Autoagresivitatea

Muşcarea mâinilor sau a braţelor, pălmuirea, lovirea capului sunt foarte des întâlnite la copiii cu
probleme de probleme de reglare emoţională. Toate cele trei comportamente au ca rezultat
stimularea puternică care declanşează eliberarea de substanţe chimice ce produc eliberarea de
stres atunci când sistemul nervos este supraîncărcat. Muşcarea mâinilor şi a braţelor este în mod
special eficientă datorită stimulării proprioceptive puternice pe care o oferă. Copilul e stimulat
proprioceptiv atât la nivelul maxilarului cât şi al mâinii sau braţului. Când copilul e stresat,
chimicalele stresului se acumulează până la „punctul de fierbere“ iar copilul caută stimulare
proprioceptivă puternică (rezistenţă în încheieturi şi tendoane) prin autoagresivitate sau
distrugerea obiectelor, deoarece acestea eliberează sistemul nervos de stres.

Pentru a reduce autoagresivitatea se pot face câteva lucruri:

1. Identificaţi cauzele stresului şi contribuiţi la reducerea acestora. Urmăriţi evenimentele care

precipită agitaţia şi construiţi strategii proactive de reducere a stresului.
2. Anterior dezvoltării limbajului, copiii mici se angajează în comportamente autoagresive ca
mijloc de comunicare a unor stări de rău. Dacă copilul dumneavoastră e non-verbal, încercaţi să
îl învăţaţi comunicarea cu pictograme, comunicarea gestuală sau gesturi standard prin care să
comunice cum se simte.
3. Identificaţi funcţia comportamentului autoagresiv (evadarea din sarcină, obţinerea atenţiei sau
reducerea stresului). Fiecare comportament are o funcţie pentru copil: să câştige ceva ce îşi
doreşte, să scape de o sarcină nedorită, să îşi comunice frustrarea etc.). Odată determinată
funcţia, predaţi un comportament alternativ. Dacă copilul se angajează în comportamente
autoagresive pentru a evada sau a scăpa dintr-o sarcină, identificaţi altă modalitate prin care
poate obţine acelaşi rezultat (utilizarea pictogramei „Pauză“, să ceară ajutor ş.a.m.d.). Dacă
funcţia este obţinerea de stimulare proprioceptivă, oferiţi alt mijloc prin care să o obţină: să
muşte o jucărie de cauciuc, un tub de plastic (chewy tube) ş.a.
4. Odată ce stabiliţi comportamentul alternativ, puneţi copilul să îl exerseze intensiv atunci când e
calm şi recompensaţi mult. Când copilul dă semne de supărare sau agitaţie, promptaţi
comportamentul alternativ şi recompensaţi utilizarea acestuia în schimbul muşcatului. Totuşi,
reţineţi că e foarte important să exersaţi comportamentul alternativ când copilul e calm. Nu se
predau comportamente noi atunci când copilul e în criză.
5. Dacă copilul are control bun asupra propriului comportament, puteţi recompensa pur şi simplu
absenţa comportamentului autoagresiv. Puteţi folosi o tabelă cu tokeni cu patru-cinci căsuţe
plasate una sub cealaltă. Puneţi copilul să aleagă o recompensă, de pildă vizionarea unui anumit
video. Plasaţi fotografia întăritorului la capătul şirului de tokeni. În fiecare zi la finalul căreia
copilul nu s-a autoagresat, lăudaţi-l excesiv şi oferiţi-i un token pe care să îl amplaseze în una
dintre căsuţe. Acordaţi o mare importanţă acestui lucru şi puneţi-l să numere de câţi tokeni mai
are nevoie pentru a câştiga dreptul de a viziona respectivul film. După completarea tabelei poate
viziona filmul. Dacă într-o zi nu câştigă tokenul pentru că se muşcă sau se loveşte, duceţi-l în
faţa tabelei şi arătaţi-i că nu poate primi azi tokenul, dar că îl poate câştiga mâine.
6. Dacă copilul nu are control asupra comportamentului în cauză, puteţi folosi abordarea 1-2-3.
Odată ce începe să se muşte, număraţi 1, apoi 2 şi dacă nu se opreşte când ajungeţi la 3, pierde
 tokenul. Astfel îi oferiţi şansa de a se calma. Dacă în cursul unei zile apar multiple incidente de
autoagresivitate, încercaţi următoarea abordare: dacă are o medie de 4 de astfel de incidente pe
zi, faceţi o tabelă cu patru magneţi. De fiecare dacă când se muşcă, puneţi-l să îndepărteze un
magnet din tabelă. Dacă le pierde pe toate patru, atunci la finalul zilei nu îşi primeşte tokenul.
Odată ce copilul învaţă să se abţină şi episoadele autoagresive se reduc la 3 din 4 pe zi, afişaţi
doar 3 magneţi şi gradual reduceţi numărul acestora până la unul.

