FIȘA STUDIULUI DE CAZ

Titlul: Latinitate și dacism

Tema: Latinitatea limbii române

Profesor coordonator: dr. Vasile FILIP

Autori: Andreea JIMAN, Iris ACATRINI și Roxana LOMBREA

Calendarul cazului:

- Perioada de pregătire: 14.09.2017-24.09.2017

- Perioada de susținere: 25.09.2017

Abordarea temei: Limba română – o limbă romanică

Planul temei:

- Introducere.
- Epoca de formare a limbii române. Romanizarea.
- Trăsăturile definitorii ale limbii române.
- Evoluția limbii române literare.
- Începutul scrisului în limba română (tipăriturile din sec. al XVI-lea).
- Diversificarea textelor scrise în limba română (secolul al XVII-lea).
- Îmbogățirea limbii române (secolul al XVIII-lea).
- Opinii care susțin latinitatea limbii române.
- Concluzii.
- Aplicație.

1
1. INTRODUCERE
Etnogeneza poporului român s-a aflat la originea limbii române. Chiar dacă punctele de
vedere exprimate de specialiști, cu privire la originea limbii române, au fost pe cât de diversificate,
pe atât de contradictorii, opinia lingvistei Maria Cvasnîi Cătănescu, potrivit căreia istoria veche a
românilor este expresia unui proces major de sinteză daco-romană este reprezentativă pentru
latinitatea limbii române.
Majoritatea specialiștilor apreciază că limba latină a romanității orientale, vorbite în Dacia și
în provinciile romane vecine reprezintă originea limbii române moderne.
Limba română provine din latina populară vorbită, nu din cea scrisă. Latina populară vorbită a
fost numită și latina vulgară, pentru că în latinește vulgaris înseamnă popular. Acest aspect al limbii
latine stă la baza celorlalte limbi înrudite cu româna, care formează împreună familia limbii
romanice.
Fondatorul filologiei romanice Friederich Diez susține că din fuziunea a două limbi se naște
a treia, în care se impune cea mai evoluată. Acesta explică faptul că, prin împletirea dintre
elementul substrat (cel autohton) cu elementul strat (neolatin), au rezultat limbile romanice (de
exemplu, limba dacă - elementul substrat s-a contopit cu limba latină populară - elementul strat, din
care a rezultat limba română).

2. EPOCA DE FORMARE A LIMBII ROMÂNE. ROMANIZAREA.

Cu circa 1900 de ani în urmă, împăratul Traian trimitea spre Dacia legiunile, pentru a cuceri o
țară misterioasă, aflată între Dunăre (Istru), Munții Carpați și Marea Neagră (Pontus Euxin).
Nu se cunoaște un scris al dacilor, iar cele scrise despre aceștia de alți istorici sau cronicari
sunt considerate insuficiente pentru a trage o concluzie. Astfel, rămâne ca cercetarea arheologică
multidisciplinară, cu componenta lingvistică aferentă, să fie una din puținele metode care poate
răspunde întrebărilor referitoare la latinitatea limbii române.
Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric fundamental în istoria noastră
națională, întrucât arată cum, când și prin ce moduri s-a format poporul român. Acest fenomen este
un proces complex, îndelungat, la care au contribuit statalitatea dacică și creșterea puterii acesteia,
cucerirea Daciei de către romani, colonizarea, romanizarea dacilor, continuitatea populației daco-
romane în condițiile valurilor popoarelor migratoare din evul mediu timpuriu, răspândirea
creștinismului, ducând în final la coagularea unui popor distinct în spațiul central-sud-est european.
Limba română se formează începând cu anul 106 d.H. și se întinde până în secolul al VII-
lea. Între 106-275 d.H. se formează limba română comună, protoromâna sau străromâna, limbă cu
un evident caracter romanic. În limba română s-au moștenit de la latini genurile și declinările
substantivale, cele patru conjugări ale verbelor, formele pronominale, numeralele de la 1 la 10,
gradele de comparație și cazurile, cu excepția cazului ablativ.

2
 Așa cum fiecare limbă își are propriile dialecte, și limba română comună are dialectele daco-
român, aromân, istroromân, meglenoromân. De asemenea, în interiorul dialectelor distingem
subdialecte (de exemplu, dialectul daco-român are subdialectele muntean, moldovean,
maramureșean, bănățean, crișean), iar subdialectele nasc graiuri (de exemplu, subdialectul ardelean
are graiurile clujean, bistrițean, mureșean etc.).

