Dihotomia normalitate/anormalitate

Problema culturală a normalităţii şi anormalităţii este o problemă a limitei, a frontierei pe

care o cultură o stabileşte în mod global, între sănătate şi boală. Ne confruntăm direct cu
articularea Culturii şi a Bolii, ori aceasta pare să fie însuşi domeniul propriu al etnopsihiatriei.
„Ca ştiinţă autonomă etnopsihiatria (…) se străduieşte să confrunte şi să coordoneze conceptul
de cultură cu, cuplul conceptual normalitate-anormalitate” (Devereux, 1970). „Astfel formulată
problema, ea ne aşează în plină dispută între orientările „universale” şi cele „relativiste” care au
traversat antropologia până în zilele noastre. Altfel spus, este limita între boală şi normalitate
una universală, făcând ca boala să fie în esenţă egală cu sine şi recognoscibilă ca atare indiferent
de cultură, sau este ca una fluctuantă şi deci relativă, făcând ceea ce este boală într-o cultură să
poată fi normalitate într-alta?” (Vintilă Mihăilescu)
Simptomele bolii mintale se opun întotdeauna, într-un fel sau în altul, normei sociale:
alegerea simptomului este determinată negativ de normele sociale ambiante. Aşa cum notează
François Laplantine, “nu devii alienat cum doreşti tu; cultura a prevăzut totul. În miezul însuşi al
elaborării nevrozei şi psihozei, prin care încercăm să ne eliberăm de ea, cultura ni se alătură
iarăşi pentru a ne spune ce personalitate de schimb trebuie să adoptăm”.
Cât despre excludere, despre eliminarea socială, s-ar cuveni să ne întrebăm dacă
colectivitatea nu are cumva nevoie de nebuni, de devianţi, de delincvenţi, pentru a-şi înscrie în ei
negativitatea.
Anormalitatea n-a încetat să apară în legătură cu raţiunea, faţă de care este celălalt. Dacă
există un adevăr în privinţa anormalităţii, el nu poate fi decât tragic; de unde extrema ambiguitate
ce caracterizează atitudinea tuturor societăţilor şi tuturor culturilor vizavi de nebuni. Sunt
alungaţi sau exhibaţi ca o imagine ameninţătoare pentru fiecare. Sunt închişi şi privaţi de orice
drepturi.
Simptomele bolii mintale se opun întotdeauna, într-un fel sau în altul, normei sociale:
alegerea simptomului este determinată negativ de normele sociale ambiante. Aşa cum notează
François Laplantine, “nu devii nebun cum doreşti tu; cultura a prevăzut totul. În miezul însuşi al
elaborării nevrozei şi psihozei, prin care încercăm să ne eliberăm de ea, cultura ni se alătură
iarăşi pentru a ne spune ce personalitate de schimb trebuie să adoptăm”.
Societatea defineşte normele de gândire şi de comportament; ea îi fixează anormalităţii
limitele sale. Plin de iluzii, sigur de ştiinţa sa, psihiatrul, care se crede independent de contextul
social, nu observă că, foarte des, societatea pune diagnosticul şi că el se află acolo doar spre a-l
garanta.
“Dacă în Epoca Teologică a fi uman însemna să-l adori pe Dumnezeu (Isus), a fi virtuos
însemna să fii un creştin cu o credinţă ce rezistă oricărei încercări (un sfânt) şi a fi rău însemna a
fi eretic (vrăjitoare), în Epoca Raţiunii a fi cu adevărat uman înseamnă să adori Ştiinţa
(Tehnologia, Progresul), să fii virtuos înseamnă să fii sănătos (fericit) şi să fii rău înseamnă să fii
bolnav la minte (nefericit)”, scrie Thomas Szasz, profesor de psihiatrie la Universitatea din New
York. După el, ideologic psihiatriei moderne nu este decât o adaptare la era ştiinţifică a
ideologiei creştine tradiţionale. Omul nu se mai naşte păcătos, ci bolnav (nevrotic sau psihotic).
