are un rol deosebit în economia de piaţă cu atât mai mult cu cât
gestionarea bunurilor este dificilă din cauza perisabilităţii unor produse agricole şi
dificultăţilor de stocare, a duratei de păstrare. De cunoaşterea acestei funcţii depinde
creşterea capacităţii de autofinanţare şi crearea posibilităţilor de investiţii şi nivelul
profitabilităţi unităţii.
Funcțiunea financiar-contabila este întâlnita la toate societățile comerciale
agricole, care au obligația organizării acestei funcțiuni. În cazul exploatațiilor familiale
contabilitatea este sporadică și relativă la gradul de înțelegere a mecanismelor
economico-financiare de către șeful exploatației.

Funcţia de personal se regăsește în special în cadrul societăților comerciale. Ea


cuprinde activităţile care urmăresc asigurarea resurselor de muncă din punct de vedere
numeric şi profesional. Activităţile specifice acestei funcţii sunt:
- recrutarea, selecţionarea şi încadrarea personalului;
- pregătirea profesională şi actualizarea acesteia;
- salarizarea şi protecţia muncii, asigurarea socială;
- promovarea şi stimularea competenţei.
Este necesar să se facă distincţie între partea conceptuală managerială a funcţiei

4
şi birocraţia ei (evidenţe, state de salarii etc.). Prin exercitarea ei conducătorul trebuie să
asigure un echilibru între interesele angajaţilor şi obiectivele exploataţiei.
Caracteristicile activităţilor din agricultură şi mai cu seamă sezonalitatea
accentuată a proceselor de muncă pun probleme deosebite în ce priveşte asigurarea
forţei de muncă în perioadele critice.

Funcţia de protecţie a mediului ambiant constituie obligația tuturor


exploatațiilor agricole, mediul înconjurător trebuind să fie protejat, având în vedere
obligația noastră față de generațiile viitoare. Ea cuprinde activităţi de reducere a
poluării chimice a solului, apelor şi alimentelor, de respectarea normelor de utilizare a
diferitelor produse fitofarmaceutice, de înlăturarea efectelor eroziunii solului, de
utilizarea deşeurilor produse de animale.
Prevenirea şi combaterea poluării mediului necesită conştientizarea şi informarea
producătorilor agricoli cât şi creşterea responsabilităţii pentru factorii poluanţi
dependenţi de procesul agricol.
Tehnologiile de producţie trebuie elaborate în strânsă legătură cu politicile
privind protecţia mediului şi a consumatorului. Practicarea unor tehnologii cu protecţie
cât mai mare a mediului şi a consumatorului în unităţile agricole poate fi stimulată prin
preţuri stimulative, facilităţi fiscale şi în anumite situaţii subvenţii din partea statului.
Măsurile de protecţie a mediului pot constitui un avantaj important faţă de
concurenţă, prin costurile mai reduse care le generează, prin influenţa lor asupra calităţii
produselor, etc. Aceasta face ca funcţia de protecţie a mediului să influenţeze uneori
rezultatele economico-financiare ale unităţii.
La nivelul fiecărui judeţ această activitate este supravegheată şi îndrumată de un
centru de protecţie a mediului încadrat de specialişti şi modalităţi de control al factorilor
poluanţi şi din agricultură. Amplificarea acestor funcţii se va realiza la nivelul unităţilor
agricole pe măsura dezvoltării legislaţiei în acest domeniu.
Între funcţiile unităţilor agricole este o strânsă interdependenţă. Armonizarea
acţiunilor lor contribuie la realizarea obiectivelor propuse în cele mai bune condiţii.
Pornind de la concepția sistemică asupra exploatației agricole, conform căreia
aceasta este un sistem complex cu intrări și ieșiri continue, funcțiile exploatației pot fi
privite ca asigurând introducerea unor elemente în sistem. Astfel:
- Funcția de cercetare-dezvoltare introduce tehnologii moderne;
- Funcția comercială aduce input-urile necesare;
- Funcția de personal asigură recrutare și pregătirea forței de muncă;
- Funcția financiar-contabilă aduce mijloacele bănești necesare.
Funcțiile acționează și în sensul exportului de elemente din sistem. Astfel:
- Funcția comercială asigură desfacerea produselor;
- Funcția de personal scoate resurse financiare din exploatație, prin salarizarea
personalului;
- Funcția financiar-contabilă scoate resurse financiare prin relația cu băncile și
cu bugetul de stat.
Strict în interiorul sistemului acționează funcția de producție, cu etapele sale:
programarea, pregătirea, lansarea, execuția și urmărirea (fig. 3.1.).