Comportamente autoagresive severe

Un mic procent de persoane cu tulburări de dezvoltare se angajează în comportamente

autoagresive severe şi frecvente. Mi-am petrecut primii mei 12 ani în domeniu într-o instituţie ce
oferă servicii persoanelor cu dizabilităţi severe cu multiple probleme comportamentale. În acest
timp am avut oportunitatea de a lucra cu individualităţi fragile, cu vulnerabilităţi fizice şi
emoţionale severe. Autoagresivitatea lua forme diverse inclusiv muşcatul, lovitul, pleznitul,
ciupitul până la sânge, ingerarea de obiecte necomestibile. În acea perioadă am învăţat că
comportamentele autoagresive au la origine mai multe cauze:

1. Comportamentele autoagresive apar mai frecvent la persoanele nonverbale care nu au la

dispoziţie un sistem de comunicare funcţional. În consecinţă, comportamentele autoagresive
comunică adesea durerea, o stare de disconfort, frustrarea, faptul că sarcinile pe care le au de
realizat sunt prea dificile, nevoia de atenţie etc. Autoagresivitatea e adesea folosită pentru a
comunica reacţii emoţionale intense.
2. Majoritatea comportamentelor autoagresive implică stimulare proprioceptivă puternică (tensiune
în articulaţii, tendoane şi muşchi), care reduce nivelul cortizonului la nivelul sistemului nervos.
Lovitul, plesnitul, muşcatul şi datul cu capul constituie mijloace puternice de stimulare
proprioceptivă care reduc aşadar stresul în timpul izbucnirilor emoţionale.
3. Autoagresivitatea produce reacţii puternice la ceilalţi, iar aceste reacţii pot creşte frecvenţa
episoadelor autoagresive. Copilul învaţă că autoagresiunea atrage multă atenţie din partea
celorlalţi şi de asemenea îi permite să scape din situaţiile pe care vrea să le evite. Cei din jur vor
face orice ca să îl împiedice să se rănească. Astfel, autoaagresivii învaţă că acest tip de
comportament le oferă control asupra mediului social (li se permite să evadeze din situaţiile care
le displac, primesc orice doresc, li se dă câştig de cauză, doar ca să se liniştească).
4. Comportamentele autoagresive pot fi folosite pentru a masca sau reduce durerea. De pildă, o
persoană poate da cu capul pentru a reduce durerile de cap sau de ureche preexistente. La apariţia
sau intensificarea comportamentului autoagresiv se impune o examinare medicală amănunţită.
5. Autoagresivitatea poate avea rol de autostimulare, ajutând la reglarea sistemului nervos. Poate
alerta sistemul nervos când e substimulat şi reduce stresul când e surescitat. Acest tip de
comportament apare frecvent în lipsa activităţii sau în timpul activităţii intense. Autorănirile
severe şi persistente pot apărea în oricare din situaţiile descrise mai sus, dar pot deveni adictive
în timp. Durerea produsă prin autorănire stimulează organismul să elibereze endorfine care
reprezintă analgezicul natural al organismului. Endorfinele acţionează ca opioidele, creând o
senzaţie de bine, iar persoana în cauză devine dependentă de endorfinele care îi produc această
senzaţie. Nu doar că endorfinele ajută la reducerea senzaţiei de durere dar creează şi o stare de
bine. Astfel persoana se autorăneşte pentru a stimula eliberarea de endorfine pentru a menţine
starea de bine. Din moment ce endorfinele prin mecanismul lor reduc durerea, comportamentul
 nu este perceput ca dureros. Autoagresivitatea produsă din această cauză se poate înrăutăţi în
timp. Ca în cazul oricărei adicţii, corpul începe să se obişnuiască, să îi crească toleranţa la
stimulare, devenind astfel necesar ca individul să se rănească mai intensiv pentru a creşte
cantitatea de endorfine. Creierul are un mecanism de apărare prin care reduce simţul durerii în
timp, ceea ce conduce la intensificarea comportamentului autoagresiv pentru a stimula eliberarea
endorfinelor. În plus, cicatricile rezultate din autorănire reduc intensitatea durerii, determinând
astfel individul să se rănească şi mai tare pentru a stimula durerea. Aceste persoane vor trece
gradual de la răniri uşoare la răniri severe pe măsură ce pielea se acoperă de ţesut cicatricial.
Atunci persoana autoagresivă va recurge la smulgerea sau ruperea ţesutului pentru a-şi provoca
durere. În aceste cazuri, poate fi utilizată naltrexona pentru a împiedica organismul să elibereze
endorfine. Procedând astfel, autorănirea va provoca mai multă durere, pe lângă absenţa
endorfinelor adictive care produc starea de bine, ceea ce poate conduce la reducerea
comportamentelor autoagresive.
În multe cazuri, comportamentele autoagresive cronice şi persistente sunt menţinute de mai
multe din funcţiile enumerate mai sus. Pot avea iniţial o singură funcţie, dar odată produse, pot
câştiga valori secundare prin adăugarea celorlalte funcţii. În cele mai multe cazuri e nevoie de
ajutor ce specialitate pentru a izola funcţiile şi a dezvolta strategii eficiente pentru fiecare funcţie
în parte.