Aşa cum observă psihiatrul italian Franco Basaglia, norma socială elimină de la sine,
identificând-o cu bolnavul mintal, imaginea “incomprehensibilă” şi “primejdioasă” a posibilităţii
unei răsturnări care ar face-o cu totul alta şi dezordonată… “Individul sănătos, adaugă Basaglia,
proiectează asupra individului lipsit de apărare o agresivitate pe care n-ar exercita-o în altă parte
şi care, în orice moment, poate să-l distrugă…”
Foucault refuză să creadă că progresele psihiatriei vor putea face să dispară maladia
mintală, aşa cum medicina a reuşit cu privire la lepră şi la tuberculoză. “Va dăinui ceva, şi anume
relaţia omului cu fantasmele sale, cu imposibilul, cu durerea fără trup, cu învelişul său de
întuneric; după ce patologicul va fi scos din circuit, sumbra apartenenţă a omului la nebunie va fi
memoria fără vârstă a unui rău eliminat în forma sa de maladie, dar rezistând ca nefericire”.
Cuvântul normal provine din latinescul „norma” (unghi drept), adică ceea ce nu oscilează
nici la dreapta, nici la stânga, ceea ce se află chiar în mijloc. Normalul este deci un termen
calificativ implicând o valoare (Aş vrea să devin normal). Normalul este şi un termen descriptiv
indicând o medie (Aş vrea să fiu normal ca şi ceilalţi, ca toată lumea).
Dicţionarul de psihologie LAROUSSE precizează că normalitatea este o noţiune
relativă, variabilă de la un mediu socio-cultural la altul şi în plus face interesanta precizare că în
medicină există tendinţa de a se asimila omul normal individului perfect sănătos, individ care la
drept vorbind nu există (Sillamy N, 1995).
Patru perspective par să înglobeze majoritatea numeroaselor concepte clinice şi/sau
teoretice care se referă la normalitate, dar, deşi acestea sunt unice, au domenii de definiţie şi de
descriere, de fapt ele se completează una pe cealaltă şi numai sumarea lor poate da imaginea cea
mai apropiată de real: normalitatea ca sănătate, normalitatea ca valoare medie, normalitatea
ideală, normalitatea ca proces.
1. Normalitate şi sănătate
Prima perspectivă cea a normalităţii ca sănătate este una tradiţională, cei mai mulţi
medici şi printre aceştia şi psihiatri echivalând normalitatea cu starea de sănătate căreia i se
atribuie caracterul unui fenomen universal. Dacă toate comportamentele ar fi înscrise pe o scală,
normalitatea ar trebui să cuprindă porţiunea majoritară dintr-un continuum, iar anormalitatea să
reprezinte mica porţiune rămasă.
2. Normalitatea ca valoare medie
Un mod obişnuit de a concepe normalitatea folosit în studiile normative de tratament se
bazează pe descrierea statistică a fenomenelor biologice, psihologice şi sociale conform
repartiţiei gaussiene a curbei în formă de clopot. Această abordare concepe porţiunea mediană
cea mai importantă ca dimensiune drept corespunzătoare normalului, iar ambele extreme, ca
deviante.
Conform acestei abordări un fenomen cu cât este mai frecvent, cu atât poate fi considerat
mai „normal”, iar cu cât este mai rar, mai îndepărtat de media statistică, cu atât apare ca fiind
mai anormal. Deşi acest tip de normă creează impresia că este foarte „obiectiv”, nu este suficient
de operant pentru medicină.
3. Normalitatea ca utopie
În această perspectivă se stabileşte o normă ideală (valorică) referitoare la un ideal de
normalitate atât din punct de vedere individual, cât şi comunitar. Acesta poate fi exemplificat
prin unele „tipuri ideale” pe care le descrie, le invocă şi le promovează o anumită cultură şi care
se exprimă în formulări normative, prescriptive. Normalitatea ideală defineşte felul în care
individul şi comunitatea consideră că persoana ar trebui să fie. Desigur, normativitatea ideală
nu este şi nici nu poate fi niciodată atinsă efectiv cu atât mai mult, cu cât ea variază mult în
funcţie de contextul socio-cultural istoric şi geografic (etnic, comunitar, statal, religios ş.a.).
