1.

FUNDAMENTE TEORETICE ALE MANAGEMENTULUI PROIECTELOR

1.1. Noţiune de managementul proiectelor

În literatura de specialitate Managementul este definit ca meseria, care constă în a

conduce, într-un context dat, un grup de oameni cu scopul de a atinge în comun obiective
conforme finalităţilor organizaţiei de apartenenţă.
Cuvântul „proiect” derivă din latinescul „projicere”, ce înseamnă „a arunca înainte” şi a
fost utilizat prima dată în secolul al XV-lea de arhitectorul Filippo Brunelleschi la desăvârşirea
catedralei din Florenţa prin adăugarea unui dom. Înaintea să înceapă, el a elaborat o schiţă (plan)
a domului, folosind diverse perspective pentru a oferi o reprezentare geometrică a viitoarei
structuri. În literatura de specialitate proiectul poate fi definit ca un plan cu durata de acţiune
limitată, vizând realizarea unui produs, serviciu într-un anumit termen, cu un anumit buget şi cu
respectarea specificaţiilor de calitate convenite.
Reunind două noţiuni obţinem îmbinare de cuvinte Management de Proiect, care capătă o
nouă însemnătate, diferită de cea a termenilor analizaţi.

Managementul proiectelor (MP) este o modalitate modernă de organizare a lucrului şi

atragere a surselor de finanţare în diferite domenii ale activităţii umane. Proiectul, având termene
limitate şi constrângere financiară, contribuie la introducerea unei modalităţi performante
orientate spre atingerea obiectivelor într-o perioadă dată.

Actualitatea managementului proiectelor provine din evoluţie considerabilă a mediului

socio-economic: numeroasele crize economico-financiare generează nevoia de a elabora modele
şi metode moderne de structurare a lucrului.

MP facilitează substanţial lucrul în cadrul oricărui tip de organizaţie, contribuind la

exercitarea tuturor funcţiilor managementului: planificare, organizare, motivare, coordonare,
control. În întreprinderi şi instituţii apar o multitudine de situaţii, unde există necesitatea
rezolvării unei sarcini manageriale printr-o formă de organizare distinctă de proiect: lansarea de
noi produse, introducerea de noi procedee sau sisteme, reorganizare, restructurare etc.

MP a devenit în toată lumea o parte componentă a modulelor de studii adresate

specialiştilor din domeniul ingineriei, economiei, producţiei.

1
 Sunt cunoscute şi alte definiţii ale MP:
- planificarea, organizarea şi gestionarea sarcinilor şi resurselor, ce urmăreşte atingerea unui
anumit obiectiv, în condiţiile existenţei unor constrângeri referitoare la timp, resurse şi
costuri;
- procesul, prin care managerul proiectului planifică şi controlează etapele şi activităţile
proiectului şi resursele, pe care organizaţia le pune la dispoziţia proiectului.
Din aceste definiţii ajungem la următoarele concluzii:
1. MP este o activitate cu un scop specific.
2. MP se referă la conducerea activităţii de realizare a unui plan.
3. MP se desfăşoară în timp din momentul, în care este începută activitatea de elaborare a
planului, care urmează a fi realizat şi ţine până în momentul realizării evaluării finale
vis-a-vis de activităţile derulate şi de succesul/impactul proiectului.
Ca şi orice altă tehnică, metodă, stil de organizare sau modalitate de abordare,
managementul proiectelor îşi are avantajele şi dezavantajele sale.
MP permite:
 un control foarte bun asupra utilizării resurselor;
 relaţii mai bune cu clienţi;
 reducerea timpului de dezvoltare a organizaţiei, micşorarea costurilor, sporirea
profitabilităţii;
 creşterea eficienţei activităţii în ansamblu, prin orientarea spre rezultate.
Drept dezavantaje ale utilizării MP pot fi considerate următoarele:
 creşterea complexităţii organizaţiei;
 creşterea costurilor anumitor activităţi, apariţia unor dificultăţi în organizare.
Cu alte cuvinte, în cazul unei utilizări raţionale şi profesionale, MP va deveni un
instrument de atingere a scopurilor oricărei instituţii prin cheltuieli de resurse minime obţinând
rezultate maxime.
Dacă proiectul este legat de atragerea investiţiilor, acest proiect se numeşte „proiectul
investiţional”.

2
 1.2. Ciclul de viaţă a proiectului
Ciclul de viaţă a proiectului include anumite etape, care sunt urmate concomitent
indiferent de natura proiectului sau sursa acestuia de finanţare.
Prima etapa în cadrul activităţii de management de proiect constă din clarificarea ideii,
care va sta la baza propunerii de proiect. La această etapă trebuie de răspuns la următoarele
întrebări: ce scop vrem să atingem?; cu cine vrem să lucrăm?; de ce resurse avem nevoie?
A doua fază a activităţilor în cadrul managementului de proiect este planificarea.
Aceasta înseamnă:
• identificarea şi planificarea succesiunii sarcinilor;
• identificarea activităţilor critice pentru succesul proiectului;
• estimarea şi întocmirea bugetului;
• stabilirea necesarului şi structurii personalului.
A treia etapă în evoluţia oricărui proiect constă din implementarea acestuia. Activităţile
manageriale constau din utilizarea resurselor materiale şi umane în conformitate cu planul de
activităţi. În această etapă putem identifica următoarele tipuri de activităţi manageriale:
• managementul activităţilor – managerul cunoaşte cu exactitate activităţile, pe care
urmează să le implementeze în cadrul proiectului. Rolul principal al managerului de proiect este
coordonarea echipei de proiect pentru realizarea activităţilor prevăzute;
• managementul financiar – activitatea se începe cu stabilirea necesarului de resurse şi
disponibilul de resurse. Prin resurse necesare se înţelege atât cele care vor fi atrase prin proiect,
cât şi contribuţia proprie a solicitantului. Prin disponibil de resurse înţelegem contribuţia locală a
solicitantului, acele resurse, pe care acesta le poate pune la dispoziţia proiectului. Primul pas în
asigurarea managementului financiar este participarea conducătorului de proiect la elaborarea
bugetului. Următorul pas este cunoaşterea cu exactitate a procedurilor financiare aplicate de către
finanţator. Un management financiar defectuos al proiectului poate compromite realizarea
acestuia. Planificarea şi un control riguros poate permite obţinerea rezultatelor scontate de pe
urma proiectului;
• managementul resurselor umane – manager de proiect trebuie să trateze cu maximă
seriozitate următoarele elemente ale managementului resurselor umane:
- detalierea sarcinilor avute pentru fiecare membru al echipei de proiect;
- evaluarea periodică a rezultatelor obţinute de fiecare membru al echipei;
- motivarea personalului;
- cointeresarea profesională şi financiară a membrilor echipei de proiect.

3
 Trebuie de avut grija la selecţia persoanelor care vor activa în cadrul proiectului. Resursa
umană este una dintre cele mai importante resurse ce vor fi alocate proiectului. De capacităţile
acestor persoane vor depinde rezultatele obţinute în urma implementării proiectului;
• relaţia cu finanţatorul – existenţa unei bune relaţii de colaborare cu finanţatorul poate
ajuta la rezolvarea multor probleme;
• relaţia cu beneficiarii – beneficiarii trebuie consultaţi despre utilitatea proiectului pe tot
parcursul derulării. Este posibil ca pe parcursul implementării proiectului din cauza unor
schimbări produse în cadrul comunităţii sau în societate în general, nevoile beneficiarului să se
schimbe. Dacă continuăm implementarea proiectului după planul iniţial riscăm să nu mai
răspundem noilor necesităţi apărute.
Următorul pas este evaluarea proiectului. Evaluare reprezintă emiterea de judecăţi
asupra următoarelor aspecte:
- dacă s-au atins obiectivele urmărite de proiect;
- dacă resursele au fost bine folosite;
- dacă calitatea activităţilor a fost corespunzătoare.
Pentru a avea o evaluare eficientă este nevoie de îndeplinit următoarele cerinţe:
- obiectivele proiectului să fie clare echipei de proiect de la bun început;
- monitorizarea trebuie să se efectueze pe parcursul întregului proiect;
- rezultatele evaluării trebuie să producă schimbări la nivelul abordării organizaţionale.

4
 2. BAZELE PROIECTĂRII INVESTIŢIONALE

2.1. Definirea şi clasificarea proiectelor investiţionale

Există o distincţie între noţiunile de proiect şi program. Un program include mai multe
proiecte; un proiect se poate descompune în subproiecte, grupuri de activităţi şi acţiuni.
Program reprezintă un cadru instituţional care sprijină proiecte îndreptate spre un obiectiv
general. Mai multe proiecte formează un program.
Proiectul investiţional reprezintă un program de alocare a capitalului, orientat spre
soluţionarea unei anumite probleme sau sarcini economice, cu scopul de a transforma mijloacele
investite - în randament, venit, profit, efecte sociale ş.a. după expirarea unei perioade de timp.

Proiectele de investiţii se împart în :

- proiecte strategice – presupun modificarea formei de proprietate sau modificarea
esenţială a caracterului procesului de producţie (fabricarea noilor produse, trecerea la
automatizarea procesului de producţie etc.);
- proiecte tactice – de regulă, sunt legate de modificarea volumului producţiei, sporirea
calităţii produselor finite; modernizarea utilajului etc.

Proiectele investiţionale pot fi clasificate în funcţie de următoarele criterii de bază:

1. Conform domeniului obiectivului şi activităţilor:
- proiecte comerciale;
- proiecte orientate spre obţinerea efectelor sociale (ecologice, culturale, ştiinţifice,
educaţionale etc.).
2. Conform formei de reproducere a mijloacelor fixe (activelor materiale pe termen
lung):
- construcţii noi;
- extindere;
- reconstrucţie;
- reutilarea tehnică.
3. După amploarea proiectele pot fi la nivelul:
- organizaţional;
- local;
- naţional;
- regional;

5
 - internaţional.
4. Conform termenului de realizare (perioada de valorificare a resurselor investiţionale):
- de scurtă durată;
- de durată medie;
- de lungă durată.

5. După volumul resurselor investiţionale necesare:

- de mic volum (micro-proiecte);
- de volumul mediu;
- de mare volum (macro-proiecte).
6. Conform gradului de risc :
- proiecte cu nivelul de risc minim;
- proiecte cu nivelul sporit de risc.
7. Conform tipului de relaţii:
- proiecte de investiţii independente;
- proiecte de investiţii alternative;
- complementare.

2.2. Ciclul de viaţă a proiectului investiţional

Conform practicii existente deosebim următoarele etape ale ciclului de viaţă a proiectului:
preinvestiţională (iniţială), investiţională (de construcţie), de exploatare.
Conţinutul-cadru al etapelor ciclului de viaţă a proiectului este prezentat în fig.1.

Faza Faza Faza de

preinvestiţională investiţ exploatare
ională
Elaborare, avizare şi aprobare

organizarea achiziţionărilor şi

Lucrări de construcţii-montaj
a documentaţiei de proiect,
Studiul de prefezabilitate

primirea autorizaţiei de

încheierea contractelor,
Organizarea licitaţiilor,

Încheierea fazei de
furnizărilor, lucrările

construcţie
pregătitoare
construire

6
 Fig.1. Conţinutul-cadru al etapelor ciclului de viaţă a proiectului
I. Faza preinvestiţională (iniţială) a proiectului are o importanţă principială pentru
investitorul potenţial: este mai eficient a cheltui banii pentru examinarea întrebării: proiectului „a
fi sau a nu fi” şi în cazul unui răspuns negativ a refuza ideea, decât a începe o afacere fără
perspectivă.
La această etapă se soluţionează următoarele blocuri de probleme:
1) cercetările preinvestiţionale;
2) elaborarea documentaţiei de proiect pentru construcţii;
3) avizarea şi aprobarea documentaţiei de proiect;
4) obţinerea autorizaţiei de construire.
Cercetările preinvestiţionale (studiul de prefezabilitate) – reprezintă faza iniţială şi de
aceea cea mai importantă a activităţii investiţionale. La această etapă se formează însăşi ideea
proiectului şi se execută analiza preventivă a acesteia.
Conţinutul-cadru al fazei preinvestiţionale este prezentat în tabelul 1.

Tabelul 1. Conţinutul-cadru al fazei preinvestiţionale

Studiul de prefezabilitate Elaborarea documentaţiei de proiect

1. Formarea ideii investiţionale. 1. Elaborarea proiectului tehnic.
2. Proiectarea studiului de
2. Elaborarea detaliilor de execuţie.
prefezabilitate.
3. Avizarea preventivă a studiului de 3. Elaborarea proiectului de execuţie.
prefezabilitate.
4. Avizarea documentaţiei de proiect cu:
4. Elaborarea fundamentării
investiţiilor, estimarea vitalităţii  Departamentul de situaţii
proiectului.
5. Alegerea şi avizarea preventivă a excepţionale;
amplasamentului obiectivului.  Centrul de medicină preventivă;
6. Întocmirea Actului de selectare a
lotului de pământ.  Inspectoratul Ecologic de Stat;
7. Avizarea la Centrul de medicină  Direcţia verificare şi expertizare
preventivă.
8. Avizarea la Inspectoratul Ecologic a proiectelor pentru construcţii.
de Stat. 5. Obţinerea autorizaţiei de construire.
9. Emiterea temei de proiect pentru
elaborarea documentaţiei de
proiect pentru construcţii.

II. Faza investiţională (de construcţie) cuprinde:

• organizarea tenderelor şi încheierea contractelor, organizarea achiziţiilor şi
furnizărilor, lucrări pregătitoare:
- tendere pentru furnizarea utilajului şi încheierea contractelor;

7
- tendere pentru lucrări subantreprenoriale şi încheierea contractelor;
- tendere pentru serviciile consultanţilor şi încheierea contractelor;
- elaborarea graficelor pentru furnizarea resurselor;
- lucrări pregătitoare pentru construcţie;
• lucrări de construcţie-montaj
- elaborarea planului operativ al construcţiei;
- elaborarea graficului de lucru al utilajelor;
- executarea lucrărilor de construcţii-montaj;
- monitorizarea şi controlul;
- achitarea furnizărilor şi a lucrărilor executate;
• finalizarea fazei de construcţie a proiectului:
- lucrări de reglare a utilajului;
- recepţia obiectivului;
- finalizarea contractului;
- demobilizarea resurselor;
- analiza rezultatelor obţinute.
III. Faza de exploatare a proiectului cuprinde:
- exploatarea obiectivului, lucrări de reparaţii;
- dezvoltarea producerii;
- încheierea proiectului (scoaterea din exploatare, demontarea utilajului, modernizarea,
începutul unui proiect nou).

