2.3.

Noţiuni de monitorizare şi analiza mersului, mişcării şi

echilibrului

2.3.1. Mersul normal şi mersul patologic

Mersul este un procedeu de deplasare în care sunt folosite mişcări ciclice, constând în
dezechilibrări şi reechilibrări permanente, cu păstrarea permanentă a contactului cu
suprafaţa de deplasare. Iniţial voluntar, mersul devine, prin învăţare, involuntar, automat
şi stereotip, iar parametrii săi sunt caracteristici fiecărui individ. La mersul normal al
individului (la care membrele inferioare realizează alternativ şi constant funcţiile de
sprijin şi de propulsie) participă întregul corp, respectiv capul, trunchiul, umerii,
membrele superioare, bazinul şi membrele inferioare [30], [33].
Mersul fiziologic (normal) este asigurat numai dacă se realizează simultan
următoarele patru condiţii:
• echilibrul - respectiv păstrarea permanentă a echilibrului şi controlul direcţiei
mişcării, având în vedere că poziţia centrului de greutate al corpului este într-o
permanentă alternare în funcţie de transferul greutăţii corpului de pe un membru inferior
pe celălalt;
• suportul corpului - asigurat de integritatea reflexelor antigravitaţionale pentru
extensia trunchiului, coapselor şi genunchilor, care, la rândul lor, sunt influenţate de
poziţia gâtului şi a capului;
• propulsia corpului spre înainte –realizată prin înclinarea laterală şi anterioară a
corpului, înainte de sprijinul unipodal;
• păşitul - stimulii declanşatori ai efectuării unui pas sunt reprezentaţi de
contactul plantar cu suprafaţa plană şi de propulsie, respectiv înclinarea corpului,
alternativ, la transferul greutăţii de pe un picior pe altul.
Caracteristicile mersului
Pasul (fig. 2.4.) este distanţa care separă cele două călcâie, atunci când picioarele
sunt sprijinite pe sol, în timpul mersului.
Ciclul de păşire este unitatea de măsură a mersului, distanţa între punctul de
contact cu solul al unui picior şi următorul punct de contact al aceluiaşi picior. Prin
urmare, un ciclu de păşire are 2 paşi.
Distanţa cuprinsă într-un ciclu de păşire reprezintă lungimea pasului şi are, la
adulţii cu talie normală, valori cuprinse între 70 şi 80cm.
Lungimea pasului depinde de:
• lungimea taliei (la acelaşi unghi de deschidere, membrele mai lungi dau un pas
mai mare);
• unghiul de deschidere al membrelor din articulaţia coxofemurală;
• eversia picioarelor (pasul este mai mare când răsucirea este mai mică, deci
piciorul cât mai aproape de axa de deplasare);
• felul cum se ia contact cu solul: cu talonul (toc-călcâi) sau cu toată talpa (când
se ia contact cu călcâiul, cum este corect, pasul este ceva mai lung, datorită extensiei
complete a gambei pe coapsă).
50 Boboc D.

Fig. 2.4. Caracteristicile pasului.

Lărgimea pasului este distanţa care separă călcâiul de linia de mers şi, în aceleaşi
condiţii, are valoarea medie de 5-6cm.
Unghiul pasului este format de axa longitudinală a piciorului cu linia de mers şi
are valori în jur de 15°. În plus, mai pot fi definite două noţiuni complementare: cadenţa
mersului –numărul de paşi pe unitatea de timp şi distanţa parcursă în unitatea de timp.În
mers se activează în jur de 14-17% din musculatura scheletică, cuprinzând:
• muşchii propulsori (flexorii degetelor, extensorii gleznelor, genunchilor şi
şoldurilor);
• muşchii balansului (extensorii degetelor, flexorii piciorului, flexorii şi
extensorii genunchilor, flexorii şoldurilor);
• muşchii transferului greutăţii şi cei ai deplasării bazinului (abductorii, rotatorii
interni şi extensorii şoldurilor, respectiv rotatorii trunchiului);
• muşchii ce menţin direcţia anterioară a capului (muşchii trunchiului superior şi
rotatorii capului).
Timpii ciclului de mers
Ciclul de mers este format din două perioade distincte:
• sprijinul;
• balansul (oscilarea, pendularea).
Sprijinul este împărţit în următoarele patru faze:
Protetica şi ortetica. Ortezarea informaţională 51

• contactul iniţial (atacul cu talonul; după unii autori această fază este numită faza
de amortizare);
• poziţia medie de sprijin (sprijinul median cu mijlocul tălpii);
• terminarea sprijinului (încărcarea părţii anterioare a piciorului);
• desprinderea de pe sol.
Balansul este şi el împărţit în trei faze:
• oscilaţia iniţială,
• oscilaţia de mijloc,
• oscilaţia terminală.
O prezentare schematică a acţiunii muşchilor piciorului în timpul unui ciclu de
mers este ilustrată în figura 2.5.

Fig. 2.5. Activarea muşchilor piciorului în timpul unui ciclu de mers.

Mersul patologic apare din cauza inegalităţii membrelor, limitării mobilităţii

articulare, instabilităţii articulare, paraliziilor, durerilor, tulburărilor de forţă şi tonus
muscular.
Pasul târşâit este mersul cu membrele inferioare flectate uşor din genunchi,
individul păşind pe toată talpa (mersul plantigrad), fără rularea tălpii pe sol. Pasul este
scurtat datorită flexiei membrelor din articulaţia genunchilor. Se întâlneşte în boala
Parkinson, la persoanele vârstnice.
Pasul scurtat este datorat unor afecţiuni articulare la nivelul genunchiului, sau
gleznei (poliartrită reumatoidă, coxartroză unilaterală, necroză de cap femural,
gonartroză). Din cauza suferinţei, membrul neafectat trebuie să se adapteze la lungimea
pasului făcut cu cel afectat, amplitudinea pasului scurtându-se.
Pasul lărgit se întâlneşte în afecţiunile neurologice extrapiramidale, tulburări de
echilibru, la vârstnici şi la copii.
Pasul unilateral se datorează unor afecţiuni la nivelul membrelor inferioare
(fracturi, entorse, rupturi musculare, rupturi de tendon), când individul avansează numai
cu membrul afectat pe care-l duce repede înainte. Impulsia este realizată numai cu
membrul neafectat, deci este incompletă, iar mersul devine sacadat.
Pasul cosit este întâlnit în cazul accidentelor vasculare cerebrale (AVC) care
produc hemiplegie, hemipareză. Din cauza hiperextensiei membrului (consecutivă
52 Boboc D.

modificărilor de tonus muscular în grupele musculare extensoare) se efectuează o

mişcare semicirculară cu convexitatea în afară. Persoana duce membrul afectat prin
lateral, cu o pivotare în jurul membrului sănătos, iar piciorul afectat stă în equin
(deformaţie a piciorului care, blocat în hiperextensie, nu poate să se sprijine decât în
vârf şi nu stă niciodată pe călcâi).

2.3.2. Analiza mersului

2.3.2.1. Scurt istoric al preocupărilor de analiză a mersului uman

Observarea mersului şi alergării a constituit o preocupare constantă a
cunoaşterii umane, încă din cele mai vechi timpuri. O abordare sistematică a
observaţiilor asupra mersului se
conturează în perioada Renaşterii,
când Leonardo da Vinci, Galileo
şi Newton publică descrieri utile
ale mersului biped. Desigur,
metodele erau mai ales de tip
observaţional, lui Galileo fiindu-i
atribuite cuvintele: Orice aspect
al mişcării umane ce se doreşte a
fi studiat, trebuie mai întâi
observat.
Probabil că cea mai timpurie
lucrare ştiintifică asupra mersului este De Motu Animalum, publicată la 1682 de
Borelli, ucenic al lui Galileo. Boreli a aproximat centrul de greutate al corpului şi a
descris modul în care este menţinut echilibrul în mers prin poziţia corpului şi continua
mişcare înainte a suprafeţei de sprijin a piciorului. Abia în 1836 fraţii Weber, în
Germania, au publicat prima descriere clară a ciclului de mers.
Étienne-Jules Marey a pus bazele a două tipuri de analiză a locomoţiei umane sau
animale: analiza dinamică, care se axează pe cauzele mişcării (forţe, momente,
acceleraţii) şi analiza cinematică ce descrie caracteristicile mişcării (traiectorii, unghiuri
etc.). Lucrând la Paris, Marey a publicat în 1873 un studiu asupra mişcărilor membrelor
la om. El a facut o serie de expuneri pe o singura placă fotografică pentru un subiect
îmbrăcat în negru, dar având benzi luminoase (albe) de-alungul membrelor inferioare
(fig. 2.6). Sensul investigaţiilor sale a fost determinarea traiectoriei centrului de greutate
şi a pasului pe sol.
Protetica şi ortetica. Ortezarea informaţională 53

Fig. 2.6. Ciclograma lui Jules Marey.

