Eu cred

Liviu Rebreanu
M-am sfiit totdeauna să scriu pentru tipar la persoana intâi.
Hiperbolizarea aceasta aeului, rămăşiţă anacronică dela romanticii care,
ei şi atunci, puteau să se creadă aievea buricul pământului, mi se pare
puțin ridicolă. Scriitorul de azi, afară de poetul liric, trăieşte într-o lume
atât de relativă din toate punctele de vedere, că numai identificându-se
cu multe relativităţi izbuteşte a pătrunde şi a înfăţişa absolutul care, cel
putin în artă, rămâne năzuinţa supremă.
Cu atât mai greu îmi vine să vorbesc acuma chiar despre crezul
„meu” artistic…
Dar, fiindcă sunt întrebat, îndrăznesc a spune că scrisul nu mi se
pare de loc o jucărie agreabilă şi nici mai cu seamă o jonglerie cu fraze.
Pentru mine arta — zic „artă” şi mă gândesc mereu numai la literatură
— înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă. Astfel arta, întocmai ca şi
creaţia divină, devine cea mai minunată taină.
Creând oameni vii, cu viaţă proprie, cu lume proprie, scriitorul
se apropie de misterul eternităţii.
Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci
pulsaţia vieţii. Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viață
adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele frumoase
din lume. Precum naşterea, iubirea şi moartea alcătuiesc enigmele cele
mai legate de viaţa omenească, tot ele preocupă mai mult şi pe scriitorul
care încearcă să creeze viaţă. Literatura trăieşte prin ea şi pentru ea
însăşi. Durabilitatea ei atârnă numai de cantitatea de viaţă veritabilă ce o
cuprinde.
Creaţia, nici în literatură nu face salturi. E o verigă între trecut şi
viitor. Îşi împlântă adânc rădăcinile în pământ ca să se poată urca mai
sus, spre cer. Se uită cu evlavie pioasă înapoi, spre a putea privi mai
sigur înainte. Nu-şi închipuie nici o secundă că înaintea ei n-a existat
nimic şi după ea se va prăbuşi tot.
Sinceritatea e calitatea de căpetenie a seriitorului adevărat.
Sinceritatea faţă de sine din care izvorăşte sinceritatea faţă de artă. Dacă
nu te dăruieşti întreg artei în clipa creaţiei, nu vei zămisli decât monştri
fără viaţă.
A crea oameni nu înseamnă a copia după natură indivizi
existenti. Asemenea realism sau naturalism e mai puţin valoros ca o fo-
tografie proastă. Creaţia literară nu poate fi decât sinteză. Omul pe care
îl zugrăvesc eu o fi având şi trebuie să aibă asemănări cu mii de
oameni, cum au şi în viaţă toţi oamenii, dar trăieşte numai prin ceea
ce are unic şi deosebit de toţi oamenii din toate vremurile. Unic însă e
numai sufletul. Viața eternizată prin mişcări sufleteşti- realism.
Temelia creaţiei rămâne, negreşit, expresia, nu însă  ca scop, ci ca
mijloc. De dragul unei fraze strălucite sau a unei noi împerecheri de
cuvinte, nu vom sacrifica niciodată o intenţie. Prefer să fie expresia
bolovănoasă şi să spun într’adevăr ce vreau, decât să fiu şlefuit şi
neprecis. Strălucirile stilistice, cel puțin in opere de creaţie, se fac mai
totdeauna în detrimentul preciziei şi a mişcării de viaţă.
 De altfel, cred că e mult mai uşor a scrie ”frumos”, decât a
exprima exact. Poate nu e o simplă întâmplare că toţi creatorii mari de
viaţă s’au mulţumit să scrie bine şi au neglijat floricelele stilistice după
care se prăpădeau contimporanii. Precum iarăşi nu trebuie uitat că
tocmai stilul e mai trecător într-o operă de artă.
Expresia exactă îti cere mai multă sbuciumare: ”Cuvântul ce
exprimă adevărul”. Numai prin ea poţi urmări de-aproape sinuozităţile
sufletului care explică viaţa. Psihologia şi obiectivitatea merg alături şi
presupun aceiaşi retragere a eului scriitoricesc în colţul cel mai modest
al sufletului, spre a lăsa loc desfăşurării creației. Modestia nu e şi
dezinteres, ci dimpotrivă, o atitudine.
Fără amestecul meu direct, opera va putea creşte şi trăi mai
independent. Copilul sdravăn n-are nevoie în viaţă de hainele tatălui.
Dacă priveşti arta drept creaţie, trebuie să-i atribui şi o valoare
etică. Arta, ca uşoară jucărie ar fi tot atât de incomprehensibilă ca şi
viaţa socotită fără rost. Arta n-are menirea să-l moralizeze pe om,
evident, dar poate să-l facă să se bucure că e om şi că trăieşte, şi chiar
să-l facă om. Contemplarea vieţii, pe care o oferă creaţia, poate fi uneori
mângâietoare ca o rugăciune…