Schematic ciclul de viaţă a proiectului poate fi prezentat în felul următor:

Fig.2. Ciclul de viaţă a proiectului investiţional

8
 Eficienţa economică a proiectului de investiţii depinde de rezultatele şi durata fazei de
exploatare. Cu cât este mai mare durata fazei de exploatare, cu atât mai mare va fi mărimea
profitului, obţinut pe tot parcursul exploatării proiectului de investiţii.

2.3. Participanţii în cadrul proiectului investiţional

Pentru realizarea proiectului investiţional sunt antrenaţi diferiţi participanţi. Fiecare dintre
ei au interesele specifice proprii şi joacă rolul său în procesul de dezvoltare a proiectului.
Participanţii activităţii investiţionale sunt:
- proprietarul obiectivului imobiliar, care este cointeresat în sporirea beneficiului său prin
creşterea valorii imobilului şi obţinerea unui câştig. În calitate de proprietar pot fi atât
persoane particulare (fizice sau juridice), cât şi statul sau organele administraţiei publice
locale;
- organele de stat, care reglementează relaţiile în sfera dezvoltării imobilului, proiectării,
construcţiei, exploatării imobilului;
- investitorii ce realizează investiţiile capitale cu utilizarea mijloacelor proprii şi (sau) atrase
în corespundere cu legislaţia în vigoare. Investitori pot fi băncile ce creditează construcţia
(inclusiv prin intermediul ipotecii), fondurile investiţionale private (de genul fonduri de
asigurare şi fonduri de pensii), instituţii financiare specializate, organele de stat sau organele
administraţiei publice locale, investitori străini şi alte persoane fizice sau juridice;
- beneficiarii – persoane fizice sau juridice, împuternicite de către investitori, să realizeze
proiecte investiţionale. Concomitent ei nu se implică în activitatea antreprenorială a altor
subiecţii ai activităţii investiţionale. Beneficiar poate fi şi investitorul. Beneficiarul ce nu este
investitor va avea dreptul de posesie, de folosinţă şi de dispoziţie a obiectivului imobiliar pe
perioada şi în limitele împuternicirilor, care au fost stabilite prin contract în corespundere cu
legislaţia în vigoare;
- antreprenorii sunt organizaţiile de proiectare şi construcţii, ce asigură proiectarea şi
executarea lucrărilor de construcţii-montaj şi dare în exploatare. Antreprenorii sunt obligaţi
să posede licenţă pentru executarea tipurilor respective de lucrări;
- consultanţii profesionişti sunt companiile de ingineering; consultanţi privind planificarea,
economia, impozitarea şi contabilitatea, construcţii şi arhitectură; agenţi imobiliari;
evaluatori; divizieri; ingineri-proiectanţi; manageri de proiect şi manageri de dare în arendă a
rezultatelor dezvoltării obiectivului; alţi specialişti;
- utilizatori ai obiectivului imobiliar sunt persoane fizice sau juridice (cumpărători, arendaşi şi
a.), precum şi organele de stat, sau organele administraţiei publice locale, pentru care sunt
create obiectele menţionate.

9
 După cum putem observa, în procesul de dezvoltare a proiectului sunt implicate o
multitudine de persoane, fiecare dintre care îşi are propriul rol, şi, într-o măsură sau altă, de
fiecare depinde soarta proiectului.
3. METODE ŞI TEHNICI ALE MANAGEMENTULUI PROIECTELOR

Managementul proiectelor cuprinde procese decizionale progresive, o organizare

adecvată, management financiar şi comercial eficient, acordă o atenţie deosebită întocmirii
documentelor şi sarcinilor administrative şi aplică diferite metode şi tehnici de management
tradiţionale cum ar fi: managementul resurselor, managementul costurilor, managementul
timpului, planificarea activităţii, analiza pragului de rentabilitate şi a.

3.1. Managementul resurselor

Realizarea cu succes a unui proiect investiţional din construcţii, cu maximum de

eficienţă, necesită planificarea, asigurarea şi urmărirea consumului resurselor disponibile şi
anume: resurselor umane, materiale şi tehnice. Pentru respectarea termenului de execuţie şi
bugetelor de cheltuieli proiectul trebuie să fie asigurat cu resursele necesare la timpul potrivit şi
în cantitatea necesară.
Obiectivul de bază al managementului resurselor este de a aproviziona şi a susţine
activitatea proiectului astfel încât obiectivele privind programul de execuţie să poată fi atinse iar
costurile să se poată încadra în bugetul prevăzut.
În vederea asigurării necesarului de resurse pentru realizarea unui proiect investiţional,
trebuie să se determine cantitatea de resurse necesare realizării activităţilor din cadrul
proiectului.
Resursele necesare pentru realizarea proiectului se reprezintă , de regulă, sub forma unor
histograme de resurse, care corespund programului de lucru adoptat. Histogramele necesarului
de resurse se elaborează, ca regulă, în baza graficului de eşalonare calendaristică (graficele-
reţea).
Metodele de planificare şi reprezentare a proceselor de construcţii pe scara timpului sunt
metode grafice liniare (de tip Gantt sau planul calendaristic) sau metode matematico-grafice (de
tip ciclograme sau grafice reţea).

3.2. Managementul costului proiectului: bugetarea proiectului

Managementul costurilor sau cheltuielilor proiectului cuprinde următoarele procese:

 evaluarea costului proiectului;

10
  bugetarea proiectului, adică determinarea indicatorilor marginali privind cheltuielile
pentru realizarea proiectului;
 controlul costului proiectului, o evaluare permanentă a cheltuielilor reale, compararea
lor cu cele prevăzute de buget, şi elaborarea activităţilor cu caracter de corectare.
Documentul de bază cu ajutorul căruia se execută gestiunea costului proiectului, este buget.
Bugetul este un document directiv ce reprezintă un registru al cheltuielilor şi veniturilor
planificate cu divizarea acestora pe articole de cheltuieli pentru perioada de timp respectivă.
Elaborarea bugetelor, ca şi întocmirea programelor (planurilor) strategice, reprezintă un proces
de planificare. Însă, principala diferenţa între aceste două feluri de planificare constă în faptul că
programele strategice cuprind o perioadă de câţi-va ani înainte, iar bugetul, ca regulă, se
elaborează pentru o perioadă nu mai mult de un an.
Bugetul reflectă valoarea planificată a veniturilor şi/sau cheltuielilor, precum şi volumul
capitalului ce urmează a fi atras în vederea atingerii scopurilor puse.
De aici reiese, că bugetul reprezintă exprimarea valorică a planurilor de activitate şi
dezvoltare a întreprinderii. În rezultatul elaborării bugetului devine clar ce suma profitului va fi
căpătată la acceptarea unuia sau altuia plan de dezvoltare a întreprinderii.
Bugetul este un document ce determină limitele resurselor de proiect, astfel, în procesul de
gestiune, pe primul plan se află compartimentul de cheltuieli, care se numeşte devizul
proiectului.
Devizul proiectului este un document ce cuprinde argumentarea şi calculul costului
proiectului, de obicei, în baza volumului de lucrări în cadrul proiectului, resurselor necesare şi a
preţurilor la aceste resurse.
Costul proiectului este determinat de resursele necesare pentru executarea lucrărilor, inclusiv:
• costul materialelor de bază şi auxiliare, articolelor, semifabricatelor;
• costul utilajelor, instalaţiilor, instrumentelor (procurare, arendare, leasing);
• volum de muncă.
Procesul de întocmire a bugetelor este unul dintre cele mai importante în cadrul
sistemului de planificare şi control în contabilitatea.
Bugetele detaliate se întocmesc cel mai frecvent pentru o perioadă viitoare limitată în
timp, maximum pe un an, cu eşalonarea pe perioade mai mici: trimestre, luni sau 13 perioade a
câte patru săptămâni fiecare.
Bugetele constituie instrumentul-cheie al sistemului de control gestionar. In ţările
occidentale practic toate companiile, cu excepţia celor mici, întocmesc bugete. Multe companii
examinează în calitate de buget anual planul de profit care arată activitatea planificată a

11
companiei pe centre de responsabilitate în vederea obţinerii profitului. Majoritatea organizaţiilor
necomerciale (non-profit), de asemenea, întocmesc bugete.
Spre deosebire de formularele-tip ale rapoartelor financiare (raportului de profit şi
pierderi, bilanţului contabil, raportului privind fluxul mijloacelor băneşti etc.), bugetul nu are o
formă standard, care trebuie să fie respectată cu stricteţe. Acesta poate avea o formă şi o
structură diferită în funcţie de obiectul bugetarii, mărimea întreprinderii, nivelul calificării şi
experienţa elaboratorilor etc.
Bugetul de asemenea poate fi pregătit în întregime nu în expresie monetară, pot fi utilizate
şi unităţi de măsurare în expresie naturală, cum sunt orele, unităţile de produse, cantitatea
serviciilor în măsuri fizice etc.
În Occident un număr tot mai mare de companii utilizează bugetele ca instrument de
bază în planificarea activităţii pe termen lung.
Managementul prin bugete este una dintre modalităţile de exercitare a funcţiilor
managementului, prin stabilirea obiectivelor fundamentale, prin previzionarea, organizarea,
coordonarea, antrenarea şi controlul/evaluarea rezultatelor sub formă bănească (financiar-
contabilă) în unităţi monetare.
Avantajele managementului prin bugete sunt prezentate, în special, de controlul
permanent asupra resurselor financiare destinate, cât şi de posibilitatea monitorizării în vederea
reducerii costurilor de producţie şi creşterea eficienţei economice în cadrul organizaţiei.

Scopurile bugetarii (sau funcţiile bugetului) sunt:

• planificarea operaţiunilor ce asigură realizarea obiectivelor strategice ale întreprinderii;
• coordonarea diverselor tipuri de activităţi ale diferitelor subdiviziuni;
• stimularea conducătorilor de toate nivelurile în vederea atingerii scopurilor centrelor de
responsabilitate;
• controlul activităţii curente, asigurarea disciplinei prevăzute de plan;
• evaluarea îndeplinirii planurilor de către centrele de responsabilitate şi conducătorii lor.
Planificare. Principalele soluţii decizionale (de plan) se elaborează, ca regulă, în
procesul de pregătire a programelor pe termen lung, iar elaborarea bugetului, ca atare, şi
reprezintă precizare a acestor soluţii. Adică, luarea deciziilor bugetare este o parte componentă
a procesului de planificare de perspectivă.
Coordonare. Orice subdiviziune a întreprinderii este influenţată şi influenţează asupra
altor subdiviziuni. În unele cazuri interesele unor manageri pot contrazice intereselor altor
conducători.

12
 Rezolvarea acestor contradicţii poate fi atinsă prin elaborarea bugetului, ce va împăca
interesele diferitor subdiviziuni în favoarea întreprinderii în întregime.
Stimulare. Procesul de elaborare a bugetului este un instrument puternic în
vederea stimulării conducătorilor spre realizarea problemelor puse faţă de subdiviziunea
dată. Orice conducător trebuie să cunoască precis ce se aşteaptă de la subdiviziunea sa.
Control. Bugetul minuţios pregătit reprezintă un standard (etalon) cu care se compar
rezultatele obţinute.
Compararea datelor reale cu cele stabilite în buget determină domeniile, unde
urmează acordată o atenţie deosebită şi luate măsurile respective.
Evaluare. Deoarece bugetele reflectă operaţiunile viitoare ale întreprinderii, pe măsură
executării acestor operaţiuni, bugetele devin drept baza pentru evaluarea activităţii
subdiviziunilor şi a conducătorilor lor. Activitatea managerilor poate fi evaluată conform
informaţiei prezentate în rapoartele despre executarea bugetului.
Funcţia bugetului ca instrumentului de control şi evaluare a activităţii întreprinderii se
manifestă doar atunci, când datele din buget se compară cu datele reale după încheierea perioadei
de buget.

13
 Tipurile de bugete

3.3. Managementul timpului

Orice activitate managerială (previziune, organizare, coordonare, antrenare, control şi

evaluare) - necesită perioade de timp diferite atât pentru manager, cât şi pentru cei care sunt
implicaţi în desfăşurarea respectivelor procese. Problema „timpului” este una dintre cele mai
importante, deoarece cine reuşeşte să „gestioneze” – obţine rezultate mai bune în muncă.
Timpul, faţă de alte fenomene, este cu totul diferit, are o serie de trăsături:
- nu poate fi comprimat sau dilatat;
- timpul este unidimensional;
- nu se poate acumula/stoca şi nici nu poate fi împrumutat;
- timpul trecut (pierdut) nu se mai poate recupera niciodată;

14
 - timpul nu este substituibil ş.a.

Timpul de muncă la dispoziţia managementului se împarte în timp productiv şi timp

neproductiv.
Timpul productiv – reprezintă durata de timp, în decursul căreia managerul efectuează
anumite activităţi. Se compune din:
- timpul de pregătire;
- timpul operativ;
- timpul de încheiere.
Timpul neproductiv – în care nu se pot desfăşura activităţi menite să rezolve concret o
problemă managerială. Include:
- timpul de întreruperi normate;
- timpul de muncă neproductiv;
- timpul de întreruperi nenormate.

Delimitarea şi detalierea timpului de muncă (productiv şi neproductiv) facilitează analize

de fond asupra unor aspecte de interes referitoare la raţionalizarea, eliminarea unor operaţiuni
inutile, păgubitoare şi consumatoare de resurse fără rost.

Planificarea şi organizarea riguroasă a muncii ţine de acurateţe, respect, educaţie, cultura

organizaţională, dar mai ales de motivare. Cu cât timpul operativ este mai bine folosit, cu atât
eficienţa muncii şi profitul sunt mai mari.