5
ANTE-FACTUM FUNCȚIUNEA DE POST-FACTUM
PRODUCȚIE

Cercetare – dezvoltare: Cercetare – dezvoltare:


- programarea dezvoltării şi - urmărirea rezultatelor obţinute
modernizării; PREGĂTIRE în urma activităţilor de investiţii,
- perfecţionarea tehnologiilor şi de perfecţionare a tehnologiilor
organizarea muncii; şi raţionalizare a muncii.
- fundamentarea şi organizarea
investiţiei.

Comercială: Comercială:
- elaborarea programelor de PROGRAMARE - livrarea produselor la
marketing; beneficiari, urmărirea respectării
- încheierea contractelor de graficelor de livrare,
aprovizionare şi livrare, etc. reactualizarea programelor de
marketing.

Financiar – contabilă: Financiar – contabilă:


- elaborarea bugetului de LANSARE - asigurarea resurselor
venituri şi cheltuieli; financiare pentru urmărirea
- organizarea evidenţei ciclului de producție,
contabile. rambursarea creditelor bancare,
plata impozitelor și taxelor.

Personal: Personal:
- dimensionarea forţei de EXECUȚIE - aprecierea activităţii
muncă, recrutarea, pregătirea personalului, salarizarea şi
acesteia, crearea condiţiilor stimularea după rezultatele
sociale. finale ale muncii.

Protecţie și conservare a Protecţie și conservare a


mediului ambiant: URMĂRIRE - mediului ambiant:
- stabilirea măsurilor privind CONTROL - măsurarea parametrilor care
asigurarea protecţiei mediului indică nivelul de protecţie şi
ambiant. conservare a mediului ambiant.

Cercetare – Comercială și Financiar – Personal Protecție și


dezvoltare marketing contabilă Folosirea conservare a
Aplicarea în Asigurarea Executarea judicioasă a mediului ambiant
producție a ritmică a bugetului de forței de muncă, Realizarea
progresului aprovizionării cu venituri și stimularea și programelor
tehnico-științific materiale și a cheltuieli și protejarea menite să asigure
și executarea desfacerii ținerea evidenței acesteia. obținerea
lucrărilor de produselor. contabile. producției în
investiții. condiții ecologice.

OPERATIV

Fig. 3.1. Corelații între funcțiunea de producție și celelalte funcțiuni ale


structurilor de producție agricolă (Brezuleanu S., 2009)

6
3.2. Elaborarea structurii unei organizații
Realizarea obiectivelor stabilite de o organizație, indiferent de mărimea ei, de
domeniul de activitate, sistemul economic și politic în care activează este în strânsă
dependență de cele cinci funcțiuni de bază, așa cum au fost ele definite de H.Fayol.
Exercitarea funcţiilor respective se realizează în mod practic în cadrul unor
subdiviziuni sau comportamente organizatorice, înzestrate cu personal, sarcini şi
mijloace adecvate. Acestea toate compun structura organizatorică a întreprinderii
agricole.
Structura organizatorică a întreprinderii poate fi astfel definită ca: „ansamblul
posturilor şi compartimentelor de muncă ale întreprinderii, modul de constituire şi
grupare a acestora, precum şi principalele legături care se stabilesc între ele în
vederea realizării în condiţii de eficienţă economică ridicată a obiectivelor
întreprinderii" [Tofan, 1995]. O structură organizatorică trebuie să fie proiectată, așa fel
încât locul și rolul oamenilor în organizație să fie bine stabilit.
Proiectarea structurii organizatorice se face prin procesul de organizare formală.
Structura organizatorică este precizată atunci când sunt definite:
 părțile sale componente si rolul acestora (compartimentele);
 gruparea compartimentelor, respectiv subordonarea acestora fata de
conducere, autoritatea si responsabilitățile posturilor ce compun aceste compartimente;
 legăturile care se stabilesc intre compartimentele organizației, felul si natura
acestor legături
Structura oricărei organizații trebuie să țină seama de particularitățile
obiectivelor sale și de specificul activității pe care o desfășoară. În elaborarea
structurilor de producție s-au identificat următoarele principii generale:
a. prioritatea misiunii și obiectivelor organizației, în sensul în care prin funcția
de organizare trebuie să se realizeze cadrul adecvat pentru realizarea misiunii și
obiectivelor stabilite, în nici un caz să se furnizeze structuri ”tip” sau ”copiate”.
b. constituirea de compartimente specializate, corespunzător naturii si
importantei funcțiunilor organizației și a volumului de muncă necesar realizării
acestora.
c. principiul economiei de legături, care presupune:
- organizarea unui flux informațional cu volum minim necesar de date
pentru informative completă;
- structuri suple, cu un număr minim de niveluri ierarhice;
- asigurarea unei corespunzătoare delegări de atribuții si autoritate;
- asigurarea unității de comandă, potrivit căreia fiecare lucrător trebuie să
aibă un singur șef direct.
d. principiul economiei de personal, ca urmare a respectării cerințelor expuse
la principiile anterioare, cât și din asigurarea încărcării raționale a personalului.

