Sunteți pe pagina 1din 3

Raiul nu este, totuși, doar o bibliotecă

Horia CORCHEŞ

Distribuie cu:



Aparut in Dilema veche, nr. 893, 20 - 26 mai 2021

– Doamnă/Domnule profesor, vreți să spuneți că nu poți fi fericit fără să citești literatură?

– ...

Sînt curios ce ar spune majoritatea profesorilor de limba și literatura română, ce ar pune fiecare
în locul punctelor de suspensie pe care le-am rezervat replicii lor, în dialogul acesta. Eu aș fi pus,
în funcție de evoluția mea prin viață, de-a lungul timpului, răspunsuri diferite. Cu siguranță, în
tinerețea mea profesorală, aș fi spus: „Da, așa cred, că fără literatură nu poți fi fericit!”. Poate
apoi aș fi nuanțat și aș fi adăugat unele completări, argumentînd că literatura te face mai complet,
mai complex, îți oferă oportunități de cunoaștere etc. Astăzi, nu aș mai afirma că nu poți fi fericit
fără să fii cititor de literatură. Vă veți întreba cum e posibil să afirm asta ca profesor de limba și
literatura română, ba mai mult, și ca scriitor. Voi încerca să duc lucrurile spre o concluzie.

Un dialog asemănător îmi relata o colegă, pe care o prețuiesc, dus cu elevii săi. Opțiunea ei era
de a le confirma că lectura literaturii nu este, pînă la urmă, o condiție a fericirii sau a situării
pozitive în viață, dar de a-i îndemna să nu aibă o asemenea poziție la examene, căci le-ar fi
dezavantajoasă, fiind inacceptabilă în viziunea majorității profesorilor și mai ales a celor de
limba și literatura română. Vă întreb: nu ați întîlnit, nu aveți prieteni care nu sînt cine știe ce
cititori, ba chiar poate nu citesc deloc literatură, dar care sînt oameni interesanți, fericiți,
împliniți, deloc imorali și nici anoști, căci, vezi Doamne, lipsiți de cultură generală (chit că
cultură generală nu înseamnă vaste lecturi din literatură...)?

Voi veni cu mai multe fire care să-mi lege ideile. Unul dintre ele este experiența mea de
comunicare cu o persoană pe care o cunosc de mulți ani. Lucrînd într-un cu totul alt domeniu
decît cel umanist, este o cititoare învederată, dar exclusiv de literatură clasică, în speță străină,
realistă. Oripilată în general de tot ce se scrie în contemporaneitate, căci i se pare trivial, lipsit de
filon moral. Am încercat, pe vremuri, să duc cu ea niște conversații prin care să o conving că
există mai multe roluri ale literaturii, că în fond plăcerea estetică nu trebuie delimitată tranșant de
jocul hedonist sau de exorcizarea pe care o presupune actul scrisului. Nu am reușit. Am
descoperit, încet-încet, că este o persoană de o rigiditate mentală greu de suportat. Căutînd în
lecturi doar povețe înalte, își trăiește oricum viața într-un fel de cocon afectiv, cultivînd o răceală
emoțională cu sine și cu cei din jur, deși nu e conștientă de acest lucru.

Apoi, deunăzi, am fost la un grătar la un amic, unde am cunoscut o altă persoană, care se
specializează acum pentru a deveni psihoterapeut. Din vorbă în vorbă, am mărturisit că în ultima
vreme citesc și eu multă psihologie, că sînt preocupat de domeniul acesta al dezvoltării personale
și de modul în care literatura îl poate servi. S-a mirat cînd am spus că nu prea mai citesc în
ultima vreme literatură, deși spusesem că o consider doar o paranteză care să-mi servească unor
scopuri, și mi-a spus că întotdeauna literatura i s-a părut o miză uriașă în raport cu lecturile din
domeniul psihologic al dezvoltării personale, deși ea tocmai pentru asta se pregătește. De fapt,
persoana în cauză valoriza literatura ca pe un rezervor incredibil, de sondat tocmai din
perspectiva aceasta a raporturilor cu sinele și cu lumea.