Un experiment asemănător s-a petrecut cam în acelaşi timp, de cealaltă parte a

Atlanticului. În 1872, fostul guvernator al statului California, Leland Stanford, om de
afaceri și deținător de cai de curse, a dorit să aibă un cuvânt de spus într-una din
dezbaterile foarte populare ale timpului, respectiv dacă toate picioarele unui cal în galop
sunt, la un anumit moment, în aer sau nu. Stanford era convins că răspunsul la întrebare
era da și și-a promis lui însuşi că va demonstra afirmația sa ştiințific. Cunoscând
realizările fotografice ale lui Muybridge, Stanford l-a angajat pe acesta ca să facă
demonstrația fotografică de rigoare. Muybridge a reușit în 1877 să probeze, cu un
negativ fotografic (fig. 2.7.) reprezentând galopul armăsarului Occident al lui Stanford,
afirmația privind existența momentului în care toate picioarele calului sunt în aer, cu
amendamentul că în acel moment membrele calului sunt în flexie, şi nu în extensie cum
se credea și cum fuseseră reprezentate pictural de nenumăraţi artisti.

Fig. 2.7. Ciclogramele lui Edweard Muybridge.

54 Boboc D.

În anii 1880, Universitatea din Pennsylvania îl sponsorizează pe Muybridge pentru

a studia mişcarea animalelor de la Zoo Philadelphia sau a unor oameni fotografiaţi într-
un studio. Modelele umane, fie în întregime nud, fie îmbrăcate lejer, au fost fotografiate
pe un fundal cuprinzând o grilă de măsură, într-o varietate de secvenţe de acţiune,
inclusiv mersul pe jos, în sus sau în jos pe scări, lovind cu ciocanul pe o nicovală, cărând
sau aruncând găleţi de apă. Muybridge a fotografiat, de asemenea, activităţi sportive,
cum ar fi baseball, cricket, fotbal, box, lupte, scrimă, canotaj, aruncarea discului şi chiar
secvenţe de balet.
Cea mai serioasă aplicaţie a ştiintei mecanicii la descrierea mersului uman în
secolul XIX rămane însă lucrarea germanilor Braune şi Fischer, intitulată Der Gagdes
Menschen. Ei au utilizat o tehnică similară cu Marey, folosind benzi fluorescente de-a
lungul membrelor. Fotografiile rezultate au constituit baza determinării tridimensionale
a traiectoriilor, vitezelor şi acceleraţiilor segmentelor. Cunoscând masele şi acceleraţiile
segmentelor corporale, ei au fost capabili să estimeze forţele implicate în toate fazele
ciclului de mers.
La Moscova, în anii 1930, Berstein a făcut măsurători cinematice pe mai mult de
150 de subiecţi, concentrându-şi atenţia pe mişcarea centrelor de greutate ale
segmentelor individuale, în raport cu centrul de greutate al corpului ca întreg.
În Romania, la Institutul de Educatie Fizicăşi Sport, în anii 1952-1953, Iosif Maier
realiza un ingenios fotociclograf, iar în Centrul de Cercetare pentru Probleme de Sport
(CCPS), Ilie Stupineanu a utilizat o variantă perfecţionată a acestui fotociclograf
(fig.2.8.) în anii 1970-1976 pentru investigaţii pe tehnica de mişcare în diferite ramuri
de sport: gimnastică, atletism, handbal.

Fig. 2.8. Fotociclogramele lui Ilie Stupineanu (CCPS)

Un pas important în analiza mersului a fost făcut prin apariţia platformelor de forţă.
Aceste instrumente au contribuit major la studiul ştiinţific al mersului şi sunt şi azi
echipamente standard în laboratoarele de profil. O primă variantă a fost propusă de
Protetica şi ortetica. Ortezarea informaţională 55

Amnar în 1924 şi îmbunătăţită de Elftman în 1938. Platformele lor erau pur mecanice,
pe principiul dinamometrelor; la Elftman, acul dinamometrului era filmat cu o cameră
de mare viteză.
Rolul muşchilor în mers a fost studiat de Scherb, în Elveţia, în anii 1940, iniţial
prin palparea muşchilor la mers pe covorul rulant, apoi prin utilizarea electromiografiei.
Progrese semnificative în înţelegerea activităţii musculare la mersul normal s-au
facut în anii 1940-1950 la universităţile californiene San Francisco şi Berkley,
personalitatea notabilă a momentului fiind Verne Inman. Grupul său de lucru a publicat,
după moartea lui Inman, în 1981, o carte de referinţă intitulată Human Walking,
retipărită în 1994.

2.3.2.2. Metode şi tehnici de evaluare şi analiză a mersului uman

A. Metode observaţionale
A.1. Observaţia vizuală
Observaţia vizuală reprezintă primul instrument folosit de medici pentru o evaluare
calitativă. Este uşor de realizat, dar dezavantajele sunt clare: metoda este, prin însăşi
natura sa, subiectivă şi depinde în întregime de experienţa şi cunoaşterea operatorului;
nu are ca rezultat niciun fel de înregistrare permanentă, se poate observa numai
mişcarea, nu şi forţele implicate.
Abordarea sistematică a observaţiei vizuale, prin completarea unor liste de control
adecvate, oferă o strategie mai clară de observaţie, focalizată asupra punctelor critice
din cinematica mersului. Astfel, observaţia devine fiabilă şi reproductibilă.
O procedură de observare sistematică este Wisconsin Gate Scale, în cadrul căreia
subiectul este observat în trei moduri: mergând spre observator, depărtându-se de
observator şi din lateral. Procedura se aplică în special la evaluarea pacienţilor cu
hemiplegii cauzate de AVC. Observaţiile sunt împărţite pe 14 grupe, din care cele mai
multe în faza de sprijin (5) şi în cea de balans (6). Fiecare măsurare se punctează de la
1 la 5, iar scorul se stabileşte după un algoritm ponderaţional, astfel încât el poate varia
între 13,35 şi 42. Cu cât scorul este mai mare, cu atât membrul este mai afectat.
Alte proceduri observaţionale sistematice sunt:
• Barthel Index (BI) - BI este un indice de independenţă, care este folosit pentru
a cuantifica capacitatea unui pacient cu o tulburare neuromusculară sau musculo-
scheletică de a avea grijă de el (indiferent de diagnostic);
• Funcţional Independence Measure (FIM) - FIM evaluează handicapul fizic şi
cognitiv, în termen de povară de îngrijire, incluzând şi observaţii asupra mersului;
• Rivermead Mobility Index (RMI) –RMI este o scară de 15 itemi care evaluează
aspectele fundamentale ale handicapului motor, care impiedică individul să
interacţioneze cu mediul său social.
56 Boboc D.

A.2. Observaţia video

Filmările video [6], [7] dau posibilitatea de a documenta observaţia cu nişte înregistrări
permanente, care pot fi ulterior folosite pentru redare cu încetinitorul, dar şi pentru a fi
arătate subiectului. În acest caz nu discutăm de un biofeedback real, din cauza diferenţei
în timp, dar acesta poate fi util în procesul de corectare.
O schemă simplă de lucru, cu două camere simultan, este ilustrată în fig.2.9. Unii
specialişti permit subiecţilor să-şi aleagă viteza de mers, în timp ce alţii controlează
timpul de mers (cadenţa), obligând subiecţii să meargă în ritm cu un metronom. Motivul
pentru controlul timpului este faptul că mulţi dintre parametrii mersului variază cu
viteza şi folosind un ciclu de timp controlat, se obţine reducerea variabilităţii acestora.
Cu toate acestea, este puţin probabil ca subiecţii să meargă natural încercand să ţină
pasul cu un metronom, iar pentru subiecţii cu probleme de control cu motor sarcina
poate fi dificilă sau chiar imposibilă.

Fig. 2.9. Aranjament pentru observaţia video

O ultimă observaţie, importantă: atunci când se efectuează orice tip de analiză

vizuală, un lucru care trebuie avut în vedere este faptul că se observă efectele şi nu
cauzele. Altfel spus, modelul de mers observat nu este rezultatul direct al patologiei
clinice, ci rezultatul procesului patologic şi al încercării subiectului de a compensa
patologia. Modelul observat este ceea ce rămâne după ce mecanismele disponibile
pentru compensare au fost epuizate. Desigur, capacitaţile metodei observaţionale video
pot fi îmbunătăţite prin adăugarea unei aplicaţii software de tratare a imaginilor, cum
este produsul Dart Trainer al firmei DartFish (Elveţia) [6], [7].
Acest lucru aduce o serie de avantaje, legate de:
• Feedback (răspuns) vizual şi posibilitatea de comparaţie cu structuri de mişcare
model;
• utilizarea unor scule de analiză performante (redare cadru cu cadru sau la viteză
mică, posibilitate de măsură distanţe şi unghiuri pe imagine, inserare de text, afişare
simultană de 2-4 ferestre);
• posibilităţi de vizualizare tip mişcare stroboscopică şi suprapunere de mişcare;
Protetica şi ortetica. Ortezarea informaţională 57

un sistem avansat de management al imaginilor achiziţionate şi prelucrate.