Etapele proiectării structurii organizatorice


Proiectarea structurii organizatorice pentru organizații noi, precum si
reproiectarea acesteia pentru cele existente, parcurge anumite etape, ce se succed logic
și anume:
1. stabilirea activităților;

7
2. stabilirea volumului de muncă pentru realizarea activităților și a posturilor
necesare;
3. constituirea compartimentelor (subdiviziunilor organizatorice);
4. elaborarea organigramei;
5. elaborarea regulamentului de organizare si funcționare;
6. evaluarea eficienței structurii organizatorice.

1. Stabilirea activităților
Îndată ce organizația și-a stabilit misiunea și obiectivele, funcțiunile sale și ale
managementului ei, ea trebuie să-și identifice și: activitățile necesare, legăturile dintre
ele și fluxurile informaționale aferente. Pentru aceasta, este nevoie să se stabilească:
• metodele și tehnicile manageriale ce vor fi utilizate;
• locul în care se vor lua deciziile (raportul centralizare-descentralizare în
managementul organizației);
• informațiile necesare deciziilor;
• activitățile ce utilizează în comun anumite informații, etc.
2. Pe baza acestor date se stabilesc volumul de muncă cerut de realizarea
activităților și personalul necesar. În această etapă, se folosesc norme și normative
Volumul de muncă estimat servește calculului numărului de posturi similare ce vor fi
create.
3. Constituirea compartimentelor. Se începe cu compartimentele de bază,
urmărind gruparea sub autoritatea fiecărui manager a unui număr de posturi,
corespunzător ariei de control potrivite cu specificul activității și celorlalți factori care
influențează acest număr.
4. Elaborarea organigramei de ansamblu constă în stabilirea legăturilor,
în special ierarhice, respectiv subordonarea compartimentelor, stabilirea numărului de
trepte ierarhice, precizarea locului și rolului fiecărui compartiment în structura
organizației. Deși activitățile și funcțiile organizațiilor din același domeniu sunt, în
esență, aceleași, posibilitățile de grupare a compartimentelor sunt multiple.
Configurația structurii organizației se transpune în organigramă, care este
reprezentarea sa grafică, este influențată în principal de următorii factori:
 mărimea organizației;
 dispersia geografica a subunitarilor componente;
 felul produselor si tipul de producție (standardizată și de masă, de serie sau
de unicate);
 sistemul informațional utilizat; caracteristicile elementului uman disponibil.
Organigrama evidenţiază clar numărul nivelurilor ierarhice, al liniilor ierarhice,
felul fiecărui compartiment, numărul cadrelor de conducere şi al executanţilor
Tipuri de organigrame după modul de reprezentare grafică:
 organigrame piramidale
 organigrame ordonate de la stânga la dreapta
 organigrame rabatate
 organigrame circulare
Organigramele piramidale (ordonate rectangular vertical) sunt organigrame în
care scara ierarhică apare verticală, nivelurile ierarhice fiind ordonate de sus în jos. În

8
raport cu numărul nivelurilor ierarhice organigramele piramidale pot fi înalte sau
aplatizate. Acest tip de organigramă este sugestivă şi uşor de construit.
A

B1 B2

C1 C2 C3 C4

Fig. 3.2. Organigramă piramidală

Organigramele ordonate de la stânga la dreapta


Organigramele ordonate de la stânga la dreapta se caracterizează prin ordonarea
nivelurilor ierarhice de la stânga la dreapta,marcând sensul delegării de autoritate. Deşi
nu sunt utilizate frecvent, acest tip are avantajul că respectă sensul normal de scriere,
sunt mai simple şi mai complete.

C1
B1
A C2

B2
C3

Fig. 3.3. Organigrama ordonată de la stânga la dreapta

Organigramele rabatate reprezintă o combinaţie între organigrama piramidală


şi cele ordonate de la stânga la dreapta şi se obțin prin rabatarea unor linii.
Organigramele circulare au scara ierarhică radială, iar elementele structurale se
reprezintă pe diferite cercuri concentrice care constituie nivelurile ierarhice. Cadrele
de conducere de vârf sunt în cercul din mijloc.