  4. Normalitatea ca proces
Este o a patra perspectivă asupra normalităţii care pune accentul pe faptul că un
comportament normal este o rezultantă finală a subsistemelor care interacţionează între ele. Ea
operează cu aşa-numita normă responsivă sau funcţională (Kolle K.) care reflectă măsura în care
un organism, o persoană, un subiect îşi împlineşte rolul funcţional pentru care există în economia
sistemului supradiacent din care face parte. Luând în considerare această definiţie, schimbările
temporale devin esenţiale pentru completa definiţie a normalităţii. Cu alte cuvinte, normalitatea –
ca proces – consideră esenţiale schimbările şi procesele mai mult decât o definire transversală a
normalităţii.
Sănătatea umană poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul care defineşte
normalitatea existenţei individului semnificând menţinerea echilibrului structural al persoanei.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii definea starea de sănătate ca fiind: „o stare completă de
bine din punct de vedere psihic, mental şi social, şi nu neapărat în absenţa durerii”. Această
definiţie este o recunoaştere a faptului că starea de sănătate este mai mult decât absenţa durerii.
Este o stare de armonie, o stare-de-bine cu privire la evoluţia complexului biologic, psihologic şi
a dimensiunilor sociale ale comportamentului uman.
Anormalitatea este o îndepărtare de normă în sens pozitiv sau negativ. Astfel,
antropologic, în zona pozitivă se află persoanele excepţionale, geniile, care joacă un rol creator
în istoria omenirii, în instituirea progresului. Invers, patologia, boala, se referă la îndepărtarea de
normă în sens negativ, spre minus, spre deficit funcţional şi de performanţă, spre dizarmonie,
dezorganizare, destructurare.
Conceptul de boală psihică. Pentru înţelegerea dinamicii raportului sănătate-boală,
trebuie să apelăm la noţiunea de proces patologic. În acest sens, boala reprezintă o formă de
existenţă a materiei vii, caracterizată prin apariţia procesului ce implică tulburarea unităţii
forţelor din organism (integritatea) şi a organismului cu mediul (integrarea).
Boala umană se caracterizează, în general, prin perturbarea la diverse nivele şi din variate
incidente a structurilor funcţionale ale individului în perspectivă corporal-biologică sau psihic-
conştientă. Perturbarea indusă de boală determină un minus şi o dizarmonie a ansamblului unitar
al persoanei, dificultăţi obiective şi subiective în prezenţa, adaptarea şi eficienţa în cadrul vieţii
sociale, dezadaptarea, involuţia, moartea nefirească (prin accident) ori evoluţia spre constituirea
defectualităţii sau deteriorării grave.
 Boala psihică trebuie considerată ca interesând întreaga fiinţă umană în complexitatea ei
biologică, psihologică, axiologică şi socială. Apare deci evident, ca analiza normalităţii psihice, a
psihismului văzut cu un „multiplex”, să implice nu numai corelaţii biologice, ci şi sociale,
culturale, epistemologice şi dinamice.
Despre conceptul de adaptare.  Prezentă la orice formă de psihism, adaptarea este
implicată în toate tipurile de reacţii întâlnite la om, după cum poate fi identificată chiar şi în
secvenţele constitutive ale unor subsisteme psihice ale personalităţii. În acest sens, este cazul să
consemnăm opinia marelui psiholog J. Piaget, pentru care legile fundamentale după care
funcţionează psihicul uman sunt asimilarea şi acomodarea, ambele cu evidente implicaţii
adaptative. Pentru J.Piaget adaptarea este „un echilibru între asimilare şi acomodare, cu alte
cuvinte un echilibru al schimburilor dintre subiect şi obiecte”.

1.3 - Sindroame cu determinare culturală

Sindroamele cu “specificitate culturală” sau “legate de cultură” au fost definite de Ş.

Ionescu (1998, p.103) ca entităţi clinice la persoane aparţinând anumitor comunităţi culturale şi
care nu apar decât în zone geografice bine definite.
Unii cercetători, în special cei din domeniul ştiinţelor sociale, insistă pe unicitatea culturală a
sindroamelor şi pe faptul că ele nu pot fi abordate decât în contextul lor socio-cultural. Alţii susţin
necesitatea comparării elementelor concomitente din punctul de vedere bio-psiho-socio-cultural al
acestor sindroame, în toate culturile în care apar, pentru a pune în evidenţă similarităţi.