Tratarea comportamentelor autoagresive

1. Tratarea comportamentului autoagresiv începe de regulă cu o evaluare funcţională a

comportamentului pentru a identifica funcţiile pe care le are (comunicare, reducerea stresului,
evadarea din situaţii nedorite, autostimularea etc.). Evaluarea funcţională implică urmărirea şi
identificarea situaţiilor în care se produce respectivul comportament (când, unde, cu cine) şi
analiza efectelor imediate produse de comportamentul ţintă. Prin identificarea factorilor
declanşatori ai comportamentului începem să ne facem o idee despre funcţia pe care acesta o are.
2. Apoi se procedează la schimbarea condiţiilor (reducerea dificultăţii cerinţelor, reducerea
stimulilor şi predarea unui comportament alternativ mai potrivit, care să servească aceleiaşi
funcţii (nevoi).
3. Întâi se analizează factorii de mediu care ar putea fi copleşitori sau deficitari pentru persoana în
cauză. Acest demers poate impune modificarea cerinţelor, construirea unor acomodări care să
reducă impactul mediului sau asigurarea de suport suplimentar persoanei în cauză când se află în
situaţii care o copleşesc. Dacă, de exemplu, persoanei în cauză i se cere executarea unor sarcini
prea dificile, se reduce numărul şi dificultatea acestora şi se asigură sprijin suplimentar la
realizarea lor. Ne dorim să adaptăm cerinţele la nivelul abilităţilor respectivei persoane.
4. Dacă funcţia autoaagresivităţii este comunicarea nevoilor şi dorinţelor atunci ne concentrăm pe
predarea abilităţilor de comunicare. Dacă copilul e nonverbal predăm mijloace alternative de
comunicare cum sunt pictogramele, gesturile etc. Identificăm ce doreşte să comunice şi apoi
încercăm să îi predăm o modalitate de comunicare mai potrivită.
5. Dacă funcţia comportamentului este evadarea din situaţii nedorite, de cele mai multe ori trebuie
să analizăm de ce încearcă copilul să evadeze din situaţia respectivă. Apoi oferim sprijin
suplimentar pentru a face faţă situaţiei sau reducem cererile. În plus, trebuie să predăm un mijloc
alternativ pentru a comunica „STOP“ şi „AJUTOR“. Predaţi alt comportament care să îi permită
ieşirea din situaţia nedorită. Apoi promptaţi copilul să utilizeze mijlocul alternativ de evitare şi
 permiteţi-i imediat să plece. E important ca modalitatea nouă, mai potrivită de a evita o situaţie,
să fie recompensată imediat cu o evadare de succes.
6. Dacă autoagresiunea se produce în scop proprioceptiv pentru a se elibera de stres, luaţi în calcul:
 dezvoltarea unei diete senzoriale care să includă activităţi fizice frecvente şi alte forme de
