S.C.____________________________ S.R.L./S.A.

INSTRUCŢIUNI P.S.I. PRIVIND PERICOLE DE INCENDIU,

CAUZELE DE INCENDIU ŞI PREVENIREA ACESTORA

* SURSE DE APRINDERE DE NATURA TERMICĂ, ELECTROMECANICĂ, CU

FLACĂRĂ, NATURALE, AUTOAPRINDERE ŞI ALTE SURSE DE APRINDERE *

Pompierii români utilizează pentru completarea rapoartelor de intervenţie şi analiză

statistică următoarele tipuri de surse de aprindere:
1.arc sau scânteie electrică;
2.efectul termic al curentului electric;
3.scurtcircuit electric;
4.electricitate statică;
5.flacără deschisă;
6.flacără închisă;
7.efect termic (căldură prin contact sau radiaţie);
8.jar sau scântei (inclusiv ţigara);
9.frecare;
10.scântei mecanice;
11.autoaprindere;
12.reacţie chimică;
13.explozie, substanţe incendiare;
14.trăsnet;
15.alte surse (radiaţie solară, energie nucleară, căderea unor corpuri din atmosferă etc.).
Mijloacele care produc surse de aprindere pot fi:
 electrice: aparate electrocasnice, mijloace de iluminat electric, aparate de întrerupere şi
control, conductori şi alte echipamente;
 sisteme care produc electricitate statică: depozitare, vehiculare şi transport lichide sau
pulberi combustibile; curele de transmitere a mişcării; spălarea în lichide combustibile;
echipamente, unelte şi scule care se încarcă electrostatic;
 mijloace cu flacără deschisă: brichete; chibrituri; lămpi; spirtiere; lumânări; torţe; făclii;
 foc în aer liber;
 ţigară;
 aparate de încălzit; cazane; cuptoare; aparate de gătit; sobe; uscătoare; dispozitive
pentru sudură, tăiere sau lipire cu gaze ori lichide combustibile;
 utilaje şi sisteme de acţionare : motoare; locomotive; maşini;
 metale (materiale) care ard sau care produc scurgeri topite;
 conducte (canale) pentru agenţi termici, ventilare sau produse de ardere: burlane şi
coşuri de fum; conducte de încălzire sau tehnologice cu abur sau alte fluide calde;
 produse ce se pot aprinde spontan;
 produse şi substanţe care pot produce explozii;
 trăsnet;
 corpuri supraîncălzite de soare;
 reactoare sau arme nucleare.
Gama materialelor şi substanţelor care se aprind primele sub acţiunea surselor de
aprindere este foarte largă; pot fi sub formă de gaze (vapori), lichide sau solide (inclusiv sub
formă de pulberi).
Împrejurările determinante intervin ca parametru şi în evaluarea riscului de incendiu şi se
pot grupa astfel:
1
  instalaţii electrice defecte;
 echipamente electrice improvizate;
 aparate electrice sub tensiune;
 sisteme de încălzire defecte;
 mijloace de încălzire improvizate;
 mijloace de încălzire nesupravegheate;
 coşuri, burlane de fum defecte sau necurăţate;
 cenuşă, jar sau scântei de la sisteme de încălzire;
 jocul copiilor cu focul;
 fumatul;
 focul deschis;
 sudura;
 aprinderea spontană (autoaprinderea) sau reacţii chimice;
 scântei mecanice, electrostatice sau de frecare;
 scurgeri (scăpări) de produse inflamabile;
 defecţiuni tehnice construcţii montaj;
 nereguli organizatorice;
 defecţiuni tehnice de exploatare;
 explozie urmată de incendiu;
 accident tehnic;
 trăsnet şi alte fenomene naturale;
 acţiune intenţionată (ARSON);
 alte împrejurări;
 nedeterminate.

SURSE DE NATURĂ TERMICĂ

Sursele de aprindere de acest tip se caracterizează prin nivelul termic ridicat, acţionând
fie în contact direct cu materialul combustibil (conducţie termică), fie la distanţă prin radiaţie şi
convecţie, în ambele cazuri ridicând temperatura materialului la valori superioare temperaturii de
autoaprindere. Este o categorie foarte largă care include obiecte incandescente (ţigară, becuri
electrice, topituri metalice etc.) căldura degajată de aparate termice, căldura degajată prin efectul
termic al curentului electric.

