Capitolul 4

Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc(sec. IX-XVIII)

În secolele IX-XIII,în urma destrămării dominaţiei slavilor la nord şi sud de

Dunăre,românii din aria carpato-dunăreană şi Pen.Balcanică,au fost semnalaţi nu numai
ca entitate etnică dar şi în cadrul organizaţiilor lor autonome.Românii aveau structuri
politice,militare şi ecleziastice cuprinse în vaste conglomerate plurietnice din Europa
Centrală,Răsăriteană şi Sud-Estică.
Aparitia primelor formatiuni politice româneşti se plasează în cadrul unor evolutii
interne care au facut posibilă cristalizarea structurilor statale,dar si a unui context extern
favorabil.In centrul și răsăritul Europei,ultimele invazii se prelungesc până in sec XIII,iar
marile puteri din zonă,Imp.Bizantin,Regatul Ungariei(dupa anul 1000) si Regatul
Poloniei, îşi împart sferele de influenţă, iar uneori încearcă să-şi impună stăpânirea
propriu-zisa asupra spatiului românesc.
În primul mileniu al erei creștine, istoria românilor a evoluat între Imperiul Noii
Rome și populațiile migratoare. La sfârșitul acestei perioade, Bizanțul a oferit românilor,
ca și altor popoare din această arie geografică, modelul structurilor de stat și de
civilizație.
Autonomiile româneşti au existat în cadrul unor complexe plurietnice precum
Imp.Bizantin,Regatul Ungar,dar si între migratorii turanici-pecenegii,uzii,cumanii si mai
tarziu tătarii.
La sfârșitul secolului al VIII-lea au apărut primele autonomii locale, având ca
formă de organizare specifică obștea sătească(sec.VII-IX), care se baza pe propietatea
comună asupra pământului.Populatia autohtonă era organizată diferenţiat,în funcţie de
criterii economice sau social-politice.
Autonomiile locale sunt grupări de sate şi cătune modelate în general după cadrul
geografic în care se alcătuiseră: văile unor râuri, depresiuni intramontane, zone protejate
de munți și păduri. Purtau diferite denumiri: țări, codri, câmpuri, ocoale etc.
La începutul existenței sale, obștea era condusă de un Sfat sau o Adunare a satului.
Cu timpul, decizia a fost încredințată unor conducători numiți în documente: jupan
(jude), cneaz, voievod (cuvinte de origine slavă).Cneazul,pe lângă beneficiul economic
al funcţiei sale,conferea titularului său atribute ale puterii politice,exercitiul
justiţiei,uneori al conducerii militare.Ţările cneziale si voievodale aveau organizare
politică,militară și ecleziastică.În spaţiul carpato-dunărean,termenul de cneaz a dublat şi a
înlocuit termenul latin de iudex. După opinia istoricului Ioan Bogdan,instituţia cnezatului
este continuarea vechii judecii de origine latină. Pe domeniile regale sau
voievodale ,cnezii s-au menţinut mai multă vreme datorită participării lor la expediţii
militare sau judecăţi.
Nicolae Iorga numea aceste autonomii locale bazate pe obștea sătească “romanii
populare” sau democraţii ţărăneşti. Ele mai erau numite si „obşti de obşti”dupa
expresia unor documente medievale risipite in cuprinsul unor „ţări”.”Satul a
devenit,pentru mult timp forma firească de organizare a strămoşilor noştri.”,remarca

1
istoricul Nicolae Iorga.
Autonomiile locale românești au ocupat un spațiu întins între Pen. Balcanică și Carpații
de Nord, fiind numite țări iar locuitorii lor “vlahi”, “volohi”, “valahi”, “blachi”.In
sec.XI-XIII,populatia romanică si structurile ei politice si ecleziastice se întindeau din
sudul Pen.Balcanice pana in nordul arcului carpatic.Purtau denumirea de Vlahia,Vlahia
de Sus,Vlahia de Jos,Terra Blacorum.
Izvorele bizantine au semnalat pentru prima dată primele autonomii locale românești.
(Împăratul Mauricius in lucrarea”Strategikon” din sec VII).
În sec.IX Moise Chorenati în „Geografia armeană” aminteşte de Tara Balak
În sec.IX Cronica turcă „Oguzname” amintește de ulak ili
În sec.XII sunt amintite în izvoare ruseşti Ţara berladnicilor,ţara brodnicilor,ţara
bolohovenilor.
În sec.IX-X sunt amintiţi Codrii Orheiului între Prut şi Nistru,codrii
Lăpuşnei,Cosminului,Herţei.Cobâle sunt amintite în ţinuturile Moldovei la
Dorohoi,Neamţ,Bacău,Vaslui.
Vreme de câteva sute de ani,după retragerea aureliană din 271,sursele istorice nu au
pomenit în spaţiul carpato-dunărean decât diferite populaţii migratoare,întrucât acestea
erau singurele care aveau o organizare politică şi mai ales militară demnă de a fi
consemnată.Sursele istorice nu se referă la aspectele etnice ale populaţiilor menţionate.
Instalarea ungurilor în Câmpia Panonică și apoi cuceririle lor după creștinarea
Regatului ungar în răsăritul și sud-estul european, precum și ofensivele încununate de
succes ale împăraților bizantini Ioan Tzimiskes (969-976) și Vasile al II-lea (976-1025)
care au anihilat primul Țarat bulgar, mai întâi în estul apoi în vestul Peninsulei Balcanice,
au adus în lumina izvoarelor romanitatea răsăriteană și autonomiile ei regionale.
Naţiunea în sens etnic nu apare mai devreme de sec.XIX. Populaţiile romanizate şi
mai apoi românii din spaţiul carpato-dunăreano-pontic nu au apărut în documentele scrise
decât în măsura în care fie intră în relaţie cu actori politici cunoscuţi ai vremii,fie ajung
să-şi constituie propriile structuri politice.

Transilvania

Ungurii s-au așezat în Panonia la sfârșitul secolului al IX-lea (896). Anonymus,

autorul lucrării “Gesta Hungarorum” (Faptele ungurilor)-scrisă în sec XII, în timpul
regelui Bella al III-lea - atesta în Transilvania existența unei structuri prestatale
românești: voievodatele lui Menumorut în zona Crișurilor, cu capitala la Biharea,
voievodatul lui Gelu “românul”, cu reședința la Dăbâca, în centrul Transilvaniei.
Ducatul/voievodatul Gelu era populat de români şi slavi.A fost cucerit de Tuhutum,un
căpitan al lui Arpad(liderul triburilor maghiare la venirea lor in Campia Panonica),care
menţiona că regiunea este foarte bogată,dar că „locuitorii din acea ţară sunt cei mai
sărmani oameni din lume,nu au arme de luptă decât arcuri şi săgeţi.”
Voievodatul lui Glad, era situat în Banat , cu reședința la Cuvin. Aceste voievodate
au fost cucerite rând pe rând.De asemenea mai este menţionat şi ducatul lui
Salanus,conducător al bulgarilor din dreapta Tisei.
Pentru sec. al XI-lea, izvorul istoric hagiografic “Legenda Sfântului Gerard”,
menționa voievodatul lui Ahtum (1008-1018) în Banat cu reședința la Urbs Morisena
unde întemeiază și o mănăstire ortodoxă.Ahtum e ucis în lupta cu maghiarii pe la