3.4. Planul de afaceri

În rezultatul efectuării studiului de prefezabilitate apare necesitatea elaborării unui

document final care-i va indica antreprenorului ce şi când ar trebui de efectuat pentru atingerea
eficienţei presupuse a proiectului. În acest scop se elaborează planul de afaceri.
Planul de afaceri este un document detaliat, strict structurat, care descrie scopurile şi
sarcinile ce trebuie soluţionate de către întreprindere, precum şi metodele de atingere a
scopurilor prestabilite şi indicatorii tehnico-economici ai proiectului.
Scopul principal al planului de afaceri constă în:
• determinarea strategiei şi tacticii de dezvoltare a firmei;
• evaluarea consumurilor (cheltuielilor) necesare şi veniturilor prognozate;

15
 • evaluarea competitivităţii întreprinderii şi producţiei;
• argumentarea direcţiilor eficace ale activităţii întreprinderii;
• obţinerea susţinerii creditorilor şi atragerea investitorilor;
• evaluarea economică a câştigului de la funcţionarea întreprinderii.
În argumentarea oportunităţii economice şi posibilităţii financiare a dezvoltării
întreprinderii concrete sunt cointeresaţi deferiţi subiecţi economici, şi anume:
 fondatorii (proprietarii) firmei;
 însăşi întreprindere - ca subiectul economic principal;
 personalul firmei;
 statul sub formă de organele de control, fiscale şi altele;
 creditorii, furnizorii şi alţi participanţi.
Fiecare din ei are interesul său în dezvoltarea întreprinderii, însă toate sunt cointeresate în
funcţionarea eficace a întreprinderii, sporirea solvabilităţii şi stabilităţii financiare a firmei.
Interesele persoanelor cointeresate pot fi prezentate în felul următor:
• fondatorii firmei sunt cointeresaţi în obţinerea dividendelor maximale şi creşterea capitalului
propriu;
• întreprinderea are nevoie de fluxurile nete de numerar pentru asigurarea funcţionării normale;
• personalul firmei este cointeresat în creşterea cheltuielilor pentru salarizarea muncii şi
micşorarea taxei impozitului pe venit;
• statul este cointeresat în defalcările în bugetul de stat a plăţilor şi impozitelor la timp şi în
volum deplin;
• creditorii, furnizorii se interesează de nivelul cuvenit al solvabilităţii întreprinderii. Pentru
creditorii planul de afaceri este un document obligatoriu ce confirmă atractivitatea comercială
a proiectului.
Componenţa recomandată a planului de afaceri este prezentată în tabelul 2.

Tabelul 2. Componenţa orientativă a planului de afaceri

Compartimentul Conţinutul compartimentului

planului de afaceri
1. Partea introductivă 1.1. Denumirea şi adresa firmei
1.2. Fondatorii
1.3. Esenţa şi scopul proiectului
1.4. Costul proiectului
1.5. Necesitatea finanţării
2. Analiza situaţiei în 2.1. Situaţia actuală şi tendinţele de dezvoltare a ramurii
ramură 2.2. Direcţiile şi sarcinile activităţii proiectului

16
3. Esenţa proiectului 3.1. Producţia
propus 3.2. Tehnologia
3.3. Licenţa
3.4. Drepturile brevetate
4. Analiza pieţei 4.1. Potenţialii consumatori ai producţiei
4.2. Potenţialii concurenţi
4.3. Mărimea pieţei şi modificarea ei în dinamică
4.4. Cota evaluată pe piaţă
5. Planul de marketing 5.1. Preţuri
5.2. Politica de preţ
5.3. Reţeaua de desfacere
5.4. Publicitate
5.5. Prognoza producţiei noi
6. Planul de producere 6.1. Procesul de producţie
6.2. Secţii de producţie
6.3. Utilajul
6.4. Sursele de furnizare a resurselor
6.5. Subantreprenori
7. Planul 7.1. Forma de proprietate
organizaţional şi 7.2. Informaţia privind partenerii, proprietarii întreprinderii
gestiunea personalului 7.3. Informaţia privind managerii întreprinderii
7.4. Structura organizaţională
8. Nivelul de risc 8.1. Punctele slabe ale întreprinderii
8.2. Posibilitatea apariţiei noilor tehnologii
8.3. Strategii alternative
9. Planul financiar 9.1. Raportul cu privire la profit şi pierderi
9.2. Raportul privind fluxul mijloacelor băneşti
9.3. Bilanţul contabil
9.4. Pragul de rentabilitate
10. Anexele 10.1. Copia contractelor, licenţelor etc.
10.2. Copia datelor iniţiale
10.3. Listele de preţuri a furnizorilor

Esenţa proiectului propus cuprinde informaţia despre producţia şi serviciile ce vor fi

propuse pe piaţă. O atenţie deosebită trebuie accentuată avantajelor producţiei pentru
cumpărătorii potenţiali (tehnologii noi, calitatea produsului, costul scăzut şi a.).
Analiza pieţei presupune determinarea segmentului pieţii, care va deveni principal pentru
proiectul dat. Pe urmă, se prezintă descrierea structurii clienţilor (cumpărătorilor) în cadrul
acestui segment. Este foarte important de determinat concurenţii proiectului, părţile slabe şi forte
a lor, de apreciat cota potenţială a pieţii după fiecare concurent. Trebuie de arătat că producţia
proiectului poate concura pe piaţă din punct de vedere a calităţii, preţului, publicităţii etc.
Planul de marketing cuprinde informaţie privind politica de preţuri şi comerţ a
întreprinderii, canalele de desfacere a producţiei, reclamă şi promovare a producţiei pe piaţă.

17
 Planul de marketing este considerat ca principalul element component al succesului
businessului nou.
În planul de producere sunt descrise procese de producere, controlul asupra principalelor
articole de cheltuieli ai costului producţiei, se prezintă lista utilajelor de producţie, schema
fluxurilor de producţie etc.
Planul organizaţional, gestionarea personalului indică forma de proprietate şi
organigrama întreprinderii, se prezintă informaţie despre cantitatea personalului, modalitatea de
instruire şi pregătire a cadrelor, mecanismul de susţinere şi motivare a conducerii întreprinderii
(salariile funcţie, prime, participarea la profit în cotă).
Analiza riscurilor permite evaluarea nivelului de risc al businessului şi stabilirea
problemelor ce potenţial pot apărea. Problemele pot fi cauzate de concurenţii, calculele eronate,
selectarea greşită a cadrelor de conducere, precum şi progresul tehnico-ştiinţific.
Se recomandă de elaborat preventiv căile de ieşire din probabilele situaţii riscante în cazul
realizării lor.
Planul financiar este cea mai importantă parte a planului de afaceri. Principalii indicatori
ai acestui plan sunt: volumul de producţie, venitul din vânzări, profit, capitalul circulant net,
costul şi a.
Planul financiar cuprinde: bilanţul contabil, raportul de profit şi pierdere, raportul privind
fluxul mijloacelor băneşti, precum şi un şir de indicatori ce caracterizează solvabilitatea şi
lichiditatea proiectului, structura patrimoniului întreprinderii, corelaţie între mijloacele proprii şi
cele împrumutate şi a. În final se determină pragul de rentabilitate.
În anexele se prezintă documentele ce nu o constituie partea principală a textului, dar la
care au fost făcute trimiteri în planul de afaceri (de exemplu, parametri tehnici ai producţiei;
copiile contractelor, licenţelor; datele personale ale conducerii întreprinderii etc.).

3.5. Pragul de rentabilitate

Analiza pragului de rentabilitate prevede că consumurile şi cheltuielile totale ale

întreprinderii trebuie să fie divizate în variabile şi constante.
Consumuri variabile sunt consumurile care se modifică în raport cu volumul producţiei,
lucrărilor executate, serviciilor prestate.
Consumurile variabile pe o unitate de produs rămân neschimbate în cadrul întregii zone
de relevanţă, iar mărimea totală a consumurilor variabilе este o funcţie liniară în raport cu
volumul de activitate.

18
 Exemplu. În cazul în care consumurile variabile pe o unitate de produs constituie 10 lei,
corelaţia între volumul producţiei şi consumurile variabile va fi următoarea:
Cantitatea Consumuri variabile Suma totală a
unităţilor de pe o unitate de consumurilor
produse produs, lei variabile, lei
1 10 10
2 10 20
3 10 30
4 10 40
5 10 50

Consumurile variabile se modifică o dată cu modificarea volumului producţiei, iar

consumurile variabile pe o unitate de produs rămân la nivelul neschimbat.
Consumuri constante sunt consumurile care rămân constante într-un anumit diapazon
de modificări, indiferent de modificările volumului producţiei sau activităţii de afaceri a
personalului de conducere.

Cantitatea Consumuri constante Suma totală a

unităţilor de pe o unitate de consumurilor
produse produs, lei constante, lei
1 500 500
2 250 500
3 167 500
4 125 500
5 100 500

Din tabel se observă că consumurile constante totale nu se modifică o dată cu schimbarea

volumului producţiei, iar consumurile constante pe o unitate de produs se micşorează în cazul
creşterii volumului producţiei şi se măresc în cazul diminuării acestuia.
Trebuie de menţionat că în situaţia, când întreprinderea nu produce la capacitatea sa,
costul produsului creşte. Aceasta va conduce fie la scăderea profitului revenit la o unitate de
produs, fie la intrarea în pierdere cu produsul, fie la o creştere a preţului de vânzare, ceea ce de
asemenea va avea o influenţă negativă asupra volumului desfacerii produsului.
De aici reiese necesitatea controlului consumurilor constante şi menţinerii acelui nivel de
fabricaţie, care să nu conducă la pierderi sau scumpiri ale produsului – respectiv la micşorarea
şanselor de competitivitate ale întreprinderii.

Analiza pragului de rentabilitate

Analiza corelaţiei între cost, volum şi profit reprezintă un instrument puternic de gestiune
care permite managerilor să ia repede şi uşor decizii argumentate privind planificarea activităţii,

19
şi să efectueze controlul comportamentului consumurilor şi cheltuielilor în cursul unei perioade
scurte de timp.
Analiza corelaţiei „cost-volum-profit” arată cum se modifică consumurile, cheltuielile şi
profitul sub influenţa modificării volumului vânzărilor. Modelele manageriale, bazate pe
studierea acestei corelaţii reprezintă analiza punctului critic (pragului de rentabilitate).
Prin punctul critic se înţelege volumul vânzărilor, la care întreprinderea deja nu mai are
pierderi, dar nu are încă nici profit. În punctul critic veniturile totale din vânzări sunt egale cu
consumurile şi cheltuielile totale ale întreprinderii, iar profitul este egal cu zero.
Scopul analizei punctului critic constă în alegerea unui asemenea volum al vânzărilor
care va asigura întreprinderii un rezultat financiar nul.

În cadrul sistemului contabilităţii manageriale pentru calculul punctului critic în condiţiile

fabricării unui tip de produse se utilizează metoda ecuaţiei, metoda marjei de contribuţie şi
metoda reprezentării grafice.
Punctul critic poate fi exprimat în unităţi naturale şi monetare.

Metoda ecuaţiei
În baza analizei corelaţiei „cost-volum-profit” stă una din ecuaţiile de bază ale
microeconomiei:
Vv = Cv + Cc + P ,
unde: Vv – volumul veniturilor din vânzări;
Cv – consumurile variabile;
Cc – consumurile constante;
P - profitul.

În punctul critic profitul este egal cu zero:

V v = Cv + C c ,

Descompunem indicatorii Vv şi Cv în elementele componente:

Vv = Pun x n ,

Cv = Cv un x n ,

unde: P un – preţul de vânzare pentru o unitate de produs;

Cv un - consumurile variabile pe o unitate de produs;
n - cantitatea produselor, unităţi de măsură naturale.

Substituim formulele:

20
 Pun x n = (Cv un x n) + Cc ,

De aici reiese:
Pun x n – ( Cv un x n) = Cc ,

sau: n (Pun – Cv un ) = Cc , de aici reiese:

Cc
n= ,
Pun − Cvun

Metoda marjei de contribuţie

Marja de contribuţie reprezintă depăşirea venitului de vânzări asupra tuturor

consumurilor şi cheltuielilor variabile aferente acestui volum al vânzărilor:

M c = Vv − Cv ,

Cu alte cuvinte, marja de contribuţie reprezintă rezultatul obţinut din vânzarea producţiei
după restituirea tuturor consumurilor şi cheltuielilor variabile şi care include profitul,
consumurile şi cheltuielile constante:
M c − Cc = P ,

Dacă marja de contribuţie acoperă cu exactitate consumurile şi cheltuielile constante,

profitul este egal cu zero, adică este atins punctul critic şi formula poate fi transformată în felul
următor:

M c.un ×Vv = Cc ,

unde Mc.un – marja de contribuţie pe o unitate de produs.

De aici reiese:
Cc
Pcrit = ,
M c.un
unde: M c.un = Pun −Cv.un .

Pentru calculul punctului critic în unităţi monetare vom utiliza următoarea formula:

Cc
Pcrit = ,
Rmc

în care Rmc – rata marjei de contribuţie; reprezintă raportul dintre marja de contribuţie în general
şi volumul total al vânzărilor:
M
Rmc = c .
Vv

21
 Exemplu. De determinat pragul de rentabilitate (punctul critic) la o
întreprindere, dacă:
Volumul veniturilor din vânzări - 900 mii lei;
Consumurile şi cheltuielile variabile – 720 mi lei;
Consumurile şi cheltuielile constante – 123 mii lei.
Rezolvare: Conform formulei, marja de contribuţie va constitui:
Mc = 900 – 720 = 180 mii lei.
Conform formulei rata marjei de contribuţie se calculează:
Rmc = 180 : 900 = 0,2 sau 20 %;
Atunci, conform formulei pragul de rentabilitate constituie:
Pcrit = 123 : 0,2 = 615 mii lei.
Rezerva stabilităţii financiare la întreprinderea dată constituie:
900 – 615 = 285 mii lei.