Radiaţia
Orice corp, indiferent de starea lui, emite radiaţii electromagnetice. Această emisie se
face prin suprafaţă şi nu depinde decât de natura acestei suprafeţe şi de temperatura sa. Energia
radiantă ajungând pe un corp, o parte din ea pătrunde în corp, transformându-se în energie
termică, iar restul se reflectă la suprafaţa corpului. Densitatea fluxului energetic emis de corpul
radiator (puterea emisivă) este proporţional cu puterea a patra a temperaturii acestuia (Legea
Ştefan -Boltzman).

Conducţia termică
Reprezintă transportul direct al căldurii în interiorul aceluiaşi corp material, lipsit de
mişcări aparente, în masa căruia există diferenţe de temperatură, sau în corpuri diferite, atunci
când între acestea există un contact intim şi diferenţă de temperatură.
Propagarea căldurii prin conducţie se face cu o viteză determinată, intensitatea conducţiei
termice fiind maximă la metale, la care sunt posibile ambele moduri de transport, şi minimă la
gazele neionizate, la care se produce numai prin oscilaţia moleculelor.
Acest mod de transmitere a căldurii este caracteristic corpurilor solide (la lichide şi gaze
intervenind numai în stratul limită sau în grosime foarte mică) şi joacă un rol esenţial în faza de
iniţiere a incendiului.

2
 Pe de o parte, prin contactul direct dintre un corp cu nivel termic ridicat (sursa de
aprindere) cu un material combustibil, căldura transmisă acestuia îi ridică temperatura până la
valoarea de autoaprindere, cazul cel mai frecvent.
Pe de altă parte, unele corpuri bune conducătoare (sub formă de bare, conducte etc.) pot
transmite căldura preluată de la un obiect incandescent sau în urma unei acţiuni (sudură, tăiere
etc.) la distanţă — inclusiv în altă incintă — până la contactul cu un material combustibil,
provocând aprinderea lui.

Convecţia
Este o transmitere de căldură macroscopică ce are loc datorită unui fluid în mişcare, în
care elementul conducător (fluidul) vehiculează energia termică din zona de temperatură mai
mare în locuri de temperatură mai scăzută. Caracteristică fluidelor, convecţia este un fenomen
complex ce intervine cu deosebire în propagarea incendiului (deplasare fum, gaze arse ş.a.).

CĂLDURA DEGAJATA DE CORPURI INCANDESCENTE

Corpurile incandescente — de natură diferită (ţigară, becuri, topituri metalice etc.) pot
atinge temperaturi ridicate 700 - 1500°C, prin acest nivel termic acţionând ca sursă de aprindere
a materialelor combustibile.
Ţigara
Incendiile datorate neglijenţei fumătorilor ţigară uitată sau aruncată la întâmplare pe
materiale uşor aprinzibile reprezintă 6—8% din total în ultimii ani.
Se poate aprecia însă că rolul ţigărilor în iniţierea incendiilor este uneori
supradimensionat. Mucul de ţigară reprezintă o slabă sursă de aprindere şi nu generează
întotdeauna arderea materialelor combustibile cu care intră în contact, ci numai a unor tipuri de
materiale în condiţii deosebite.
Timpul de ardere (pentru 40mm de ţigară) diferă funcţie de sortiment:
Temperatura medie a unei ţigări aprinse aruncate este de circa 550—600°C.