2
1021.Voievodatul lui Gyula era situat în centrul Transilvaniei cu reședința la Bălgrad
(Apullum) si ducatul lui Kean in S-E Transilvaniei.
În Transilvania, regalitatea maghiară își impunea autoritatea prin intermediul
nobililor unguri, deținători de fiefuri, în virtutea relațiilor vasalice care îi lega de regele
Ungariei. O parte din aceste fiefuri ce se bucurau de autonomie față de Coroana maghiară
au fost constituite pe structurile vechilor formațiuni politice premaghiare, pe care le
cuceriseră.
Între secolele XI-XII, ungurii au cucerit Transilvania. În anul 1001 regele Ștefan
cel Sfânt a fost încoronat ca rege apostolic fidel Papalității (înainte se numise Vaik). Pe la
1003 regele maghiar Ștefan I îl înfrânge pe Gyula, stăpânitor al fostei țări a lui Gelu,
care avea reședița la Bălgrad. În jurul anului 1000 tradiția istorică localizează Țara
Sipenițului (la Est de Carpați). De asemenea,sunt menţionaţi codrii-Orheiului,Lăpuşnei
spaţiul dintre Prut şi Nistru),Cosminului ( sec.IX-XI).
Regii maghiari au organizat Transilvania ca teritoriu cu autonomie juridică,
administrativă și militară. Ungurii au încercat să introducă principatul ca formă de
organizare politică specifică Europei Vestice. Ca urmare, în anul 1111 apare în documente
“Mercurius Princeps”, Principele Transilvaniei. În același an era menționat și un
episcopat catolic, din Transilvania, condus de Simion Ultrasilvanus,cu reşedinţa la
Bălgrad(Alba –Iulia).Populația românească s-a opus încercării maghiarilor de a
introduce principatul, astfel ungurii au fost nevoiți să renunțe la principat, și să accepte
vechea organizare, cea de voievodat.
Apariția primului comitat, Bihorul, a fost atestată în documente în acelaași an
(1111). Comitatul a fost instalat peste vechile ţări ale autohtonilor.
În sec XII- Cronica lui Nestor (sau Povestea anilor care au trecut) care precizează
că la venirea ungurilor în Panonia i-a găsit aici pe români şi pe slavi.
Autonomiile românești numite țări “-Țara Bârsei (Terra Borza)-consemntă ca ţară
românească în 1222, Țara Făgărașului-consemnată ca terra Blachorum în 1222, Țara
Hațegului (Terra Harszok)-1247,Ţara Loviştei,Țara Maramureșului-1299 erau situate
în zona Carpaţilor. Autonomiile locale ale acestor ţări româneşti situate în zona de
margine a Transilvaniei,încetează odată cu dispariţia dinastiei Arpadiene în 1301.În
sec.XIV-XV, ţările vor fi organizate sub forma unor districte româneşti conduse de
demnitari numiţi de coroană. Maramureşul,ţară-voievodat pe care la 1300 autorităţile
maghiare au urmărit să o încadreze mai ferm în structurile regatului. În 1300
Maramureşul e numit terra,iar în 1326 dictricus.În paralel cu voievozii tradiţionali ai
ţării,regalitatea a introdus funcţia de comite,teoretic încă din 1303,dar noua demnitate şi
instituţiile adiacente ei nu s-au putut menţine în prima parte a sec.XIV.
În depresiunile subcarpatice şi pe văile unor râuri întâlnim alte autonomii româneşti
situate la Tazlău,Câmpulung Muscel,Târgu-Jiu,Vrancea şi
Câmpulung,Neamţ,Vaslui,Dorohoi,Bacău.
In sec.XII Cronica lui Nestor sau „Povestea anilor care au trecut” preciza că la
trecerea ungurilor prin Carpaţii Păduroşi i-au găsit acolo pe români şi slavi.
În 1176 era atestat în documente “Leustachius Voievod”, probabil comitele
Leustachius, atestat la Dăbâca ân 1164. Primul voievod propiu zis numit de către rege
apare în 1199.Acesta avea atributii militare,juridice si administrative.
Dacă zonele centrale ale Transilvaniei sunt cuprinse în structura instituţiilor
regalităţii maghiare,în regiunile de margine supravieţuiesc autonomiile româneşti,sub

3
forma ţărilor-Bârsei, Amlaşului, Făgăraşului, Maramureşului, cu importante funcţii de
apărare a graniţelor,recunoscându-le în schimb autonomia.
Rezistenţa din partea aristocraţiei maghiare dornice să-şi păstreze autonomia
dobândită,dar şi a elementului românesc i-a determinat pe regii maghiari să colonizeze
alte neamuri precum secuii, saşii şi cavalerii teutoni.
În secolele XII-XIII au fost colonizați în Transilvania sașii, secuii și Cavalerii
teutoni.
Secuii erau de origine turanică/turcică și au fost progresiv deplasați spre răsăritul
Transilvaniei pe măsura extinderii puterii Regatului. Au fost instalați în zona Bihorului și
apoi în cea a Târnavelor si în Subcarpații răsăriteni pentru apărarea trecătorilor.Secuii au
conviețuit cu românii. În sud-estul Transilvaniei, secuii au format o comunitate
deosebită cu resturi de orânduiri patriarhal-gentilice, regalitatea atribuindu-le privilegii în
schimbul apărării pasurilor peste Carpați împotriva invadatorilor străini. În secolul XII
secuii erau maghiarizați, fiind împărțiți în 3 stări sociale (secuii fruntași, călăreții și
pedestrașii) echivalente cu organizarea lor militară consemnată abia în sec. XIV.
Sudul Transilvaniei a fost adus sub controlul efectiv al Regatului ungar cu concursul
elementului germanic. Sașii s-au instalat în principal în regiunea Orăștiei, a Sibiului, a
Târnavelor și în sud-estul Transilvaniei.
Impunerea stăpâniri ungare în centrul și sudul Transilvaniei s-a făcut cu
concursul sașilor și secuilor, colonizați de regii Ungariei, începând cu a doua jumătate a
sec. al XII-lea, pe baza unor largi privilegii.
Sașii au fost aduși din lumea germanică, primind privilegii din partea regelui
Andrei al II-lea (1205-1235) în 1224, prin documentele “Andreanum” sau “Bula de
Aur a sașilor”. În Bulă se preciza că teritoriul din zona Sibiului nu putea fi înstrăinat prin
danii, iar dacă cineva intenționa să aibă aici o moșie, sașii aveau dreptul să protesteze.De
asemenea, obțineau dreptul de a folosi ”pădurea românilor și pecenegilor” împreună cu
aceștia.
Sașii erau meșteșugari, comercianți și constuctori de orașe. Au întemeiat orase
precum Sibiu, Braşov, Sighişoara, Mediaş, Bistriţa. Sașii și secuii beneficiau de
autonomie, fiind organizați în scaune și districte.
În anul 1211, regele Andrei al II-lea i-a adus pe Cavalerii teutoni pe care i-a așezat
în zona Bârsei cu scopul de a opri invaziile cumanilor din Câmpia Dunării în
Transilvania și pentru a deschide calea expansiunii Regatului ungar şi a catolicismului la
S și E de Carpați.Din cauza faptului că vor acționa pe cont propiu, au intrat în conflict cu
Coroana Maghiară și au fost alungați în1225.
În opinia istoricului Kurt Horedt extinderea autorității ducale și apoi regale maghiare
asupra Transilvaniei s-au produs în 5 etape:

1-în jurul anului 900 maghiarii ajung pe Someșul Mic;

2-în jurul anului 1000 este ocupată Valea Mureșului;
3-în jurul anului 1100 se atinge Valea Târnavei Mari;
4-în jurul anului 1150 se atinge linia Oltului;
5-în jurul anului 1200 se atinge linia Carpaților Răsăriteni și Meridionali.
Ca element particular,Transilvania își păstrează structura voievodală chiar
dacă regele maghiar este suzeranul ei.
În anul 1241, întreg spațiul românesc a fost marcat de invazia tătarilor, care au