Termenul de sindrom circumscris cultural denumeşte patternuri recurente, specifice
localităţii, de comportament aberant şi .de experienţe perturbante, care pot fi sau nu în legătură
cu o anumită categorie diagnostica DSM-IV. Multe dintre aceste patternuri sunt considerate în
mod inerent „maladii" sau cel puţin suferinţe, iar cele mai multe au anumite denumiri locale.
Deşi tablouri clinice conforme categoriilor majore ale SM-IV- pot fi reperate în toată lumea,
anumite simptome, evoluţia şi răspunsul social, sunt foarte adesea influenţate de factor; culturali
locali. Din contra, sindroamele circumscrise sunt în general limitate la anumite societăţi sau arii
culturale şi sunt categorii diagnostice populare, localizate, care conferă semnificaţii
corespunzătoare anumitor seturi de experienţe şi observaţii repetitive, modelate şi perturbante.
 Există rar o echivalenţă de unu la unu a oricărui sindrom circumscris cultural cu o
entitate diagnostică DSM-IV- Comportamentul aberant, care poate fi clasificat în mai multe
categorii de către un diagnostician care utilizează DSM-IV, poate fi inclus într-o singură
categorie populară, iar tablourile clinice, considerate ca aparţinând unei singure categorii de
către un diagnostician care utilizează DSM-IV, pot fi clasificate în mai multe categorii de către
un clinician indigen. Pe lângă aceasta, unele condiţii şi tulburări au fost conceptualizate ca
fiind sindrom circumscris cultural, specifice culturii industriale (de ex. anorexia nervoasă,
tulburarea de identitate disociativă), dată fiind absenţa sau raritatea lor evidenţă în alte culturi.
De asemenea, trebuie reţinut că toate societăţile industrializate includ subculturi distincte şi
grupuri extrem de diverse de imigranţi care pot prezenta sindroame circumscrise cultural.
În elaborarea DSM IV au fost făcute eforturi speciale pentru a încorpora conştientizarea
faptului că manualul este utilizat în populaţii diferite cultural deoarece clinicienii sunt chemaţi
să evalueze indivizi din numeroase fonduri culturale şi grupuri etnice diferite. Dacă un clinician
nu este familiarizat cu nuanţele cadrului cultural de referinţă al individului, poate considera
incorect ca psihopatologice acele variaţii în comportament, credinţe sau experienţe care sunt
proprii culturii individului.
Prevederea unei secţiuni specifice culturii în textul DSM-TV, includerea unui glosar de
sindroame circumscrise cultural şi prevedera unei scheme pentru formularea culturală sunt
destinate să crească aplicarea transculturală a DSM-IV. Se spera că aceste noi elemente vor
creşte sensibilitatea la variaţiile modului în care tulburările mentale pot fi exprimate în diverse
culturi şi vor reduce efectul posibil al prejudecăţilor instinctive provenind din propriul mediu
cultural al clinicianului.
În acest context în DSM IV sunt cuprinse cercetări privind simptomele Tulburările
Disociative cât şi elementele caracteristice transei disociative.
Tulburări disociative. Elementul esenţial al tulburărilor disociative îl constituie o ruptură
în funcţiile de regula integrate ale conştiinţei, memoriei, identităţii sau percepţiei ambianţei.
Perturbarea poate fi bruscă sau graduală, tranzitorie sau cronică. în această secţiune sunt
incluse următoarele tulburări:
Amnezia disociativă, caracterizată prin incapacitatea de a evoca informaţii personale
importante, de regulă de natură traumatică sau stresantă, şi care este prea extinsă pentru a fi
explicată prin simpla uitare.
 Fuga disociativă, caracterizată printr-o călătorie bruscă, inopinată, departe de casă sau
de locul de muncă habitual, însoţită de incapacitatea de a evoca propriul trecut şi de confuzie
referitoare la identitatea personală sau asumarea unei noi identităţi.