Becuri incandescente
Spre deosebire de lămpile cu fluorescenţă (aşa-numita lumină rece) becurile
incandescente se caracterizează prin temperatura ridicată la suprafaţa balonului de sticlă.
Temperatura suprafeţei depinde de puterea becului, mărimea balonului şi poziţia becului.
Valori maxime ale temperaturii dezvoltate la suprafaţa becurilor incandescente:
Poziţie Puterea W
25 60 75 100 200 300 500
Orizontală 110 154 172 135 190 174 180
Verticală (balon în partea 98 120 129 140 206 142 190
superi-oară)
Verticală (balon în partea 51 98 103 92 124 86 102
inferioară)

Topituri de metale sau alte substanţe

Sursele de aprindere datorate unor substanţe topite se întâlnesc rar, dar prezintă un nivel
termic deosebit de ridicat. Astfel de pericole sunt asociate cu operaţii tehnologice desfăşurate în
incinte, de regulă supravegheate de aparatură de măsură şi control, fiind datorate, de regulă unor
manevre greşite sau defecţiuni (fisuri, neetanşări ş.a.). în cazul în care cantitatea de material topit
deversat este mare, propagarea incendiului este rapidă, iar intervenţia dificilă.

Brocuri de sudură şi particule incandescente

Brocurile de sudură şi particulele de metal topit în urma operaţiunilor de lipire, tăiere,
sudare formează o categorie aparte, ce nu poate fi identificată cu scânteile mecanice (rezultate

3
din operaţiuni mecanice şi care au un potenţial termic mai scăzut) sau particulele incandescente
proiectate de gazele arse prin coşuri.
Multe aliaje, inclusiv cositorul, nu înmagazinează căldură suficientă pentru a aprinde un
material. Aliajele feroase şi îndeosebi oţelul prezintă un risc sporit, dar numai în prezenţa
materialelor combustibile cu punct de autoaprindere scăzut şi suprafaţa specifică mare (hârtie,
talaş, rumeguş, lichide inflamabile, dar nu grindă de lemn sau corpuri solide masive).

Scântei de la coşuri
Scânteile care ies pe coşurile clădirilor de locuit sau ale unor ateliere industriale au
potenţialul termic necesar pentru a iniţia aprinderea învelişului combustibil al acoperişului
respectiv sau al unei clădiri învecinate, precum şi materiale combustibile de pe terenul
înconjurător. Distanţa de acţiune este de circa 10—30 m.

CĂLDURA DEGAJATĂ DE APARATE TERMICE

Sobe metalice
Sobele metalice, îndeosebi cele cu combustibil lichid, prezintă un pericol mai ridicat de
incendiu decât sobele cu acumulare de căldură, cu o construcţie şi o funcţionare mai robuste.
Analiza datelor statistice din ultimii ani indică, în lunile de iarnă, ca o principală cauză de
incendiu (19—20%) utilizarea mijloacelor de încălzit defecte, improvizate sau lăsate fără
supraveghere pe timpul funcţionării.
în general, din punct de vedere termodinamic, construcţia sobelor aflate în exploatare asigură o
funcţionate normală, fără risc de incendiu sau explozie, cu condiţia respectării stricte a
instrucţiunilor de folosire.
Sobele metalice apar ca surse de aprindere în incendii, îndeosebi ca urmare a unor situaţii
anormale de funcţionare:
— fenomenul „fuga flăcării"
— amplasarea greşită (nu în afara spaţiului circulabil);
— alimentarea necorespunzătoare cu combustibil: folosirea unui combustibil cu impurităţi,
cu apa şi mai ales a unui combustibil neindicat pentru tipul sobei.
— neetanşeităţi la îmbinările conductelor.
Sobele metalice cu combustibil solid apar ca surse de aprindere atât prin temperatura
pereţilor (în jur de 200-250°C), jarul şi cenuşa, cât, mai ales, prin scânteile şi particulele aprinse
ce ies pe uşiţa deschisă a focarului, uşiţa de curăţire sau uşiţa cenuşarului.

Coşuri defecte, burlane supraîncălzite

Coşurile se manifestă ca sursă de aprindere îndeosebi prin scânteile şi particulele
incandescente ce ies prin coş şi mai puţin prin temperatura pereţilor care rareori atinge valori
importante. Pot fi menţionate următoarele cazuri în care sobele acţionează ca surse de aprindere:
— scântei şi particule aprinse ce ies pe coş;
— căldură, scântei prin fisurile unui coş deteriorat;
— încălzirea până la temperatura de autoaprindere a materialelor uşor aprinzibile care se găsesc
în apropiere de coş;
— burlane din tablă în contact direct cu pereţi din materiale combustibile;
—
Instalaţii de încălzire centrală
Riscul este prezent la instalaţiile de încălzire cu abur din unele obiective economice, în
condiţiile favorizante ale depunerilor de praf (mai ales de lemn), scame etc. sau a amplasării
materialelor combustibile timp îndelungat prea aproape de acest mijloc de încălzire, în acest caz
ventilarea insuficientă şi temperatura ce poate ajunge la 150—170°C (funcţie de agentul termic
utilizat) determină acumularea rapidă de căldură şi atingerea temperaturii de autoaprindere.