4
distrus Episcopia Cumanilor, Sibiul și Țara Bârsei. Între 1241-1242-are loc Marea
invazie tătaro-mongolă - în S își creează Hanatul Hoardei de aur care a pulverizat
formaţiunile romanesti preexistente, dezorganizând si Regatul Ungar. Dominația mongolă
instituită în zonă a permis pe de o parte, cristalizarea unor instituții rămase apoi
caracteristice statelor medievale românești (birurile, scutirile, organizarea sistemului de
poștă, etc.), iar pe de alta, a făcut apel, în guvernare la reprezentanți din rândul populației
românești.
Dupa marea invazie tătaro-mongolă,regii maghiari au reluat planurile de colonizare
in vederea apărarii zonelor de S-V ale Transilvaniei si Banatului.Ei doreau sa controleze
drumul comercial spre Dunarea de Jos si Marea Neagra. Izvorul istoric care ne oferă mai
multe date despre acest eveniment este lucrarea “Carmen Miserabile” a călugărului
Rogerius.
La sfârșitul secolului al XIII-lea, cucerirea și organizarea Transilvaniei de către
unguri s-au încheiat. Românii erau majoritari din punct de vedere demografic.
În anul 1301 dinastia Arpadiană s-a stins și a fost înlocuită în 1308 cu dinastia
franceză de Anjou (Angevină).
Organizarea administrativă în voievodat, existența cnezatelor, voievodatelor locale,
districtelor și scaunelor au imprimat o dezvoltare deosebită în raport cu Regatul Maghiar.
Voievozii Transilvaniei, Roland Borșa (1282,1284-1285,1288-1293) și Ladislau Kan
(1294-1319), și-au asumat prerogative sporite. Primul a convocat la Deva în 1288 prima
Adunare Obștească la care au participat nobili din cele 7 comitate,clerul
superior,orășenii și reprezentanți ai țărănimii libere
Cuceirea maghiara în teritoriile intracarpatice a adus numeroase schimbări:
colonizări masive în comitate și scaune,un nou sistem de proprietate condiționat de
relațiile suzerano-vasalice și de seniorie,noi autorități administrative,militare și
spirituale.Dedesuptul acestor incontestabile realități au continuat să funcționeze secole la
rândul autonomiile românești,deosebit de puternice cu deosebire în „țările ” de
margine,în Hațeg, în Făgăraș și în Maramureș.
Adunări ale fruntașilor români au avut loc încă din vremuri îndepărtate,cei mai de
vază participanți la Congregația din 1291 și apoi în 1355.Cele două date implică o
schimbare a atitudinii Coroanei maghiare față de elitele nobiliare românești din
Transilvania.
Fruntaşii românilor au făcut iniţial parte din stările privilegiate , dar din secolul al
XIV-lea, ei sunt excluși treptat din rândul acestora.
Ultima participare a românilor la o adunare a stărilor Transilvane a fost în
1355.Voievodul Transilvaniei era vasalul regelui Ungariei.
În anul 1366 regele Ludovic I de Anjou(cel Mare) a emis diplomele potrivit cărora
calitatea de nobil era condiționată de apartenența la catolicism. Astfel, nobilii români care
doresc să-și păstreze statutul acceptă catolicismul și treptat se maghiarizează, iar cei care
nu renunță la ortodoxism își pierd statutul privilegiat și decad în rândul țăranilor.
De asemenea, se recunoștea o singură religie oficilală în Ungaria, și anume
catolicismul.
În lunile aprilie-octombrie 1366, Ludovic I de Anjou zăbovește în Transilvania în
mod special pentru a rezolva situația Coroanei maghiare cu românii.A hotărât ca
stăpânirea pământului să se facă pe baza unui act emis de rege,ceea ce excludea de la
dreptul de proprietate ,deci din rândul feudalilor, pe cnezii români ale căror drepturi se

5
bazează pe „jus valachicum.” Reglementările regelui au avut ca și consecință o creștere
semnificativă a adunărilor cneziale.Cei care au rămas ortodocși și-au dezvoltat
activitatea la nivelul autonomiilor locale.Între sec.XIII-XV adunările cneziale și-au
asumat administrarea bunurilor,împărțirea dreptății,strângerea dărilor către stat și
îndeplinirea celorlalte obligații.
Permanența acestor instituții confirmă teza că, în Transilvania feudalismul
occidental oficializat de autoritățile maghare s-a întâlnit cu un feudalism autohton cu
“statutul său”
La începutul sec. al XIV-lea, grupurile privilegiate ale societății transilvane,
maghiarii, sașii și secuii au constituit stările numite oficial “Nationes”. Voievodul
Transilvaniei era vasalul regelui Ungariei.
În anul 1437, în contextul răscoalei de la Bobâlna, s-a semnat “Unio Trium
Nationum” (unirea celor trei naţiuni), o alianță între nobilii maghiari, patriciatul săsesc și
fruntașii secuilor.Românii sunt excluşi din rândul naţiunilor politice ale Transilvaniei.

*Fortificațiile cetății Câlnic(jud. Alba, secolul al XIII-lea)

*Așezarea medievală de la Orheiul Vechi aflată multă vreme sub stăpânire tătară.

Primul Țarat româno-bulgar

Prezenţa cumană pe teritoriul românesc a fost importantă,întrucât aceştia constituie

în zonă,pt.câteva generaţii,un factor politic şi militar influent,iar colaborarea lor cu
românii de la N. Şi S.de Dunăre a avut un rol important în constituirea statelor medievale
româneşti.
În 1066 se răscoală vlahii din Thesalia.
Primul stat creat de către romanitatea răsăriteană a aparținut vlahilor din Pen
Balcanică. În 1185 vlahii din Balcani s-au răsculat împotriva împăratului bizantin Isaac
al II-lea Angelos,fiind conduşi de frații Petru și Asan. Ei au fost spijiniți de vlahii din
Nordul Dunării alături de cumani. Victoria vlahilor a însemnat și formarea statului vlaho-
bulgar (primul țarat româno-bulgar), care a recunoscut în timpul lui Ioniță cel Frumos
(1197-1207) autoritatea spirituală a Romei. Papa Inocențiu al III-lea i-a recunoscut titlul
de rege al vlahilor și bulgarilor în 1204.
Sub conducerea lui Ioan Asan al II-lea (1218-1241) - al doilea țarat româno-bulgar
atinge apogeul puterii sale în 1219, rupe legătura cu Roma și se revine la religia ortodoxă,
restabilind legătura cu Patriarhia Bizantină. Elementul bulgar devine predominant iar cel
vlah se estompează.

Țara Românească
În 1234,o bulă papală menţiona existenţa unor elemente de ierarhie bisericească
ortodoxă,ceea ce implică evident şi o organizare politică.
La 2 iunie 1247, regele Bella al IV-lea al Ungariei emitea “Diploma cavalerilor
Ioaniți”, izvor important care surprindea evoluția societății românești la Sud de Carpați.
Din punct de vedere al organzării erau atestate mai multe formațiuni politice : Țara
Severinului - cuprindea Vestul Olteniei și o parte din Banat; Voievodatul lui Litovoi, pe
Valea Jiului și în zona Hațeg; Voievodatul lui Seneslau, în Argeș și Muscel ; Cnezatul
lui Ioan, în zona Oltenei, între Jiu și Olt; Cnezatul lui Farcaș, în zona Vâlcei.