Îndrumările terapeutului devin mai clare în combinaţie cu imaginile, iar individul
conştientizează rapid greşelile şi poate acţiona pentru eliminarea lor.

B. Metode instrumentale
B.1. Metode şi tehnici cinematice
În biomecanica mersului, analiza cinematică [14], constă în descrierea poziţiei
segmentelor corporale în spaţiu şi în timp. Mijloacele de măsură tridimensională
aferente acestui tip de analiză cuprind sisteme pe bază de captori (goniometre articulare,
accelerometre, giroscoape magnetice), precum şi sisteme pe bază de imagine
(optoelectronice).

B.1.1. Tehnici de optoelectronică

Sisteme optoelectronice cu markeri activi
La aceste sisteme, lumina este produsă chiar de markeri, printr-un LED (Light
Emitting Diode). Avantajul sistemelor rezidă în posibilitatea identificării automate a
markerilor, ceea ce conduce la o precizie remarcabilă a traiectoriilor spaţiale, de ordinul
zecimii de milimetru, în coordonate tridimensionale. Sistemele recente sunt capabile să
furnizeze traiectoriile în timp real. Dezavantajul lor este limitarea numărului de captori
din cauza compromisului ce trebuie făcut între frecvenţa de multiplexare şi timpul de
prelurare a semnalelor. În plus, LED-urile trebuie alimentate prin fir, ceea ce poate jena
subiectul şi limita distanţele de lucru. Sistemele Selspot, Optotrack, Polaris et Watsmart
utilizează tehnica markerilor activi.
Sisteme optoelectronice cu markeri pasivi
Aceste sisteme se bazează pe achiziţia şi înregistrarea cu un sistem de minim 8
camere în infraroşu a unor semnale provenind de la markeri reflectorizanţi, aşezaţi într-
o anumită geometrie pe membrul inferior al subiectului. Experimentul se derulează într-
un volum spaţial special pregătit şi calibrat (fig. 2.10.).
Pe parcursul experimentului, poziţia markerilor este înregistrată la o frecvenţă de
eşantionare de 250Hz, după care traiectoria lor este reconstituită în trei dimensiuni.
Avantajele metodei [15] sunt legate de un număr practic nelimitat de markeri
reflectorizanţi, o arie mai largă de derulare a mişcării şi posibilitatea analizei unor
mişcări de mare complexitate. Deşi sistemele moderne dispun de posibilitatea
identificării automate a markerilor, operatorul trebuie să fie vigilent, pentru a corecta
eventualele erori de identificare. Cu cât numărul de camere utilizate simultan creşte, cu
atât scade eroarea de identificare şi creşte precizia determinărilor de poziţie.
Cele mai cunoscute şi utilizate sisteme optoelectronice sunt Elite, Vicon, Ariel,
Saga3, Motion Analysis şi Smart. Sistemele în infraroşu produse de Vicon, datorită
preciziei şi fiabilitaţii lor, sunt recunoscute ca standard în domeniu, fiind utilizate pentru
evaluarea altor sisteme de măsură în procesul de validare.
58 Boboc D.

Fig. 2.10. Aranjament pentru urmărire cu markeri pasivi tip VICON

B.1.2. Tehnici pe bază de captori

Sisteme cu goniometre
Protetica şi ortetica. Ortezarea informaţională 59

Sistemele goniometrice au fost şi sunt utilizate des în analiza ciclului de mers.

Orice goniometru prezintă două ramuri articulate, legate la un sistem mecano-electric
de citire/măsură; fiecare ramură se ataşează unui segment al piciorului, în timp ce axa
articulaţiei goniometrului se plasează în linie cu axa de rotaţie teoretică a articulaţiei
umane. Montarea şi etalonarea goniometrelor sunt operaţii sensibile, extrem de
importante pentru a obţine o bună reproductibilitate şi fiabilitate a experimentului.
Semnalul electric furnizat de goniometre este proporţional cu deschiderea lor, indiferent
de principiul de funcţionare (goniometre capacitive, rezistive, inductive).
Aceste sisteme au avantajul că sunt ieftine, au o precizie bună, iar citirea se face
direct în valori unghiulare. Dezavantajele sunt legate de dimensiunea şi greutatea lor,
care pot afecta normalitatea mersului. În plus, instalarea goniometrelor pe părţi moi
(cutanate şi musculare) cere timp şi experienţă din partea operatorului, în special pentru
a identifica cu precizie centrele instantanee de rotaţie şi a asigura o bună aliniere în
lungul axelor segmentelor. Neîndeplinirea acestor criterii poate conduce la erori de
măsurare semnificative.

Sisteme cu accelerometre
Accelerometrele sunt captori ce măsoară acceleraţia la care este supus un solid aflat
în mişcare. Ele se bazează pe principiul fundamental al dinamicii, care leagă forţa de
acceleraţia unei mase. Obiectivul măsurării este de a cuantifica forţele de inerţie care se
aplică asupra unei mase în mişcare. Deformaţia materialului piezoelectric al captorului
este proporţională cu forţa aplicată pentru a-l mişca. La ieşirea accelerometrului se
măsoară o tensiune proporţională cu forţa aplicată. Cum masa accelerometrului este
cunoscută şi constantă, se poate deci calcula acceleraţia. Pentru a cunoaşte poziţia unui
punct al corpului în mişcare, sunt necesare două integrări ale acceleraţiei, precum şi
cunoaşterea poziţiei iniţiale a punctului.
Sistemele actuale folosesc de multe ori accelerometre tri-axiale (compuse din trei
accelerometre liniare montate în diedru drept), care permit cunoaşterea simultană a
componentelor de acceleraţie a corpului pe cele trei direcţii reciproc perpendiculare.
Două astfel de accelerometre tri-axiale, montate pe un segment corporal, furnizează
deplasarea a două puncte ale segmentului în spaţiu; implicit, se poate calcula poziţia
spaţială a segmentului în orice moment. Specialiştii recomandă montarea a trei
accelerometre pe segment, ceea ce permite obţinerea poziţiei şi orientării segmentului
în spaţiu, prin cunoaşterea traiectoriei a trei puncte care îi aparţin.
Cateva dezavantaje sunt evidente: creşterea numărului accelerometrelor pentru
analiza mişcării poate deveni repede prohibitivă; stabilirea geometriei montajului cu
accelerometre necesităcunoaşterea clară a poziţiilor iniţiale, iar o calibrare devine
obligatorie la definirea acestei geometrii. De subliniat că, accelerometrele sunt sensibile
la greutate, fiind necesară cunoasterea poziţiei lor în raport cu verticala, un decalaj
minor putând influenţa acurateţea datelor furnizate. În plus, mişcările cutanate ale
maselor moi pot introduce semnale parazite care perturbă corecta măsurare a deplasării
segmentului.
60 Boboc D.

Avantajele utilizării accelerometrelor sunt legate de simplitatea şi disponibilitatea

