Sunteți pe pagina 1din 3

Perioada marilor clasici. Realismul. Nuvela psihologică.

MOARA CU NOROC

Ioan Slavici

Capodoperă a prozei din perioada marilor clasici, Moara cu noroc e o nuvelă


psihologică, publicată în volumul de debut al scriitorului Ioan Slavici, intitulat Novele din
popor, publicat în 1881.
Prin verosimilitatea lumii reflectate, veridicitatea întâmplărilor relatate, prezentarea
unor personaje reprezentative pentru categorii sociale, naraţiunea cronologică şi circulară,
naratorul extradiegetic, creaţia prozatorului ardelean se înscrie în estetica realismului.
Titlul indică locul acţiunii şi prefigurează subiectul nuvelei. Moara, motiv central,
dobândeşte o valenţă simbolică, este un topos nefast care mistuie sufletele protagoniştilor.
Norocul este, în mentalitatea arhaică românească, o forţă incontrolabilă, oarbă.
Moara cu noroc pune în lumină teme specifice nuvelei psihologice: dezumanizarea
eroului, generată de patima pentru bani, spaima, obsesia, alienarea şi erosul maladiv.
Viziunea asupra lumii reflectă raportul dintre existenţa umană şi legile morale
străvechi. Din vremuri ancestrale, omul a ştiut să preţuiască, mai presus decât toate bunurile
materiale, liniştea interioară, cumpătarea, puritatea sufletească, armonia în familie. Cei care
încalcă legile nescrise, sfârşesc prematur, tragic. Din perspectiva prozatorului Ioan Slavici,
viaţa eroilor săi se defineşte prin termeni antitetici: cinste şi imoralitate, pierdere şi câştig,
bogăţie şi deşertăciune.
Naraţiunea, alcătuită din 16 capitole, are o stuctură circulară, deoarece se deschide cu
un prolog şi se încheie simetric cu un epilog, ambele constituite din vorbele înţelepte ale
bătrânei, soacra eroului. Perspectiva narativă este obiectivă, întâmplările sunt relatate la
persoana a treia, de către un narator extradiegetic. Importante mai sunt tehnica interiorizării,
personajele fiind conturate nu atât prin faptele lor, cât prin frământări lăuntrice, precum şi
stilul indirect liber.
Expoziţiunea plasează acţiunea în spaţiul transilvănean, la Moara cu noroc, în
apropierea Aradului şi a Ineului. Timpul derulării întâmplărilor este a doua jumătate a
secolului XIX, perioadă marcată de pătrunderea relaţiilor capitaliste în lumea tradiţională
românească. Personajul principal este Ghiţă, cizmar într-un mic târg de provincie.
Nemulţumit de condiţia materială precară în care trăia familia sa, protagonistul hotărăşte să ia
în arendă un han, situat într-un loc numit Moara cu noroc.
Intriga este constituită de apariţia lui Lică Sămădăul la han, stăpân absolut al
ţinuturilor pustii şi primejdioase care înconjurau noua casă a eroului.
Desfăşurarea acţiunii urmăreşte evoluţia conflictelor interioare şi exterioare.
Conflictul exterior se desfăşoară între hangiul străin mutat de curând la Moara cu noroc şi
Lică Sămădăul, stăpânul malefic al locului şi al tuturor sămădăilor. Conflictul interior,
proiectat în conştiinţa hangiului, opune două forţe lăuntrice: dorinţa de a rămâne cinstit şi
setea de avere.
Primele secvenţe narative reflectă strania relaţie dintre hangiu şi sămădău. La început,
Lică îl ispiteşte pe Ghiţă cu sume mari de bani, pentru servicii în aparenţă mărunte şi
nevinovate. În timp, relaţia dintre cei doi se tulbură şi se complică, pe măsură ce Ghiţă
înţelege tot mai lucid că a devenit partenerul unui răufăcător.
Echilibrul interior al eroului se zdruncină întâi, atunci când Lică Sămădăul împreună
cu subalternii săi jefuiesc un arendaş şi îl lovesc cu bestialitate, aducându-l foarte aproape de
pragul morţii. Suspect principal pentru jandarmul Pintea, Lică este chemat la proces, iar Ghiţă