6
 Din punct de vedere economic atesta capacitatea și bogăția pământului, fiind
amintite “fânețe, pășuni, pescării și mine de sare”.
Social, diploma atesta procesul de stratificare prin existența unei categorii
privilegiate “Majores Terrae” mai marii pământului, și pe rustici (țărani).
Militar, autonomiile locale amintite aveau forțe militare proprii, fapt atestat de
obligația de a oferi ajutor militar Ioaniților.
Formarea Țării Românești:
Între anii 1277-1279 voievodul Litovoi a încercat să iasă de sub suzeranitatea
maghiară refuzând plata tributului. În urma acestei lupte, Litovoi a fost ucis, iar fratele
său Bărbat a căzut prizonier, fiind răscumpărat după cum spun documentele "cu o sumă
nu mică de bani". Noul voievod a fost obligat să recunoască suzeranitatea maghiară.
Înlăturarea totală a suzeranității maghiare asupra teritoriului de la Sud de Carpați a avut
loc la sfârşitul secolului al XIII - lea şi începutul secolului al XIV lea.
Regele Andrei al II-lea(1205-1235)a organizat o marcă(ţinut de graniţă)-Banatul de
Severin la 1230.
Tradiţia istorică, păstrată de cronicile muntene târzii, aminteşte „descălecatul lui
Negru Vodă”(sau Radu Negru Vodă) de la Făgăraş la Câmpulung în anul
1290.Câmpulung era sediul unei comunităţi catolice formată din saşi si unguri,aflata pe
drumul ce lega Transilvania de Dunarea de Jos si Marea Neagra,devenind prima
capitala a Tarii Romanesti si necropolă domnească.
Trecerea lui Negru Vodă la Sud de Carpaţi a fost cauzată de campania lansată de
unguri,respectiv de regele maghiar Andrei al III- lea(1290-1301), care şi-au propus să
desfiinţeze autonomiile româneşti. Evenimentul atestă sprijinul demografic al
Transilvaniei la formarea Ţării Româneşti.In 1291 a avut loc anihilarea autonomiei
Făgăraşului. Realitatea unui descălecat la nord de Carpati pare a fi sugerata chiar de
numele de Basarab,de origine cumană,consemnat de documente in Tara Haţegului.
Mai clar este documentată istoric întemeierea Ţării Româneşti prin unirea teritoriilor
oltene ale voievodatului lui Litovoi cu cele ale voievodatului argeşan al lui Seneslau sub
domnia lu Basarab, pe la 1300. Afirmarea independenţei faţă de regatul maghiar se făcea
în contextul colaborării românilor cu tătarii, bulgarii şi sârbii.(Corint, Zoe Petre,p.78.)
Etapa sigură în formarea Ţării Româneşti s-a defăşurat datorită lui Basarab I (?1310-
1352). El a reuşit să unifice formaţiunile prestatale şi să constituie noul stat.
În anul 1317, Carol Robert(1308-1342) regele Ungariei i-a recunoscut lui Basarab
titlul de voievod. În anul 1324 Basarab a recunoscut suzeranitatea maghiară, în
schimb maghiarii îi recunoşteau domnia asupra noului stat. În acelaşi an maghiarii l-au
numit pe Basarab “Voievodul nostru Transalpin”. În anul 1327, Papa Ioan al XXII-lea îl
recunoştea pe Basarab ca unic conducător.”
” După ce regele ……p.90 din Corvin”
Carol Robert a considerat că Basarab nu şi-a respectat obligaţiile vasalice din cauza
ocupării Banatului de Severin, astfel în 1330 a declanşat o campanie militară. Pentru a
evita distrugerile războiului, Basarab s-a oferit să restituie Banatul de Severin şi să
plătească 7000 de mărci de argint, echivalentul a 74 de kg de aur. Carol Robert a refuzat
oferta declanşând Campania împotriva lui Basarab. “Cronica pictată de la Viena” atestă
victoria românilor de la Posada din 9-12 noiembrie 1330, fapt ce semnifică
independenţa Ţării Româneşti.(Numele de Posada i-a fost dat de Nicolae Iorga) Statul
lui Basarab cuprindea Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia si teritoriul smuls tătarilor

7
“la gurile Dunarii” care ia numele eliberatorului său-Basarabia.

Consolidarea Ţării Româneşti

Urmaşul lui Basarab, asociat de acesta la domnie, a fost Nicolae Alexandru Basarab
(1352-1364).Consolidarea Valahiei nord-dunărene s-a realizat în timpul domniei lui
Nicolae Alexandru. În 1359 şi-a luat titlul de “autocrator” (auto-stăpânitor) sau
“samodîrjeţ” . În acelaşi an (1359) a înfiinţat Mitropolia Ţării Româneşti la Curtea de
Argeş, dependentă de cea de la Constantinopol, primul Mitropolit fiind Iachint de la
Vicina. (Mitropolia de la Vicina a fost întemeiată pe la 1300).
Nicolae Alexandru se intitula “Marele şi singurul stăpânitor şi domn”. A respins
pretenţiile de suzeranitate ale Ungariei şi ofensiva catolică.
Vladislav Vlaicu (1364-1377) – a întemeiat în 1370 a doua Mitropolie ortodoxă la
Severin. A acordat în 1368 primul privilegiu comercial braşovenilor. A emis primele
monede de argint ale Tarii Romanesti (1365), a înfiinţat Cancelaria Domnească. În
politica externă, în anul 1368 i-a învins pe unguri în bătălia de pe Ialomiţa, dar din
cauza pericolului otoman, s-a recunoscut vasal al regelui Ungariei, primind în schimb ca
feude Severinul şi Făgăraşul in 1368.
În 1369 a participat alături de maghiari la prima luptă a unui voievod român
împotriva turcilor.

Moldova-autonomii locale

În secolul al XIII-lea, teritoriul Moldovei se afla sub dominaţia tătarilor care îşi
formaseră un stat în nordul Mării Negre (Hanatul Hoardei de Aur). Formaţiunile politice
prestatale consemante de izvoarele bizantine, arabe şi otomane, vorbesc de: Ţara
Sipeniţului, Ţara Balack (Geograful armean Moise Chorenati); codrii: Herţei,
Cosminului, Orheiului; câmpurile: lui Dragoş, lui Vlad; ocoale: în regiunea Câmpulung şi
Vrancea.
În zona est-carpatică există un drum comercial care lega Europa Centrală de Marea
Neagră şi care favorizează dezvoltarea unui comerţ înfloritor. În anul 1332 un document
emis de cancelaria papală, amintea pe “puternicii acestor locuri” care confiscaseră
bunurile Episcopiei Cumaniei.
Presiunea triburilor turce nomade şi tendinţele agresive ale statelor vecine, în special
cnezatele ruseşti(Kiev și Halici) , Regatul Ungar și Hoarda de Aur în teritoriul de la est de
Carpați, au determinat necesitatea structurării autonomiilor românești pentru asigurarea
apărării comunităților. La nord de Moldova, în teritoriile revendicate de Cnezatul
halician, letopisețele rusești semnalează în secolul al XIII-lea pe cnezii bolohoveni. După
invazia tătaro-mongolă din 1241-1242, regiunile unde sălășluiau triburile turanice au fost
preluate de către mongoli. Pozițiile Hoardei în sud-estul Moldovei au fost menținute
până în preajma anului 1370. Împrejurările politice externe au împiedicat astfel apariția
formațiunilor prestatale românești în partea de sud-est a spațiului carpato-nistrean. În

8
schimb, au existat condiții pentru constituirea lor în regiunile de vest, nord și centru a
Moldovei.
Nicolae Iorga considera întemeierea Moldovei-a” doua libertate românească”.
Din cauza atacurilor tătare,regalitatea maghiară prin Ludovic I de Anjou (1342-1382) a
întreprins campanii militare împotriva acestora între 1345-1354. În Nordul Moldovei,
maghiarii au realizat o marcă de apărare numită Moldova Mică condusă de Dragoş,
voievod român din Maramureş(vine de la Bedeu), aflat sub suzeranitate maghiară-
pe la 1352-1353.
Descălecatul lui Dragoş reprezintă prima etapă în formarea statului medieval Moldova.
După anul 1360, maghiarii au desfăşurat o campanie de desfiinţare a autonomiilor
locale româneşti,astfel voievodul român Bogdan din Maramureş(avea resedinta la
Cuhea) a fost obligat să treacă munţii la Est de Carpaţi (1359), realizând astfel un al
doilea descălecat. Boierii români, nemulţumiţi de dominaţia maghiară l-au ajutat pe
Bogdan să-i înlăture pe Drăgoşeşti (urmaşi ai lui Dragoș),respectiv Sas şi Balc.Al doilea
stat independent românesc Moldova avea capitala la Baia.În Moldova descălecatul este
demonstrat istoric.
În 1364-1365, în același timp cu conflictele care aveau loc între Muntenia și Ungaria,
suzeranitatea maghiară este înlăturată și statul moldovean se constituie ca entitate de sine
stătătoare.
Într-o diplomă regală a lui Ludovic I, emisă în 1365 se atesta ieşirea Moldovei de sub
suzeranitatea maghiară, fapt atestat de Cronica lui Ioan de Târnave (sec. XIV) sau
„Cronica domniei lui Ludovic ”.

Consolidarea Moldovei

Laţcu (1365-1375)-fiul lui Bogdan şi urmaşul său.A înfiinţat în 1370 o episcopie

catolică la Siret, dar ortodoxismul fiind mai puternic l-a obligat să renunţe la catolicism.
Papalitatea i-a recunoscuttitlul de ‚,duce’”al Moldovei.
Petru I Muşat (1375-1391) – în politica externă a avut următoarele realizări:
- A bătut monede de argint;
- A organizat Cancelaria Domnească şi Sfatul Domnesc;
- A mutat capitala Moldovei de la Siret la Suceava;
- A înfinţat Mitropolia de la Suceava în 1387, care va fi recunoscută în 1401 în
timpul lui Alexandru cel Bun;
- 1385 a acordat un împrumut de 3 000 de ruble regelui polonez Vladislav Jagello,
care îi oferea drept gaj provincia poloneză Pocuţia. În 1387 a prestat jurământ
de vasalitate regelui polonez, la Lvov,inaugurand astfel principala directie de
politica externa a Moldovei pt.urmatoarea perioada.
Roman I (1391-1394) – a desăvârşit procesul de unficare teritorială astfel în 1393
Roman I se ititula “Domn de la munte până la mare”,in timpul sau Moldova atingand
maxima întindere teritoriala, având deschidere la Marea Neagră.