Mă întorc la întrebarea care străbate aceste rînduri, chiar dacă nu am formulat-o încă (scriu la
acest text de dimineață, îl tot tatonez, cu pauze). La ce bun literatura? La ce bun să citești? Și, pe
fondul acestei întrebări, la problema care aparent e dezbătută de o sumă de ani: criza lecturii,
tinerii nu mai citesc, nu se citește în general. Sigur că răspunsuri la întrebările acestea au dat o
grămadă de oameni de cultură, scriitori, critici literari. Majoritatea se învîrt în jurul ideii că
literatura îți îmbogățește viața, că prin cărți descoperi experiențe noi la care nu ai acces nemediat,
că este o formă de cunoaștere, că îți dezvoltă imaginația etc. Îndrăznesc să spun, cu riscul de a
lua ouă și roșii în față, că acestea sînt niște truisme, dar, mai mult, că nu spun nimic și în nici un
caz nu ceea ce e esențial. Lectura literaturii, dacă nu duce undeva dincolo de toate acestea, e doar
un divertisment la fel ca oricare altul, cu nimic mai bună decît jocul de cărți, jocurile video sau
maratoanele de seriale pe Netflix. Și iar mă mir de mine însumi, pentru că, în urmă cu ani, aș fi
fost gata să mor de gît cu cineva care ar fi contestat valoarea în sine a literaturii.

Bine, spre ce vreau să mă duc, de fapt. Tot scriu de ceva vreme despre paradigma curriculară a
dezvoltării personale și despre faptul că textele literare propuse spre studiu în școală ar trebui
citite în această cheie, într-un parcurs didactic acțional dublu orientat, pe de o parte spre
dezvoltarea intelectuală centrată pe procese cognitive și acumulare de informație (conținuturi),
pe structurarea competenței de a ști să înveți, dar și pe metacogniție, pe înțelegerea sinelui și a
prejudecăților (credințelor limitative), de acceptare a propriilor emoții și sentimente, de
identificare a limitelor personale și de dezvoltare a abilităților, cu asumarea a ceea ce înseamnă
să fii om, cu manifestarea responsabilității, cu empatie față de sine și față de ceilalți, și nu în
ultimul rînd pe dezvoltarea morală.

De data aceasta vreau să semnalez însă, în aceeași ordine de idei totuși, o altă carență a
programelor școlare de liceu: fiind extrem de aglomerate și disproporționate, nu permit o
angajare într-un text mai mult de trei-patru-cinci ore. Și, dincolo de aceasta, nu propun deloc o
viziune asupra ansamblului operei unui scriitor, necesară mai ales în cazul poeților (iar mă
contrazic pe mine, cel din urmă cu ani, care susținea că nu e necesară o astfel de abordare).
Sigur, prin componenta identitară a literaturii, e necesar să bifăm o trecere în revistă selectivă a
principalelor repere din diacronie, epoci și curente literare, scriitori reprezentativi. Dar această
jalonare cultural-identitară cred că poate fi redusă și restructurată, pentru că uneori – și
experiența altor sisteme educaționale europene sau din alte colțuri de lume o dovedește – e mai
de folos să străbați cîte un text, mai ales în cazul romanelor, nu patru-cinci ore, ci săptămîni la
rînd, poate chiar mai mult. Altfel, rămînem doar cu bifatul, cu jalonări superficiale și cu foarte,
foarte superficiale sondaje spre procesul dezvoltării personale. Și la ce duce asta? În nici un caz
la formarea unor cititori de literatură.

Aș milita pentru mai puține texte studiate în clasă, dar mai consistent. Fără garanția formării unor
cititori de cursă lungă, căci raiul nu e, așa cum spune Borges, o bibliotecă, decît pentru unii. În
schimb, într-o altă formulă, care să permită o scufundare în text de pe toate malurile lui, lectura
din școală, în speță din liceu, poate fi o lecție reușită, eficientă, de înțelegere a formelor de a fi,
inclusiv a fericirii, aici, pe pămînt.           

Horia Corcheș  este scriitor și profesor de limba și literatura română.

S-ar putea să vă placă și