3. TRĂSĂTURILE DEFINITORII ALE LIMBII ROMÂNE

Sistemul fonetic, structura gramaticală, majoritatea fondului lexical și a vocabularului activ
ale limbii române sunt de origine latină, evidențiind caracterul romanic al acesteia.
3.1. Nivelul fonetic
Procesul complex de transformare a latinei vulgare în limba română a acționat la fiecare nivel
al limbii române.
La nivelul fonetic au acționat mai multe legi de constituire, evoluție și modificare a
vocabularului. Cuvintele din limba latină populară au intrat în limba română fie așa cum erau
folosite la vremea romanizării, fie cu anumite modificări.
3.2. Structura gramaticală (sistemul morfologic și sintaxa)
Limba română a moștenit din limba latină vulgară declinările substantivelor, sistemul
cazurilor, patru tipuri de conjugare, adjectivul, articolul, modurile și timpurile verbelor, pronumele,
mare parte a numeralelor, numeroase adverbe, interjecții, precum și prepozițiile și conjuncțiile.
Sintaxa limbii române păstrează caracteristicile latinei populare, respectiv aceleași funcții sintactice
de subiect, predicat, atribut și complement.
3.3. Vocabularul
În limba română, cuvintele cu cea mai mare putere de circulație sunt cele de origine latină.
Din fondul principal lexical, aproximativ 60% sunt de origine latină.
3.4. Substratul traco-dac
În fondul autohton al limbii române se regăsesc aproximativ 150-175 de cuvinte considerate a
fi de origine traco-dacă (brad, barză, cioară, groapă, grumaz, năpârcă etc.). De asemenea,
toponimele Argeș, Criș, Motru, Mureș, Olt sunt apreciate ca fiind de sorginte getică, precum și
sunetele A, S, H și modul de formare a numeralelor de la unsprezece la nouăsprezece.
3.5. Influențe asupra limbii române
În lucrarea Sinteze de limba romană, Theodor Hristea, afirmă că Influențele exercitate asupra
limbii române sunt foarte variate și ele explică mult discutata eterogenitate a vocabularului
românesc judecat în ansamblu, iar aceste influente n-au schimbat esența Latină a limbii noastre, ci
doar fizionomia ei lexicală.

3
 Așadar, latinitatea limbii române este pusă în evidență de împrumuturile și asimilările din
limbile slave, greacă, maghiară, franceză, rusă, germană etc., care, în pofida multitudinii acestora,
nu au afectat structura gramaticală a limbii române, menținută din cea a limbii latine vulgare.

4. EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

Unul dintre lingviștii care definește cel mai bine limba literara este academicianul Ion Gheție,
care afirmă că limba literara este varianta cea mai îngrijită a limbii întregului popor, care servește
drept instrument de exprimare a celor mai diverse manifestări ale culturii și se caracterizează prin
respectarea unei norme impuse cu necesitate membrilor comunității căreia i se adresează.
Procesul de formare a limbii romane se încheie în secolele VI-VII, în urma căruia rezultă
româna comună. Crearea și menținerea unei limbi comune pe un teritoriu întins se explică prin
necesitatea în care s-au găsit grupurile sociale din acel teritoriu, de a comunica între ele. Existența
limbii comune implică existența unei populații care vorbea această limbă și a unei civilizații unitare.
Limba literară dobândește o anumită unitate și stabilitate. Ea ajunge să corespundă funcțiilor
pe care le îndeplinește, devenind un mijloc perfect de comunicare, un instrument de exprimare clară
a ideilor.
În epoca constituirii națiunilor și a limbilor naționale, se accentuează caracterul unitar al
limbii literare, formându-se limba literară unică. În secolele XIV-XV are loc desprinderea
dialectelor limbii române: aromână, meglenoromână, istroromână și dacoromână. Limba română
este influențată în perioada veche de următoarele limbi.
Trecerea la alfabetul latin nu a fost bruscă, ci a cunoscut faze intermediare. Începând cu
secolul al IX-lea și până în 1860, scrierea în limba română s-a făcut cu alfabetul chirilic, creat de
frații călugări Chiril și Metodiu. Mai târziu, în 1828, Ion Heliade Rădulescu a simplificat scrierea
chirilică, adaptând alfabetul la pronunția românească, iar până în 1844 s-au creat alfabete de
tranziție, în care caracterele chirilice au fost înlocuite, treptat, cu litere latine.
Oficializarea limbii române și a alfabetului latin are loc în timpul domniei lui Alexandru
Ioan Cuza, după 1860.