Tulburarea de identitate disociativă (anterior, tulburarea de personalitate multiplă),
caracterizată prin prezenţa a doua sau mai multe identităţi sau stări de personalitate distincte care
iau recurent controlul comportamentului individului şi sunt însoţite de incapacitatea de a evoca
informaţii personale importante, şi care este prea extinsă pentru a putea fi explicată prin simpla
uitare. Aceasta este o tulburare caracterizată prin fragmentarea personalităţii, mai curând decât
printr-o proliferare de personalităţi separate.
Tulburarea de depersonalizare, caracterizată prin sentimentul persistent sau recurent de
a fi detaşat de propriile procese mentale sau de propriul corp, şi care este însorită de p testare a
realităţii intactă.
Tulburarea disociativă fără altă specificaţie este indusă pentru codificarea tulburărilor
în care elementul predominant este un simptom disociativ, dar care nu satisface criteriile pentru
nici o tulburare disociativă specifică.
Simptomele disociative sunt incluse, de asemenea, şi în seturile de criterii pentru
stresul acut, stresul posttraumatic şi tulburarea de somatizare. Un diagnostic adiţional de
tulburare disociativă nu este pus daca simptomele disociative apar exclusiv în cursul uneia
dintre aceste tulburări. în unele clasificări, reacţia de conversie este considerata a fi un fenomen
disociativ; în DSM-IV însă, tulburarea de conversie este plasată în secţiunea „Tulburărilor
somatoforme" pentru a sublinia importanţa condiţiilor neurologice sau a condiţiilor medicale
generale, luate în consideraţie în diagnosticul diferenţial.
O perspectivă transculturală este extrem de importantă în evaluarea tulburărilor disociative,
deoarece stările disociative sunt o expresie acceptată şi comună a activităţilor culturale sau a
experienţelor religioase în multe societăţi. în cele mai multe cazuri, stările disociative nu sunt
patologice şi nu duc la detresă, deteriorare sau comportament de căutare a ajutorului
semnificative. Un număr de sindroame definite cultural şi caracterizate prin disociere cauzează
însă detresă şi deteriorare şi sunt recunoscute în mod special ca manifestări patologice, deşi
simptomatologia poate lua diferite forme în diverse culturi, cum ar fi episoadele scurte de stupor
disociativ sau de posesiune a spiritului.
 Transa disociativă. Elementul esenţial îl constituie starea involuntară de transă, care nu
este acceptată de cultura persoanei ca parte a practicii religioase sau culturale colective şi care
cauzează o detresă sau deteriorare funcţională semnificativă clinic. Această tulburare propusă
nu trebuie luată în consideraţie la indivizii care intră în stări de transă sau de posesiune în mod
voluntar şi fără detresă, în contextul practicilor religioase şi culturale care sunt larg acceptate de
grupul cultural al persoanei. Astfel de stări nonpatologice şi voluntare sunt frecvente şi
constituie imensa majoritate a stărilor de transă şi de transă cu posesiune întâlnite transcultural.
Unii indivizi însă, care trec prin stările de transă sau de transă cu posesiune normative cultural,
pot prezenta simptome care cauzează detresă sau deteriorare, şi deci pot fi luate în consideraţie
în favoarea acestei tulburări propuse. Cazurile locale specifice de transă disociativă prezintă
variaţii transculturale considerabile referitoare la natura exactă a comportamentelor efectuate în
cursul stării alterate, prezenţa sau absenţa alterărilor senzoriale disociative (de ex., cecitatea),
identitatea asumată în timpul acestor stări şi gradul de amnezie experientată după starea
alterată.
În transă, pierderea identităţii normale nu este asociată cu apariţia de identităţi
alternative, iar acţiunile efectuate în cursul stării de transă nu sunt, în general complexe (de ex.,
mişcări convulsive, cădere, fugă). în transa cuposesiunc, există apariţia uneia sau a mai multor
identităţi alternative distincte cu comportamente, memorii şi atitudini caracteristice, iar
activităţile efectuate de persoană tind a fi mai complexe (de ex., conversaţii coerente, gesturi,
expresii faciale caracteristice şi verbalizări specifice, care sunt stabilite cultural ca aparţinând
unui anumit agent posedant). Amnezia parţială sau totală este descrisă mai frecvent după un
episod de transă cu posesiune decât după un episod de transă (deşi descrierile de amnezie după
transă nu sunt rare). Mulţi indivizi cu această tulburare propusă prezintă elemente ale unui
singur tip de transă, însă, unii prezintă o simptomatologie mixtă sau fluctuează între diverse
tipuri de transă în timp, în funcţie de parametrii culturali locali
Diagnostic diferenţial. În DSM-IV, indivizii, al căror tablou clinic satisface aceste
criterii de cercetare, trebuie să fie, diagnosticaţi ca având tulburare disociativă fără altă
specificaţie.