4
 Aparate de încălzit electrice
Aparatele de încălzit electrice (aerotermă, calorifer, reşou, radiator, pernă electrică ş.a.),
cât şi aparatele electrocasnice (fier de călcat, televizor ş.a.) pot iniţia incendii atât prin
producerea unor defecţiuni de natură electrică, cât şi prin căldura transmisă de aparatul respectiv
— prin conducţie sau radiaţie — obiectelor şi materialelor combustibile pe care sunt plasate sau
care sunt în imediata lor apropiere.
Reşourile constituie o sursă frecventă de aprindere, îndeosebi în obiective social-
economice, prin plasarea necorespunzătoare — sub birouri, sub tejghele şi rafturi etc. unde există
o probabilitate mare de a intra în contact cu materiale combustibile (lemn, textile etc.).
Radiatoare electrocasnice au iniţiat deseori incendii, îndeosebi fiind lăsate sub tensiune în
cursul nopţii, la distanţe prea mici de paturi, îmbrăcăminte pusă la uscat, alte materiale
combustibile.
Fiarele de călcat, îndeosebi cele fără termostat sau cu termostat defect, uitate sub tensiune
pe materiale combustibile au produs cele mai multe incendii din gama aparatelor electrocasnice.
Dacă amplasat pe suport atinge temperaturi de 150°C (fără termostat) şi 70—140°C (cu
termostat — funcţie de poziţia acestuia) în momentul pozării pe un material, talpa fierului de
călcat permite accesul aerului numai pe margini şi nu mai arc loc răcirea. De regulă, incendiul nu
se produce imediat, ci după o ardere mocnită cu carbonizarea masei lemnoase, în momentul
pătrunderii aerului la părţile incandescente.

EFECTUL TERMIC AL CURENTULUI ELECTRIC

La trecerea curentului electric prin orice conductor se degajă o cantitate de căldură
(Legea Joule—Lenz), care, în cazul unei izolaţii corecte se disipează în mediul înconjurător cu
valori normale. în cazul unor proiectări sau exploatări greşite (regim de supracurenţi) amplasarea
pe materiale combustibile (lemn) favorizează aprinderea în timp a acestora, cât şi a unor lichide
inflamabile sau altor materiale combustibile din apropiere. Din cauza supraîncălzirii
conductoarelor, are loc şi deteriorarea izolaţiei cu favorizarea unor defecţiuni electrice de tip arc
electric sau scurtcircuit, la rândul lor potenţiale surse de aprindere.

RECOMANDĂRI PREVENTIVE
— Interzicerea fumatului în locuri cu pericol de explozie şi incendiu;
— Amenajarea unor locuri speciale pentru fumat, în apropierea locului de muncă, dotate
corespunzător cu: ladă de nisip, vas cu apă, stingător ş.a.;
— Executarea lucrărilor de sudură numai pe baza permisului de lucru cu foc — ce presupune:
— stabilirea locului de sudat, supravegherea acestuia;
— înlăturarea materialelor combustibile la o distanţă de cel puţin 10 m sau ecrane de protecţie;
— instruirea personalului;
— cercetarea locului după terminarea lucrului (cel puţin la jumătate de oră);
— asigurarea mijloacelor de primă intervenţie;
— Montarea, amplasarea şi funcţionarea sobelor şi coşurilor se vor efectua numai conform
instrucţiunilor fabricantului şi standardelor în vigoare (STAS 6793—86, STAS 9072—72, STAS
3607—72);
— Repararea şi curăţirea periodică a sobelor şi coşurilor;
— Neamplasarea materialelor combustibile lângă instalaţiile de încălzire, respectarea distanţei de
protecţie;
— Curăţirea instalaţiilor de încălzire periodic de deşeuri, scame, praf ş.a.;
— Interzicerea improvizaţiilor la instalaţiile de încălzit şi a lăsării lor nesupravegheate;
— Interzicerea funcţionării cu defecţiuni a acestora;
— Depozitarea în gropi speciale a cenuşii, jăratecului, iar pe vreme de vânt, stingerea cu apă;
— Supravegherea permanentă a operaţiunilor tehnologice cu materiale în stare de incandescenţă;
— Interzicerea utilizării lămpilor cu incandescenţă neprotejate în zone cu pericol de explozie;
— Protejarea lămpilor cu incandescentă cu globuri şi grătare de protecţie;
— Dimensionarea corectă a cablurilor şi conductoarelor electrice;

