ENTOMOLOGIE FORESTIERĂ CURS 1

Anul II Seria I

ENTOMOLOGIE FORESTIERĂ
Entomologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul insectelor. Denumirea ştiinţei provine de
la grecescul entomon – insectă şi logos – vorbire, ştiinţă, iar cea a obiectului de studiu, de la
latinescul insectus – segmentat, tăiat.
În ceea ce priveşte Entomologia forestieră, ea studiază morfologia, biologia şi ecologia
insectelor din mediul forestier, în primul rând ale celor dăunătoare, în vederea aplicării măsurilor de
prevenire şi combatere, dar şi ale celor folositoare, în vederea utilizării lor în combaterea biologică.

CAP.1. MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR

Insectele fac parte din punct de vedere sistematic din încrengătura Arthropoda, clasa
Insecta. Ca la toate artropodele, corpul insectelor este segmentat şi acoperit cu un tegument tare,
care formează scheletul exterior sau exoscheletul. Ceea ce deosebeşte însă insectele de celelalte
artropode este faptul că segmentele corpului se grupează în trei regiuni distincte: cap, torace şi
abdomen. De asemenea, sunt caracteristice la insectele adulte cele trei perechi de picioare toracale
articulate, de unde şi altă denumire a clasei: Hexapoda.

1.1. Capul şi apendicele sale

Capul insectelor are aspectul unei cutii cu două deschideri: orificiul bucal în jurul căruia se
găsesc piesele bucale şi orificiul occipital care face legătura cu toracele.
Capul este o capsulă chitinoasă formată din unirea a şase segmente sau metamere, vizibile
numai în stadiul embrionar. Suprafaţa capsulei cefalice prezintă 3 suturi: sutura metopică sau
epicranială, sutura clypeo-frontală şi sutura clypeo-labrală. Aceste suturi delimitează
următoarele regiuni ale capului (vezi desen lucrări practice): vertex-ul (creştetul), partea cea mai
înaltă a capului, delimitat anterior de frons (frunte) şi posterior de occiput; clypeus-ul separat de
frunte prin sutura clypeo-frontală; părţile laterale ale capului se numesc gene; zonele dintre ochi şi
occiput poartă denumirea de tempora (tâmple), după care urmează occiput-ul şi postocciput-ul.
Faţă de corp capul poate avea trei poziţii diferite:
 capul prognat, la care axa capului este în prelungire cu axa corpului (la Lepidoptera şi
unele specii de Coleoptera);
 capul ortognat, la care axa capului este aproape perpendiculară pe axa corpului (Ensifera
şi Caelifera – la lăcuste şi cosaşi);
 capul hipognat, la care axa capului formează un unghi ascuţit cu axa corpului şi aparatul
bucal este îndreptat spre partea posterioară (Hemiptera – la ploşniţele de plante).
La cap se găsesc organele cefalice senzitive: ochi compuşi sau faţetaţi, ochi simpli sau oceli,
antenele, precum şi piesele care alcătuiesc aparatul bucal.

Antenele
Sunt apendice perechi, pluriarticulate şi mobile, pe care se găsesc organe de simţ olfactiv,
tactil, auditiv, static, ş.a.
Antena este alcătuită din următoarele părţi: scapus, pedicel, restul articolelor alcătuind
flagelul (funiculul).

1
ENTOMOLOGIE FORESTIERĂ CURS 1
Anul II Seria I

În ceea ce priveşte dimensiunile, unele insecte au antene foarte lungi, întrecând lungimea
corpului (Acanthocinus aedilis), pe când altele au antenele foarte scurte (Musca domestica,
Libellula sp.). Masculii au în general antene mai lungi decât femelele.
Forma antenelor variază foarte mult. Ele pot fi: drepte, când articolele antenale sunt aşezate
liniar începând de la articolul bazal şi până la cel apical, sau geniculate, când primul sau primele
articole sunt aşezate pe o axă, iar următoarele pe o altă axă şi formează între ele un unghi.
Cele drepte la rândul lor pot fi (vezi desen lucrări practice):
 setiforme, la care articolele antenale se subţiază treptat de la bază spre vârf (Blatta sp.,
Locustidae, Noctuidae);
 filiforme, când grosimea antenei este aceeaşi de la bază până la vârf (Lytta vesicatoria,
Carabus sp.);
 serate, când fiecare articol antenal prezintă la partea interioară unul sau doi dinţi, luând
aspectul unei lame de fierăstrău (Elateridae, Buprestidae);
 pectinate, la care articolele antenale sunt dezvoltate lateral ca dinţii unui pieptene. Pot fi
cu un singur rând de dinţi – simplu pectinate (Ptilinus pectinicornis) sau cu două rânduri de dinţi –
dublu pectinate (masculii de Lymantria dispar, Euproctis chrysorrhoea, Malacosoma neustria,
etc.);
 aristate, când antena se termină printr-un articol lăţit pe care se găseşte o setă laterală,
nudă sau păroasă (Musca domestica).
După forma ultimelor articole, cele geniculate pot fi:
 geniculat-măciucate (Ipidae), când articolele antenale terminale se îngroaşă mult sub
formă de măciucă;
 geniculat-pectinate (Lucanus cervus);
 geniculat-lamelate întâlnite la cărăbuşi (Scarabaeidae), când ultimele articole antenale
sunt transformate în lamele ce se deschid ca un evantai.