Fig. 3.4. Organigrama circulară

9
Alcătuirea corectă a organigramelor evidenţiază modul de transmitere a
autorităţii şi locul fiecărui individ în organizaţie.
Mărimea organizației influențează structura, în sensul ca la întreprinderile mici
organigrama va fi de tip centralizat piramidal, în timp ce la cele mari structurile sunt
descentralizate.
5. Elaborarea regulamentului de organizare și funcționare (ROF)
Acesta este un document care reflectă baza legală a existenţei şi funcţionării
întreprinderii, organizarea generală, precum şi atribuţiile, responsabilităţile şi
obiectivele principalelor componente ale întreprinderii. Mai este denumit şi „Manualul
întreprinderii" şi cuprinde următoarele secţiuni principale:
 Dispoziţii generale privind înfiinţarea şi organizarea întreprinderii, între
care pot fi amintite: actul normativ de înfiinţare, statutul juridic şi regimul de
funcţionare, domeniul, ramura şi obiectul de activitate.
 Funcţiunile şi sarcinile întreprinderii, precum şi ale subdiviziunilor
organizatorice, lista principalelor documente care se elaborează de către fiecare
compartiment.
 Conducerea unităţii, în care sunt prezentate organele colective de conducere
şi posturile de conducere, competenţele, atribuţiile şi responsabilităţile acestora. Sunt
prezentate, de asemenea, lista compartimentelor, tipul de legături şi organigrama.

6. Evaluarea eficienței structurii organizatorice


Pentru aprecierea eficienței structurii organizatorice, nu este suficientă analiza
organigramei. Evaluarea eficienței structurii organizatorice se face pe baza observării
modului cum funcționează atât elementele componente, cât și ansamblul structural al
organizației. Evaluarea se face utilizând criterii și indicatori care exprimă "statica"
structurii (de ex. ponderea cheltuielilor de administrare în totalul cheltuielilor firmei) și
"dinamica" structurii (indicatorii ce exprimă nivelul realizării obiectivelor stabilite).
În mod practic, o structură organizatorică poate fi abordată prin componentele:
- structura organizatorică de producţie, care cuprinde totalitatea
subdiviziunilor organizatorice în cadrul cărora se desfăşoară diferite activităţi de
producţie sau ajutătoare ale acestora, precum şi din organizarea spaţială şi a legăturilor
dintre ele;
- structura organizatorică de conducere, care se compune din totalitatea
organelor şi posturilor de conducere, asamblarea şi subordonarea lor, precum şi
legăturile care se stabilesc între ele.
În forma prescurtată prima este denumită structură organizatorică, iar a doua
structură de conducere. Între aceste două componente ale structurii organizatorice
există o legătură strânsă. În mod normal structura organizatorică de conducere se
adaptează structurii organizatorice de producţie care ţine seama de cerinţele organizării
tehnologice. Acest fapt nu exclude utilizarea unor concepte şi principii specifice
managementului în scopul perfecţionării structurii organizatorice de producţie.

3.3. Structura organizatorică de producţie a exploataţiei agricole


În mod concret, structura organizatorică de producţie reprezintă un mod de
compartimentare a întreprinderii agricole pe subunităţi de producţie sau de servire.
Aceste subdiviziuni organizatorice pot îmbrăca un aspect cantitativ (număr şi