lor, posibilitatea achiziţiei datelor la mişcări foarte rapide, frecvenţa mare de eşantionare
şi disponibilitatea imediată a rezultatelor.
Exemplu:
Locometrix este un echipament şi o metodă modernă, prezentă în multe centre de
cercetare a mersului, bazată pe înregistrarea şi studiul acceleraţiilor tri-axiale în regiunea
lombară mediană (aproape de centrul de greutate al individului în poziţia stând în
picioare). Testul de mers se face pe un culoar rectiliniu de 30m, la viteza normală a
subiectului şi se analizează datele a 19-20 de paşi, după stabilizarea mersului. Datele
sunt trimise de captorul triaxial la o frecvenţă de eşantionare de 100Hz. Prin analiza
semnalului accelerometrului în funcţie de timp, se reconstituie curbele de acceleraţie pe
direcţiile cranio-caudală, medio-laterală şi antero-posterioară. Pe semnalul înregistrat
pe direcţie verticală, evenimentele legate de ciclul de mers sunt perfect identificabile.
Curba de acceleraţie pe direcţie medio-laterală oferă informaţii asupra elementelor fazei
de sprijin.
Variabilele măsurate de sistem sunt:
• viteza de mers;
• cadenţa (frecvenţa ciclului de mers);
• lungimea pasului;
• indicele de simetrie dreapta/stânga;
• indicele de regularitate temporo-spaţială a ciclurilor de mers;
• deplasarea pe verticală a regiunii lombare, implicit a centrului de greutate;
• bradichinesia (încetinirea generală a ritmului activității motrice) subiectului;
• economia mersului sau costul energetic (în condiţiile în care pe parcursul
testului se evaluează şi consumul de oxigen) ca raport între consumul de oxigen şi viteza
deplasării.
Sisteme cu captori de poziţie magnetici
Aceste sisteme utilizează proprietăţile câmpurilor magnetice, fiind alcătuite din
două ansambluri de antene ortogonale între ele. Primul ansamblu este plasat în interiorul
unui emiţător (generator electromagnetic), iar cel de al doilea în interiorul unui receptor
(captor). Semnalul (intensitate câmp magnetic) preluat de receptor permite deducerea
poziţiei şi orientarea acestuia în raport cu emiţătorul.
Fizic, captorii plasaţi pe segmentele corporale măsoară câmpul magnetic emis de
un generator electromagnetic care acoperă volumul de măsură. La fiecare măsurare
(eşantionare), informaţia este transmisă sistemului de calcul, care face determinarea
poziţiei şi orientării respectivului segment. Captorii de poziţie magnetici pot fi
recunoscuţi automat şi în timp real de sistemul de achiziţie.
Avantaje: pentru cunoaşterea poziţiei şi orientării unui segment este suficientă
cunoaşterea poziţiei şi orientării unui singur captor (6 grade de libertate), ceea ce conferă
simplitate şi uşurează montajul. În plus, sistemele cu captori de poziţie magnetici au o
precizie bună în trei dimensiuni, ceea ce le face utile pentru articulaţii complexe cum
sunt umărul şi şoldul. Dezavantajele sunt legate de limitarea volumului în care se poate
Protetica şi ortetica. Ortezarea informaţională 61

lucra, precum şi faptul că prezenţa obiectelor feromagnetice în acest volum poate

distorsiona grav rezultatele măsurătorilor.
Sisteme de navigaţie inerţială
Mişcarea spaţială a unui corp poate fi descrisă prin şase parametri, de exemplu prin
trei translaţii (după axele X, Yşi Z) şi trei rotaţii (în jurul aceloraşi axe X, Yşi Z). Practic,
pentru a defini mişcarea corpului se pot utiliza trei traductoare accelerometrice (pentru
translaţii) şi trei giroscoape (pentru evidentierea rotaţiilor), echipamente montate astfel
încât să formeze un sistem ortogonal. Prin integrarea componentelor individuale de
translaţie şi rotaţie, se pot calcula poziţia curentă şi orientarea.
Integrarea matematică a datelor de acceleraţie 3D, furnizate de accelerometre,
conduce la obţinerea vitezei curente, iar o noua integrare furnizează date despre distanţa
străbătută, dacă condiţiile iniţiale au fost corect formulate. În acelaşi timp, folosind
datele de la giroscoape, respectiv viteze de rotaţie, integrarea matematică va furniza
orientarea unghiulară. În consecintă, se poate reconstitui mişcarea sistemului, într-un
sistem de referinţă triortogonal şi se pot cunoaşte poziţia curentă, viteza şi direcţia de
mişcare. Un astfel de sistem care poate caracteriza prin acest procedeu mişcarea spaţială
a corpului este cunoscut sub denumirea de sistem de navigaţie inerţială (SNI).
Caracteristic acestei metode este faptul că, spre deosebire de toate celelalte procedee de
navigaţie, determinarea mărimilor ce definesc evoluţia vehiculului în spaţiu este
independentă de surse exterioare de informaţii.
În figura 2.11 se prezintă o unitate de navigaţie inerţială (UNI) cu platformă stabilă,
la care un complex de inele/rame pivotante asigură libertatea triaxială a platformei în
timpul deplasărilor spaţiale. În acelaşi timp, giroscoapele detectează orice intenţie de
rotire a platformei şi trimit semnale în motoarele axiale, pentru a contracara rotirea.
Astfel, platforma este menţinută tot timpul în aliniere cu sistemul de referinţă global, iar
accelerometrele şi giroscoapele funcţionează raportat direct la acest sistem.

Fig. 2.11. Schema unei unităti de navigaţie inerţială

Exemplu:
62 Boboc D.

Sistemul MOVEN de la Xsens

Un sistem complet Moven conține 16 sau 17 unităţi de navigaţie inerţială (UNI).
Fiecare unitate cuprinde 3 giroscoape, 3 accelerometre și 3 magnetometre. Folosind
algoritmi avansați de fuziune (Fusion Moven Motor) unităţile inerţiale dau valori de
orientare absolute, care sunt utilizate pentru a transforma acceleraţiile liniare 3D la
coordonate globale care, la rândul lor dau translaţiile segmentelor corpului. Modelul
corporal articulat (23 segmente și 22 articulaţii) are implementate constrângeri în
articulaţii, pentru a elimina orice drift sau alunecare de picior, provenite din integrările
succesive ale acceleraţiilor.
Fiecare articulaţie este modelată ca o cuplă de
rotaţie, cu parametri statistici specifici, cum ar
fi flexibilitatea articulară atât ca poziţie cât și
ca orientare. Poziţiile reale ale articulaţiilor,
cât şi reperele anatomice 3D sunt determinate
prin procedurile de calibrare automată și
ecuații de regresie. Un model complex
biomecanic este folosit pentru a calcula
cinematica coloanei vertebrale şi omoplaților.
Parametrii obţinuţi în analiza cinematică
3D, utilizând echipamentul de navigaţie
inerţială Moven [15], sunt:
• deplasare (poziţie) absolută;
• deplasare (poziţie) în fiecare din cele trei planuri ale sistemului ortogonal;
• viteză liniară absolută;
• viteză liniară în fiecare din cele trei planuri ale sistemului ortogonal;
• acceleraţie liniară absolută;
• acceleraţie liniară în fiecare din cele trei planuri ale sistemului ortogonal;
• unghiuri absolute între segmentele corpului;
• unghiuri ale unui segment al corpului cu cele trei planuri ale sistemului ortogonal
;
• unghiul din rotaţia unui segment în jurul propriei axe;
• viteze unghiulare absolute între segmentele corpului;
• viteze unghiulare ale unui segment al corpului cu cele trei planuri ale sistemului
ortogonal ;
• viteza unghiulară a rotaţiei unui segment în jurul propriei axe;
• acceleraţiile unghiulare absolute între segmentele corpului;
• acceleraţiile unghiulare ale unui segment al corpului în cele trei planuri
ortogonale ;
• acceleraţia unghiulară în rotaţia unui segment în jurul propriei axe.
În urma achiziţiei de date, aplicaţia software a echipamentului activează un avatar
al subiectului, cu care se pot face o serie de analize cinematice şi simulări. Alte aplicaţii
dedicate cinematicii corpului uman, care recunosc fişierele Moven, pot prelua datele de
achiziţie şi efectua analize specifice [10].
Protetica şi ortetica. Ortezarea informaţională 63

B.2. Metode şi tehnici dinamice

Analiza dinamică în biomecanică [21], [22] reprezintă studiul forţelor şi
momentelor interne care generează mişcarea. În practică, nu există metodă neinvazivă
care să permită citirea directă a eforturilor din articulaţii, singurele forţe şi momente
care pot fi măsurate sunt cele externe, care corespund reacţiunii corpului asupra
mediului. De aceea, calculul forţelor şi momentelor interne trebuie să treacă prin faza
modelării corpului, conform cu legile mecanicii newtoniene.
Problema de dinamică poate fi abordată în două moduri: problema de dinamică
directă, pentru care, date fiind acţiunile şi forţele externe aplicate asupra unui corp (sau
sistem de corpuri), se prezice mişcarea, şi respectiv problema de dinamică inversă,
pentru care se cunoaşte cinematica corpului (sistemului de corpuri) şi forţele din
interacţiunea cu mediul, se calculează forţele care acţionează pe acesta şi se evaluează
fenomenele care sunt cauza unei anumite mişcări (fig. 2.12.).
În timpul mersului, picioarele sunt în interacţiune cu solul; în acest cadru, sistemele
de măsură dinamice sunt destinate măsurării şi înregistrării forţelor şi momentelor
externe, de reacţiune a solului asupra piciorului. Principalele mijloace tehnice pentru
acest tip de interacţiune sunt captorii de presiune, platformele de forţă şi benzile rulante
instrumentalizate.