Tipuri de aparate bucale la insecte

Aparatul bucal de bază, din care provin toate celelalte, este aparatul bucal pentru rupt şi
mestecat, adaptat pentru o hrană solidă. Trecerea la hrana lichidă s-a făcut prin modificarea
aparatului în două direcţii, după cum hrana lichidă este descoperită sau acoperită.
A. Aparatul bucal masticator
Piesele din care este alcătuit acest aparat bucal sunt următoarele (vezi desen lucrări
practice):
 labrum sau buza superioară; are peretele extern puternic chitinizat, iar cel intern
membranos; poate proemina uneori în cavitatea bucală cu o falsă limbă sau epifarinx;
 mandibule, piese perechi aşezate faţă în faţă sub labrum, care servesc în general la
ruperea şi mărunţirea hranei.;
 maxile, piese perechi situate imediat sub mandibule, care servesc la triturarea alimentelor.
Sunt alcătuite din: cardo, stipes, palpul maxilar (compus frecvent din 5 articole), galeea (lobul
extern) şi lacinia (lobul intern);
 labium sau buza inferioară închide cavitatea bucală în partea inferioară. Este constituit
din: submentum, mentum, o pereche de palpi labiali (din 1-3 articole), o pereche de lobi

2
ENTOMOLOGIE FORESTIERĂ CURS 1
Anul II Seria I

chitinizaţi externi –paraglose şi o pereche de lobi chitinizaţi interni – glose. La exterior buza
inferioară este puternic chitinizată, iar în interior poate proemina în cavitatea bucală cu o falsă limbă
sau hipofarinx.
Aparatul bucal masticator este întâlnit la multe insecte, dintre care amintim ordinele
Odonata, Caelifera, Ensifera, Dermaptera, Lepidoptera–larve, Hymenoptera–larve, Coleoptera,
ş.a.
B. Aparatul bucal pentru înţepat şi supt
Este întâlnit la păduchi şi ploşniţe de plante (Hemiptera) şi este adaptat la străpungerea
ţesuturilor şi sugerea hranei lichide şi de aceea piesele bucale sunt alungite având aspectul unor
stileţi (vezi desen lucrări practice):
 labrumul este puţin modificat;
 mandibulele şi maxilele sunt alungite, subţiri. Maxilele prezintă fiecare două şanţuri în
lung formând împreună, prin alipire, două canale: canalul alimentar sau aspirator în partea de sus
(aspiraţie maxilară) şi canalul salivar în partea de jos. Mandibulele prezintă la vârf dinţişori.
 buza inferioară este împărţită în patru segmente, formează trompa, care adăposteşte în
interior maxilele şi mandibulele, iar deasupra ei se găseşte buza superioară.

1.2. Toracele şi apendicele sale

Toracele reprezintă cea de a doua parte a corpului unei insecte. Este alcătuit din trei
segmente: protorace, mezotorace şi metatorace. Pe torace se găsesc apendice locomotoare: câte o
pereche de picioare pentru fiecare segment şi obişnuit două perechi de aripi prinse dorsal pe mezo-
şi metatorace.
Aripile insectelor
Sunt organe speciale de zbor. În general insectele au două perechi de aripi. Fac excepţie
unele insecte inferioare lipsite complet de aripi (aptere) şi insectele din ordinul Diptera care au
numai aripi anterioare (cele posterioare fiind transformate în balansiere sau haltere, organe de
echilibru).
Forma aripii este aproape triunghiulară, distingându-se următoarele muchii: anterioară sau
costală, externă sau apicală şi posterioară sau anală. Vârful aripii poartă denumirea de apex.
Unghiul format de muchia costală cu axul corpului se numeşte unghi humeral, iar cel format de
muchia anală cu axul corpului se numeşte unghi anal.
Pe suprafaţa aripii se găsesc o serie de nervuri, care după poziţia lor sunt longitudinale şi
transversale. Nervurile longitudinale care străbat o aripă sunt: costala (C), subcostala (Sc);
radiala (R), mediana (M), cubitala (Cu), anala (A). Nervurile transversale poartă denumirea
nervurilor longitudinale pe care le unesc.
Din punct de vedere al mărimii, aripile anterioare sunt la majoritatea insectelor mai mari
decât cele posterioare, la altele sunt însă mai mari cele posterioare (Ensifera, Caelifera) sau sunt
aproape egale (Odonata).
Din punct de vedere al consistenţei, deosebim mai multe tipuri de aripi:
 elitre, aripi puternic chitinizate, cum sunt aripile anterioare de la gândaci (Coleoptera),
care nu mai servesc la zbor ci la protecţia aripilor posterioare membranoase (cu care aceste insecte
zboară) şi a corpului;