Dobrogea

Din sec.X datează menţiunile unor formaţiuni politice în Dobrogea,reintrată în sfera de

9
dominaţie bizantină.
In 943 inscripţia de la Mircea Vodă menţionează formaţiunea lui Jupân Dimitrie
In sec X - inscripţia de la Basarabi Murfatlar menţionează formaţiunea lui Jupan
Gheorghe (în 992).
In a doua jumătate a sec XI,în condiţiile apariţiei unor noi valuri de migratori,precum
pecenegii,uzii,cumanii,împărăteasa bizantină Ana Comnena în lucrarea “Alexiada” îi
menţionează pe Tatos (cu reşedinţa la Dârstor), Seslav(de la Vicina) şi Satza(de la
Preslav),probabil de origine pecenegă.Pt.anul 1094,acelasi izvor îl menţionează pe un
fruntaş al vlahilor-Pudilă.
Thema Paristrion sau Podunavia(Istros\Paradunavon) (971-1204) – anexată de Imp
Bizantin condus de împ.Ioan Tzimiskes(969-976)- este o unitate statală bizantină
formată în secolul X pe teritoriul dobrogean. Îşi avea capitala la Durostolon
(Durostorum, azi Silistra), chiar dacă nordul Dobrogei îşi avea, la rândul său, un centru
administrativ (poate la Isaccea), de unde putea controla mai uşor activitatea de la Gurile
Dunări
În sec.XII vlahii din aceasta zonă şi-au văzut ameninţate privilegiile de către
dinastia bizantină Anghelos. După cea de-a IV-a cruciadă (1202-1204) Imperiul
Bizantin dispare temporar,fiind învins de către cruciaţi. Imperiul Bizantin va fi restaurat
în 1261, dar va rămâne slăbit.
Pecenegii, uzii și cumanii au invadat timp de 3 secole acest teritoriu. În secolul al
XIII-lea, teritoriul danubiano-pontic a trecut sub stăpânirea vremelnică a
Asăneștilor și apoi a conducătorilor celui de-al doilea Țarat Bulgar.Chiar și în aceste
condiții, în anul 1230 este atestată documentar “Ţara Cărvunei” sau Cavarnei situată
între Mangalia și Varna.
În secolul XIV se forma la Sud de Dunăre un stat independent cu central la Caliacra
condus de voievodul Balica (1346-1354).Puterea politica si militara a acestuia este
confirmata de participarea sa la luptele pt.tronul de la Constantinopol dintre Paleologi si
Cantacuzini.
Fiul său Dobrotici sau Dobrotiţă s-a implicat în războiul civil din Imp. Bizantin
primind titlul de despot (1357) ce îl plasa în cadrul ierarhiei imperiale bizantine. Domnia
sa a cuprins perioada 1354-1386.
Urmaşul său Ianco sau Ivanco(1386-1388) s-a desprins din sfera influenței bizantine
și bate primele monede. S-a confruntat cu pericolul expansiunii otomane,fiind ucis de
turci. Dobrogea făcea parte din planurile de expansiune ale Imp Otoman, fiind în pericol
de a fi cucerită şi transformtă în paşalâc. În aceste condiţii domnitorul Ţării Româneşti,
Mircea cel Bătrân (1386-1418), a alipit Dobrogea la Ţara Românească în 1388.
La sfârşitul domniei lui Mircea, probabil În 1417 sau după moartea lui Mircea în 1420,
Dobrogea a fost cucerită de către turci, rămânând în componenţa statului otoman până la
1878.
Urmaşul lui Mircea, Mihail a fost asociat la domnie de tatăl său şi a condus Ţara
Românească între 1418-1420, fiind ucis de turci.
*Cetatea bizantină de la Enisala (jud. Tulcea, sec. X-XI)

Instituțiile statelor medievale românești

După consolidarea statelor medievale românești s-a desavârșit organizarea internă

10
prin consolidarea pricipalelor instituții. Întemeierea statelor medievale românești a fost
rezultatul a trei tendințe istorice:
- Unificarea formațiunilor politice prestatale;
- Crearea intituțiilor supreme: Biserica și Domnia;
- Emanciparea de sub dominație străină.
Regimul politic din Țările Române a evoluat spre o monarhie feudală dar cu trăsături
specifice societății românești. Domnia Ţării Româneşti a fost,o stăpânire de sine
stătătoare,cu afirmarea fermă a autocraţiei de esenţă divină,foarte apropiată de
monarhia imperială bizantină, în vreme ce domnii Moldovei,aflaţi în raporturi
apropiate cu deosebire de regatul polonez,au preluat caracteristici ale monarhiei de
stări,pe ansamblu mai dependentă de elitele politice boiereşti.
Domnia reprezintă cea mai importantă instituție din Evul Mediu românesc (instituția
centrală). Însemnele domniei erau coroana, buzduganul și sceptrul.
Domnul avea atribuții militare, fiind conducătorul armatei prin titlul de Mare Voievod.
Alte atribuții erau:
Administrative: numea dregătorii, ajutat de Sfatul Domnesc.
Juridice: reprezenta instanța supremă;
Politică externă: declara război, încheia pacea și semna tratate.
Titlul de Domn vine de la latinescul “dominus” (stăpân), astfel Domnul era
considerat stăpânul întregului pământ al țării.(dominus eminens)
Independența Domnului față de puterile vecine s-a concretizat în formula “de sine
stăpânitor”- “de sine stătător”,samodîrjeţ sau “autocrator”, formule ce reprezintă și o
suveranitate internă față de toți supușii, inclusiv boieri.
Religios: putera Domnului era considerată de origine divină, exprimată prin
ceremonia religioasă a ungerii cu mir de către mitropolit, prin apelativul “Io (Ioannes)”,
și formula “din mila lui Dumnezeu”.
Fiscal: domnitorul stabileste nivelul taxelor și al impozitelor, acorda imunități fiscale.În
primele secole de după întemeiere, Domnul a recurs la o fiscalitate redusă, astfel
veniturile domniei nu se bazau pe impozite ci pe taxele comerciale aplicate negustorilor
brașoveni. Succesiunea la tron era electivo-erditară, astfel putea fi ales domn oricare
dintre descendenții familiei domnitoare, chiar dacă nu era dintr-o căsătorie legitimă și nu
era primul născut, trebuia doar să fie de os domnesc.
Avem două familii domnitoare: Basarabii în Țara Românească și Mușatinii în Moldova.
Unii domni au asociat la domnie pe unul dintre fii săi încă din timpul vieții. Domnia și
ceremonialul de la curte au fost influențate de bizantini. Între domni și biserică există
cooperare, în sensul că Domnul era uns cu mir la încoronare, dar sprijinea puternic
Biserica prin finanțarea construirii multor lăcașuri de cult.
Domnul avea dreptul să retagă propietățile boierilor care erau acuzați de trădare și îi
putea condamna la moarte, astfel Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș au consolidat autoritate
domniei în raport cu marea boierime. Evoluția domniei s-a realizat între sec. XVI-XVII.
La mijlocul secolului al XVI-lea, în condițiile accentuării dominației otomane,
autoritatea domnului a scăzut, astfel boierii au exercitat o tutelă asupra domnului.
Boierii controlează viața politică prin susținerea unor candidaţi la tron sau prin încheierea
unor înțelegeri, inclusiv cu turcii. Domnul, inițial ales de boieri, era acum numit direct de
către sultan.
În sec XVIII a dispărut domnia pământeană (1711 în Moldova și în 1716 în Țara

11
Românească), fiind înlocuită cu cea fanariotă (turcii alegeau domnitori greci din cartierul
Fanar).Domnitorii fanarioţi erau de origine greacă,albaneză sau chiar români-
fam.Callimachi, Racoviţă.
Domnii fanarioți sunt integrați în ierarhia administrativă otomană, domnia într-unul
din Principatele Române urmând funcției de mare dragoman al Porții (interpret traducător
al limbilor străine, inaccesibile din motive religioase otomanilor, implicat astfel în relații
politico-diplomatice ale Porții cu marile puteri.) Domnii principatelor erau asimilați unui
pașă cu două tuiuri (cozi de cal, în număr de 1,2 sau 3, care marcau rangul generalilor
pașale turci), responsabili numai în fața sultanului.
Principala funcție a statului fanariot a devenit cea fiscală. Concurența pentru
ocuparea tronului, sporirea continuă a obligațiilor față de Poartă, decăderea comerțului,
(Marea Neagră devenise un ”lac turcesc”) au condus la creșterea excesivă a fiscalității.
Trăsăturile domniei fanariote

- Domnul era considerat înalt funcționar al Imperiului Otoman.