1
este citat în calitate de mator. Înţelegând că sinceritatea i-ar fi putut fi fatală, hangiul devine
prin tăcere complicele sămădăului.
În timp ce se întorcea de la Ineu, însoţit de jandarmul Pintea care avea sarcina de a
face o percheziţie la han, Ghiţă descoperă într-o pădure trupul neînsufleţit al unui copil. Nu
departe de o trăsură boierească, se afla şi cadavrul unei femei înveşmântate în negru. Ajuns la
han, înţelege din spusele soţiei sale, Ana, că dublul asasinat a fost înfăptuit de Lică Sămădăul.
Se oferă să-l ajute pe jandarmul Pintea în problema eventualei întemniţări a sămădăului, dar îi
ascunde acestuia faptul că primea sume imense de bani de la partenerul său de taină. Toate
încercările celor doi de a-l prinde pe Lică Sămădău sfârşesc în eşec, deoarece protagonistul îi
schimbă bani fără martori.
În aproprierea sărbătorii de Paşte, la îndemnul sămădăului, Ghiţă organizează la han o
petrecere. Însă, orbit de gelozie, îşi pierde răbdarea, părăseşte hanul, pleacând în căutarea
jandarmului. Între timp, Ana fiind rănită, i se dăruieşte lui Lică. Acesta pleacă nepăsător, însă
ploaia îl determină să-şi găsească refugiul într-o biserică ruinată. Îşi aminteşte că şi-a uitat la
han şerparul cu bani şi obiecte furate şi se vede nevoit să se întoarcă din drum.
Deznodământul ilustrează stingerea conflictelor prin moartea protagoniştilor. Ana
este ucisă de Ghiţă cu o lovitură de cuţit, hangiul moare împuşcat de Răuţ, care, la ordinul
Sămădăului, dă foc hanului. Pentru a nu fi prins de jandarmul Pintea, Lică se sinucide.
Imaginea finală redă întoarcerea bătrânei de la Ineu, unde fusese plecată cu cei doi copii ai
eroului şi vorbele ei înţelepte despre destinul uman implacabil: „Aşa le-a fost data!”. Focul
care cuprinde trupurile neînsufleţite ale protagoniştilor are rol purificator.

Personajul central al nuvelei este Ghiţă, tată şi soţ admirabil, până când se mută la hanul de
la Moara cu noroc. Frământările sale cresc în intensitate din momentul în care intră în scenă Lică
Sămădăul. O trăsătură distinctivă a lui Ghiţă este demnitatea. Deși Sămădăul îl înspăimântă, hangiul
îşi avertizează interlocutorul că acceptă să îi fie asociat, nu supus. Eroul creat de Ion Slavici este un
spirit realist şi calculat, înţelege că nimeni nu poate rămâne în acest loc pustiu şi într-o oarecare
măsură înspăimântător, fără să devină omul lui Lică Sămădăul, stăpân absolut al acestor ţinuturi.
Intervine problema opţiunii: Ghiţă trebuia să devină omul de încredere şi complicele sămădăului, ori
să se reîntoarcă la condiţia sa iniţială de cizmar modest şi chinuit. Opţiunea lui este motivată social, el
e conştient de faptul că a renunţa la această unică oportunitate de a prospera ar însemna să admită
în faţa familiei sale că a eşuat. Ghiţă este lucid, înţelege de la bun început că un om cum este Lică nu
poate fi anihilat cu uşurinţă, întrucât el reprezintă o întreagă categorie socială: cea a sămădăilor fără
scrupule, afacerişti hotărâţi să se îmbogăţească rapid cu orice preţ, care se bucură de protecţia unor
stăpâni influenţi, imbatabili.

Personaj dilematic, sfâşiat de forţe lăuntrice contradictorii, Ghiţă are senzaţia că este
subjugat de forţa implacabilă a destinului, că nimic nu se poate schimba: „...se vede că acesta e
norocul meu, şi dac-ar fi nenorocirea mea. Cine poate să scape de soarta ce-i scrisă? ”

Procesul dezumanizării eroului este adeseori tulburat de nevoia interioară de a redeveni


cinstit. De aceea, hangiul însetat de bani nu poate fi încadrat de la început într-o structură
sufletească sau comportamentală. El evoluează şi se transformă treptat. Ghiţă nu este, ci devine
arivist.