3
ENTOMOLOGIE FORESTIERĂ CURS 1
Anul II Seria I

 hemielitre, cu partea bazală puternic chitinizată şi vârful membranos, cum sunt aripile
anterioare de la ploşniţele de plante (Hemiptera);
 tegmine, aripile anterioare de la unele insecte, care sunt cu puţin mai tari decât cele
posterioare şi prezintă nervaţiune reticulată (Gryllotalpa gryllotalpa, Blatta orientalis);
 aripi membranoase, întâlnite la multe insecte (la Lepidoptera sunt acoperite cu solzişori
şi au nervuri tari, la Coleoptera aripile posterioare sunt străvezii şi au nervuri tari, ambele perechi
de aripi de la Hymenoptera, aripile de la Diptera).
Picioarele insectelor
Insectele adulte au trei perechi de picioare articulate, prinse între pleură şi stern, câte o
pereche pe fiecare inel toracal.
Un picior este alcătuit din: coxă, trochanter, femur, tibie şi tars. Tarsul este format din
mai multe articole (maxim cinci); primul articol al tarsului mai dezvoltat, se numeşte metatars, iar
ultimul pretars.
În general, funcţia de bază a picioarelor este locomoţia. După mediul în care trăiesc
insectele, unele articole au suferit modificări în raport cu funcţia pe care o îndeplinesc. Deosebim
astfel următoarele tipuri de picioare (vezi desen lucrări practice):
 pentru mers şi alergat, care sunt lungi, subţiri şi cu articole egale ca dezvoltare (Blatta
orientalis, Carabidae);
 pentru sărit, cu femurul şi tibia foarte dezvoltate (picioarele posterioare de la Ensifera,
Caelifera, ş.a.) sau coxa foarte dezvoltată (Homoptera);
 pentru apucat sau prehensile, la care femurul picioarelor anterioare este dezvoltat şi atât
pe femur cât şi pe tibie, pe faţa internă, se găsesc dinţi ascuţiţi (Mantis religiosa);
 pentru săpat, cu piese late, groase, tibia cu patru dinţi puternici, primele două articole ale
tarsului transformate în dinţi care acţionează cu ai tibiei (picioarele anterioare la Gryllotalpa
gryllotalpa);

1.3. Abdomenul şi apendicele sale

Abdomenul reprezintă ultima regiune a corpului unei insecte. Este alcătuit din 12 segmente,
vizibile însă doar 9-10 (uneori numai 4). Segmentele abdominale se mai numesc şi uromere.
După felul articulaţiei cu toracele, abdomenul poate fi:
 sesil, la care primul articol abdominal se prinde de metatorace direct, printr-o bază lată
(Coleoptera, Diptera);
 suspendat, la care primul segment abdominal este contopit cu metatoracele alcătuind un
segment comun numit propodeum, iar al doilea segment este puternic îngustat anterior (Vespidae);
 peţiolat sau pedunculat, la care 1-2 segmente abdominale, după propodeum, sunt
îngustate ca un peţiol (Formicidae, Ichneumonidae).
În general abdomenul este mai voluminos decât celelalte regiuni ale corpului, în interiorul
lui găsindu-se majoritatea organelor interne.
Pe ultimele segmente abdominale se găsesc organele sexuale externe şi orificiul anal.
La unele insecte, la vârful abdomenului se găsesc: stili, apendice perechi nesegmentate,
cerci, apendice segmentate (Blatta orientalis, Gryllotalpa gryllotalpa), sau un apendice nepereche

4
ENTOMOLOGIE FORESTIERĂ CURS 1
Anul II Seria I

articulat şi lung numit filament terminal (Thysanura). La Melolontha melolontha abdomenul

prezintă o prelungire caracteristică a ultimului inel, denumită pigidium.