5
— Verificarea permanentă a suspendării radiatoarelor electrice, utilizarea lanţurilor şi a altor
tipuri de legături sigure.

SURSE DE APRINDERE DE NATURA MECANICĂ

Spre deosebire de scânteile electrice, care sunt de tipul descărcări electrice, scânteile
mecanice sunt particule materiale, de dimensiuni mici (de ordinul micronilor), provenite din
diferite operaţii de prelucrare a metalelor sau din ciocniri mecanice. Frecarea este inclusă în acest
capitol pentru a permite adoptarea unor măsuri preventive eficiente într-un domeniu specific de
activitate.
Numărul incendiilor datorate unor surse de aprindere de natură mecanică (frecare, scântei) este
redus, în comparaţie cu alte surse, ponderea acestor incendii reprezintă sub 1% din total.

SURSE DE APRINDERE NATURALE

În această categorie intră incendiile iniţiate independent de voinţa omului sau cauze
tehnice, datorită unor surse de aprindere naturale, cum ar fi: descărcările electrice atmosferice şi
radiaţia solară.
Fenomene naturale, cum ar fi: cutremure de pământ, furtuni puternice, meteoriţi ş.a. pot
favoriza provocarea unor incendii prin distrugerea unor instalaţii, dar nu constituie prin ele însăşi
surse de aprindere.

TRĂSNETUL
Trăsnetul este o descărcare electrică distructivă aperiodică, de mare intensitate, care se
produce în timp de furtună, între nori şi pământ, prin interiorul unor canale de aer ionizat.
Se pot deosebi:
— trăsnet cald — descărcare caracterizată prin intensitate moderată, dar cu durată relativ mare,
astfel încât sarcina electrică trecută prin canal este considerabilă; produce pagube, îndeosebi prin
efecte termice;
— trăsnet rece — descărcare caracterizată prin intensitate foarte mare, dar durată mică, sarcina
trecută prin canalul de descărcare fiind relativ mică (câţiva coulombi); efectul termic este redus,
dar produce pagube prin efectele electrodinamice puternice.
Trăsnetul se poate manifesta ca trăsnet simplu sau multiplu (descărcare formată dintr-o
succesiune de 3,4 până la 15 descărcări succesive pe acelaşi canal, separate prin pauze scurte de
până la 1 ms).
In esenţă, ca fenomen, trăsnetul nu se deosebeşte de o scânteie electrică, însă este o
descărcare mult mai intensă din cauza acumulării unei sarcini mari electrostatice.
Recomandări preventive
— respectarea prevederilor Normativului I-20/1989 la proiectarea şi executarea instalaţiilor de
protecţie împotriva trăsnetului;
— verificarea periodică a instalaţiilor de paratrăsnet; verificarea periodică a prizelor de pământ;
— executarea îmbinărilor la elementele unui paratrăsnet numai prin sudură şi nu prin nituire sau
şuruburi (doar cu măsuri suplimentare de asigurare);
— evitarea pozării prizelor de pământ lângă reţelele de cabluri;
— legarea la pământ a oricărui obiect metalic masiv din gospodăriile agricole;
— evitarea coturilor bruşte la conductorii de coborâre, precum şi a deteriorărilor mecanice a
acestora.