10
dimensiune) sau calitativ (natura activităţii şi a relaţiilor între ele).
În funcţie de rolul lor în îndeplinirea obiectivelor, subdiviziunile organizatorice
sunt de două feluri:
- subdiviziuni de producţie al căror reprezentant tipic în unităţile agricole este
ferma agricolă;
- subdiviziuni de deservire sau funcţionale.
a) Subdiviziunile de producţie. Dispun de resurse materiale, financiare şi umane,
care combinate în anumite proporţii şi supuse diverselor procedee tehnologice sunt
transformate în produse.
Principalele subdiviziuni sau compartimente organizatorice de producţie sunt:
Ferma vegetală. Are ca scop organizarea şi obţinerea unei părţi de producţie
vegetală a întreprinderii şi pentru aceasta deţine o anumită suprafaţă de teren delimitată
spaţial. În funcţie de ramura de producţie şi sistemul tehnologic suprafaţa fermei poate
avea dimensiuni diferite.
Ferma de creştere a animalelor. Grupează un anumit număr de animale într-o
singură specie (ex. bovine) sau categorie (ex. bovine la îngrăşat). Dacă numărul de
animale dintr-o specie sau categorie este redus, ferma poate deţine mai multe specii şi
categorii de animale. Acest lucru este necesar pentru a se obţine o anumită mărime a
fermei care să justifice constituirea unui compartiment (personal de conducere şi
administrativ, sediu, gestiune economică proprie).
Pe lângă un anumit număr de animale ferma zootehnică mai dispune de
adăposturi, diferite instalaţii şi echipamente specifice profilului.
De asemenea, unele ferme (bovine şi ovine) dispun şi de suprafeţele de teren
necesare obţinerii furajelor de volum (masă verde, fânuri, produse însilozabile etc.).
În întreprinderile agricole cu efective mari de animale fermele zootehnice se
grupează câte 2-3 în complexe de creştere a animalelor. De asemenea, pentru speciile de
porcine şi păsări se organizează unităţi de producţie de sine stătătoare, lipsite de terenuri
pentru obţinerea furajelor necesare şi având la bază tehnologii de vârf de tip industrial.
Acestea poartă denumirea generică de combinate de creştere industrială a animalelor
(porci, păsări).
În afara fermelor care constituie subunităţile de producţie de bază în unităţile
economice din agricultură mai putem întâlni diferite compartimente de producţie care au
ca obiect de activitate prelucrarea producţiei primare:
- staţii de vinificare
- linii de îmbuteliere
- secţii de conserve şi semiconserve
- produse de abator şi carmangerie
- fabrici de nutreţuri combinate.
b) Subunităţile organizatorice de deservire (funcţionale). Grupează activităţi
auxiliare destinate sprijinirii activităţilor de producţie din cadrul întreprinderii. Şi
acestea se diferenţiază în funcţie de natura activităţii în:
- subdiviziuni de servire tehnică: sector mecanic, sector de chimizare, sector de
hidroamelioraţii, construcţii etc.;
- subdiviziuni de aprovizionare-desfacere (serviciul comercial, A.D.T.);
- subdiviziuni de servire economică şi administrativă: sectorul economic, diferite
servicii administrative: salarizare, personal, pază, protecţie împotriva incendiilor etc.

11
Structura organizatorică depinde de mai mulţi factori, cel mai important fiind
dimensiunea. Dimensiunea determină un număr mai mare sau mai mic de
compartimente de dimensiuni corespunzătoare, un grad diferit de autonomie.
De asemenea, se mai menţionează ca factori care influenţează structura
organizatorică:
- factorii naturali: terenul privind dimensiunea, configuraţia, grad de comasare
etc.
- factorii tehnici: caracteristicile funcţionale ale tractoarelor şi maşinilor agricole.
- factori economici şi organizatorici: nivelul de concentrare, intensificare, profilul
producţiei.
Societăţile comerciale agricole mari sunt structurate pe ferme ca unităţi
productive de bază şi sectoare de deservire – economic, de hidroamelioraţii, de
construcţii, de chimizare, de aprovizionare, desfacere, transport.
În interiorul societăţii comerciale, în scopul desfăşurării în condiţii de eficienţă a
activităţii productive, se stabilesc relaţii de colaborare între ferme şi între ferme şi
sectoarele de deservire. Conţinutul colaborării şi cooperării între fermele aceleiaşi
societăţi comerciale şi între ferme şi sectoarele de deservire, se complexează tot mai
mult, pe măsura intensificării producţiei, a concentrării şi în special a prelucrării
producţiei agricole. Aceste relaţii ce se formează între subdiviziunile societăţii
comerciale sunt coordonate de către conducerea societăţii.
Structura organizatorică a societăţii agricole este lăsată, de către lege, la
latitudinea conducerii societăţii. De obicei, atât timp cât aceste societăţi depăşesc ca
suprafaţă câteva sute de ha, nu se pune problema formării de subdiviziuni organizatorice
productive (gen ferme). Aceste subdiviziuni apar acolo unde se desfăşoară o activitate
mai complexă (sector culturi de câmp, legumicol, vii, pomi etc.) sau unde nivelul de
concentrare a suprafeţelor a depăşit 800-1200 ha.
Pe lângă compartimentul productiv, la nivelul societăţilor agricole, în structura
organizatorică se regăseşte un compartiment funcţional ce cuprinde sectorul mecanic şi
sectorul economic-comercial.
Exploatația familială nu are formalizată structura organizatorică, fiind o
structură simplă, în care deciziile se iau de o singură persoană care este și șeful
exploatației (decizii individuale). Exploatația familială nu are relații care să necesite
elaborarea de regulamente de organizare și funcționare, deoarece centrul decizional se
suprapune componentei executive.

12

S-ar putea să vă placă și