- Pentru domnie se plăteau sume considerabile.
- Fiscalitatea era excesivă, prin faptul că Poarta a crescut obligațiile Principatelor, același
lucru făcându-l și domnii fanarioți. După aprecieri generale, mai bine de jumătate din
veniturile Principatelor erau preluate uneori de Poartă numai pt. prelungirea domniilor.
-limitarea drepturilor statului de autonomie, adică interzicerea legăturilor directe c u
ţările străine, ceea ce a dus la o izolarea diplomatică a Tărilor Române;
--desfiintarea armatei;
-transformareaŢărilor Române în teatru de război între marile puteri : Imperiul
Habsburgic, Rusia şi Imperiul otoman.
Venalitatea funcțiilor (vânzarea la licitație a dregătoriilor).
- Eliminarea boierilor români și înlocuirea lor cu boieri greci.
- Schimbările dese de domni; o domnie dura 2,5 -3 ani.
Durata scurtă a domniilor , cele șase războaie între marile puteri în care au fost
implicate Principatele în timpul domniilor fanariote( cu toate implicațiile lor, teatru de
operații militare, ocupații militare, pierderi teritoriale), epidemiile de ciumă și perioadele
de foamete care adesea însoțesc războaiele, fiscalitatea excesivă, conflictele latente
dintre boierimea locală și domnitorii greci , au făcut ca domniile fanariote să fie
percepute negativ.
Boierii români s-au grupat în partida națională, care avea drept principal obiectiv
revenire la domniile pământene, fapt realizat la 1821 în timpul revoluției lui Tudor
Vladimirescu.
Nemaiavând încredere în domnitorii români (mai ales după trecerea lui Dimitrie
Cantemir de partea ruşilor în 1711), turcii au aşezat la cârma celor două ţări domni numiţi
din rândul funcţionarilor imperiului-în cea mai mare parte greci ce locuiau în cartierul
Fanar din Constantinopol. Schimbaţi frecvent, aceştia vor domni în Moldova şi Ţara
Românească peste o sută de ani, marcând accentuarea stării de dependenţă a
Tărilor Române în plan politic şi economic faţă de Poarta otomană
Fanarioţii au domnit practic în Tările Române pe întreaga durată a secolului al XVIII-
lea. Domnitorii fanarioti proveneau din familii grecesti (Mavrocordat, Caragea, Şutu,
Ipsilanti) albaneze( Ghica) sau românești(Racoviță). Domnitorul fanariot se considera, în
spiritul vremii, un monarh absolutist, în realitate, el era un funcţionar al Imperiului

12
otoman, numit de Poartă .
Regimul fanariot cunoaşte două perioade:-prima până la 1774, caracterizată-
politic prin fidelitatea aproape necontestată a domnilor fanarioţi faţă de Poartă-cultural
prin răspândirea limbii şi culturii greceşti prin care se urmărea o „grecizare” a
societăţii româneşti în secolul al XVIII-lea.A doua parte,intre 1774 – 1821 se
caracterizează prin modernizarea şi laicizarea culturii româneşti, ca urmare a
influenţei iluminismului de factură franceză.
Domnii se schimbau mereu, la intervale scurte - între 1711/1716 şi 1821, în Ţara
Românească au fost 40 de domnii, iar în Moldova 36, ceea ce ducea, fireşte, la o sporire
neîncetată a birurilor.
Regimul fanariot a însemnat pentru Tările Române şi iniţierea unor paşi către
modernizare. Astfel, schimbarea frecventă a domnilor dintr-o ţară în alta a dus la crearea
unei veritabile uniformizări instituţionale. Fanarioţii au promovat şi o politică de
reforme care au cuprins treptat, începând cu sectorul fiscal, toate sectoarele vieţii sociale,
învăţământul şi cultura în primul rând. Domeniul cel mai fecund al reformelor fanariote a
fost însă legislaţia, cele mai importante coduri de legi fiind Codul Callimachi (1817,
Moldova) şi Legiuirea Caragea (1818, Ţara Românească).
Ca urmare a Revolutiei conduse de Tudor Vladimirescu din 1821, Imperiul Otoman
accepta inlocuirea domniilor fanariote cu cele pământene,prin numirea în 1822 ca
domnitori a lui Ioniţă Sandu Sturdza in Moldova si Grigore Dimitrie Ghica in Tara
Romanesca.
*Manuel Fotino a redactat în 1765 în Țara Românească un Manual de legiuiri în
care menționa ce trebuie să facă Domnul.

Sfatul Domnesc (este instituție bizantio-slavă)

Aparatul de stat s-a format,ca şi întreaga societate românească,în aria civilizaţiei
bizantino-slave.
Format inițial din marii boieri, iar mai târziu din boierii cu dregătorii, avea rolul de a-l
consilia pe domn, Cele mai importante dregătorii erau :
-Mare Ban al Olteniei în Țara Românească și Portar al Sucevei în Moldova.
-Logofătul este șeful cancelariei domnești.
-Vornic-dregător în Țara Românească și Moldova, însărcinat cu conducerea curții
domnești. Marele Vornic avea atribuții judecătorești în multe cauze.
-Activitatea diplomatică și primirea solilor străini se aflau în atribuțiunea marelui
postelnic (sau marele ușar).
-Spătarul este purtatorul spadei si apoi comandant al armatei
- Hatman-dregător în Moldova însărcinat de domn cu comanda oștirii.
-Vistiernicul era responsabil al finantelor
-Paharnicul era responsabil cu pivniţele domneşti
În a doua jumătate a secolului XV (1450) au început să fie eliminați din Sfatul Domnesc
boierii fără dregătorii.
Accentuarea dependenței față de Poartă a făcut ca la sfârșitul sec. XVI, Sfatul Domnesc
să fie numit cu termenul turcesc de “divan”. În timpul domniilor fanariote numărul
dregătorilor a crescut, iar dregătoria a devenit repede principalul mijloc de îmbogățire.
Atribuțiile militare le avea Marele Spătar în Țara Romaneasca și Hatmanul în
Moldova. Sfatul Domnesc a fost organul central al guvernului.

13
Adunararea stărilor privilegiate/Adunarea Ţării

-nu a fost convocată cu regularitate; uneori a avut rolul de a sancționa alegerea unui
domn sau de a stabili nivelul obligațiilor financiare față de țară. Adunarea țării era
alcătuită din reprezentanți ai boierilor, clerului, orășenilor și tăranilor liberi.
Adunarile de Stări reprezinta o institutie semnalată încă din sec.al XV-purtând
numele de Marea Adunare a Țării în Țara Românească si Moldova.Adunarea țării se
compunea din marii boieri ,din clerul înalt, din boierimea mică și mijlocie și din curteni.
Întrunită numai când o convoca domnul, adunarea țării nu a devenit o instituție
permanentă în Moldova și Țara Românească, ci una sporadică,din ce în ce mai
frecventă în sec.XVI,când era vorba de alegerea domnului, declarațiile de război
împotriva turcilor sau încheierea păcii cu aceștia.
Adunarea Stărilor și-a definit atribuțiile in mai mare măsură în vremea lui Matei
Basarab,când au apărut conturate deosebirile dintre Sfat- Sfatul sau Divanul domnesc al
marilor boieri,Soborul-fețele bisericești și Adunarea a toată țara-care cuprindea pe
reprezentanții tuturor stărilor privilegiateîndreptățite să participe .În timpul regimului
fanariot a scăzut semnificativ rolul acestei instituții.Ultima alegere a unui domn de către
Adunarea țării a avut loc în 1730,iar ultima sa reunire, dedicată desființării șerbiei,a avut
loc în 1749.Sub o formă modernizată dar nu departe totuși de vechile adunări de stări
medievale, instituția va renaște între 1831 1848 sub numele de Adunarea Obștească.
In Transilvania, statutul politic al românilor s-a degradat concomitent cu consolidarea
pozitiei categoriilor privilegiate ale nobilimii ungare,sașior și secuilor.Cele 3 autonomii
ale privilegiaților nobili,sași și secui, au devenit factor de co-guvernare a voievodatului
prin mijlocirea organului lor de reprezentare, Congregația generală a țării.Românii erau
înlăturați din acest for de reprezentare a intereselor stărilor privilegiate.Convocate inițial
din inițiativa voievozilor, pt.a dezbate diverse probleme,îndeosebi de ordin
judiciar,congregațiile generale au devenit tot mai mult în cursul sec.al XV-lea,adunări de
stări nobiliare.
Începând din sec.al XVI-lea,problemele mai importante de politică externă erau
dezbătute și hotărâte, în principiu, în Dieta țării. Dieta se întrunea periodic,având atribuții
permanente și un statut bine precizat.