4. ASPECTELE FINANCIARE ALE PROIECTELOR INVESTIŢIONALE

4.1. Sursele de finanţare a proiectelor investiţionale

Finanţarea proiectului se efectuează cu respectarea următoarelor condiţii:

• dinamica investiţiilor trebuie să asigure realizarea proiectului în corespundere cu
limitările temporale şi financiare existente;

22
 • micşorarea cheltuielilor şi riscurilor proiectului trebuie asigurată în baza structurării
corespunzătoare a surselor de finanţare şi activităţilor organizaţionale (înlesniri fiscale,
garanţii etc.).

Finanţarea proiectului cuprinde următoarele etape de bază:

 studiul preventiv al viabilităţii proiectului (determinarea oportunităţii realizării
proiectului reieşind din cheltuielile presupuse şi veniturile aşteptate);
 elaborarea planului de realizare a proiectului (evaluarea riscurilor, asigurarea cu resurse
etc.);
 organizarea finanţării, inclusiv alegerea formei concrete de finanţare, determinarea
organizaţiilor finanţatoare şi elaborarea structurii surselor de finanţare;
 controlul executării planului şi condiţiilor de finanţare.

Finanţarea proiectelor se poate executa prin următoarele modalităţi:

o autofinanţare, adică utilizarea în calitate de sursa de finanţare a mijloacelor proprii ale
investitorului;
o utilizarea mijloacelor împrumutate şi atrase.

În procesul realizării proiectului dezvoltatorul se va întâlni cu următoarele probleme:

- determinarea raportului optim dintre mijloacele proprii şi atrase;
- determinarea celor mai rentabile surse de finanţare pentru proiectul respectiv;
- selectarea mecanismelor eficiente pentru atragerea finanţelor şi rambursarea resurselor
financiare (atât proprii, cât şi celor atrase) ;
- organizarea finanţării activităţii specialiştilor şi organizaţiilor implicate în realizarea
proiectului.

Structura resurselor investiţionale ale întreprinderii

Grupul resurselor Tipuri de resurse în grupul respectiv

Interne, incluse în componenţa
capitalului propriu
Profitul
Fonduri speciale create pe baza
profitului
Defalcări de amortizare
Remunerări prin asigurare
Alte tipuri de resurse:

23

Atrase ce sunt incluse în
componenţa capitalului propriu
Atrase, care nu sunt incluse în
componenţa capitalului propriu
- terenuri
- fonduri fixe
- proprietate industrială etc.
Mijloace financiare atrase pe baza
emisiei acţiunilor
Granduri şi sponsorizări
Subsidarea din partea statului
Împrumuturi bancare
Împrumuturi de stat
Împrumuturi comerciale
Mijloace financiare atrase pe baza
emisiei şi plasării obligaţiunilor
Maşini, utilaje atrase în baza de leasing

Cele mai sigure sunt sursele proprii de finanţare a investiţiilor. Orice agent economic
trebuie să tindă spre autofinanţare. În acest caz se micşorează riscul de a nimeri sub influenţă
externă şi, în fine, de faliment.
Principalele surse proprii de finanţare a investiţiilor în cadrul oricărei întreprinderi
comerciale sunt profitul net şi uzura (amortizare) a mijloacelor fixe. Fiecare din aceste surse are
preţul său, avantaje şi neajunsuri.
Profitul ca sursa de finanţare a investiţiilor. Scopul principal al activităţii oricărei
întreprinderi în condiţiile concurenţei de piaţă este obţinere a unui profit cât mai mare. Profitul
poate fi îndreptat spre dezvoltarea producţiei, construcţia obiectelor cu destinaţie neproductivă,
plata dividendelor, binefacere şi alte scopuri.
Utilizarea profitului pentru finanţarea investiţiilor reale, îndreptate spre extinderea,
reconstrucţie şi reutilare tehnică a întreprinderii are un aspect pozitiv, deoarece acest profit nu
este supus impozitării pe venit.
În cadrul surselor proprii de finanţare a investiţiilor un rol important aparţine defalcărilor
de amortizare, care trebuie să asigure reproducere atât simplă, cât şi lărgită a mijloacelor fixe.
În ţările dezvoltate a lumii defalcările de amortizare acoperă până la 70-80 % din necesitatea
întreprinderii în investiţii.
Avantajul principal al defalcărilor de amortizare în comparaţie cu celelalte surse de
finanţare constă în faptul, că indiferent de situaţia financiară a întreprinderii această sursă are loc
şi întotdeauna rămâne la dispoziţia întreprinderii.
Defalcările de amortizare trebuie folosite pentru finanţarea investiţiilor reale, şi anume
pentru:
• procurarea utilajului nou;
• mecanizarea şi automatizarea proceselor tehnologice;
• cercetări ştiinţifice;

24
 • modernizarea şi înnoirea producţiei cu scopul asigurării competitivităţii ei;
• reconstrucţie, reutilare tehnică şi extindere a întreprinderii;
• construcţie nouă.
Pentru utilizarea mai eficientă a defalcărilor de amortizare în calitate de resursă investiţională
a întreprinderii trebuie elaborată şi pusă în aplicare o politică de amortizare, ce include în sine:
- politica de reproducere a mijloacelor fixe;
- perfecţionarea metodelor de calculul uzurii;
- selectarea direcţiilor prioritare de utilizare a decontărilor de amortizare etc.

Una in cele mai răspândite surse de finanţare a proiectelor investiţionale este obţinerea
rezultatelor financiare prin emiterea acţiunilor.
Capitalul acţionar poate fi obţinut prin emiterea a două tipuri de acţiuni: preferenţiale şi
ordinare. Cumpărătorii potenţiali pot fi:
- beneficiarii, ce sunt cointeresaţi de producţie;
- investitorii externi, ce sunt cointeresaţi în recuperarea investiţiilor, obţinerea înlesnirilor
fiscale sau creşterea valorii capitalului fix în cazul participării limitate în arendă.
Atractivitatea acestei forme de finanţare se explică prin faptul, că volumul principal al
resurselor financiare apare la începutul realizării proiectului. În acelaşi timp, folosirea acestei
forme de finanţare dă posibilitate de a transfera achitarea datoriilor spre perioada, când proiectul
devine capabil de a genera veniturile stabile.
Sursele de finanţare de lungă durată pot fi:
- credite de lungă durată ale băncilor comerciale;
- credite instituţiilor de stat;
- credite ipotecare;
- leasingul investiţional;
- emiterea şi lansarea obligaţiunilor.
Unul din cele mai principale resurse, folosite pe piaţa financiară, este creditul bancar.
O importanţă deosebită o are taxa procentuală a creditului, ce se determină prin: cerere şi ofertă
a capitalului pe piaţă; rata dobânzii a depozitelor; nivelul de inflaţie în regiunea dată; aşteptările
investitorilor privind dezvoltarea economiei naţionale în perspectivă. Taxa procentuală percepută
de către băncile comerciale este diferenţiată în dependenţă de termenul şi volumul creditului
acordat, asigurarea (gajarea) lui, forma de creditare, nivelul de risc etc.
În condiţiile actuale, creditare ipotecară are o importanţă deosebită şi, în primul rând,
pentru revitalizarea economiei naţionale.

25
 O altă formă de finanţare de lungă durată este leasingul investiţional. Leasingul reprezintă
arendarea de lungă durată a maşinilor şi utilajelor pe o perioadă de la 3 până la 20 şi mai mulţi
ani cu păstrarea drepturilor de proprietate a locatorului pentru toată perioadă contractuală. Cu
alte cuvinte, leasingul poate fi considerat ca o formă specifică de finanţare (creditare) a
mijloacelor fixe, care se efectuează de către companiile speciale de leasing .
Selectarea variantei de finanţare de lungă durată trebuie să se bazeze pe rezultatele analizei
stabilităţii financiare a proiectului şi evaluarea posibilităţilor proiectului de a asigura rambursarea
creditului şi achitarea dobânzii.
În procesul de finanţare a proiectului de dezvoltare trebuie respectat bilanţul dintre
investirea mijloacelor proprii şi atragerea surselor externe de finanţare. În diferite proiecte
proporţia dintre mijloacele proprii şi atrase (ca regulă, împrumutate) este individualizată, însă
practica generală consideră, ca aproximativ 30 % din necesar se asigură de dezvoltator din contul
mijloacelor proprii, şi 70 % - din contul mijloacelor investitorilor externi. Investirea mijloacelor
proprii în proiectele de investiţii este o precondiţie necesară pentru atragerea mijloacelor externe
investiţionale.
Principală deosebire dintre mijloacele proprii şi cele împrumutate constă în faptul că
achitarea procentului pentru împrumut se efectuează până la impozitare, adică se include în
spezele brute, iar plata dividendelor pentru capitalul propriu se efectuează din profitul net. Acest
fapt asigură întreprinderii căpătarea unui câştig suplimentar în cazul utilizării mijloacelor
împrumutate.
Schema clasică a finanţării combinate presupune următoarele etape:
Dezvoltatorul utilizează mijloacele proprii – 10 % din costul proiectului; apoi atrage un
investitor strategic, care asigură nu mai puţin de 25 % din costul proiectului. La următoarea etapă
se atragere împrumutul bancar în suma ce constituie 25-30 % din costul proiectului. După care în
proiect sunt plasate mijloacele antreprenorului – 10 %. Restul sumei se asigură pe baza plăţilor
prearendă a potenţialelor clienţi, căutarea cărora se începe nu mai târziu decât la etapă finisării
pe jumătate a obiectului.

4.2. Participanţii în cadrul procesului de finanţare a proiectului

Participanţii în cadrul procesului de finanţare a proiectului sunt instituţiile statale,

autorităţile administraţiei publice locale, instituţii creditorial-financiare, investitori şi a.

Statul şi organizaţiile obşteşti (asociaţiile rieltorilor, evaluatorilor şi a.) asigură relaţiile

economico-legale dintre participanţii procesului finanţării proiectului. Statul este proprietarul

26
multor obiecte imobiliare; controlează şi asigură respectarea normelor şi regulilor, legate de
funcţionare a pieţei imobilului; reglează problemele zonării, dezvoltării urbane şi înregistrării
drepturilor asupra proprietăţii imobiliare.

Instituţii financiare şi de creditare propun capitalul investitorilor ce nu posedă mijloace

suficiente. Prin verificarea capacităţii de creditare a debitorului, creditorii verifică corespunderea
costului imobilului cu suma împrumutului solicitat. Pentru aceasta se efectuează evaluarea
independentă a obiectului imobiliar.

În calitate de investitori sunt persoanele fizice şi juridice, care asigură funcţionalitatea şi

utilitatea acestuia. Anume investitorii decid, în care proiect, când şi ce suma vor investi.

4.3. Finanţarea proiectelor prin Programele de preaderare la Uniunea Europeană

Mecanismele şi tehnicile ale MP trebuie analizate doar luând în consideraţie orientările

pro-europene ale politicii economice din R.M. Pe continentul european drept centrul de putere
este Uniunea Europeană, a cărei importanţă politică şi economică este în continuă creştere.

Există 4 tipuri de fonduri europene:

1. FONDUL EUROPEAN DE DEZVOLTARE REGIONALĂ (FEDER), cu
programele sale INTERREG, destinat susţinerii regiunilor mai puţin dezvoltate;
2. FONDUL SOCIAL EUROPEAN (FSE) – un instrument menit să sprijine
financiar Strategia Europeană de amplasare în câmpul muncii;
3. FONDUL EUROPEAN DE ORIENTARE ŞI DE GARANŢII AGRICOLE
(FEOGA), menit să sprijine dezvoltarea şi reformele structurale în zonele rurale;
4. INSTRUMENTUL FINANCIAR PENTRU SUSŢINEREA INDUSTRIEI
PISCICOLE, menit să sprijine reformele în sectorul piscicol.

În afară de această mai există şi FONDUL DE COEZIUNE, creat în a.1993 şi menit să

sprijine ţările mai puţin prospere ale Uniunii (Grecia, Portugalia, Irlanda, Spania) în finanţarea
proiectelor de protecţie a mediului şi a celor în domeniul transportului. Bugetul pentru perioada
2000-2006 prevedea alocarea resurselor în sumă 182,45 miliarde Euro pentru finanţarea celor 4
tipuri de fonduri şi 18 miliarde euro pentru Fondul de Coeziune.

27
 În anul 1989 UE a lansat un program ambiţios de asistenţă pentru ţările Europei Centrale
şi de Est (programul PHARE), menit sprijinirii acestor ţări în tranziţia lor spre economia de
piaţă. Timp de 8 ani (1990-1997) Comisia a alocat resurse în sumă de 7,59 miliarde Euro, partea
cea mai importantă fiind îndreptată spre sectorul public şi spre dezvoltarea sectorului privat
(43,7 % din suma totală). Finanţarea fiecărui sector în parte se produce prin intermediul sub-
programelor specifice, printre care: Jopp - pentru dezvoltarea sectorului privat; Green at East –
pentru protecţia mediului; Ace, Tempus I şi Tempus II – pentru educaţie şi ştiinţă; Lien –
pentru domeniul social; Sigma – pentru instruirea funcţionarilor; Democracy – pentru formarea
elitelor şi consolidarea societăţii civile. În perioada anilor 1990-1997, ţările Europei Centrale şi
de Est au primit, în cadrul programului PHARE asistenţă în sumă de 7,47 Euro pe cap de
locuitor.
Începând cu anul 1997 programul PHARE a fost transformat într-un instrument financiar
de preaderare, destinat susţinerii reformelor instituţionale. Spre deosebire de perioada 1989-
1997, programele de astăzi se concretizează în exclusivitate asupra priorităţilor de aderare.
Asistenţa de pre-aderare este construită pe următoarele principii: programare,
decentralizare, co-finanţare şi evaluarea automată a gestionării programelor.
În decembrie 2000 a fost adoptat programul de asistenţă CARDS, cu obiectivul de a
sprijini participarea ţărilor din Balcani la Procesul de Stabilizare şi Asociere. El este menit să
promoveze stabilitate în cadrul regiunii, facilitând apropiere de UE.
Pentru perioada 2000-2006, prin intermediul acestui program regiunea a beneficiat
4,6 mlrd Euro.