stimulare proprioceptivă (mestecarea gumei, mingi de strâns, vestă cu greutăţi etc.) care să
reducă stresul de-a lungul zilei.
 Comportamente alternative care să substituie autoagresiunea. De pildă, dacă copilul se muşcă de
încheietură, îi putem oferi o jucărie de cauciuc dur sau silicon pe care să o muşte (chewy tube).
Aceasta va asigura un suport potrivit de muşcare rezultând substituirea unei forme de stimulare
proprioceptivă cu alta.
7. Dacă copilul se angajează în comportamente autostimulative pentru a masca durerea, identificăm
sursa durerii şi o tratăm. De asemenea, încercăm să predăm un mijloc prin care copilul să le
comunice celor din jur prezenţa durerii.
8. Dacă subiectul e autoagresiv pentru a obţine reacţii puternice din partea celorlalţi, reducem
intensitatea reacţiilor şi oferim mai multă atenţie unui comportament alternativ mai adecvat.
9. Dacă angajarea în comportamente autoagresive are funcţia de autostimulare, încercăm să creştem
nivelul stimulării generale – implicăm subiectul în activităţi, oferim un mediu plin de stimuli – şi
predăm altă formă de autostimulare care fie calmează fie alertează sistemul nervos, în funcţie de
nevoie. De asemenea, implementăm o dietă senzorială prin care oferim stimulare frecventă.
10. Dacă comportamentul autoagresiv este rezultatul unei anxietăţi crescute iar metodele de mai sus
nu ajută, se recurge la medicaţie pentru a calma sistemul nervos.
11. În cazurile rare în care autoagresivitateaa este întreţinută de endorfine, se administrează
naltrexonă pentru a opri eliberarea endorfinelor.

Tratarea autoagresivităţii şi a comportamentelor disruptive

Autoagresivitatea (lovirea capului, muşcatul, plesnitul etc.) reprezintă adesea un mijloc de

evadare. Apar frecvent în situaţii frustrante, la nervi, disconfort, durere şi îi servesc subiectului la
evadarea din situaţii nedorite. Asemeni altor comportamente disruptive cu aceeaşi funcţie, ea
semnifică adesea că am plasat copilul într-o situaţie solicitantă care îi depăşeşte abilităţile
curente. Copilul are o criză şi fie reducem cererile permiţându-i să scape de ele, fie evităm să le
repetăm. În consecinţă, întărim comportamentul nedorit iar acesta va reapărea în situaţii
frustrante. Adesea, după ce copilul învaţă să manipuleze mediul prin utilizarea autoagresivităţii
sau a altor comportamente disruptive, acestea devin răspunsuri automate la cea mai mică
frustrare. Face crize oricând ceva nu merge aşa cum şi-ar dori. Iar comportamentul disruptiv
devine unul condiţionat.