BISERICA

Românii au urmat, ca și în cazul altor instituții, modelul bizantin adaptat necesităților

românești. Dezvoltarea și organizarea Bisericii Ortodoxe Române s-a realizat sub
oblăduirea Bizanțului, cunoscând totodată certe influențe sud-slave. Românii s-au născut
ca popor creștin, înregistrând o continuitate în organizarea vieții ecleziastice.
În a doua jumătate a secolului al XIII-lea a apărut un arhiepiscopat bine organizat la
Vicina care se va transforma într-o mitropolie.
Biserica a avut un rol esențial în viața socială, juridică și culturală a Țărilor Române
în Evul Mediu. Dezvoltarea și organizarea Bisericii Ortodoxe s-a realizat sub îndrumarea
Bizanțului.
În sec XIII se înființează prima Episcopie dependentă de Bizanț care mai târziu se ca

14
transforma într-o Mitropolie; astfel în 1359 Nicolae Alexandru înființează în Țara
Românească la Curtea de Argeș prima Mitropolie a Țării Românești (a Ungrovlahiei).
Dependentă de Patriarhia de la Constantinopol , urma să aibă în fruntea sa mitropoliți
numiți de Bizanț. Prin înființarea mitropoliei, domnul își consolida pozoția și tronul,
devenind ca și împăratul bizantin, monarh civil și religios.
În 1370 Vladislav Vlaicu înființează a doua Mitropolie în Țara Românească cu
centrul la Severin. În Moldova, Petru I Mușat înfinţează Mitropolia la Suceava (1387)
care va fi recunoscută în 1402. în timpul lui Alexandru cel Bun. Biserica era în strânsă
legătură cu domnia, Mitropolitul făcând parte din Sfatul Domnesc și având dreptul de a
ocupa tronul țării în caz de vacantar.Mitropoliile erau subordonate şi recunoscute oficial
de către Patriarhia Constantinopolului.
Mitropolitul Ţării Româneşti a primit titlul de „exarh al plaiurilor”,avand
jurisdicție si asupra românilor ortodocşi din Transilvania.Titlul suplimentar atribuit de
patriarhul Constantinopolului, mitropolitului Țării Românești , care arăta și calitatea sa de
exarh al plaiurilor , avea sensul de reprezentant sau împuternicit al patriarhiei ecumenice
în ținuturile locuite de credincioșii ortodocși români stăpânite de Regatul maghiar.
Mitropolitul avea următoarele atribuții:
-era primul sfetnic (sfătuitor) al domnului;
-încorona domnul prin ungerea cu mir;
-era socotit al doilea demnitar în stat;
-era locțiitor al domnului;
-făcea parte de drept din Sfatul Domnesc;
-era subordonat domnului care îl desemna sau îl îndepărta
În Transilvania, românii, deși majoritatea de religie ortodoxă, erau considerați
tolerați. Habsburgii au recunoscut importanța bisericii romano-catolice ca factor
unificator și și-au propus să întărească catolicismul în Transilvania pentru a putea
controla tendințele centrifuge ale Stărilor protestante. Ei doreau să unifice biserica prin
care să îi aducă pe toți românii, care erau jumătate din populație Principatului, la unirea
cu biserica Romei. Înfăptuirea unirii religioase a permis clerului greco-catolic să aibe
legături culturale cu Roma, stimulând astfel mișcarea de idei promovată de Școala
Ardeleană în sec.XVIII, cu un rol important în dezvoltarea conștiinței naționale.

-Biserica Ortodoxă din Densuş,jud.Hunedoara,sec.XIII.

-Biserica înălţată de Dragoş la Putna,jud.Suceava,sec.XIV
-Fortificaţiile cetăţii Câlnic(jud.Alba,secXIII)
-Cetatea bizantină de la Enisala(jud.Tulcea),sec.X-XI
-

Armata era formată din “oastea ce mică” din care făceau parte membrii claselor
privilegiate (boierii) și care stăteau în preajma domnitorului.
Oastea cea mare, din care făceau parte toți bărbații apți de serviciu militar; era
chemată la arme în caz de primejdie a țării. După instaurarea domniilor fanariote, “oastea
cea mare” nu a mai fost chemată sub arme. Un rol important în sistemul de apărare al
Țării Românești și al Moldovei l-au avut cetățiile de la hotare și din interiorul țării.

Administrația- În Transilvania, începând cu secolul al XII-lea, regalitatea maghiară a

15
impus propriile instituții administrative teritoriale.
Comitatul regal (locuit de unguri) era o unitate administrativă și militară, a fost
instalat peste vechile țări ale românilor. Comitatul era condus de funcţionari regali,
înzestrat cu o garnizoană şi o cetate şi cu domeniile aferente, suprafeţe funciare smulse
obştilor libere şi încredinţate „coloniştilor”,nobilimea „feudalizată” a Regatului maghiar.
În centrul domeniului era curtea regală (a stăpânului feudal), unde locuia reprezentantul
regelui (sau feudalului), înconjurat de oameni în slujba lui numiți udvornici (dvor-
udvar=curte).
În 1111 era constituit primul comitat-Bihorul, urmat de Crasna și Dăbâca în
1164, Clujul, Alba și Timișul în 1175, iar în sec XIII, Aradul, Zarandul și Târnava.
Țările românești au rezistat în zonele de margine aflate în imediate vecinătate a
Carpaților: Țara Bârsei, Țara Făgărașului, Ţara Amlaşului, Țara Hațegului,
Maramureșul, Lăpușul.
Secuii erau organizați în scaune-unități judiciar-administrative în fruntea cărora se
aflau un căpitan și un jude.
Sașii erau organizați în districte si scaune conduse de 2 juzi. Cele 7 scaune locuite
de saşi şi două districte au format Universitatea Saşilor. Emancipate progresiv de sub
autoritatea regală, organizațiile săsești s-au constituit într-o Universitate a sașilor (1486),
a cărei autonomie a fost confirmată la sfârșitul secolului al XV-lea.
Orașele coloniștilor saşi (Brașov, Sibiu, Bistrița) erau conduse de un consiliu format din
jurați și condus de un primar.
Districte-teritoriile autonome locuite de români, conduse de juzi, cnezi sau voievozi
(cum ar fi Țara Maramureșului, Țara Hațegului etc.).
Administrația Țării Românești și a Moldovei, se realiza prin intermediul unor
dregători teritoriali, în cadrul județelor în Ţara Românească și respectiv a ținuturilor
în Moldova. În ținuturile din Moldova, care avea pe cuprinsul lor cetăți, aceștia se
numea pârcălabi. În județele din Țara Românească se numeau județi.