Un alt program european este TEMPUS. În prima sa fază TEMPUS a fost lansat în anul
1990 în vederea sprijinirii reformelor educaţionale în Ţările Europei Centrale şi de Est.
TEMPUS 1 a avut drept obiectiv primar reformarea învăţământului superior după căderea
zidului de la Berlin. De atunci programul a fost renovat de trei ori (TEMPUS II, TEMPUS II
bis, TEMPUS III - 2000-2006).

Tempus oferă aşa numitele Granturi Individuale de Mobilitate (IMG) persoanelor fizice
angajate în instituţii superioare de învăţământ, care lucrează în anumite domenii specifice în alte
ţări. Tempus sprijină nu doar instituţiile de învăţământ superioare şi angajaţii acestora, ci şi
instituţii şi organizaţii non-academice, ONG-uri, companii de business, autorităţi publice etc.

Programul ERASMUS MUNDUS este un program european de cooperare de schimb

academic, deschis pentru ţări terţe. Acest program oferă (începând cu a.2004) studenţilor şi

28
tinerilor cercetători din Ucraina, Moldova, Belorus posibilitatea de a obţine burse de studiu şi de
cercetare în ţările UE. Durata programului este de 5 ani (2004-2008), bugetul total constituind
230 mld.Euro.

Programul TACIS a fost lansat în 1991 pentru sprijinirea statelor ale fostului URSS în
tranziţia spre economia de piaţă, stabilirea democraţiei şi a statului de drept. Noul concept
TACIS a fost lansat în martie 2004 şi constă din trei compartimente:
1. Strategia şi abordare generală.
2. Strategii regionale şi bilaterale şi Programe Indicative.
3. Implementarea şi ajustarea instituţională.
Bugetul UE pentru Republica Moldova pentru perioada 2004-2006 prevedea fonduri în
sumă aproximativ de 10 mln.Euro anual. Pe lângă aceasta a fost deschisă o linie de finanţare în
sumă de 500 mln.Euro la Banca Europeană de Investiţii pentru Ucraina, Rusia, Moldova şi
Belorus pentru transport, telecomunicaţii, infrastructură în sectorul energetic.
TACIS sprijinea mai multe programe în Republica Moldova:
- Programul de infrastructură la posturile de frontieră Leuşeni-Ungheni-Giurgiuleşti;
- Programul de cooperare transfrontalieră la Ungheni;
- Programul de informare şi educaţie în domeniul protecţiei mediului;
- Consolidarea managementului la frontieră;
- Programul de armonizare a sistemului de standardizare din Republica Moldova;
- Programul de consultanţă politică pentru oficiile Prim-ministrului şi al Ministrului
Economiei (elaborarea şi implementarea Strategiei de creştere economică şi reducere a
sărăciei).

Instrumentul European de Vecinătate (IEV) a substituit programul TACIS şi vine să

completeze, începând cu anul 2007, sursele existente de asistenţă pentru ţările vizate în politica
de vecinătate a UE. Comisia Europeană include noul IEV în setul instrumentelor financiare, care
vor sprijini relaţiile externe ale UE în perioada anilor 2007-2013.
5. ANALIZA PROIECTELOR INVESTIŢIONALE

Analiza investiţională constă din următoarele trei etape consecutive:

1) determinarea volumului cheltuielilor investiţionale;

2) alegerea şi căutarea surselor de finanţare a investiţiilor şi determinarea costului

capitalului atras;

29
 3) pronosticarea fluxurilor viitoare de bani şi evaluarea eficienţei proiectului
investiţional prin comensurarea fluxurilor de numerar cu volumul cheltuielilor
investiţionale.

5.1. Metode de determinare a cheltuielilor investiţionale

Toate necesităţile investiţionale pot fi divizate în 3 grupe:

- investiţii directe;

- investiţii auxiliare (de însoţire);

- investiţii în investigaţii şi cercetări ştiinţifice.

Investiţii directe sunt nemijlocit necesare realizării proiectului investiţional şi reprezintă

investiţiile în capitalul fix şi cel circulant: procurarea şi modernizarea utilajului; construcţia şi
reconstrucţia clădirilor şi edificiilor; procurarea materiei prime şi materialelor; crearea rezervelor
de producţie; procurarea tehnologiilor noi, licenţelor şi mărcilor comerciale etc.

Investiţii auxiliare sunt legate de exploatarea întreprinderii: construcţia drumurilor de

acces; crearea infrastructurii sociale; protecţia mediului ambiant; asigurarea obiectului cu energie
electrică, canalizare etc.

Investiţii în cercetări ştiinţifice – asigură şi însoţesc proiectul de investiţii şi cuprind:

procurarea standurilor, calculatoarelor, aparatelor de măsurare, întreţinerea laboratoarelor
ştiinţifice etc.

Volumul total al investiţiilor necesare pentru realizarea proiectului investiţional este suma
tuturor cheltuielilor investiţionale: investiţiilor directe, auxiliare şi pentru cercetări ştiinţifice.

În conformitate cu Regulamentul // se recomandă de utilizat câteva abordări metodice

privind determinarea volumului investiţiilor necesare, şi anume:

- în baza întocmirii documentaţiei de deviz;

- prin utilizarea obiectelor reprezentante (a analogilor);
- în baza utilizării indicatorilor comasaţi ai valorii de bază a construcţiei.
Evaluarea costului realizării viitorului proiect investiţional în baza întocmirii
documentaţiei de deviz oferă posibilitatea de a determina cu mai mare precizie volumul
investiţiilor capitale, în componenţa cărora se includ: cheltuieli pentru lucrări de construcţie;
procurarea utilajului tehnologic şi a altor utilaje, necesare pentru funcţionarea întreprinderii;
lucrări de montare a utilajului; elaborarea documentaţiei de proiect etc. Costul de deviz al

30
lucrărilor de construcţii-montaj (LCM) se aplică pentru determinarea preţului contractual şi
încheierea contractelor între beneficiari, antreprenori şi furnizorii de utilaje.

Conform Hotărârii Guvernului R.M. nr.1570 din 09.12.2002 „Cu privire la măsurile
urgente de trecere la noua bază normativă de deviz în construcţii” (MO nr.170-172 din
13.12.2002) documentaţia de deviz se elaborează prin metoda de resurse cu aplicarea noilor
norme de deviz, în vigoare pe teritoriul Republicii Moldova.
Metoda de resurse se utilizează pentru lucrările de construcţii, montaj, de construcţii
speciale, reparaţia (capitală şi curentă) clădirilor şi edificiilor. Aceasta metodă dă posibilitate de
a determina cu mare exactitate, în orice moment, valoarea obiectelor de investiţii pornind de la
preţuri curente la toate tipurile de resurse.

Pentru determinarea costului de deviz al construcţiei se întocmeşte calculul generalizator

de deviz, devizele pe obiecte şi locale, inclusiv devizele pentru lucrările de proiectare şi
prospecţiuni.

A doua metodă presupune utilizarea obiectelor reprezentante (analogilor), în cazul

cărora există deja informaţia privind costul lor de deviz. Corectând respectiv costul construcţiei
obiectului similar, prin introducerea unor modificări ce ţin de capacitatea de producţie (volumul)
obiectului, rata inflaţiei, amplasamentul şi alţi factori, valoarea corectată poate fi considerată
drept cheltuieli investiţionale pentru noul obiect.

Metoda a treia se bazează pe utilizarea indicatorilor comasaţi ai valorii de bază. Un loc

deosebit în sistemul indicatorilor comasaţi îl ocupă normativele investiţiilor capitale specifice
(ICS).

5.2. Pronosticarea elementelor fluxurilor băneşti nete

Fluxurile de numerar, generate de către investiţiile, convenţional pot fi divizate în fluxuri

de intrare (aflux) şi de ieşire (reflux).
Fluxurile tipice de intrare sunt:
- venitul din vânzări;
- uzura (amortizarea) activelor de lungă durată;
- micşorarea costului producţiei;
- valoarea de lichidare a mijloacelor fixe după expirarea termenului de funcţionare a
proiectului;
- eliberarea mijloacelor circulante (lichidarea creanţelor pe termen scurt, vânzarea
resturilor de stocuri de mărfuri şi materiale etc.).

31
 Fluxurile tipice de ieşire pot fi:
- investiţii iniţiale;
- sporirea necesarului în mijloacele circulante (mărirea creanţelor pe termen scurt
pentru atragerea clienţilor noi, procurarea materiei prime şi materialelor pentru iniţierea
procesului de producţie etc.);
- reparaţii şi deservirea tehnică a utilajelor;
- cheltuieli de producţie suplimentare (sociale, ecologice etc.).
În conformitate cu Regulamentul // drept elementele principale, ce formează fluxurile
băneşti nete (Net Cash Flow, NCF), trebuie considerate:
- profitul net;
- uzura activelor materiale pe termen lung;
- amortizarea activelor nemateriale;
- modificarea capitalului circulant net (a activelor curente nete).
Calculul elementelor componente principale ale NCF se recomandă de efectuat în
următoarea ordine.

1. Calculul profitului net

Profitul net se calculează în modul următor:
1) venitul global potenţial (VGP) – se determină reieşind din capacitatea de producţie
potenţială a întreprinderii (volumul producţiei, lucrărilor, serviciilor etc.) şi valoarea de piaţă a
unităţii de produs (lucrări, servicii) fără TVA şi se determină cu formula ():
VGP = Σ(Q х Pun), ()
unde: Q – volumul producţiei (lucrărilor, serviciilor) în unităţi naturale;
Pun - preţul unităţii de producţie;
2) venitul global real (VGR) – ia în consideraţie neuniformitatea utilizării utilajului
(obiectului) după capacitate de producţie în decursul perioadei de exploatare, ceea ce permite de
a determina cu mare exactitate valoarea venitului global.

VGR se determină conform formulei ():

VGR = VGP х Кut , ()

unde Кut – valoarea coeficientului, care ia în consideraţie neuniformitatea utilizării obiectului

(exploatării utilajului);

32
 3) profitul din activitatea operaţională (Pop) – se determină ca diferenţa dintre VGR şi
valoarea consumurilor şi cheltuielilor întreprinderii. Pentru a facilita calculele (în stadiul
preliminar) se admite determinarea profitului din activitatea operaţională reieşind din nivelul
mediu de rentabilitate pentru ramura dată la momentul elaborării proiectului ():

Pop = (VGR х R) : 100 , ()

unde R – nivelul mediu de rentabilitate a vânzărilor din ramură, % ;

4) profitul net (Pn) - reprezintă prin sine diferenţa dintre profitul perioadei de gestiune
până la impozitare şi suma impozitului pe venit ().

Pn = Pop - Iv , ()
unde: Iv – suma impozitul pe venit.

2. Calculul uzurii mijloacelor fixe

Mijloacele fixe, utilizate în activitatea operaţională a întreprinderii (firmei) sunt supuse

uzurii. Cea mai răspândită metodă în practică la evaluarea proiectelor de investiţii este metoda
casării liniare.
Uzura se determină prin înmulţirea valorii iniţiale a mijloacelor fixe la norma stabilită a
uzurii ():

U = (MF · Nuz ) : 100 , ()

unde: MF – valoarea iniţială a mijloacelor fixe;
Nuz - norma uzurii, stabilită în % din valoarea iniţială a mijloacelor fix; se determină în
dependenţă de durata de funcţionare utilă (Dfu ) a mijloacelor fixe:
Nuz = 100 % : Dfu . ()

Durata de funcţionare utilă a mijloacelor fixe se stabileşte conform Catalogului mijloacelor

fixe şi activelor nemateriale.

5.3. Costul capitalului

33
 Atragerea resurselor financiare indiferent de sursa de finanţare este legată cu unele
cheltuieli, care reprezintă costul (preţul) capitalului destinat finanţării investiţiilor.
Costul capitalului reprezintă prin sine mijloacele, achitate de către o firmă pentru
folosirea resurselor investitorului. Costul capitalului se calculează în procente şi se determină
prin împărţirea sumei, achitate pentru folosirea resurselor financiare, la suma capitalului atras din
aceasta sursă. Costul capitalului influenţează esenţial asupra eficienţei proiectului investiţional.
Principalul domeniu de aplicare a costului capitalului este evaluarea eficienţei economice
a investiţiilor. Rata de scont, care este utilizată la evaluarea eficienţei proiectului investiţional, şi
reprezintă costul capitalului investit în afacerea dată.
Rata scontului în general reprezintă norma procentului compus şi reflectă randamentul
capitalului investit minimal acceptabil pentru investitor, în cazul existenţei pe piaţă a domeniilor
alternative accesibile, de orientare fără risc a investiţiilor. Semnificaţia ratei scontului constă în
măsurarea ritmului de devalorizare în timp a mijloacelor băneşti.
Determinarea corectă a costului capitalului ne permite să evităm riscul de a adopta
proiecte mai puţin rentabile sau de a respinge proiectele bune. În activitate de evaluare, costul
capitalului serveşte fie ca element de referinţă, cu care se compară rata de rentabilitate internă a
proiectului, fie la stabilirea ratei de actualizare.
În practica investiţiilor, costul capitalului îndeplineşte următoarele roluri:
• rata de rentabilitate financiară aşteptată;
• rata minimă a rentabilităţii capitalului alocat pentru investiţii;
• prag minimal al rentabilităţii, în funcţie de care se decide acceptarea sau respingerea
proiectului de investiţii.
Întreprinderea poate folosi mai multe surse de finanţare a investiţiilor. Costul capitalului
se determină atât pentru fiecare sursă de finanţare, cât şi pentru două sau mai multe, sub forma
unei medii ponderate a costului surselor respective (Weighted Average Cost of Capital ,WACC.).
Valoarea mediei ponderate a costului capitalului se calculează cu formula ():

RWACC=Rp · gp+ Rî · gî, , ()

unde: Rp – costul capitalului propriu;

Rî – costul capitalului împrumutat;
gp, gî – respectiv, ponderea capitalului propriu şi celui împrumutat în totalul capitalului
investit.
O formă principală în care este folosit costul capitalului în evaluarea financiară a
proiectelor o constituie rata de actualizare a cheltuielilor şi veniturilor. În practica s-au creat
două modalităţi de bază la stabilirea acestei rate:

34
 a) pentru obiectivele care sunt finanţate, în principal din împrumuturi – rata dobânzii la
care s-a obţinut împrumutul;
b) pentru obiectivele care se realizează prin autofinanţare – rata medie de rentabilitate
din subramura căreia îi aparţine.
Rata de actualizare stabilită în acest mod reprezintă nivelul minimal admisibil pentru
acceptarea unui proiect investiţional.
Valoarea ratei de actualizare poate fi stabilită de investitor, ţinând cont de următoarele
componente:
- rata de scont fără risc;
- componenta inflaţionistă;
- coeficientul ce ia în considerare gradul de risc investiţional.
Rata de scont fără risc reprezintă rata reală minimă a profitului din capitalul investit. În
calitate de etalon al ratei reale minime a profitului pot servi hârtiile de valoare fără risc.
Evidenţa impactului incertitudinii se realizează prin majorarea valorii ratei de scont fără
risc cu valoarea preconizată a inflaţiei şi a gradului de risc ():
r = rf + i + rr , ()

în care: rf - rata anuală a dobânzii (fără risc);

i - rata anuală a inflaţiei;
rf - marja de risc anuală.