Fig.2.12. Abordarea dinamică directăşi inversă

Sisteme cu captori de presiune

Plasate pe o pistă de mers, covoarele care înglobează captori de presiune permit
înregistrarea presiunii plantare exercitată de picior asupra solului. Celulele de presiune,
montate la minimum 4 pe centimetrul pătrat, sunt fie de tip capacitiv, fie pe bază de
polimeri conductori. Ansamblul informaţiilor transmise de captori permite
cartografierea repartiţiei şi intensităţii presiunii sub suprafaţa piciorului aflat în contact
cu solul, în faza de sprijin (fig. 2.13.). Ca urmare, poate fi calculat centrul de presiune
(baricentrul) zonei de contact, ale cărui poziţii consecutive se constituie în traiectoria
punctului de aplicare a forţei verticale de reacţiune a solului asupra piciorului.
64 Boboc D.

Fig.2.13. Inregistrare cu captori de presiune

Dezavantajul acestor covoare cu captori integraţi îl constituie faptul că nu dau

informaţii asupra forţelor medio-laterale, celei antero-posterioare şi asupra momentelor
produse de mişcarea piciorului pe sol. Totodată, pentru înregistrarea unui ciclu de mers,
este necesară utilizarea a două covoare în paralel, iar subiectul trebuie să-şi coreleze
mersul pentru a păşi pe ele.
Această dificultate se poate surmonta prin montarea captorilor de presiune în
încălţăminte. Pantofii cu captori de presiune au avantajul că nu modifică cadenţa de
mers, ceea ce face posibilă testarea diferitelor tipuri de încălţăminte si/sau de proteze
plantare pentru acelaşi individ. Pe de altă parte, pantofii instrumentalizaţi pot jena sau
limita mişcarea, iar captorii, fiind fabricaţi cu materiale flexibile pentru a permite rularea
tălpii, se fragilizează în cursul timpului. Informaţiile culese asupra presiunilor plantare
în timpul mersului, permit descrierea rolului fiecărui picior în faza de sprijin şi, ca
urmare, decelarea eventualelor anomalii în mers. S-a demonstrat, de exemplu, că
presiuni localizate pe talpa piciorului antrenează o instabilitate laterală a mersului, pe
partea în cauză.
Protetica şi ortetica. Ortezarea informaţională 65

Fig.2.14. Înregistrare cu captori de presiune montaţi în încălţăminte.

Platforme de forţă
Platformele de forţă sunt, probabil, cele mai răspândite mijloace tehnice în studiul
locomoţiei umane. Cu ajutorul lor se obţin direct forţele şi momentele de la interfaţa
picior-sol, pe cele trei direcţii (verticală, longitudinală / antero-posterioarăşi laterală /
medio-laterală). Aceşti parametri sunt măsuraţi prin intermediul traductoarelor ce
echipează platforma, fie ele tensometrice (AMTI, Logalex), fie piezoelectrice (Kistler).
Este de remarcat că semnalele provenite de la traductoare au o oarecare derivă în timp
şi, în consecinţă, trebuie readuse la zero la fiecare testare. Pentru analiza unui ciclu de
mers, trebuie făcut un montaj cu minim două platforme de forţă, iar subiectul trebuie
să-şi regleze mersul pentru a călca în mod natural pe ele.
Datele privitoare la forţele şi momentele relative la centrul platformei permit
calculul traiectoriei centrului de presiune, care constituie punctul de aplicare al forţei de
reacţie a solului asupra piciorului. Aceste date sunt indispensabile pentru implementarea
unui model de dinamică inversă, care dă acces la evaluarea forţelor şi momentelor
interne din articulaţii. În aceste condiţii se poate aproxima repartiţia forţelor pe diferitele
structuri osoase şi cartilaginoase şi apoi simula procese de uzură în cartilagii sau de
fractură a oaselor prin tehnici având la bază metoda elementelor finite.
Electromiografia (EMG) trenului inferior
Muşchii sunt aceia care furnizează puterea pentru locomoţia umană, de aceea
cunoaşterea activităţii musculare este relevantăîn orice studiu de analiză a mersului. Prin
metoda electromiografică se pot detecta curenţii slabi produşi de muşchi în timpul
contracţiei. Electromiografia (EMG) reprezintă metoda de înregistrare grafică a
biopotenţialelor musculare cu ajutorul electrozilor ac introduşi în masa musculară
(EMG elementară) sau cu ajutorul electrozilor de suprafaţă / cutanaţi (EMG globală)
şi studierea caracteristicilor acestor semnale.
66 Boboc D.

Deşi la mijlocul secolului XVII, Jan Swammerdam a dovedit că lovind inervaţia

muşchiului gastrocnemian (al gambei) la broască se obţine o contracţie a acestuia, după
care a trebuit să treacă alţi 130 de ani pentru ca să apară mijloacele tehnice care i-au
permis lui Luigi Galvani să arate că stimularea electrică a unui ţesut muscular produce
contracţie şi implicit forţă. Metoda electromiografică a fost dezvoltată în prima jumătate
a secolului XX, cele mai importante studii fiind elaborate între anii 1940 -1950, perioadă
din care datează şi primul electromiograf, construit de Herbert Jasper la McGill
University, Montreal Neurological Institute (1942-1944).

Fig. 2.15. Aranjament pentru electromiografia de suprafaţă

Electrozii de tip ac se introduc în muşchi, fără anestezie prealabilă, de preferat în

paralel cu dispoziţia fibrelor musculare. Electrodul de referinţă se plasează cât mai
departe de electrodul de culegere, pe ţesut electric neutru, de obicei la nivelul unei
proeminenţe osoase.
Electrozii de suprafaţă se amplasează între punctul motor al muşchiului şi inserţia
tendinoasă, astfel încât axa ce intersectează ambii electrozi de detecţie să fie paralelă cu
fibrele musculare; pentru a realiza un bun contact cu tegumentul este indicată folosirea
unui gel de contact (electrolitic).
Aspectul grafic al biopotenţialelor musculare depinde de numărul şi de mărimea
unităţii motorii (UM) de la nivelul masei motorii investigate, acestea fiind diferite de la
un muşchi la altul (UM = totalitatea fibrelor musculare striate inervate de axonul unui
singur motoneuron). Studii recente recomandă electromiografia ca un instrument
important în analiza mersului. Fiabilitatea noilor tehnologii şi echipamente a condus la
studii care au demonstrat că activitatea electrică responsabilă pentru contracţia fazică a
muşchilor într-un ciclu de mers nu depinde numai de viteza de mers, ci şi de alţi
Protetica şi ortetica. Ortezarea informaţională 67

parametri ca vârsta subiectului şi talia sa, iar magnitudinea semnalului EMG nu este
totdeauna proporţională cu tensiunea creată în muşchi. În consecinţă, o serie de
specialişti ilustrează activitatea EMG ca simplă diagramă “on/off”, în timp ce alţii, prin
normalizarea şi anveloparea semnalului EMG, caută şi informaţii calitative (ex.
valoarea de vârf sau momentul contracţiei maxime) în acest semnal.
În plus, combinarea estimării activitaţii musculare cu vizualizarea 3D a mişcării
membrelor inferioare în timpul mersului oferă informaţii suplimentare şi o inţelegere
rapidă a fenomenului.

2.3.3. Tensiomiografia şi evaluarea musculaturii

Tensiomiografia (TMG) este o metodă pentru monitorizarea proprietăţilor
muşchilor scheletici, care pleacă de la evaluarea deplasării transversale a zonei centrale
a muşchiului (burta muşchiului), în timpul contracţiei musculare, când burta se extinde
perpendicular pe direcţia forţei musculare exercitate. Aceasta nouă metodă a fost
dezvoltată la Facultatea de Inginerie Electrică, Universitatea din Ljubljana.
Metoda se bazează pe stimularea neuromusculară bipolară, cu ajutorul a doi senzori
care se aplică distal şi proximal, iar culegerea semnalului se face cu ajutorul unui senzor
de deplasare cu fibră optică (fig.2.16) ce trimite semnalul către un calculator echipat cu
programul dedicat acestei metode. Senzorul care măsoară deplasarea este poziţionat pe
planul tangenţial pe zona cea mai mare a muşchiului (burta muşchiului investigat).
Deplasarea burţii muşchiului în timpul contracţiei este observată, monitorizată şi
înregistrată.
Valencic [29] a demonstrat că metoda tensiomiografică oferă date valoroase cu
privire la proprietăţile contractile ale muşchiului striat. Răspunsul tensiomiografului
este independent de efectele elastice şi de rigiditate ale țesutului conjunctiv.
Parametrii care se pot calcula în urma acestui tip de investigaţie sunt (fig.2.16):

Fig. 2.16. Aranjament şi evaluare tensiomiografică.