Organizarea judecătorească

- În Țara Romanească și Moldova, judecătorul suprem era domnul. Sfatul domnesc

participa la scaunul de judecată, dar hotărârea aparținea domnului.
-Justiția orăsenească era împărțită de județ (judecător) în Moldova, de Șoltuz și de cei
12 pârgari.
În sec XIV-XV au apărut opere cu caracter juridic (mai ales traduceri din literatura
bizantină) în Moldova și Țara Românească, iar în Transilvania- Tripartitum-ul lui
Werboczi-1517-apare după răscoala lui Gheorghe Doja.
Jus-valahicum (dreptul românesc)-era aplicat de cnezii sau juzii ce conduceau
districtele românesti; aveau atribuții administrative și juridice, unde jurații proveniți dinte
cnezi și preoți români cercetau și dădeau sentințe potrivit dreptului românesc -jus
valahicum.

TRANSILVANIA

Integrată politic în Regatul Maghiar, Transilvnia a cunoscut o organizare

instituțională de tip occidental, unde existau instituții locale cum ar fi Comitatele și

16
Scaunele.
Voievodul Transilvaniei era reprezentantul regalității maghiare.
Adunări ale fruntaşilor români avuseseră loc din vremuri îndepărtate,aceştia au
participat la Congregaţia din 1291 şi apoi la cea din 1355.Între cele două adunări
atitudinea coroanei maghiare faţă de românii transilvăneni s-a schimbat,ca urmare a
obţinerii independenţei Ţării Româneşti şi a pretenţiilor de independenţă din partea
Moldovei.În consecinţă,în lunile aprilie-octombrie1366,Ludovic de Anjou zăboveşte în
Transilvania pt.a rezolva situaţia raporturilor coroanei cu românii.Astfel,stăpânirea
pământului să se facă numai pe baza unui act emis de rege,ceea ce îi excludea de la
dreptul de proprietate al feudalilor pe cnezii români,ale căror drepturi se bazează pe „ius
valachicum”. De asemenea,stăpânirea cu titlu nobiliar era condiţionată de apartenenţa la
religia catolică.,ceea ce excludea elitele româneşti ortodoxe de la conducerea statului.
Românii au fost excluși treptat din viața politică a Transilvaniei, ultima Adunare a
Stărilor Transilvane la care românii au participat fiind 1355.
În Transilvania, vechea instituţie a voievodatului , convertită de cuceritorii maghiari
în organ al puterii centrale , simboliza autonomia țării față de autoritate.Voievodatul s-a
menținut în Transilvania până în secolul al XVI-lea.Voievozii Transilvaniei concentrau în
mâinile lor atribuții militare, judiciare și administrative.Voievodul își exercita autoritatea
asupra comitatelor.
După înfrângerea armatei maghiare la Mohacs în 1526 și transformarea centrului
Ungariei în Pașalâc turcesc în 1541, Transilvania se organiza ca Principat autonom
sub suzeranitate otomană în anul 1541. Dieta alegea principele, iar Sultanul îl
confirma. Dreptul de a alege orincipele, pe care sultanul îl acorda Dietei, a fost legiferat
de către Dieta întrunită la Cluj în 1543.
Marele Principat al Transilvaniei aflat sub suzeranitate otomană cuprindea
voievodatul Transilvaniei, Banatul (până în 1552 când e transformat în paşalâc),şi
comitatele din Partium.
După 1541 instituția voievodatului dispare treptat, iar congregațiile nobiliare se
transformă în adunare a privilegiațiilor(Dieta), care avea între atribuții alegerea
principelui. Se mențineau autonomiile săsești și secuiești. În ceea ce îi privește pe români,
aceștia nu mai făceau parte din 1437 din sistemul națiunilor privilegiate (în sensul
națiunii medievale, ca parte a corpului politic).
Principele Transilvaniei,ca şi domnii Moldovei şi Ţării Româneşti,era învestit cu largi
prerogative, hotăra în probleme de politică externă, declara război şi încheie pace,
acredita misiuni diplomatice şi primea trimişii diplomatici.
În secolul al XVII-lea, domnii și principii sunt aleși de Stările privilegiate în
momente de mai mare libertate de mișcare sau numiți direct de Poartă. Și unii și ceilalți
aveau nevoie de confirmarea puterii suzerane.
Înfrângerea turcilor în anul 1683 la asediul Vienei a vut drept principală consecință
ofensiva austriecilor și pierderea teritoriilor de către otomani în favoarea acestora. Ca
urmare a extinderii teritoriale a Imperiului Habsburgic în sud-estul Europei,
Transilvania a intrat sub stăpânirea acestora la 1691 prin “Diploma Leopoldină” din
4 decembrie- stabilea organizarea internă a Principatului și menținea sistemul națiunilor
privilegiate și a religiei protestante (calvină, lutherană, unitariană, catolică). Autonomiile
locale se mențin pentru națiunile privilegiate-unguri, sași, secui, românii fiind în
continuare considerați ,,tolerați”.

17
 Titlul de Principe era preluat de Împărat, iar conducerea Transilvaniei aparținea unui
guvern militar-astfel atribuțiile Dietei s-au restrâns.
În Transilvania, Consiliu princiar a fost subordonat principelui în vremea
absolutismului, având un rol important. În timpul dominației habsburgice, Guberniul-
instituția administrativă organizată în 1693, a creat o reprezentanță la Viena, care se
constituia în 1694 în Cancelaria aulică a Transilvaniei, condusă de un cancelar aulic și
6 consilieri având atribuțiile unui adevărat guvern.
Imperiul Otoman, prin Pacea de la Karlowitz (1699) confirma pierderea Transilvaniei.
Din punct de vedere religios românilor transilvăneni li s-a promis acordarea de drepturi
egale cu celelalte națiuni numai dacă acceptau unirea religioasă cu Roma, înscrisă în
“Diploma Leopoldină” din 1701.
Din a doua jumatate a sec. al XVIII-lea, Transilvania este Mare Principat,
împăratul Habsburg având şi titulatura de principe, el fiind reprezentat în
Transilvania de un guvernator. Instituțiile Principatului erau: Guberniul organizat in
1693 (guvernul principal format din 12 consilieri),armata, Tezauriatul care aplica politica
economică a Imperiului, subordonate Vienei prin Cancelaria Aulică.
Administraţia austriacă realizează primele măsuri de recenzare a populaţiei româneşti(
care era majoritară)începand cu sec.XVIII.
În 1765 Transilvania devine Mare Principat .

-Gabriel Bathory(1608-1613) a fost ultimul principe al Transilvaniei din familia

Bathory.
-Gabriel Bethlen(1613-1629)-principe al Transilvaniei.

Cumani-popor asiatic mongol,aflat în sec.IX între fluviile Ural şi Volga,de unde a

înaintat treptat până în teritoriul cuprins între fluviul Don şi Carpaţi;au stăpânit aceste
teritorii,sub numele Cumania,până după mijlocul sec.XIII.
Dieta=organismul legislativ al Transilvaniei,creata în secolul al XVI-lea și formata din
reprezentanții stărilor celor trei stări privilegiate (nobilii, sașii și secuii) și ai religiilor
recepte (romano-catolică, evanghelic-lutherană, calvină și, mai târziu, cea unitariană).
Hatman-dregător în Moldova însărcinat de domn cu comanda oștirii.
Ioaniţi (cavaleri)-ordin călugăresc militar al Sfantului Ioan de la Ierusalim,întemeiat în
sec.al XI-lea pentru a oferi asistenţă pelerinilor care mergeau la Locurile Sfinte.
Marcă-provincie de graniţă cu rol militar în cadrul regatelor occidentale.
Suzeranitate-în dreptul feudal,calitate,putere a suzeranului(seniorului de care depindeau
vasalii);teritoriu asupra căruia se exercită puterea suzeranului.
Teutoni(cavaleri)-ordin religios şi militar creat de cruciaţii germani în 1198,cu recrutare
din rândul nobilimii germane;atinge apogeul în sec.XIV;decade datorită Reformei în
sec.XVI şi este suprimat de Napoleon în 1809.
Turanic-populaţii turcice din Asia Centrală.
Tradiţie istorică-ansamblu de informaţii cu conţinut real sau legendar,transmise din
generaţie în generaţie
,,Ţară”-zonă delimitată natural sau administrativ, individualizată prin tradiții, cultură și
organizare politică în cadrul spațiului românesc
Vasal-în dreptul feudal,persoană care recunoaşte suzeranitatea unui senior de la care

18
primeşte în concesiune un teritoriu,fief,în schimbul anumitor servicii.

19