RADIAŢIA SOLARA

Incendiile datorate radiaţiei solare sunt rare, dar nu imposibile. Radiaţia solară poate
iniţia incendii direct şi indirect (focalizată, prin efect de lentilă).
In primul caz, razele solare încălzesc direct un material până ce acesta ajunge la temperatura de
autoaprindere. O energie incidentă de 1 kW/m2 poate ridica temperatura corpului negru în aer
liber la 91°C.

6
 Acţiunea indirectă a razelor solare constă în concentrarea lor într-un punct (focalizare) la
trecerea prin lentile convexe. în acest caz, temperatura în focar poate ajunge la câteva sute de
grade şi poate provoca aprinderea unor materiale uşor aprinzibile (paie, fîn, aşchii de lemn, hârtie
ş.a.), aflate întâmplător (sau nu) în acel loc, în anumite condiţii, la o acţiune mai îndelungată.
Recomandări preventive
— îndepărtarea buteliilor şi recipienţilor cu gaze sub presiune din locurile expuse la soare;
— îndepărtarea substanţelor care se pot descompune sau autoaprinde din locurile expuse razelor
solare;
— îndepărtarea din locurile unde se află materiale uşor aprinzibile a obiectelor optice (inclusiv
cioburi de sticlă) ce pot acţiona în anumite condiţii drept concentratori ai razelor solare;
— vopsirea în culori deschise (alb, argintiu etc.) a rezervoarelor, conductelor cu materiale uşor
inflamabile ca şi a obiectelor combustibile pozate sub acţiunea razelor solare;
— vopsirea în culori reflectorizante a geamurilor încăperilor în care sunt depozitate substanţe
sensibile la acţiunea razelor solare.

SURSE DE AUTOAPRINDERE
Marea majoritate a substanţelor gazoase, lichide sau solide nu ard în contact cu aerul la
temperatură normală şi presiune atmosferică. Un mare număr dintre acestea suferă doar o
oxidare, foarte adesea lentă sau limitată la un strat superficial.
Reacţiile de oxidare sunt exoterme, dar cantitatea de căldură degajată este prea mică
pentru a aduce întreaga masă de substanţă la temperatura de aprindere.
Anumite substanţe se aprind însă spontan, în urma autoîncălzirii, fără un aport de căldură
sau altă sursă de iniţiere. Căldura necesară autoîncălzirii şi apoi autoaprinderii rezultă din
reacţiile chimice sau biologice ce se produc în însăşi masa substanţei (materialului) respective.
Autoaprinderea este deci fenomenul de declanşare a procesului de ardere prin
autoîncălzirea unei substanţe combustibile până la valoarea temperaturii de autoaprindere,
specifică, fără a veni în contact direct cu o sursă exterioară de aprindere.
După natura proceselor sau reacţiilor ce produc autoîncălzirea se deosebesc
autoaprinderi: de natură chimică, fizico-chimică şi biologică.
Fenomenul autoaprinderii prin autoîncălzire generează incendii în stare ascunsă, mocnite,
apariţia şi dezvoltarea acestora fiind favorizată de o serie de factori aleatori (umiditate, aerare,
prezenţa unor impurităţi, grad de concasare etc.).

AUTOAPRINDEREA DE NATURĂ CHIMICĂ

Autoaprinderea de natură chimică se defineşte ca fiind aprinderea spontană a unor

substanţe la contactul cu oxigenul din aer, cu apa sau cu compuşi organici, cu care majoritatea
substanţelor nu reacţionează în condiţii normale.

AUTOAPRINDEREA DE NATURA FlZICO - CHIMICĂ

Autoaprinderea de natură fizico-chimică se defineşte ca fiind autoaprinderea unor

substanţe combustibile în urma acţiunii atât a unor procese chimice, cât şi a unor factori de
natură fizică (suprafaţă specifică, acumulare de căldură, concentrare de lumină, prezenţa unor
impurităţi ş.a.). Autoaprinderea se datoreşte în acest caz unor fenomene fizice, ca de exemplu
adsorbţia de oxigen din atmosferă în masa materialului combustibil, ruperea sau formarea unor
legături de natură fizică (legături Van der Waals) ş.a., care au loc cu degajare mare de căldură.
Această căldură se acumulează în sistem, favorizând în reacţii punctiforme descompuneri
chimice oxidative.