• timpul de contracţie (Tc), măsurat în ms,
• timpul de relaxare (Tr), în ms,
• timpul de susţinere (Ts), în ms,
• timpul de întârziere (Td), în ms,
• amplitudinea contracţiei (Dm), măsurată în mm.
68 Boboc D.

În urma identificării valorilor acestor parametri, interpretarea testului poate da

informaţii asupra simetriei laterale şi a simetriei funcţionale:
• simetria laterală se referă la simetria grupelor musculare de pe partea dreaptă
şi partea stangă a corpului. Aceasta oferă informaţii despre dezechilibrele de dezvoltare
a grupelor musculare, despre oboseala musculară, dar şi despre riscurile de rupturi
musculare;
• simetria funcţională oferă informaţii despre dezechilibrele de la nivelul
articulaţiilor, dezechilibre dintre musculatura flexoare şi cea extensoare. Dezechilibrele
mari apărute la aceste niveluri pot creşte riscurile de accidentare la nivel articular.

2.3.4. Echilibrul postural

Echilibrul reprezintă o condiţie mecanică indispensabilă motricităţii, deoarece asigură
stabilitatea poziţiilor (postura) şi orientarea mişcărilor în spaţiu, fiind solicitat în
activităţile casnice, profesionale şi sportive. În condiţii statice, menţinerea echilibrului
serealizează când proiecţia centrului de greutate se situează în interiorul bazei de
susţinere, indiferent de poziţia segmentelor corpului.
Postura se caracterizează printr-o oscilaţie permanentă, care deplasează proiecţia
centrului de gravitatie pe sol cu o frecvenţă de 5-6 cicluri/min. În obscuritate (cu ochii
închişi ), oscilaţiile pot creşte cu 50%. Când axul corpului variază cu mai puţin de 4º în
raport cu verticala, se declanşează mecanisme corectoare sub forma reacţiilor posturale
anticipate, tonice (reflexe miostatice). Peste 4º apar reflexele de echilibrare dinamică
(reacţii de balans, reflexe de deplasare cu păşire laterală). Aceste reacţii adaptative
corespund celor două forme de echilibru: static şi dinamic.
Postura unei persoane este un element de individualizare, existând un tipar
determinat de dimensiunile corporale, de dezvoltareasistemului osteo-articular, dar, în
primul rând, de organizarea şi maturizarea sistemului nervos. Echilibrul static se obţine
prin contracţia grupelor musculare ale trunchiului, influenţată de poziţia capului şi
implică o intervenţie coordonată a sistemului vestibular,a sensibilităţii proprioceptive,
a sistemului extrapiramidal şi a analizatorului vizual. Echilibrul static şi controlul
postural se dezvoltă treptat, pe măsură ce sistemulnervos se dezvoltă, iar controlul
posturii şi al echilibrului se realizează simultan.
Calităţile de echilibru manifestate atât în prezenţa, cât şi în absenţa
observaţiei vizuale au o influenţă considerabilă asupra activităţilor corporale care
cer coordonare motrică specifică în cadrul executării unor mişcări complexe.
Platformele de echilibru permit vizualizarea şi înregistrarea traiectoriei proiecţiei
centrului de presiune al subiectului în planul platformei. Prin măsurarea, prelucrarea şi
interpretarea parametrilor caracteristici ai traiectoriei (număr de puncte / frecvenţă de
înregistrare, arie, lungime desfăşurată) se pot trage concluzii privind calitatea
aptitudinilor de echilibru ale subiecţilor (fig. 2.17.).
Protetica şi ortetica. Ortezarea informaţională 69

Fig.2.17.Posturograme.

Cel mai cunoscut protocol de acest tip destinat examinării impactului vizual asupra
mecanismelor de echilibru este testul Romberg care se bazează pe compararea
controlului postural al unui subiect în poziţie ortostatică, stând nemişcat cu picioarele
apropiate, într-o situaţie cu ochii deschişi, în alta cu ochii închişi. Măsurarea se face prin
intermediul platformei de echilibru, iar aprecierea cantitativă a stabilităţii prin
determinarea deplasării, a abaterii medii pătratice a deplasării, respectiv a lungimii
totale a traiectoriei parcurse de proiecţia centrului de presiune.

2.4. Ortezare informaţională asistată. Corectarea şi reînvăţarea

mişcării
2.4.1. Conceptul de otezare informaţională
Conceptul ortezării informaţionale pleacă de la sistemele cu buclă de reglare, în care
răspunsul informaţional este folosit ca element de control/reglare, cu scopul corectării
mişcării umane în timp ce aceasta se derulează [13], [24].
Intercalarea unui sistem de calcul, configurat ca sistem de control de proces într-o
buclă de reacţie, externă, persoanei văzută ca sistem informaţional, permite intervenţia
asupra, controlarea şi modelarea fluxului informaţional schimbat de persoană cu lumea
externă [31], [32].
Răspunsul este informaţia prelucrată, iar calea de transfer este, de regulă, vizuală,
uşor de accesat (80% din informaţia pe care o percepem este de natură vizuală), ceea ce
conduce la un timp scurt de reacţie. Astfel, corijarea gestului este făcută în timp real, în
interiorul mişcării.
În contextul ortezării informaţionale, rolul principal îi revine reacţiei de tip feed-
back (răspuns), prin cele trei funcţiuni ale sale:
• funcţia de informare, care constă în principal în instruirea subiectilor cu
privire la corectarea erorilor de mişcare. Ei utilizează funcţia de informare pentru a-şi
planifica următorul răspuns din procesul de învăţare a mişcării.
70 Boboc D.

• funcţia de susţinere, care poate fi poziţivă dacă încurajează o tehnică corectă

sau negativă dacă are scopul reducerii frecvenţei acţiunilor nedorite.
• funcţia de motivare, cu cât este mai ridicat nivelul de abilitate al subiectului,
cu atât mai importantă devine funcţia de motivare a feedback-ului ca intervenţie.

Fig.2.18. Modelul ortezării informaţionale asistate

Utilizarea adecvată a acestei metodologii de control informaţional permite, în timp,

stabilirea unui stereotip remanent eliminării din sistem a calculatorului. Rezultatul este
deci modelarea funcţiei de transfer psihosomatice şi crearea de modele noi, metastabile.
Această paradigmă a fost cuprinsă prima dată în conceptul de “protezare
informaţională” lansat în 1999 de P.J. de Hillerin în teza de doctorat „Creşterea
eficientei învătării actelor motrice prin utilizarea protezării tehnice-informaţionale”
[19]. Analizele ulterioare care au plecat de la definiţia celor doi termeni: proteza –
dispozitiv care înlocuieşte o parte lipsă a corpului şi orteza – dispozitiv care asigură
corecţia, susţinerea sau protecţia unei părţi a corpului, pe o perioadă variabilă de timp,
care este înlăturat atunci când se obţine corecţia dorită,au condus la reformularea
paradigmei în “ortezare informaţională”.
Tot acest sistem de definiţii, teorii şi metodologii, a fost reunit într-un concept,
desemnat prin abrevierea CASINOR® (Computer Assited Informational Orthotics) şi
se foloseşte în mod curent în cadrul Institutului Naţional de Cercetare pentru Sport, în
procesul de pregătire în sportul de performanţă, dar şi în recuperarea post-traumatică a
sportivilor [17], [31], [32].
Utilizarea acestei tehnologii informatizate timp de mai mulţi ani în domeniul de
vârf al sportului de performanţăşi experienţa acumulată au dus, în mod firesc, la ideea
transferului tehnologiei şi în domeniul recuperării neuromotorii, în situaţia în care
esenţa intervenţiilor are, în ambele domenii, scopul de a îmbunătăţi capacităţile motrice
şi funcţionale. Prin experienţă, s-a constatat că ortezarea informaţională grăbeşte
procesul de restabilire la nivel superior a sensibilităţii proprioceptive şi contribuie la
îmbunătăţirea rapidă a parametrilor motrici. Conceptul este deci util în kinetoterapie
[26], [18], unde principalul mijloc specific folosit este mişcarea (sub formă activă sau
Protetica şi ortetica. Ortezarea informaţională 71

pasivă) care, prin repetare, devine exerciţiu fizic cu rol important în prevenire şi
tratament.