La stabilirea costului capitalului se ţine seama atât de modul de finanţare, cât şi de tipul
investiţiei, de specificul ramurii şi de gradul de risc pe care îl implică.
În calitate de valoare apropiată a ratei de scont pot fi recomandate:
- rata de refinanţare a Băncii Naţionale a Republicii Moldova;
- dobânda mediată la creditele bancare pe termen lung;
- valoarea medie ponderată a capitalului investit.

6. EVALUAREA EFICIENŢEI PROIECTELOR INVESTIŢIONALE

6.1. Conceptul de eficienţă a proiectului investiţional

35
 6.1.1. Conceptul de eficienţă economică

Orice activitate umană este consumatoare de resurse şi producătoare de efecte. Nivelul

limitat al resurselor materiale şi de muncă presupune utilizarea lor raţională cu efectul maximal
la cheltuielile minimale. Coraportul dintre rezultat (efect) şi cheltuieli (resurse) determină
eficienţa utilizării acestor resurse. Dacă rezultatul şi cheltuielile sunt exprimate în categorii
economice, acest coraport reprezintă indicatorul eficienţei economice.
Eficienţa economică (e) este o noţiune complexă, care reflectă în modul cel mai
cuprinzător, rezultatele, ce se obţin într-o activitate economică, evaluate prin prisma resurselor
consumate pentru desfăşurarea acestei activităţi. Prin intermediul eficienţei economice se
stabileşte legătura dintre volumul şi calitatea eforturilor (R), ca factori generatori de efecte, şi
rezultatele (E) ce se obţin într-o anumită perioadă, ca o consecinţă a realizării eforturilor
respective:
e=E/R → max. (6.1)
Eficienţa economică trebuie să constituie o componenta de bază a întregii activităţi
economice, deoarece volumul resurselor are un caracter limitat şi numai printr-o mai bună
folosire a acestora se poate asigura creşterea economică şi, implicit, ridicarea standardului de trai
al populaţiei.
Eficienţa economică este principalul factor calitativ al creşterii economice deoarece prin ea
se asigură sporirea absolută a efectelor cu acelaşi volum de eforturi. Astfel, plecând de la relaţia
(6.1) rezultă:
E = e · R, (6.2)
ceea, ce înseamnă că nivelul efectelor economice, ce se obţin, depind atât de efortul făcut, cât şi
de mărimea eficienţei economice.
Eficienţa economică trebuie privită atât la nivelul microeconomic, cât şi la nivelul
macroeconomic.
Eficienţa economică, în special, al investiţiilor are un caracter de previziune, ceea ce îi
asigură o importanţă deosebită în luarea unor decizii economice. Adoptarea deciziei trebuie să se
bazeze pe existenţa mai multor variante de proiect, astfel încât să se creeze posibilitatea alegerii
variantei cu eficienţa maximă.

6.1.2. Sistemul de indicatori la evaluarea eficienţei

proiectelor investiţionale

36
 Orice indicator al eficienţei proiectului investiţional exprimă coraportul dintre
cheltuieli (eforturi) şi venituri (efecte) ce ţin de proiectul respectiv.

La categoria cheltuielilor investiţionale fac parte:

- cheltuielile investiţonale iniţiale, ce cuprind costul mijloacelor fixe şi al capitalului
circulant;
- uzura (amortizarea) activelor pe termen lung;
- cheltuielile de exploatare.
Din categoria veniturilor proiectului investiţional fac parte:
- profitul brut;
- profitul net;
- fluxul de numerar;
- fluxul net de numerar.

Valoarea brută a indicatorilor se foloseşte pentru analiza financiară generală a

proiectului, iar valoarea netă - pentru analiza financiară detaliată.

Realizarea oricărui proiect investiţional necesită rezolvarea prealabilă a două probleme

interlegate, şi anume:
• evaluarea eficienţei a fiecărei variante posibile a proiectului;
• compararea rezultatelor şi selectarea celei mai eficiente variante.
În condiţiile integrării economiei naţionale în sistemul economic mondial, modalitatea
rezolvării acestor probleme nu trebuie să fie în contradicţie cu metodele economice de evaluare
şi argumentare a eficienţei, adoptate în practică mondială. Există metodici standardizate de
evaluare a proiectelor investiţionale (spre exemplu, elaborate de către UNIDO şi recomandate
spre utilizare în toate ţările ale lumii).
Eficienţa proiectului investiţional se caracterizează printr-un sistem de indicatori, ce
reflectă coraportul dintre cheltuielile şi venituri. Trebuie să distingem următoarele grupe de
indicatori:
- indicatorii eficienţei financiare (comerciale), care iau în consideraţie consecinţele
financiare pentru participanţii proiectului în urma realizării lui;
- indicatorii eficienţei bugetare, care reflectă consecinţele financiare pentru bugetul
administraţiei publice locale în urma realizării proiectului;
- indicatorii eficienţei economice, care iau în consideraţie cheltuielile şi veniturile,
rezultate din realizarea proiectului; aceşti indicatori depăşesc limitele intereselor
financiare ale participanţilor proiectului investiţional.
37
 La determinarea eficienţei financiare a proiectului investiţional cheltuielile şi rezultatele
anticipate sunt evaluate:
- în preţurile reale ale pieţei şi în limitele perioadei de calcul, care este determinată de
durata creării, exploatării şi lichidării proiectului;
- cu evidenţa duratei normative (mediu ponderate) de funcţionare utilă a utilajului
tehnologic de bază;
- cu evidenţa cerinţelor investitorului.
Pentru evaluarea eficienţei economice a veniturilor şi cheltuielilor proiectului pot fi
utilizate preţuri de referinţă. Preţurile de referinţă sunt preţuri, care s-au stabilit într-o anumită
perioadă de timp şi rămân neschimbate în decursul întregii perioade de calcul.
Preţurile de referinţă servesc la selectarea proiectelor care contribuie cel mai mult la
rezolvarea celor mai stringente probleme ale dezvoltării economiei naţionale. În practică,
adeseori, se iau ca preţuri de referinţă preţurile de pe piaţa mondială.

Toate metodele cunoscute ce ţin de evaluarea eficienţei proiectelor investiţionale sunt

utilizate cu scopul:
1) determinării eficienţei absolute a proiectelor independente (pentru a răspunde la
întrebare: este eficient proiectul dat sau nu). În calculele eficienţei absolute sunt folosite
valorile brute (totale) ale rezultatelor şi cheltuielilor;
2) determinării eficienţei de comparare a proiectelor alternative (pentru a răspunde la
întrebare: care proiect din mai multe alternative este cel mai eficient). Eficienţa de
comparare se calculează în baza utilizării valorii cheltuielilor şi rezultatelor suplimentare
după variantele comparate.

6.2. Principiile de evaluare a eficienţei proiectului investiţional

Practica contemporană de evaluare a eficienţei proiectelor de investiţii se bazează pe
următoarele principii de bază:
1. Principiul comparabilităţii cheltuielilor şi veniturilor. Esenţa acestui principiu
constă în faptul, că la evaluarea oportunităţii (eficienţei) proiectului este necesar de a compara
veniturile viitoare, ca rezultat al activităţii investiţionale, cu volumul cheltuielilor investiţionale
necesare.
2. Principiul fluxului de mijloace băneşti. Veniturile viitoare, obţinute în procesul de
exploatare a proiectului de investiţii, reprezintă fluxuri de mijloace băneşti nete (Net Cash Flows,

38
NCF). Fluxurile de mijloace băneşti nete se formează din contul sumei profitului net, uzurii
fondurilor fixe şi amortizării activelor nemateriale pe termen lung.
3. Principiul valorii în timp a mijloacelor băneşti. La evaluarea proiectului investiţional
se ţine cont de modificarea cu timpul a valorii mijloacelor băneşti, atât investite în reproducerea
capitalului fix, cât şi obţinute sub formă de fluxuri de mijloace la etapa de exploatare a
proiectului. Suma cheltuielilor investiţionale şi suma fluxurilor de mijloace băneşti nete trebuie
aduse în corespundere cu valoarea curentă, adică cea de la începutul etapei investiţionale a
proiectului. Procesul de aducere în corespundere a viitoarelor încasări băneşti şi plăţi la
momentul dat se numeşte scontare.
4. Principiul alegerii ratei de scont. Procesul de aducere în corespundere a cheltuielilor
investiţionale şi fluxurilor de mijloace băneşti nete la un interval unic de timp presupune
alegerea întemeiată a ratei de scont (r). Această rată trebuie să ţină cont de norma minimală a
profitului la capitalul investit, la rata inflaţiei şi la riscuri. Selectarea ratei de scont trebuie să fie
diferenţiată în funcţie de tipul proiectului investiţional.
5. Principiul limitării în timp a proiectului. Durata efectivă de funcţionare a proiectului
unei construcţii noi a obiectelor poate constitui 50-100 ani. Însă durata de funcţionare a anumitor
elemente ale proiectelor investiţionale, în special, a utilajului, este mult mai redusă. În scopul
sporirii corectitudinii indicatorilor de prognoză în calcule este raţional de limitat etapa examinată
de exploatare a proiectului. Perioada de analiză poate fi adoptată în limitele duratei de exploatare
a utilajului tehnologic principal (6-10 ani) sau în limitele perioadei de recuperare a proiectului,
preferate pentru investitor (nu mai mult de 10 ani).
6. Principiul evaluării şi scontării valorii de lichidare a proiectului. După încheierea
perioadei de calcul a exploatării proiectului trebuie să fie evaluată valoarea lui de lichidare la
preţuri de piaţă. Valoarea de lichidare este considerată drept element component al fluxului de
mijloace băneşti nete (NCF), prognozat la finele fazei de exploatare a proiectului, şi reprezintă
încasările totale de la vinderea convenţională a obiectului. Valoarea de lichidare, de asemenea,
trebuie să fie adusă în corespundere cu etapa iniţială a procesului de investiţie.

39
 6.3. Valoarea şi timpul
Factorul timpului are o importanţă deosebită pentru sporirea eficienţei investiţiilor în
condiţiile concurenţei de piaţă. Banii au obţinut o caracteristică nouă, obiectivă, şi anume,
valoare în timp.

Principiul de bază al valorii banilor în timp constă în următoarele: orice unitate bănească
astăzi este de o valoare mai mare decât în viitor, de exemplu, peste un an. Pe acest principiu se
bazează abordarea la evaluarea eficienţei economice a proiectelor investiţionale.

Esenţa acestui principiu constă în faptul că valoarea banilor se modifică în timp cu

evidenţa normei profitabilităţii pe piaţa monetară şi piaţa hârtiilor de valoare. Ca norma (rata)
profitabilităţii poate fi adoptată taxa procentuală a creditelor bancare sau norma dividendelor
după acţiunile (ordinare sau preferenţiale).

Valoarea banilor în timp are două aspecte: primul este legat de pierderea valorii banilor
sub influenţa inflaţiei (devalorizarea banilor). Al doilea aspect este legat de rotaţia
economică a mijloacelor băneşti (a capitalului), şi anume: fiecare leu al investiţiilor, aflându-se
în rotaţie economică, anual trebuie să asigure obţinerea unui oarecare profit. Adică, investirea
banilor într-o oarecare afacere (I0) presupune creşterea capitalului în viitor (peste un an - I1,
peste doi ani - I2 … etc.).

Schematic modificarea valorii banilor in timp poate fi prezentată în felul următor

(fig.6.1):

I In
Fig.6.1. Modificarea valorii banilor in timp
I2

I1
Presupunem că I0 - investiţii iniţiale;
I0 I
Atunci I1 0- I0 reprezintă creşterea capitalului peste un an: I1 - I0 = ∆I.

40
0
1 2 … n T
 Coraportul dintre ∆I şi I0 reprezintă rata de creştere a valorii banilor (r):

r = ∆I : I0 ,

atunci ∆I = I0 x r .

Valoarea I1 poate fi prezentată în felul următor:

I1 = I0 + (I0 x r) = I0 (1 + r) ;

I2 = I1 (1 + r) = I0 (1 + r) (1 + r) = I0 (1 + r)2 ;

I3 = I0 (1 + r)3 ;

In = I0 (1 + r)n ,

unde n – numărul intervalului de timp (anului).

De aici reiese că:

I0 = In : (1 + r)n = In x Ka ,

unde Ka – coeficientul de actualizare a valorii banilor :

1
Ka = .
(1 + r ) n
Valoarea coeficientului de actualizare este prezentată în tabelele financiare speciale.

Este necesar de menţionat că fluxurile de numerar apar în orice moment pe parcursul

anului, însă convenţional putem considera că toate fluxurile de numerar ale perioadei analizate
apar (au loc) la finele perioadei. Evident, aceasta nu corespunde realităţii, însă, luând în
considerare perioada îndelungată de realizare a proiectului, în general, nu duce la greşeli mari la
evaluarea eficienţei investiţiilor.

De regulă, fluxurile mijloacelor băneşti viitoare se evaluează la momentul iniţial al

realizării proiectului de investiţii, deoarece anume acest stadiu necesită siguranţa maximă în
eficienţă a unui sau altui proiect de investiţii.