De multe încercăm să schimbăm comportamentul copilului fără a lua în calcul modificarea

condiţiilor care conduc la producerea lui. În cazul în care copilul acţionează pentru a scăpa din
sau a evita o situaţie, trebuie să ne întrebăm „De ce este simte copilul nevoia de a scăpa?“ „Ce
anume legat de situaţia respectivă cauzează suferinţă?“ Dacă presupunem că „copilul face tot ce
poate, în situaţia dată şi la nivelul lui actual“ atunci primul pas ar trebui să fie schimbarea
condiţiilor pentru a se potrivi abilităţilor copilului. Acest lucru înseamnă, de obicei, (1) reducerea
cerinţelor în situaţia în care îl copleşesc, (2) oferirea de asistenţă suplimentară pentru a sprijini
copilul în situaţia respectivă. Pentru a face acest lucru, este important să înţelegem care sunt
vulnerabilităţile copilului şi în ce fel îl afectează situaţia respectivă: care sunt provocările
senzoriale, problemele de procesare, nevoile sociale şi emoţionale? De multe ori „împingem“
copilul de la spate prea repede sau prea mult şi îl copleşim. Nu are abilităţile necesare pentru a
satisface aşteptările noastre? Dacă nu, ce anume trebuie să predăm sau cum îl putem a ajuta?

De multe ori, nu este vorba de cerinţe ci de modul în care oamenii îl abordează. Adultul poate fi
prea exigent, prea directiv, se mişcă prea repede, sau „nu îl ascultă“ pe copil. Nu numai că
cerinţele trebuie adaptate nivelului copilului, dar trebuie să se potrivească şi cu „stilul lui de
interacţiune“, fapt ce ajută copilul să se simtă „în siguranţă şi acceptat.“

După analizarea şi modificarea condiţiilor care declanşează necesitatea de a „scăpa“, e nevoie, de

asemenea, să învăţăm copilul modalităţi corespunzătoare pentru a „scăpa“ din situaţii nedorite.
Acesta este punctul în care este important să predăm copilului o metodă de comunicare pentru
„stop“ şi „ajutor“. În cazul în care copilul nu ştie cum să „protesteze“ şi să ceară „ajutor“
corespunzător, atunci va trebui să recurgă la crize pentru a obţine acest rezultat. În cazul în care
copilul ştie cum să protesteze în mod corespunzător, dar oamenii nu îl ascultă şi îi ignoră
protestele, atunci se va produce comportamentul disruptiv. E necesar să predăm metode adecvate
de a comunica „stop“ şi „ajutor“ şi apoi să ne oprim imediat şi să oferim sprijin atunci când
comunicarea este adecvată. De cele mai multe ori ignorăm protestele şi forţăm nota provocând
comportamentul disruptiv care devine mai întăritor decât cel adecvat.

După ce s-au schimbat condiţiile pentru a se potrivi mai bine copilului şi s-a predat un mijloc
mai acceptabil de protest, trebuie să vă asiguraţi că este mai recompensant pentru copil să
folosească mijlocul adecvat decât comportamentul disruptiv. De obicei, e nevoie de exersarea „la
rece“ a comportamentului corespunzător (joc de rol dacă este posibil), apoi (2) o dată ce
comportamentul este învăţat, antrenaţi copilul să îl folosească în situaţii de stres. Având în
vedere că autorănirea (muşcatul de mână, lovirea etc.), este atât de automatizată, va trece un timp
până să dispară. În situaţii frustrante, avem nevoie să întrerupem suportiv abuzul şi să
redirecţionăm copilul să folosească răspunsul recent învăţat.

Încercaţi să nu îi permiteţi copilului să scape din situaţie înainte ca el să folosească mijlocul

adecvat de protest. Apoi, permiteţi imediat să scape. În acest fel va învăţa că autoagresivitatea nu
îi permite scape, dar comunicarea adecvată a dorinţei de a înceta „stop“ sau cererea de „ajutor“ le
aduce rezultatul dorit.

De exemplu, Johnny se muşcă încheietura mâinii atunci când este în situaţii din care vrea să
evadeze. L-am putea învăţa să spună cuvântul „stop“ sau să semnalizeze gestual „stop“, atunci
când se confruntă cu asemenea situaţii. Fiind în acelaşi timp suportivi vom întrerupe muşcătura
şi îi vom cere să spună sau să gesticuleze „Stop“. De îndată ce protestează adecvat, prin mijlocul
nou învăţat, îl vom lăuda şi îi vom permite să scape. Evadarea va fi rezultatul protestului adecvat
şi nu al muşcăturii. Odată ce am renunţat la cerinţă îl putem întreba dacă are nevoie de ajutor şi îl
putem învăţa un semn, gest, imagine sau cuvânt pentru a cere ajutor.