2.4.2. Aplicaţii ale ortezării informaţionale asistate (CASINOR) pentru

testare, corectare, antrenament şi recuperare neuromotorie
2.4.2.1. Simulatorul de condiţii
Simulatorul de condiţii este un sistem tehnic care, în baza cunoaşterii şi modelării legilor
ce guvernează un sistem sau un proces, este construit astfel încât să asigure
corespondenţa biunivocă între elementele sale şi cele ale originalului. Cu alte cuvinte,
simulatorul de condiţii este un echipament destinat să simuleze cât mai fidel
interacţiunile cu un mediu inconjurător cunoscut sau previzionat, în vederea obţinerii
aceloraşi senzaţii (sau a unor senzaţii similare) pentru subiectul supus aceloraşi cerinţe
specifice (intensitatea efortului, durată, tempo, ritm, tehnică de execuţie etc.), dar aflat
în cu totul alte condiţii de mediu.
Construcţia primelor simulatoare de condiţii în Romania, la Centrul de Cercetări
pentru Problemele Sportului, a plecat de la necesitatea studiului, în condiţii de laborator,
a cinematicii şi dinamicii specifice canotajului; în consecinţă, a fost necesară simularea
interacţiunilor de pe apă, în condiţii de uscat.
În urma studiilor preliminare, au fost formulate cinci principii pe care se bazează
simulatoarele de condiţii, principii valabile şi astăzi [25], [27]:
1. respectarea dinamicii specifice, ceea ce înseamnă că termenii ecuaţiei
diferenţiale care descrie comportarea sistemului urmează să-şi găsească corespondenţa
în transpunerea tehnologică realizată. Astfel se asigură:
• simularea adecvată, deci un răspuns similar cu cel din realitate, făcând posibile
măsurători ale unor mărimi caracterizate în planurile simulate;
• manifestarea subiectului cât mai asemănător cu specificul situaţiei reale.
2. asigurarea libertăţii specifice de mişcare, care să permită, din punct de vedere
geometric efectuarea oricărei mişcări incluse în familia mişcărilor specifice. Astfel,
subiectul poate alege traiectoriile şi momentele de acţiune similare cu cele din realitate,
păstrând specificul individual în realizarea sarcinii motrice.
3. posibilitatea varierii regimurilor de lucru prin varierea parametrilor care
definesc modelul dinamic al probei. Prin aceasta se crează condiţiile generării unor
imagini senzo-motrice necesare ajustării modelului interior de organizare a mişcării cu
care operează subiectul.
4. crearea condiţiilor de măsurare continuă sau cvasicontinuă a parametrilor
mişcării (forţe, acceleraţii, viteze, deplasări, timpi).
5. furnizarea instantanee a informaţiilor strict necesare controlului şi
reorganizării continue a mişcării, corelate cu modificările de moment ale potenţialului
energetic. Aceasta presupune echiparea instalaţiei cu posibilităţi de afişare numerică sau
grafică a valorilor, avertizoare optice sau acustice, în funcţie de necesităţile specifice.

Exemplu:
72 Boboc D.

Simulatorul de condiţii tip ERGOSIM [8], un echipament compus din:

• modul mecano-electronic de realizare a condiţiilor de mediu, cuprinzând o masă
inerţială cuplată cu un traductor prin intermediul căruia este pus în mişcare un sistem
electromagnetic de frânare, comandat în funcţie de necesităţi, traductori de forţă,
poziţie, deplasare, viteză. Modulul reprezintă partea de bază a sistemului prin care se
comandă nivelul forţei de rezistentăşi inerţia care se va opune mişcării şi furnizează
informaţia cu privire la principalii parametri biomotrici ai mişcării: forţă, viteză şi
amplitudine;
• cadre speciale şi dispozitive mecanice care ajută subiectul să execute mişcări
specifice în funcţie de cerinte;
• modul de procesare a datelor, care include un calculator şi un sistem hardware
cu programul specializat pentru achiziţia şi prelucrarea datelor.

Fig. 2.19. Echipament ERGOSIM în combinaţie cu un sistem optoelectronic cu markeri pasivi

Subiectului i se impune realizarea mişcărilor conform cu o diagramă

individualizată care ţine cont de nivelul său de forţă şi de anvergura mişcării braţelor,
diagramă care reprezintă mişcarea sa ideală. Prin feed-back-ul informaţional vizual,
oferit în timp real, subiectul poate controla propria mişcare şi realizează modelul de
mişcare impus, eficientizându-şi acţiunea.
La fiecare final de serie de execuţii, echipamentul afişează forma grafică a
acţiunilor subiectului şi parametrii săi de mişcare (fig.2.20).
Protetica şi ortetica. Ortezarea informaţională 73

Fig.2.20. Diagrame forţă-poziţieobţinute pe ERGOSIM în nataţie

Acest nou model de mişcare îmbunătăţită îl înlocuieşte rapid pe cel vechi, se
stabilizează prin lucru în timp şi reprezintă baza creşterii ulterioare a performanţelor
subiectului.

2.4.2.2. Platforma de echilibru cu feed-back informaţional

Menţinerea echilibrului este un proces dinamic, la realizarea căruia participă atât
aparatul locomotor, cât şi sistemul nervos. Excitarea muşchilor, precum şi acţiunea
forţei gravitaţionale constituie cauza devierii corpului de la poziţia de echilibru. Pe de
altă parte, acelaşi sistem nervos, prin intermediul receptorilor corespunzători
controlează în mod permanent poziţia corpului şi creează stimuli nervoşi care excită
anumite grupe nervoase ce restabilesc echilibrul.
În încercarea de a-şi păstra echilibrul în poziţie relaxată ortostatică, subiectul va
efectua mici mişcări involuntare de instabilitate, conform unui model de pendul
inversat. Aceste mişcări pot fi puse în evidenţă cu ajutorul platformei de echilibru şi,
printr-o analiză pertinentă, pot furniza informaţii interesante privind eventuale afectări
ale aparatului locomotor şi/sau sistemului nervos. Dacă, în plus, platforma oferă şi un
feed-back vizual, corectarea şi antrenarea echilibrului ortostatic devin mult mai rapide
şi pertinente.
Echipamentul tip platformă de echilibru cu feed-back informaţional [5], [36]
permite studiul şi corecţia evoluţiei poziţiei proiecţiei pe un plan orizontal a centrului
de masă al unui subiect uman, prin achiziţionarea datelor privind evoluţia în timp a
poziţiei centrului de presiune, furnizarea unei reacţii informaţionale vizuale în timp real
către subiectul uman, efectuarea unor calcule standard asupra datelor privind evoluţia
poziţiei centrului de presiune, precum şi arhivarea datelor primare într-un format
destinat prelucrărilor avansate de date cu programe dezvoltate în acest scop sau cu
aplicaţii comerciale de prelucrare a datelor.
74 Boboc D.

Variante de analiză a echilibrului pe platforma de echilibru

Posturograma: reprezintă grafic istoria traseului centrului de presiune (fig. 2.21.).
Pentru aprecierea ei sunt afişate automat câteva elemente suplimentare:
• elipsa corespunzătoare abaterii medii pătratice a traseului.
• elipsa corespunzătoare dublului abaterii medii pătratice: elipsa de încredere (cea
în care sunt cuprinse majoritatea punctelor).
• zona de contur a traseului (dacă este aleasă opţiunea de afişare) este evidenţiată
printr-o altă culoare.
Sunt calculate şi afişate automat diverse valori numerice utile în aprecierea
performanţei legate de echilibrul postural, precum: aria conturului maxim a traseului,
procentul de puncte cuprinse în elipsa de încredere, abaterea medie pătratică pe axa
maximă/minimă, unghiul de înclinare stânga/dreapta a elipselor, drumul total al
traseului, viteza medie pe traseu, abaterea pătratică medie a vitezei.
Stabilograma: apreciază nivelul oscilaţiilor subiectului pe timpul testului. În mod
ideal histograma trebuie să se apropie de distribuţia normală (curba Gauss). Apariţia pe
histogramă a două sau mai multe maxime indică faptul că subiectul oscilează între mai
multe puncte de cvasi-stabilitate.

Fig. 2.21. Posturogramăînregistrată pe platforma de echilibru

Autocorelaţia: graficul autocorelaţiei semnalelor corespunzătoare poziţiei

centrului de presiune pe axele Ox şi Oy permite detectarea apariţiei unor modele
Protetica şi ortetica. Ortezarea informaţională 75

repetitive în modul de acţiune al subiectului. Autocorelaţia este obţinută prin

compararea semnalului cu copia sa deplasată pe axa timpului.
Analiza spectrală: permite aprecierea rapidă a gradului de instabilitate a
subiectului în echilibru.Semnalul în bază de timp, respectiv evoluţia centrului de
presiune în jurul valorii medii în timp, este transpus în domeniul frecvenţelor prin
aplicarea unei Transformate Fourier Rapide (FFT). Se afişează densitatea spectrală de
putere a semnalului corespunzător evoluţiei poziţiei centrului de presiune. Apariţia mai
multor vârfuri importante în spectrul frecvenţelor denotă un grad mărit de instabilitate
a subiectului.