5. ÎNCEPUTUL SCRISULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ

În 1521, la Câmpulung Muscel, vechea capitală a Țării Românești, a fost redactat primul
document scris, compact și unitar, în limba română, Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung.
Scrisoarea conține un secret de mare importanță, în care judele Brașovului, Johannes Benkner, este
avertizat despre o invazie a turcilor în Transilvania și Țara Românească, ce tocmai se pregătea la
sudul Dunării.

4
 Tot atunci s-au efectuat și primele traduceri de texte religioase, descoperite în mănăstirile din
nordul Țării Românești. Textele traducerilor au fost tipărite de diaconul Coresi, între 1559-1580, iar
cea mai veche tipăritură în limba română este Catehism, din 1559-1560.
Biblia de la București (1688), cunoscută sub numele de Biblia lui Ștefan Cantacuzino,
reprezintă prima traducere integrală a textului biblic în limba română și a fost efectuata de către un
grup de cărturari, între care au fost Ghermano Nisis și frații Radu și Șerban Greceanu.
De circulație în toate țările române au fost și cărțile de legi, ceea ce a dus și la unificarea
stilului administrativ al limbii române. În Țara Românească s-a tipărit Pravila de la Govora, cu tiraj
anume comandat și pentru Transilvania, iar în Moldova, Pravila aleasă.
Limba română literară modernă se conturează în cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea, printr-un proces de relatinizare, care a fost posibil datorită omogenizări sociale românești și
unității limbii comune.
Cuvintele savante care pătrunseră în limbă au fost adaptate la modelele latinești, fixate de
Școala Ardeleană, prin cărturarii Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior.

6. DIVERSIFICAREA TEXTELOR SCRISE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

În secolul al XVII-lea se diversifică domeniile de folosire în scris a limbii române, apărând
noi tipuri de texte, în afara celor religioase, a scrisorilor și actelor.
În perioada respectivă se plasează începuturile istoriografiei în limba română, prin cronicarii
Grigore Ureche și Miron Costin. Textele cronicarilor, care au circulat în numeroase copii
manuscrise, sunt puncte de pornire pentru dezvoltarea ulterioară a stilului expunerii și argumentării,
precum și a prozei narative, în acestea apărând primele observații despre latinitatea limbii române,
care se combină, de obicei, cu argumente despre unitatea ei (de exemplu, aceeași limbă e vorbită în
țări diferite).

7. TENDINȚA DE ÎMBOGĂȚIRE A LIMBII ROMÂNE

În secolul al XVIII-lea, cultura greacă a influențat dezvoltarea literaturii române. Unul dintre
poeții români ai acestui secol a fost Alecu Văcărescu, care a scris cântece de dragoste în stilul
poetului antic grec Anacreon. Tatăl lui Alecu, Ienăchiță Văcărescu, a fost și el poet, scriind prima
gramatică a limbi române.
În secolul al XIX-lea, ideile revoluționare ale naționalismului care se răspândeau în Europa,
au fost adoptate și de români, care își doreau propriul lor stat național. Mulți scriitori români ai
vremii făceau parte din mișcarea națională și au participat la revoluțiile din anii 1821 și 1848.
Originea românilor a constituit un subiect de discuție și în Transilvania, unde a apărut
mișcarea latinistă Școala Ardeleană, care a elaborat studii filologice despre originea romanică a
limbii române și a deschis școli în limba română.