Pentru a facilita procesul de învăţare putem exersa această metodă înainte de începerea lecţiilor
sau l-am putea duce în situaţii care îl fac în mod normal să se muşte. Înainte de a-i cere să facă
ceva, îi putem aminti să utilizeze un comportament de înlocuire în cazul în care sarcina devine
prea dificilă şi vrea să se oprească. Sau îi putem aminti cum să ceară ajutor. În timpul sarcinii,
dacă vom vedea că este tulburat, înainte să înceapă să se muşte de încheietura mâinii îi putem
aminti dacă ceea ce are de făcut este prea dificil poate cere să se oprească sau poate cere ajutor.
În esenţă, îi amintim înainte de „a face sarcina“, în timp ce „a face“, şi recapitulăm şi îl lăudăm
după realizarea sarcinii. În acest fel sprijinim utilizarea noului răspuns din toate părţile. Odată ce
copilul învaţă că modalitatea adecvată de protest are şanse mai mari de succes decât muşcatul, o
va utiliza cu predilecţie.

Ocazional, autoagresiunea este prea vătămătoare pentru a evita blocarea „evadării“ înainte de
folosirea modalităţii acceptabile de protest. Este prea periculoasă sau copilul este prea supărat
pentru a fi întrerupt şi redirecţionat. În aceste situaţii, e posibil să nu fim capabili să evităm ca
subiectul să evadeze dintr-o situaţie muşcându-se. În acest caz poate fi nevoie de recompense
suplimentare, (altele decât laudă şi permiterea evadării). Acest lucru se va produce
recompensând copilul când utilizează metoda de protest adecvată şi neoferind recompensă când
se muşcă. În acest fel întărim suplimentar comportamentul alternativ. Sau, în cazul în care
copilul poate înţelege un sistem de tokeni, va câştiga doi tokeni pentru utilizarea
comportamentului adecvat, un token pentru utilizarea comportamentului adecvat prin
redirecţionare şi nici un token în cazul în care se muşcă. Astfel încercăm să facem utilizarea
comportamentului acceptat cât mai recompensantă.

De asemenea, pentru comportamente extrem de autoagresive, în plus faţă de cele descrise mai
sus vom folosi terapia de expunere pentru a oferi numeroase situaţii de învăţare în sittinguri care
sunt doar uşor frustrante, înainte de a trece la cele mai frustrante. De multe ori eşuăm în aceste
probe pentru că situaţiile în care le exersăm sunt pur şi simplu prea explozive, copilul este pur şi
simplu prea supărat pentru a reacţiona într-un mod recent învăţat. Pentru terapia de expunere,
vom face o ierarhie (listă) de evenimente comune care au declanşat comportamentele
autoagresive, de la cel mai puţin frustrant la cel mai frustrant. De obicei, această listă va fi
defalcată în situaţii şi evenimente în care autoagresiunea apare uneori, cele în care sunt şanse de
50% să apară şi cele în care aproape sigur va apărea. Vom începe prin expunerea la situaţii uşor
iritante în care vom ajuta copilul să protesteze adecvat. Această strategie maximizează şansele ca
acesta să colaboreze la învăţarea unei forme de protest acceptabile. Odată auto-controlul câştigat
în astfel de situaţii, vom trece la exersarea noii abilităţi în situaţii din ce în ce mai frustrante.

În funcţie de gravitatea şi istoricul autoagresivităţii ca mijloc de evadare, va dura o vreme pentru

a o înlocui cu o formă acceptabilă de protest. Cu toate acestea, de obicei, în cazul în care vom (1)
adapta cerinţele la nivelul copilului şi (2) preda şi consolida forme mai acceptabile de protest,
comportamentele autoagresive se vor reduce.