7
 RECOMANDĂRI PREVENTIVE
— Cunoaşterea şi respectarea strictă a regulilor de depozitare, transport, manipulare şi utilizare a
substanţelor cu acţiune reciprocă;
— Evidenţa precisă a materialelor şi substanţelor depozitate şi a proprietăţilor fizico-chimice ale
acestora; notificarea cantităţilor periculoase conform prevederilor legale, inclusiv, în viitor, cele
ale Comunităţii Europene;
— Depozitarea acizilor în încăperi separate, rezistente la foc, cu rafturi antiseismizate pentru
evitarea deteriorării ambalajelor şi a deversărilor, fără prezenţa materialelor combustibile (lemn,
talaş etc.), cu ventilarea spaţiului de depozitare, cu protejarea faţă de acţiunea razelor solare (în
special în aer liber);
— Transportarea şi depozitarea acizilor cu o puternică acţiune oxidantă în recipiente metalice;
— Ambalarea corespunzătoare a produselor chimice; substanţele care reacţionează chimic nu vor
fi ambalate niciodată împreună, iar în timpul transportului şi depozitării nu trebuie să intre în
contact;
— Măsurarea periodică a temperaturii şi gradului de umiditate a produselor cu tendinţă la
autoaprindere din depozite (cărbuni, produse vegetale, azotat de amoniu etc);
— Ventilarea corectă a spaţiilor de depozitare;
— Stivuirea corectă a produselor şi materialelor în depozite; evitarea unor înălţimi periculoase
din punct de vedere al favorizării fenomenului de autoaprindere;
— Înlăturarea diverselor impurităţi (hârtie, paie, crengi, frunze) din produsele depozitate în vrac
sau sub diverse forme;
— Neamplasarea conductelor de abur sau altor ţevi încălzite în apropierea materialelor
depozitate;
— Menţinerea unei temperaturi scăzute în depozite; produsele nu trebuie introduse în depozit în
stare încălzită;
— Asigurarea unei distanţe suficiente faţă de diferite surse de căldură a elementelor de
construcţie din lemn;
— Depozitarea în condiţii de siguranţă a cârpelor îmbibate în ulei, vopsea etc. în ateliere
mecanice, vopsitorii, garaje ş.a.

ALTE SURSE DE APRINDERE INIŢIEREA INCENDIULUI DE LA SURSE

INDIRECTE
In acest caz, incendiul iniţiat într-un loc bine determinat spaţial se propagă la distanţă fie
prin căldura radiantă a faţadelor, fie prin corpuri zburătoare incandescente.
Propagarea prin radiaţie a incendiului către imobilele vecine este determinată de
temperaturile atinse în timpul incendiului şi de raportul dintre suprafaţa deschiderilor şi cea a
faţadelor ambelor grupuri de imobile situate faţă în faţă.
Experimental a fost determinată valoarea de 0,84 W/cm ca intensitate minimă necesară
pentru aprinderea mobilierului şi a finisajelor combustibile ale pereţilor dintr-o încăpere supusă
radiaţiilor emise dintr-un imobil situat perpendicular în faţa sa.
Particulele incandescente generate de un focar de incendiu, pot propaga arderea departe
de acesta. Antrenate de flăcări, peste limita combustiei gazelor, ating distanţe de mai multe sute
de metri în exteriorul clădirilor şi transmit focul materialelor uşor combustibile. In cazul
bucăţilor de material aprins purtate în aer de vânt, curenţi de aer creaţi de incendiu sau de alte
cauze (focuri zburătoare) capacitatea lor termică este mult mai ridicată şi, ca atare, pericolul de
incendiu creşte.