2.4.2.3. Aplicaţia şi echipamentul ForMax

ForMax [4] este un echipament destinat evaluării vitezei de reacţie la stimul vizual,
auditiv sau tactil, evaluării capacităţii de mobilizare rapidă a forţei şi îndeplinirea unei
sarcini privind nivelul de mobilizare a forţei în regim izometric.
Componenta hardware a echipamentului este alcătuită dintr-un traductor de forţă,
un sistem de condiţionare de semnal (filtrare şi amplificare) şi un sistem de achiziţie
date, conectat prin interfaţă USB la sistemul de calcul. Componenta software realizează
achiziţia de date, prelucrarea datelor primite, afişarea în timp real a rezultatelor acţiunii
subiectului şi salvarea acestor date în fişiere dedicate.
Achiziţia de date se face la un interval de 10 ms, cu o precizie 1 ms, ca urmare a
necesităţii de a oferi un feed-back de înaltă calitate. Rezultatele oferite de această
aplicaţie (fig.2.22) cuprind informaţii privind timpul de reacţie, timpul de atingere a
unei sarcini date, timpul necesar pentru stabilizarea şi îndeplinirea sarcinii date, timpul
la care s-a obţinut viteza maximă de creştere a forţei, forţa maximă mobilizată, viteza
maximă de creştere a forţei,forţa la care s-a obţinut viteza maximă de creştere.

Fig.2.22. Diagrame forţă-timp obţinute cu echipamentul ForMax

Utilizarea aplicaţiei permite estimarea rapidă a reacţiilor individului la stimul

vizual, auditiv sau tactil, ceea ce constituie caracteristici individuale ale subiectului.
Pe de altă parte, aceste caracteristici pot fi îmbunătăţite, prin antrenamente pe acelaşi
echipament şi stabilizate în timp, pe măsura derulării antrenamentelor.
76 Boboc D.

Fidelitatea cu care aplicaţia ForMax este capabilă să ofere informaţie pentru

mecanismul de feed-back în antremanentul de forţă izometrică aduce îmbunătăţiri
evidente proceselor neuro-motorii.

Bibliografie

[1] Baciu, C. (1974), Reabilitarea deficienţelor motorii, Editura Viaţa medicală, Bucureşti.
[2] Baciu, C. (1977),Semiologia clinică a aparatului locomotor, Edituramedicală,Bucureşti.
[3] Baciu, C. (1977), Anatomia funcţională şi biomecanica aparatului locomotor, Editura
Sport- Turism, Bucureşti.
[4] Bidiugan, R., Boboc, D., Solcanu, M. (2006), Aplicaţie soft pentru testarea în regim de
izometrie a sportivilor de performantă, în Conferinţa ştiinţifică internaţională „Modele
teoretice şi aplicative ale ştiinţelor de fundamentare a domeniului”, INCS, Bucureşti, pp.
32-37.
[5] Boboc, D.(2001),Antrenamentul sportiv modern şi tehnologiile informaţionale, Revista
Ştiinţa sportului, nr. 25, pp. 59-66.
[6] Boboc D. (2003),Posibilităţi şi tehnici de urmărire a mişcării sportivului, Revista Ştiinţa
Sportului nr. 36, pp. 55-67.
[7] Boboc D. (2004),Trei paşi simpli în utilizarea tehnicilor video în sport, Revista Ştiinţa
Sportului nr. 43, pp. 49-56
[8] Boboc, D. (2005), L’utilisation des simulateurs dans la preparation des gymnastes
roumains,Conference scientifique „Sport et enfant: croissance et entrainement intensif”
Oran, Algeria.
[9] Boboc D., Dinu D., Bidiugan R., Ignat C. (2005), Sur la cinematique et la dynamique d’un
geste complexe du nageur, Revista Ştiinţa Sportului nr. 45, pp. 21-26.
[10] Boboc, D., Bidiugan, R. (2009),Utilizarea tehnicilor de navigaţie inerţială la
monitorizarea şi analiza mişcării în sport, Sport Science Review nr. 5-6, pp. 19-34.
[11] Buzescu, Al., Scurtu, L. (1999), Anatomie şi biomecanică, Editura A.N.E.F.S., Bucureşti.
[12] Chapman, A.E. (2007), Biomechanical analysis of fundamental human movements. Human
Kinetics Publishers Inc.
[13] Constantinescu, P. (1991), Sinergia, informaţia – geneza sistemelor, Editura tehnica,
Bucureşti.
[14] DeLisa, J. (1998), Gait Analysis în The Science of Rehabilitation, Editionof Department of
Veteran Affairs, USA.
[15] Dinu, D., Natta, Francoise, Bidiugan, R., Weisz, C., de Hillerin, P.J., Boboc, D.
(2009),Comparaison des deux systemes de capture du mouvement Vicon et Moven, Sport
Science Review nr. 5-6, pp.83-99.
[16] Donatelli, R. (1995), Biomechanics of the Foot and Ankle, F. A. Davis&Co Editions; 2nd
edition.
[17] Hani A., Ifrim A., Boboc D. (2002), Integrarea tehnologiilor informaţionale bazate pe
feed-back vizual din sport în recuperarea neuromotorie. Conferinţa ştiinţifică naţională
INTERDISCIPLINARITATEA, INCS, Bucuresti, pp. 157-162.
[18] Hani, A. (2003), Transferul tehnologiei informatizate din sportul de performanţă în
kinetoterapie –analiză SWOT, Revista Ştiinţa Sportului, nr. 39, pp. 81-90
[19] Hillerin, P-J. (1999), Creşterea eficientei învăţării actelor motrice prin utilizarea protezării
Protetica şi ortetica. Ortezarea informaţională 77

tehnice-informaţionale, teza de doctorat, ANEFS,Bucuresti.

[20] Ignat, C. (2005), Propunere de metodologie de antrenament în nataţie pe simulatorul de
condiţii, Revista Ştiinţa sportului nr.46, pp. 61-75.
[21] Iliescu, A. (1968), Biomecanica exerciţiilor fizice, Editura Consiliului Naţional pentru
Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti
[22] Knudson, D. V., Morrison, C. S. (2002), Qualitative Analysis of Human Movement, Human
KineticsPublishers Inc., 2nd edition
[23] Mihalache, G., Cozma N., Chiriac R. (1991), Anatomia descriptivă şi topografică a
membrelor, Litografia UMF, Iaşi.
[24] Munteanu, Fl., Asupra unei triade ontologice INFORMAŢIE + ENERGIE + MATERIE
cadrul ştiinţific pentru studiul interacţiunii MINTE-MATERIE, disponibil
la:http://www.csc.matco.ro/altele1/0MINTE.htm
[25] Nicu, A.coordonator(1993), Antrenamentul sportiv modern,Editura EDITIS,Bucuresti.
[26] Sbenghe, T. (1999), Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Edituramedicală,
Bucureşti.
[27] Schor, V., Hillerin, P-J., Stupineanu, I. (1985), Basic principles în desining simulators for
monitoring effort în top performance sport, înApplications of Biomechanics, Linkoping
Editions.
[28] Shurr, D., Michael, J. (2000), Prosthetics and orthotics, Prentice Hall Editions, New Jersey,
2nd edition.
[29] Valencic, V., Knez N. (1997), Measuring of skeletal muscles’ dynamic properties,
Artificial Organs 21(3), pp.240-242.
[30] Vaughan, C., Davis, B., O’Connor, J. (1999), Dynamics of Human Gait, Kiboho Publishers,
South Africa, 2nd edition.
[31] Văleanu, V.M., O abordare sistemică informaţională în antropologie cu aplicaţii în
antrenamentul sportiv, disponibil la:
http://www.casinor.ro/documente/sportc04.pdf
[32] Văleanu, V.M., Utilizarea instrumentaţiei asistate de calculator pentru antrenarea
capacitaţilor motrice şi volitive, disponibil la:
http://www.CASINOR.ro/documente/cincs1.ppt
[33] Whittle, M. (2001), Gait Analysis: An Introduction, Butterworth-Heinemann Editions, 3rd
edition.
[34] Zaharia, C. (1994), Îndreptar de anatomie practică şi chirurgicală, Editura
Paideia,Bucureşti.
[35] Zatsiorsky, V. (1998), Kinematics of Human Motion, Human KineticsPublishers Inc.
[36] Manualul echipamentului Platforma de echilibruPEV07, disponibil la:
http://www.donnamaria.ro/suport/Aplic/Echilibru/Manual_PE_ro.pdf
[37] Orteze si proteze, disponibil la:http://www.ortotech.ro
[38] Proteze pentru membrul inferior, disponibil la: http://www.rosal-
ortopedic.ro/catalog/produse/proteze/proteze-membrul-inferior
[39] Orteze, disponibil la: http://www.inamedicalsport.ro/orteze