5
 Românii care au studiat la universități din Franța, Italia și Germania, au adus cultura franceză
și filosofia germană în literatura română modernă, reducând influențele grecești și orientale de-a
lungul timpului.
Ion Heliade Rădulescu a fondat prima publicație în limba română și Societatea Filarmonică,
care mai târziu a înființat Teatrul Național București. În această perioadă se pun bazele romanului
românesc prin Dimitrie Bolintineanu, Pantazi Ghica, V.A. Urechia, Nicolae Filimon, Bogdan
Petriceicu Hașdeu și Alexandru Odobescu.
Cei mai importanți scriitori ai celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea au fost Vasile
Alecsandri și Mihai Eminescu, iar cercul literar Junimea al lui Titu Maiorescu, fondat în 1863 și
frecventat de mulți scriitori români, a jucat un rol important în literatura română. Mulți scriitori
valoroși, între care Ion Luca Caragiale, Ion Creangă și Barbu Ștefănescu Delavrancea, și-au
publicat lucrările în această perioadă.
Ulterior, după Marea Unire de la 1918, în literatura română a debutat o epocă caracterizată
prin dezvoltarea romanului.

8. OPINII CARE SUSȚIN LATINITATEA LIMBII ROMÂNE

Nicolaus Olahus este primul care afirmă în anul 1536 unitatea de neam, de origine și de
limbă a românilor din cele trei țări, în lucrarea Ungaria: Valahii sunt creștini, numai că, urmând pe
greci, se deosebesc de biserica noastră catolică în privința purcederii duhului Sfânt și a altor
articole mai puțin importante. […] Moldovenii au aceeași limbă, obiceiuri și religie ca și muntenii,
se deosebesc numai prin îmbrăcăminte. […] Limba lor și a celorlalți valahi a fost cândva romană,
căci ei sunt copiii din Roma.
Grigore Ureche (1590-1647) a fost primul cronicar moldovean care a demonstrat latinitatea
limbii române, în capitolul Pentru limba noastră moldovenească din Letopisețul Țării Moldovei.
Acesta spunea că de la Rîm (Roma) ne tragem; și cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul.
În Istorie în versuri polone despre Moldova și Țara Românească, cronicarul Miron Costin
realizează o sinteză a schemei structurii limbii române: Unde trebuia să fie Deus, avem Dumnezeu
sau Dumnezeu, al mieu în loc de meus, așa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo –
omul; frons – frunte; angelus – indzierul. Unele cuvinte au rămas chiar întregi: barba – barba, așa
și luna, iar altele foarte mici deosebiri. În plus, s-au mai adăugat mai târziu și puține cuvinte
ungurești. În sfârșit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat și puține cuvinte slavonești.
Totodată, în De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor, cronicarul scoate lumii la
vedere felul neamului, din ce izvor și semințe sîntu lăcuitorii țărei noastre, Moldovei și Țării
Muntenești și românii din țările ungurești.
Mai târziu, Samuil Micu și Gheorghe Șincai au susținut ideea originii pur latine a limbii
române, cerând scrierea cu alfabet latin și scrierea etimologică, propunând eliminarea cuvintelor de

6
altă origine și înlocuirea lor cu neologisme latinești. Samuil Micu concluzionează că latinitatea
limbii române reiese din patru elemente, întâiu din scriitori, a doua din obiceiuri, a treia din limbă,
a patra din nume. Gheorghe Șincai, în Hronica românilor și a mai multor neamuri, încearcă să
dovedească originea romană a poporului român: Din partea coloniei, carea au remas în Dachia
Veche… s-au prăsit apoi toți românii cîți sînt de-a stînga Dunărei, cum cură în Marea Neagră;
iară din partea coloniei carea s-au trecut Dunărea și s-au așezat în Dachia cea Noao, așișderea și
din romanii precarii i-au adus Marele Constantin din Trachia, Machidonia și Thessalia, s-au prăsit
românii cei ce sînt de-a dreapta Dunărei, carii s-au numit după aceaia, amu vlahi, amu cotzo, sau
cuzo-vlahi, iară mai pre urmă țințari, tocma cum s-au numit și ceii ce au remas de-a stînga
Dunărei, întîiu români, apoi abotriți, după aceaia comani și paținachite, mai pre urmă munteni,
moldoveni, mărgineni, mocani, frătuți; ci ori cum s-au numit, sau se numesc și acum, tot de o viță
și porodiță sînt, adecă romani de sînge, precum firea și vîrtutea îi mărturiseaște.
Dimitrie Cantemir scrie Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, înfățișând trecutul
îndepărtat al poporului nostru, originea comună a tuturor românilor. El afirmă că suntem urmașii
unui popor care a creat o civilizație și o cultură clasică, tratând cu o documentare extrem de
bogată, de peste 150 de izvoare, originile poporului român și evoluția sa până la momentul
întemeierii celor două țări române, Muntenia și Moldova.
Pentru Mihai Eminescu, etnogeneza se situează în seria fenomenelor primordiale ilustrate de
universul său poetic: cosmogonia și sociogeneza, creația lumii și creația omului, a societății umane.
El susține ideea latinității afirmând că, Da, de la Roma venim, scumpi și iubiți compatrioți – din
Dacia Traiană! Se cam ștersese diploma noastră de nobleță: limba însă am transcris-o din buchiile
voastre gheboșite de bătrânețe în literile de aur ale limbelor surori. Cam degenerase arborele
nostru genealogic cu câte o codiță străină, dar îl vom curăți de toate uscăturile. În poezia sa, Dacia
este imaginea ideală a statului arhaic, generator de sacralitate. Poezia eminesciană de inspirație
istorică se află în amplul poem din 1872, Memento mori, în care evocarea epocilor se realizează la
limita visului cu istoria și cu filozoficul.