EXPLOZIVI, ARTIFICII ŞI SUBSTANŢE INCENDIARE

Explozivi
Explozivii sunt substanţe sau amestecuri de substanţe care, sub acţiunea căldurii sau a unui factor
mecanic se descompun brusc şi violent, cu degajare de lumină, căldură şi gaze. Pot fi menţionaţi:
— explozivi primari (explozivi detonanţi foarte sensibili la lovire, numiţi şi explozivi de
iniţiere);

8
Caracteristici ale unor substanţe explozive
Denumire Temperatură de inflamare Viteză de detonaţie
t[°C] [m/s]
Fulminat de mercur 210 3500 — 5000
Azoturi de plumb 345 4070 — 5180
Trinitrorezorcinat de 280 4900 — 5200
plumb
Diazodinitrofenol 170 4400 — 6900

Explozivi secundari
Acid picric 300 4700 — 7300
Trotil 290 3800 — 6800
Tetril 240 5400 — 7850
Hexogen 260 6640 — 8520
Pentrită 220 5500 — 8300

Arderea unui exploziv are loc sub forma unei explozii, incendiul fiind un fenomen
consecutiv acesteia.
Condiţiile de fabricaţie, depozitare şi utilizare sunt foarte restrictive şi necesită măsuri de
prevenire strict specializate.
Artificii
Artificiile sunt dispozitive compuse dintr-un amestec carburant şi o substanţă care să
coloreze flacăra sau să producă ceaţă şi fum pentru obţinerea unui efect vizual sau auditiv
(artificii pirotehnice) în teatre pentru imitarea focului sau a incendiului, în arta militară — pentru
semnalizări luminoase etc.
In împrejurări favorabile (apropiere de materiale uşor aprinzibile, aflate în condiţii de
deshidratare sub acţiunea unei călduri intense — de exemplu reflectoare de scenă) pot fi generate
incendii. Prezenţa unui personal calificat necesar pentru manevrarea dispozitivelor determină
stingerea incendiului în fazele iniţiale, cu efecte negative reduse.
Substanţe incendiare
Pe lângă substanţe piroforice (fosfor alb, sodiul ş.a.) ca surse cu potenţial mare de
aprindere pot fi menţionate şi substanţele incendiare special fabricate în acest scop, utilizate încă
din al doilea război mondial pentru bombele incendiare:
— electronul, având în componenţă magneziu 85—90%, aluminiu 14—9%, mangan, cupru, alte
elemente .1%, se aprinde la 800°C şi degajă o temperatură de circa 3000°C. Arde cu o flacără
albastră, puternică, degajând un fum alb, dens.
— termitul este un amestec mecanic format din oxid de fier 76% şi praf de aluminiu 24%. Se
foloseşte sub formă de praf presat într-o masă solidă, formată din amestecul de mai sus, plus o
răşină dizolvată în alcool.
Temperatura de aprindere este de circa 1200—1300°C, pentru aprindere fiind necesară o
amorsă specială. Dezvoltă prin ardere o temperatură de circa 2000°C fără a genera fum sau gaze.
— napalmul, cea mai cunoscută substanţă incendiară, este un gel alcătuit din 90—95% benzină
şi 5—10% săpun de napalm (fabricat din stearat sau naftenat de aluminiu, plus acceleranţi: spirt,
creozot etc.).
Napalmul se aprinde şi arde uşor cu o temperatură de circa 1000°C, având şi putere de
aderenţă superioară benzinei.
Substanţele incendiare de luptă aflate în dotarea actuală a armatelor (supernapalm ş.a.) au
caracteristici destructive superioare.
Ca şi în cazul exploziilor, fabricarea, depozitarea şi utilizarea substanţelor incendiare se
află sub un control strict, accesul unor eventuali incendiatori la astfel de produse fiind extrem de
limitat, iar probabilitatea utilizării accidentale sau a unui defect în procesul tehnologic scăzută.

9
 RADIAŢII ELECTROMAGNETICE
Undele electromagnetice se formează ca rezultat al radiaţiei unui corp oarecare, excitat de
o sursă de oscilaţie de înaltă frecvenţă. Lungimea de undă este egală cu distanţa parcursă de undă
într-o perioadă a oscilaţiilor câmpului electromagnetic. Antena este dispozitivul prin care se
radiază (emisie) sau se captează din spaţiu (recepţie) energia transmisă prin undele
electromagnetice.

ÎNTOCMIT, APROBAT,
ADMINISTRATOR

10