Redactează un eseu, de minimum 400 de cuvinte, în care să argumentezi

apartenenţa la simbolism a unui text poetic studiat la clasă, aparţinând lui George Bacovia.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului în simbolism;
- prezentarea a două trăsături/procedee/imagini poetice relevante pentru imaginarul
simbolist;
- prezentarea a două elemente de compoziţie şi limbaj (de exemplu: temă, motiv literar,
secvenţe lirice, elemente de prozodie, relaţii de simetrie/opoziţie, arii semantice,
laitmotiv, figuri semantice/tropi etc.) prin referire la opera poetică studiată.
Notă!
Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere.
Pentru conţinutul eseului, vei primi 18 puncte (câte 6 puncte pentru fiecare reper/cerinţă).
Pentru organizarea discursului, vei primi 12 puncte (părţile componente – introducere, cuprins,
încheiere – 3 puncte; logica înlănţuirii ideilor - 3 puncte; abilităţi de analiză şi argumentare - 3
puncte; claritatea exprimării – 2 puncte; respectarea precizării privind numărul minim de cuvinte
– 1 punct).
În vederea acordării punctajului pentru organizarea discursului, eseul trebuie să aibă
minimum 400 de cuvinte şi să dezvolte subiectul propus.

Simbolismul este un curent artistic care s-a manifestat în literatura română de la sfârşitul
secolului al XIX-lea, prin creaţia lui Alexandru Macedonski – primul teoretician al acestui
curent. George Bacovia este cel mai important reprezentant al simbolismului interbelic
românesc, cu un stil ce se individualizează şi pentru care critica literară utilizează termenul de
bacovianism. Criticul E Lovinescu a surprins nota generală a liricii sale prin celebra descriere:
„o atmosferă de copleşitoare dezolare, de toamnă cu ploi putrede, cu arbori cangrenaţi, limitată la
un peisagiu de mahala de oraş provincial, între cimitir şi abator, cu căsuţele scufundate în
noroaie eterne... atmosferă de plumb, o stare sufletească identică.”
Poetul a debutat în 1916 cu volumul Plumb care a trecut aproape neobservat în contextul
în care România se pregătea să intre în război. Ulterior, criticii şi cititorii aveau să descopere
originalitatea noului poet. Volumul se deschide cu poezia cu acelaşi titlu, devenită emblematică
pentru atmosfera întregii sale lirici.
Dintr-o mărturisire a autorului aflăm că sursa de inspiraţie a acestei poezii a fost o
experienţă personală, respectiv participarea la o înmormântare, unde a fost impresionat de
atmosfera sumbră a cavoului şi de ornamentaţiile funerare din plumb.
Sensul propriu al termenului din titlu denumeşte un metal greu, de culoare gri închis. În
poezie devine simbol central şi exprimă senzaţia de atmosferă apăsătoare, monotonie şi plictis,
fiind, după Gaston Bachelard “aurul negru al melancoliei”. Substantivul este repetat de trei ori în
fiecare catren, în mod simetric, la rima versurilor 1 şi 4, respectiv la cezura versului al doilea.
Repetiţiile şi simetria sunt, de altfel, procedee simboliste. Prin sonoritatea specifică, dată de
alcătuirea din patru consoane şi o vocală închisă, repetarea substantivului “plumb” creează
efectul onomatopeic al căderii.
Tematic, poezia cumulează mai multe dintre preferinţele poetului recurente în acest
volum: nevroza, angoasa, disoluţia materiei, sentimentul morţii.
Primul catren înfăţişează cadrul exterior reprezentat prin imaginea cavoului care devine,
totodată, unul dintre simbolurile poeziei. Cavoul simbolizează mediul ostil în care eul liric
trăieşte sentimentul de angoasă, claustrare, inadaptare. Poate simboliza oraşul, locuinţa,
încăperea sau chiar propriul trup, pe care eul liric simbolist le percepe ca spaţii mutilante ale
spiritului. Cavoul îşi găseşte un corespondent semantic în locuinţa lacustră (Lacustră), în hanul
solitar (Rar) sau în camera iubitei (Decembre). Fiinţa umană este înscrisă sub semnul limitei şi al
închiderii, de aici, starea de sufocare dată de perceperea lumii ca închisoare şi viziunea tragică
asupra existenţei.
 Tema morţii este evidenţiată prin câmpul semantic în alcătuirea căruia intră: „cavou”,
„sicrie”, „coroane”, „mort”, „funerar vestmânt”. Verbul repetat „a dormi” oferă, în acest context,
sugestia somnului etern.
Prin corespondenţa - procedeu simbolist - cu acest plan exterior, apare planul interior, al
sentimentelor din cel de-al doilea catren. Starea interioară nu este descrisă, ci doar sugerată prin
versul: „Dormea întors amorul meu de plumb”. Spre deosebire de romantici, care au sentimentul
plenar al naturii, la simbolişti apar doar câteva elemente care oferă sugestia stărilor interioare.
Astfel, „vântul” şi „frigul” exprimă dezolarea şi pustiirea sufletească. Oximoronul „flori de
plumb” amplifică ideea morţii, transformarea materiei.
În sintagma cu care se deschide cel de-al doilea catren, poetul interbelic Lucian Blaga
descoperea întoarcerea cu faţa spre apus, adică spre moarte. „Amorul meu” poate face referire fie
la o fiinţă iubită, fie la sentimentul de dragoste în general, situaţie în care tristeţea este cu atât
mai amplificată. În sintagma „am început să-l strig”, putem identifica apropierea lui Bacovia de
expresionism, curent a cărui operă emblematică este tabloul Der Schrei (Strigătul) de E. Münch.
Poezia expresionistă exprimă o atitudine protestatară, exteriorizează tensiuni lăuntrice puternice,
aspecte care sunt concentrate şi în această sintagmă bacoviană.
Sintagma din versul final, „aripi de plumb”, este un oximoron care exprimă ideea că
salvarea prin înălţare din acest mediu ostil este imposibilă, este un zbor întors, o prăbuşire
definitivă. Ca metonimie ar putea sugera un arhanghel al morţii.
Tonalitatea sumbră a textului este dată de lexicul voit redus, care amplifică impresia de
monotonie. Acelaşi rol îl au frecvenţa vocalelor închise u, î, i şi rima masculină, cu accent pe
ultima silabă. Verbele „să strig” şi „scârţîiau”, ultimul derivat de la o onomatopee, creează o
sonoritate stridentă, dizarmonică, pe care o vom regăsi şi în alte poezii ale volumului, reluată
prin hohot, urlet, cântec barbar, plâns nevrotic etc.
Poezia Plumb este cea mai cunoscută creaţie bacoviană, atmosfera şi semnificaţiile ei
regăsindu-se, sub forme diversificate, în aproape toate celelalte creaţii ale autorului simbolist.
Concentrează o multitudine de procedee simboliste precum utilizarea simbolului, sugestia,
corespondenţa, preferinţa pentru procedee care creează muzicalitate şi note cromatice, stări
sufleteşti ale unui eu liric angoasat de propriile senzaţii şi viziune tragică asupra lumii şi devine o
cale de deschidere a tendinţelor novatoare în poezia românească interbelică. (770 cuvinte)