La compararea valorii banilor investiţi (fluxul de ieşire) cu valoarea fluxurilor mijloacelor

băneşti viitoare de intrare trebuie să distingem două noţiuni principale: valoarea viitoare a
banilor (FV) şi valoarea actuală a banilor (PV).

Valoarea viitoare reprezintă acea sumă a mijloacelor băneşti, care va fi căpătată peste
anumită perioada de timp, la investirea banilor într-o afacere, cu evidenţa ratei de creştere. Acest

41
proces de creştere a valorii banilor se numeşte metoda procentului compus sau metoda de
fructificare (compounding).

Calculul valorii viitoare se efectuează cu formula:

FV = PV · (1 + r)n sau

FV = PV : Ka .

Valoarea actuală a banilor este valoarea fluxurilor de numerar viitoare, readuse la

momentul actual cu evidenţa ratei de actualizare. Acest proces este legat de scăderea valorii şi se
numeşte procesul de discontare a valorii banilor (discounting):

PV = FV : (1 + r)n sau

PV = FV · Ka .

Aşadar, orice sumă a mijloacelor băneşti poate fi evaluată din două poziţii: din punct de
vedere al valorii viitoare şi valorii actuale. Aici trebuie de menţionat că aritmetic valoarea
viitoare a banilor întotdeauna este mai mare decât valoarea actuală.

Noţiune de anuitate

Valoarea fluxului net de numerar, ca regulă, se modifică după perioadele de timp (din an
în an). Această se explică prin modificarea astfel de factori ca: volumul vânzărilor, nivelul
consumurilor şi cheltuielilor întreprinderii privind fabricarea şi realizarea producţiei, metoda de
calculul uzurii etc. În caz dacă fluxul de numerar este compus din sumele de bani egale (după
perioadele de timp), atunci acest flux de numerar se numeşte anuitate.

Valoarea viitoare a anuităţii (FV) se determină cu formula:

n
FV = CF ∑(1 + r ) n − k ,
k =1

unde: CF – flux de numerar;

r – rata de creştere a capitalului;

k – numărul după ordine a perioadei (anului);

n – numărul de perioade.

Discontarea (PV) anuităţii (СF = const) se efectuează cu formula:

n
1
PV = CF ∑ k .
k =1 (1 + r )

42
 Considerarea inflaţiei la evaluarea valorii banilor
La evaluarea valorii banilor în timp este necesar de luat în considerare aşa fenomen ca
inflaţia.
La nivelul sporit al inflaţiei preţul resurselor băneşti creşte, iar puterea de cumpărare a
banilor este minimă; în condiţiile economiei stabile preţul banilor este minim, iar puterea de
cumpărare a banilor este cea mai sporită.
Aşadar, inflaţia duce la devalorizarea banilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor.
La evaluarea valorii banilor cu evidenţa inflaţiei se folosesc două noţiuni:
- valoarea viitoare nominală a mijloacelor băneşti;
- valoarea viitoare reală a mijloacelor băneşti.
Valoarea viitoare nominală a mijloacelor băneşti nu ia în considerare modificarea puterii
de cumpărare a banilor.

Valoarea viitoare reală a mijloacelor băneşti reprezintă valoarea banilor cu evidenţa

modificării puterii de cumpărare a banilor sub influenţa inflaţiei.
La estimarea inflaţiei se folosesc doi indicatori de bază:
- rata inflaţiei (T) – caracterizează nivelul mediu de supracreştere a preţurilor în
perioada examinată;
- indicele inflaţiei - i = 1+T .
Valoarea viitoare reală a banilor (Vvr) se va determina cu formula:
Vvn
Vvr = ,
i
în care Vvn – valoarea viitoare nominală a banilor (se presupune că rata inflaţiei T nu se
modifică pe anii perioadei de analiză). Se determină prin metoda procentului compus:
1
Vvn = PV · (1 + r)n sau Vvn = PV : .
(1 + r) n

Valoarea viitoare reală a banilor se va calcula cu formula:

n
(1 + r ) n
Vvr = Vvn : (1+T) = PV · .
(1 + T ) n

Adică, valoarea viitoare nominală a mijloacelor băneşti se reduce sub influenţa inflaţiei în
(1+T)n ori (conform reducerii puterii de cumpărare a banilor).
În cazul general, la analiza corelaţiei dintre rata de actualizare şi rata inflaţiei sunt
posibile următoarele 3 cazuri:
1) r = T - nu are loc creşterea valorii banilor în timp;
2) r > T - are loc creşterea valorii banilor în timp;
3) r < T – valoarea viitoare reală a banilor scade, ceea ce duce la pierderi.

43
 Previziunea ratei inflaţiei este un proces foarte complicat, care depinde de mulţi
factori subiectivi. De aceea, cea mai răspândită abordare în ţările cu economia nestabilă este
următoare: valoarea fluxurilor de numerar se recalculează din valuta naţională în una din cele
mai stabile valute după cursul stabilit la momentul recalculării. În acest caz evaluarea valorii
banilor se efectuează fără evidenţa inflaţiei.

6.4. Metode de evaluare a eficienţei proiectului investiţional

Pentru evaluarea obiectivă a proiectelor investiţionale urmează a fi aplicate diverse

metode şi procedee. Proiectul va fi atrăgător numai în cazul dacă norma venitului corespunde
aşteptărilor investitorului.
Metodele de evaluare a eficienţei economice a proiectului se divizează în două grupe:
- metode simple (statice);
- metode de scontare (contemporane).
Metodele simple. La etapa preinvestiţională este posibilă utilizarea unei scheme
simplificate de evaluare economică a proiectului. Metodele simple nu ţin cont de modificarea
valorii fluxurilor băneşti în timp şi se folosesc pentru estimarea prealabilă şi rapidă la etapa
preinvestiţională a proiectului.
În cadrul metodelor simple se calculează următorii indicatori principali:
1. Norma simplă a profitului (Accounting Rate of Return, ARR) se determină cu
formula:
NP
ARR = ,
IC
unde: NP (Net Profit) – profitul net;
IC (Investment Capital) – volumul investiţiilor.

Indicatorul ARR caracterizează partea cheltuielilor investiţionale ce se compensează sub

formă de profit într-un interval de timp planificat. Evaluarea ulterioară a proiectului investiţional
este raţională doar în cazul dacă ARR depăşeşte:
- nivelul minimal al profitabilităţii capitalului, stabilit de către investitor;
- coeficientul mediu al rentabilităţii capitalului după proiectele alternative sau
analogice din domeniul dat.
În cazul evaluării comparative a proiectelor alternative se selectează proiectul cu cea mai
mare valoare a ARR.
Indicatorul ARR uşor se calculează şi este simplu pentru înţelegere, însă posedă un şir de
neajunsuri:
44
 - nu reflectă durata de realizare a proiectului;
- nu ţine cont de influenţa factorului timp;
- nu reflectă dinamica reală a investiţiei şi câştigului economic în timp etc.
Indicatorul ARR se recomandă a fi aplicat la evaluarea eficienţei proiectelor cu perioada
de realizare nu mai mare de un an.
2. Perioada simplă de recuperare a investiţiilor (Payback Period, PP) reprezintă
intervalul de timp necesar pentru compensarea completă a cheltuielilor investiţionale iniţiale din
contul fluxurilor de mijloace băneşti nete acumulate. Dacă veniturile sunt uniform repartizate pe
perioadele de analiză (anii), atunci, la abordarea statică, perioada de recuperare se calculează prin
împărţirea cheltuielilor investiţionale (I) la mărimea anuală a profitului net (NP):
I
PP = .
NP

Proiectul se acceptă doar în cazul, dacă perioada de recuperare nu depăşeşte limita stabilită
de către investitor şi durata de exploatare a proiectului.
3. Investiţia specifică – este indicatorul care reflectă volumul investiţiilor capitale (IC) ce
revine unei unităţi de capacitate de producţie (CP) a obiectului:

Isp = IC : CP.

Investiţia specifică – asigură comparabilitatea dintre efortul investiţional şi rezultatele

obţinute, exprimate prin capacitatea de producţie ce poate fi obţinută într-o anumită perioadă de
timp (de obicei 1 an).

Metode de scontare a valorii

Metodele de scontare se bazează pe concepţia valorii în timp a fluxurilor băneşti, legate

de investirea pe termen lung a capitalului, şi fac posibilă o evaluare mai corectă a proiectului.
Metodele de scontare, spre deosebire de metodele simple, iau în consideraţie incertitudine
şi risc, folosind analiza sensibilităţii indicatorilor sau valorile probabilistice a lor.
În practica evaluării eficienţei proiectelor investiţionale cele mai răspândite sunt calculele
următorilor indicatori:
1. Valoarea netă actualizată totală;
2. Indicele de profitabilitate;
3. Rata internă de rentabilitate;
4. Perioada actualizată de recuperare a investiţiilor.

45
 1) Valoarea netă actualizată totală (Net Present Value, NPV)
Valoarea netă actualizată totală (VNAT) reprezintă valoarea actualizată a sumelor de bani,
care pot fi obţinute în viitor şi se calculează ca diferenţa dintre costul actualizat al câştigului şi
valoarea actualizată a cheltuielilor pentru realizarea, exploatarea şi deservirea tehnică a
proiectului în decursul termenului întreg de funcţionare a acestuia.
Cu alte cuvinte, VNAT se determină ca diferenţa dintre valoarea actualizată a fluxului net
de numerar (flux de lichidităţi, flux de trezorerie) cumulativ şi cheltuielile investiţionale
actualizate:
n
NPV = ∑ NCFd −∑ IC d ,
t =1

unde: ∑NCFd – fluxul net de numerar cumulativ actualizat;

ICd - cheltuielile investiţionale scontate.
Fluxul net de numerar actualizat (NCF d) reprezintă echivalentul financiar actualizat al
sumelor băneşti viitoare (aşteptate) şi se calculează cu formula:
t
NCF
NCFd = ∑ n ,
n =1 (1 + r )

unde: r – rata de scont;

n – numărul intervalului de timp;
t - cantitatea intervalelor.

Este identificat ca rentabil (avantajos) acel proiect de investiţii, care la rata de actualizare
respectivă are valoarea pozitivă a VNAT.
Un proiect de investiţii cu VNAT pozitivă semnifică faptul că el are:
1) capacitatea de a rambursa pe perioada duratei de viaţă economică capitalul investit;
2) o rentabilitate globală a capitalului iniţial, cel puţin, egală cu rata de actualizare, folosită în
calcule;
3) capacitatea de a produce cash-flow în exces şi de a asigura obţinerea unui anumit volum de
valoare netă.
Dacă VNAT are valoare nulă sau negativă, proiectul este inacceptabil, rentabilitatea sa
fiind inferioară ratei de actualizare; capitalul respectiv ar putea fi reinvestit cu o rentabilitate mai
sporită.
La existenţa variantelor alternative cel mai bun proiect se consideră acel, care are valoarea
VNAT mai mare.

2) Indicele de profitabilitate (Profitability Index, PI)

46
 Indicele de profitabilitate (IP) a investiţiilor se determină conform formulei:
n
NCFd
PI = ∑1 Id
, sau

n
VNAT
PI = ∑ +1 .
1 Id

La proiectele la care PI = 1, VNAT va fi nulă.

La calculul şi analiza indicelui de profitabilitate trebuie de apelat atunci, când proiectele
sau variantele se deosebesc între ele prin efortul investiţional necesar, deoarece el ne permite să
luăm în consideraţie amploarea investiţiilor, costurile necesare de investiţii, ceea ce nu realizează
VNAT.
Cu cât indicele de profitabilitate este mai mare, cu atât proiectele sunt mai eficiente, în
condiţii echivalente, comparabile din alte puncte de vedere.
Varianta optimă de proiect este acea care răspunde criteriului IP → max.
În urma calculelor pot fi obţinute următoarele cazuri:
1. PI > 1 - proiectul este rentabil;
2. PI = 1 - decizia o ia investitorul;
3. PI < 1 - proiectul trebuie respins.
3) Rata internă de rentabilitate (RIR) sau eficienţa limită a capitalului (Internal Rate of
Return, IRR) reprezintă procentul maxim al împrumuturilor, pe care proiectul îl poate plăti
pentru finanţarea resurselor, lucrând fără profit şi fără pierderi. VNAT în acest caz este egal cu
zero. Altfel spus, RIR este acea rată de actualizare, la care suma fluxurilor de lichidităţi
actualizate este egală cu suma investiţiilor.

La nivelul RIR se ajunge atunci, când VNAT = 0 şi deci RIR = r. Din punct de vedere
economic, dacă RIR = r, acest lucru semnifică că proiectul degajă un flux de lichidităţi (cash
flow), egal cu capitalul investit şi că pe durata de viaţă economică el asigură o rentabilitate
anuală de r % a capitalului.