2
Ghiță este un personaj tragic, așa cum au subliniat importanți critici literari români. Orice
alegere ar face, împlinirea lui este imposibilă. Dacă și-ar fi înfrânt patima pentru ban și s-ar fi întors la
condiția inițială de cizmar, el și întreaga familie ar fi trăit eterna dramă a umilinței. Dacă l-ar fi trădat
pe Lică în timpul procesului, ar fi fost ucis, ca toate victimele diabolicului sămădău. Protagonistul
nuvelei Moara cu noroc se înstrăinează de sine, se dezumanizează și moare în încercarea de a-și
depăși limita.

Relația dintre Ghiță și Lică Sămădăul este emblematică pentru particularitățile


nuvelei realiste și psihologice. Cele două personaje întruchipează două categorii sociale,
hangiul și sămădăul, conflictul specific realismului, desfășurat între doi oameni corupți, dintre
care trimfător va fi cel mai corupt. Legăturile complexe și complicate dintre cei doi pun în
lumină și teme precum spaima, obsesia, înstrăinarea, alienarea.
Spaima pe care stăpânul porcarilor a răspândit-o în jurul său nu-l determină pe
Ghiţă să devină servil, umil, să-şi piardă simţul onoarei. Este un spirit realist şi calculat,
înţelege că nimeni nu poate rămâne în acest loc pustiu şi într-o oarecare măsură
înspăimântător, fără să devină omul lui Lică Sămădăul, stăpân absolut al acestor ţinuturi.
Intervine problema opţiunii: Ghiţă trebuia să devină omul de încredere şi complicele
sămădăului, ori să se reîntoarcă la condiţia sa iniţială de cizmar modest şi chinuit. Alegerea pe
care a făcut-o generează spaima devastatoare care nu-l va părăsi pe erou până la moarte.
Psihologia sa este cea a intrusului care vrea să se integreze înt-un anume climat, să pătrundă
obiceiurile locului. Pasiunea sa pentru bani creşte în intensitate, dobândeşte o amploare
neprevăzută, se transformă în obsesie. Personaj dilematic, Ghiță se înstrăinează de sine și de
familia sa, devenind ucigașul Anei, ucis, la rândul său, de omul partenerului său de taină.
Lică Sămădăul reprezintă tipul personajului malefic.Prezenţa lui este anticipată printr-
un portret generic: naratorul îl prezintă ca pe un om înstărit, aspru şi neîndurător, stăpân abil
al turmelor de porci şi al locurilor pustii şi primejdioase pe care le cunoaşte mai bine decât
oricine. Îl cunoaşte şi tremură de frica lui toată lumea. Este un bun cunoscător al psihologiei
umane, are un spirit de observaţie ascuţit. În timpul primelor confruntări cu Ghiţă, el observă
cu repeziciune şi abilitate două aspecte fundamentale legate de personalitatea hangiului: poate
fi un om periculos şi în acelaşi timp poate fi îmblânzit, pentru că iubeşte cu patimă banii. Lică
ştie că pentru hangiu cinstea este importantă şi tocmai de aceea îl face părtaş la toate
ilegalităţile sale. Lipsit de această coordonată fundamentală a existenţei sale, Ghiţă devine
victima călăului său. Ajuns în situaţie-limită, Lică preferă sinuciderea, evitând cu mult curaj
viaţa în detenţie.
Confruntarea dintre Ghiţă, care vrea să reziste la han, şi Lică Sămădăul, care
vrea să domine, reprezintă, aşa cum a observat criticul Mircea Zaciu, analiza raportului
existenţial călău-victimă, cu implicaţii adânci în psihologia personajelor. E un aspect inedit
în literatura română de până atunci. Dacă la început protagonistul şi antagonistul sunt
personaje antitetice, în timp ele devin complementare. Împrumutând ceva din psihologia
călăului său, Ghiţă descoperă singura slăbiciune de care se teme Lică: femeia. Îşi foloseşte
soţia pentru a-l anihila pe călăul său, dezumaninzându-se total. E însă prea târziu, tentativele
sale eşuează. Soţia, înstrăinată şi rănită devine şi ea victima lui Lică, Ghiţă înţelege că a
pierdut totul şi o ucide. Arta cu care scriitorul surprinde evoluţia lui Ghiţă, frământările
determinate de propriile slăbiciuni, amestecul de duritate şi afecţiune sunt – pentru acea
vreme – noutăţi în prezentarea personajului literar.

S-ar putea să vă placă și