9. CONCLUZII
Temelia limbii și a poporului român o reprezintă conceptul de latinitate. Poporul și limba
română s-au format pe întreg teritoriul actual al țării, în mai multe împrejurări istorice, după
războaiele daco-romane din anii 101-102 și 105-106 d.H.
Procesul de romanizare a fost un proces ireversibil, civilizațiile dacică și romană contopindu-
se și formând populația daco-romană, care stă la baza formării poporului român și a limbii române.
Latinitatea este un curent apărut în lingvistica și în filologia românească în secolul al XIX-lea,
pentru a demonstra caracterul latin al limbii române, încercându-se să se elimine din ea cuvintele de

7
alte origini și să modifice forma celor latine, astfel încât să le apropie cât mai mult de forma
originală.

10. APLICAȚIE
În trecerea, transformarea cuvintelor latinești spre cele din limba română, au avut loc mai
multe modificări fonetice asupra lor, astfel:
a) căderea finalelor
Exemple:
SOLEM -> SOLE -> SOARE
GULAM -> GULA -> GURĂ
b) trecerea grupului CT în PT
Exemplu:
NOCTEM -> NOCTE -> NOPTE -> NOAPTE
c) trecerea grupului GL în GHE / GHI
Exemplu:
GLEMUS -> GLEMU -> GHEMUS -> GHEM
d) trecerea grupului CL în CHE / CHI
Exemplu:
OCULUS -> OCLU -> OCHIU -> OCHI
e) trecerea lui B intervocalic la V și apoi dispariția lui
Exemplu:
CABALLUS -> CABALLU -> CAVALLU -> CALLU -> CALU -> CAL
f) reducerea dubletului LL la un singur L
Exemplu:
BUBALLUS -> BUBALLU -> BUVALLU -> BUALLU -> BUALU -> BUARU -> BOUR
g) transformarea unor vocale latinești urmate de consoanele M sau N în Î / Â sau în U
Exemple:
LANA -> LÂNĂ
BONUS -> BONU -> BUN
BENE -> BINE
8
h) modificarea unor consoane urmate de vocala I
Exemple:
TIBI -> ŢIE
DICO -> DZIC -> ZIC

11. BIBLIOGRAFIE
- Maria Cvasnîi Cătănescu, Limba română. Origini și dezvoltare., Editura Humanitas,
București, 1996
- Ion Gheție, Alexandru Mareș, Originile scrisului în limba română, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1985
- Marius Sala, De la latină la română, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998
- Alexandru Rosetti, Bogdan Cazan, Liviu Onu, Istoria limbii române literare, ediția a II-a,
Editura Minerva, 1981
- George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent
- https://www.academia.edu/8373149/Latinitate_si_dacism-studiu_de_caz_I
- https://dlscrib.com/download/quot-despre-latinitatea-limbii-rom-acirc-ne-quot-de-acad-prof-
univ-dr-ioan-aurel-pop_58545f3f6454a7851fe58aa0_pdf
- http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_bcss/bcss_9/15_matei_2.pdf