La calculul RIR este raţional de găsit câteva valori ale NPV la diferite rate de actualizare.
Dacă VNAT are valoare pozitivă, se alege rata de actualizare mai mare, iar dacă valoarea VNAT
este negativă, atunci se alege rata de actualizare mai mică.
Calculul se repetă până când valoarea VNAT îşi schimbă semnul în opus.
Folosind o valoare pozitivă şi una negativă a VNAT, prin metoda interpolării se poate
determina RIR.
IRR se determină prin metoda grafică şi metoda analitică:

a) metoda grafică (fig.1):

47
 NPV

NPV(r1) IRR, %

r, %

r1 r2

NPV (r2)

Fig.1. Determinarea RIR prin metoda grafică

Din câteva proiecte alternative prioritate o are proiectul, la care valoarea RIR este mai
mare.
b) metoda analitică
RIR se determină cu formula:
NPV( r1)
IRR = r1 + × (r2 − r1 ) ,
NPV( r1) − NPV( r 2 )

unde: r1 - rata de actualizare, la care VNAT(r1) > 0, %;

r2 - rata de actualizare, la care VNAT(r2) < 0, %.
La alegerea valorilor r1 şi r2 durata intervalului (r1, r2) trebuie să fie minimă (se recomandă
să nu depăşească 5 %).
4) Perioada actualizată de recuperare a investiţiilor (Discounted Payback Period,
DPP) este egală cu perioada, în care investiţiile iniţiale se recuperează totalmente prin fluxurile
nete actualizate de lichidităţi, începând cu momentul dării obiectului în exploatare.
La aplicarea metodelor de discontare a fluxurilor de lichidităţi trebuie de menţionat
următoarele:
- dacă VNAT este pozitivă, rezultă că PI este mai mare ca 1;
- dacă fluxurile de lichidităţi sunt actualizate la o rată, ce corespunde valorii RIR, atunci
VNAT = 0.
Dacă se analizează o serie de proiecte alternative, selectarea se face după unul din
indicatorii examinaţi, considerat prioritar de către investitor. Atunci când alegerea este dificilă,
este preferabil indicatorul NPV, deoarece acesta caracterizează creşterea posibilă a potenţialului
tehnic al întreprinderii.
7. MANAGEMENTUL RISCURILOR

48
 7.1. Noţiune de incertitudine şi risc

Orice proiecte investiţionale au un caracter de lungă durată şi generează venituri pe

parcursul unei perioade relativ îndelungate. Fluxurile băneşti aşteptate se referă la perioadele
viitoare şi au un caracter prognozabil. Astfel, dezvoltatorul, bazându-se pe informaţia limitat
admisibilă, întotdeauna operează cu incertitudinea.
Incertitudinea nu este lipsa informaţiei privind realizarea proiectului, ci informaţia
limitată şi inexactitatea informaţiei existente.
Incertitudinea presupune existenţa factorilor, conform cărora rezultatele acţiunilor nu sunt
determinate, iar posibilitatea influenţei acestor factori asupra rezultatului este necunoscută:
reprezintă informaţia inexactă sau limitată privind condiţiile realizării proiectului.
Factorii incertitudinii se divizează în factori externi şi interni. Factorii externi sunt:
legislaţia, reacţia pieţei la produsul propus, acţiunile concurenţilor; factorii interni sunt:
competenţa personalului întreprinderii, erorile la determinarea caracteristicelor proiectului etc.
Deoarece incertitudinea reprezintă o sursă de risc, ea trebuie minimizată prin căpătarea
informaţiei, încercând a o exclude, adică a o transforma într-o situaţie certă, pe baza căpătării
informaţiei calitative, veridice, totale.
Riscurile investiţionale reprezintă pierderea potenţială măsurabilă. Riscul proiectului
reprezintă gradul pericolului, existent pentru realizarea proiectului. Prin noţiune de risc se
caracterizează incertitudinea, legată cu posibilităţile apariţiei pe parcursul realizării proiectului a
situaţiilor nefavorabile şi a urmărilor acestora.
Riscul există atunci, când avem câteva variante posibile a urmărilor unei sau altei decizii
şi posibilitatea apariţiei unei sau altei urmări poate fi măsurată.
Anume de aceea, riscul poate fi determinat ca incertitudinea măsurabilă, spre deosebire
de incertitudine nemăsurabilă, care nu poate fi nici prevăzută, nici calculată.

Globalizarea sistemului mondial a generat riscuri noi; a sporit numărul riscurilor, s-a
modificat calitatea acestora. În legătură cu această, la analiza proiectelor o importanţă deosebită
trebuie acordată problemelor, legate de determinarea ştiinţifică şi gestiunea riscurilor.
Funcţiile de gestiunea riscurilor cuprind:
- analiza situaţiilor riscante;
- selectarea variantelor alternative a soluţiilor;
- determinarea căilor şi mijloacelor de minimizare a pierderilor;
- elaborarea acţiunilor de neutralizare sau compensare a pierderilor.
Cu problemele de gestiune a riscurilor se ocupă risc-managementul. Esenţa şi conţinutul
risc-managementului se reduce la aprecierea tuturor tipurilor de risc în procesul de gestiune a
49
portofoliului imobiliar, evaluarea lor şi determinarea modalităţilor de neutralizare şi micşorare a
acţiunii acestora.
Risc-managementul cuprinde două subsisteme:
1) subsistemul de gestiune – grupa secţiilor şi specialiştilor;
2) subsistemul gestionat – obiectivul proiectului.
În grupa specialiştilor sunt incluşi: risc-managerul; managerul financiar, specialistul
pentru asigurări, anderraiterul şi a.
Eficienţa gestiunii riscurilor depinde de calificarea managerilor riscurilor.

În modul general algoritmul de gestiune a riscurilor poate fi exprimat astfel:

- identificarea riscurilor (analiza calitativă);
- analiza riscurilor (analiza cantitativă);
- reacţia adecvată la risc (gestiunea riscurilor).

Anume evidenţiere a riscurilor în calitate de activitate profesionistă deosebită şi a devenit

o modalitate de micşorare a riscurilor.

7.2. Analiza calitativă a riscurilor

Analiza calitativă este baza gestiunii riscurilor. Scopul analizei calitative este
identificarea riscurilor, fapt care presupune soluţionarea următoarelor probleme:
 evidenţierea întregului spectrul al riscurilor existente în cadrul proiectului investiţional;
 descrierea riscurilor;
 clasificarea riscurilor;
 determinarea caracteristicelor riscurilor.

Toate riscurile, ce apar în procesul realizării a proiectului, pot fi divizate în riscuri

sistemice şi nesistemice.
Prin riscuri sistemice, ca regulă, se presupun riscurile, ce apar la fiecare din participanţii
ai activităţilor separate. În calitate de astfel de riscuri pot fi numite: riscul modificării situaţiei
economice pe parcursul realizării proiectului, riscul minimizării activităţii de afacere în regiune,
riscul migraţional, riscul modificării cotelor procentuale pe piaţa de capital şi a.
Spre deosebire de cele sistemice, riscurile nesistemice sunt riscurile, legate de proiectul
concret, de particularităţile lui, amplasarea, tipul proiectului, calitatea participanţilor etc.

50
Principală deosebire constă în faptul că riscurile nesistemice pot fi prevăzute şi minimizate prin
gestiunea riscurilor sau pe baza gestiunii eficiente a proiectului.
Divizarea riscurilor în sistemice şi nesistemice posedă următoarea aplicaţie practică:
1) permite determinarea corectă a reacţiei dezvoltatorului la riscul evidenţiat: în cazul unui
risc sistemic, el trebuie luat la evidenţă în procesul elaborării concepţiei proiectului şi
inclus în calculele economice în procesul determinării oportunităţii financiare şi eficienţei
economice a proiectului; dacă riscul se referă la categoria celor nesistemice, el va fi
prevăzut în activităţile de gestiune a riscurilor;
2) va fi considerat în procesul creării sistemului obligaţiunilor reciproce dintre participanţii
proiectului.

În dependenţă de diverse criterii riscurile investiţionale pot fi clasificate astfel:

1. În conformitate cu posibilitatea controlului:
- sistemice;
- nesistemice.
2. Conform factorilor de apariţie:
- juridice;
- urbanistice şi tehnologice;
- administrative;
- economice;
- financiare.
3. Conform probabilităţii:
- cu probabilitate înaltă;
- cu probabilitate medie;
- cu probabilitate joasă.
4. Conform urmărilor:
- catastrofale;
- medii;
- neînsemnate.

Asumându-şi riscurile principale, investitorul trebuie să calculeze probabilitatea apariţiei

acestora, să elaboreze acţiuni posibile pentru minimizarea lor, să prevadă posibile variante de
acţiuni pentru excluderea riscurilor potenţiali.
7.3. Analiza cantitativă a riscurilor

51
 Etapa a doua în gestiunea riscurilor cuprinde analiza cantitativă, scopul căruia reprezintă
măsurarea riscului, fapt care presupune soluţionarea următoarelor probleme:
• Determinarea probabilităţii riscurilor;
• Evaluarea riscurilor;
• Evidenţa riscurilor.

La etapa analizei riscurilor putem evidenţia două componente ale analizei cantitative în
cadrul proiectului investiţional:
 Sensibilitatea valorii nete actualizate faţă de modificare a indicatorilor cheie;
 Mărimea diapazonului modificării posibile a indicatorilor cheie, determinată de
distribuţie probabilistică.
Toate metode analizei cantitative a proiectelor investiţionale se axează pe concepţia
modificării valorii banilor în timp şi abordări probabilistice.

În practica analizei investiţionale se aplică un şir de metode de analiza riscurilor proiectelor

investiţionale. Cele mai răspândite metode a analizei cantitative sunt:
 Metoda corectării ratei de actualizare;
 Analiza sensibilităţii proiectului;
 Metoda scenariilor;
 Modelarea imitaţională a riscurilor conform metodei Monte-Karlo şi a.

1. Metoda corectării ratei de actualizare. Avantajul acestei metode constă în simplitatea

calculelor, este uşor de înţeles şi accesibil. Totodată, are şi unele neajunsuri.
Metoda efectuează actualizarea fluxurilor de numerar viitoare la momentul de faţă (adică,
are lor actualizarea simplă la o rată de actualizare mai mare), însă nu oferă nici o informaţie
privind nivelul de risc. Concomitent, rezultatele căpătate, în mod esenţial, depind doar de
mărimea primei de risc.
Un alt neajuns constă în limitările considerabile a posibilităţii de modelare a variantelor
diferite, ce se reduce la analiza dependenţei criteriilor (NPV, IRR etc.) faţă de modificarea unui
singur indicator – rata de actualizare.
2. Analiza sensibilităţii. Prin aplicarea acestei metode se efectuează modificarea fiecărui
indicator consecutiv: doar una din variabile îşi modifică mărimea (de exemplu cu 10 %), pe baza
acestui fapt se recalculează criteriul rezultativ (spre exemplu NPV sau IRR). Apoi, se estimează
modificarea procentuală a criteriului faţă de situaţia iniţială şi se apreciază indicatorul

52
sensibilităţii, ce reprezintă raportul procentual de modificare a criteriului faţă de modificarea
valorii indicatorului cu un procent (aşa numită elasticitate a modificării indicatorului). În acelaşi
mod se determină indicatorii sensibilităţii fiecăreia din variabile utilizate.
Ulterior pe baza acestor calcule se efectuează aranjarea expert a variabilelor în funcţie de
importanţă (de exemplu, cea mai înaltă, medie, joasă), şi analiza expert a prognozabilităţii
mărimii variabilelor (spre exemplu, înalt, mediu, jos). Apoi expertul poate construi aşa numită
„matricea sensibilităţii”, ce permite evidenţierea variabilelor cele mai puţin şi cele mai riscante a
proiectului.
După cum observăm, analiza sensibilităţii a proiectului este o metoda expert. Principalul
neajuns al acestei metode constă în faptul că modificarea unui indicator este examinată izolat, pe
când în practica toţi factori economici într-o măsură sau altă sunt corelaţi.
3. Analiza scenariilor. Această metodă presupune dezvoltarea metodicii analizei
sensibilităţii proiectului în sensul, că se modifică concomitent un grup de variabile. Se calculează
varianta pesimistă (scenariu pesimist) a modificării posibile a variabilelor, varianta optimistă şi
cea mai probabilă. În corespundere cu aceste calcule se determină noi mărimi ale criteriilor NPV
şi IRR. Aceşti indicatori se compară cu valorile de bază şi se elaborează recomandările necesare.
La baza recomandărilor stă regulă: chiar şi în cazul variantei optimiste, nu va fi propus spre
examinare proiectul, dacă mărimea valorii actualizate nete este negativă; şi invers: scenariu
pesimist în cazul căpătării mărimii pozitive a NPV recomandă expertului examinarea acestui
proiect.
Aplicarea sistemelor de program de tip Excel permite sporirea considerabilă a eficienţei
analizei respective prin utilizarea unui număr de scenarii nelimitat şi includerea unor variabile
suplimentare.
4. Modelare imitaţională. Analiza riscurilor prin aplicarea metodei Monte-Karlo
reprezintă o combinare a metodelor de analiză a sensibilităţii şi analiză scenariilor. Este o
metodică destul de complexă, la baza căreia stă doar realizarea cu ajutorul computatorului.
Rezultatul acestei analize reprezintă divizarea probabilităţilor posibilelor riscuri a proiectului (de
exemplu, probabilitatea căpătării mărimii NPV < 0).

53
 7.4. Gestiunea riscurilor

Etapa a treia în gestiunea riscurilor este reacţia adecvată la riscuri. La această etapă se
efectuează trecerea la activitatea practică de gestiune a riscurilor, evidenţiindu-se următoarele
poziţii (subetape) principale:
 prevenirea riscurilor – pe baza analizei riscurilor efectuate riscurile se includ în calcule,
se consideră în procesul de încheiere a contractelor cu partenerii şi, în final, se asigură;
 monitorizarea riscurilor – urmărirea sistematică a procesului de realizare a proiectului,
evidenţierea devierilor de la graficul de realizare a proiectului, devierile în fluxurile de
numerar;
 reevaluarea şi corectarea deciziilor - reexaminarea indicatorilor economici, schimbarea
partenerilor etc.
În cazul general, putem vorbi despre următoarele soluţii de reacţionare la risc:
1) evitarea riscului - modificarea situaţiei, ce generează riscul (refuzul de la realizarea
proiectului, refuzul de împrumut etc.);
2) transmiterea riscului – transmiterea riscului altei persoane (antreprenorului,
investitorului etc.);
3) divizarea riscului – divizarea responsabilităţii între participanţii finanţării proiectului;
4) micşorarea riscului;
5) asigurarea riscului.
Conţinutul activităţilor concrete de gestiune a riscului depinde de etapa realizării
proiectului de development, şi în majoritatea cazurilor este imposibilă fără interacţiunea
dezvoltatorului cu alţi participanţi în cadrul realizării proiectului.
Rezultatele analizei şi evaluării riscurilor permit elaborarea activităţi argumentate,
direcţionate spre micşorare a lor. Divizarea riscului se efectuează în procesul elaborării
programului de realizare a proiectului şi documentelor contractuale. În cadrul încheierii
contractului este necesar a urma:
 determinarea posibilităţii fiecărui participant în cadrul proiectului privind prevenirea
situaţiilor riscante şi urmărilor acestora;
 a evalua cota riscului asumată de către fiecare participant în cadrul proiectului;
 a include în contract condiţia cu privire la remunerarea acceptabilă pentru riscul asumat;
 a respecta paritetul în divizarea riscului şi venitului între participanţii proiectului.

54