Acest diagnostic nu trebuie pus dacă se consideră că starea de transă se datorează
efectelor fiziologice directe ale unei condiţii medicale generale (în care caz diagnosticul va fi
cel de tulburare mentală fără altă specificaţie datorată unei condiţii medicale generale, vezi pag.
190) ori ale unei substanţe -(în care caz diagnosticul va fi cel de tulburare în legătură cu o
substanţă fără altă specificaţie).
Simptomele stării de transă (de ex., auzirea sau vederea de fiinţe spirituale şi faptul de a
fi controlat sau influenţat de alţii) pot fi confundate cu halucinaţiile şi ideile delirante din
schizofrenie, tulburarea afectivă cu elemente psihotice sau tulburarea psihotică scurtă. Starea de
transă poate fi distinsă prin congruenţa sa culturală, durata sa scurtă şi absenţa simptomelor
caracteristice ale acestor alte tulburări.
Indivizii cu tulburare de identitate disociativă pot fi distinşi de cei cu simptome de
transă şi de posesiune prin faptul că cei cu simptome de transa şi de posesiune descriu de regulă
spirite sau entităţi externe care au intrat în corpul lor şi îi posedă.
În ultima ediţie DSM IV, la Anexa B „Seturile de criterii şi Anexele prevăzute pentru
studii suplimentare” s-au făcut un număr de propuneri de noi categorii de boli care urmează a
fi incluse, la Anexa 1 „Schiţa pentru Formularea Culturală şi Glosarul Sindroamelor
Circumscrise Cultural” printre care figurează şi transa disociativă, care nu este altceva decât
transă cu posesiune întâlnită transcultural. Propunerea pentru includerea în DSM IV a acestei
tulburări se datorează faptului că transa cu posesiune prezintă aceleaşi simptome cu ale
tulburărilor disociative.
Această perspectivă de includere a posesiei demonice ca sindrom cu determinare
culturală în Glosarul Sindroamelor Circumscrise Cultural reprezintă o nouă abordare a
terapiilor în spaţiul românesc, care distinge medicina savantă de medicina populară
Explicaţiile culturale ale maladiei individului sunt foarte importante, fiind necesar a se
simptomele individului în relaţie cu normele grupului cultural de referinţă.
La fel de importanţi sunt şi factorii culturali în legătură cu mediul psihosocial şi nivelele de
funcţionare. Aceştia trebuie să includă tensiunile din mediul social local şi rolul religiei şi al
reţelei familiale în asigurarea suportului emoţional, operaţional şi informaţional.
Cultura influenţează profund sensul şi natura simptomelor tulburărilor psihotice. Se arată
faptul că atenţia asupra cadrului cultural poate ajuta la interpretarea corectă a
comportamentelor şi la diminuarea greşelilor de diagnostic şi a ambiguităţii diagnostice în
situaţiile clinice transculturale. Lipsa informaţiilor adecvate asupra ceea ce constituie moduri
normale de comportament sau expresii culturale sancţionate de distres, evaluările clinice ale
pacienţilor cu cadre culturale, etnice sau religioase diferite pot conduce la identificarea greşită a
unor probleme sau comportamente mai puţin severe drept delirante, halucinatorii sau bizare.
Convingerile şi credinţele anormale formează obiectul principal al tulburărilor de
conţinut ale gândirii. Consideraţiile privind anormalitatea credinţelor şi convingerilor trebuie
să ţină cont de cultura persoanei respective. Credinţele care pot părea anormale în cultura sau
subcultura unei persoane, pot fi acceptate în alte culturi. (Kaplan, Sadock, 2000)
Credinţele spirituale şi religioase pot prezenta principalele dileme diagnostice pentru
medici. Credinţe în vrăjitorie şi farmece sunt frecvente în multe societăţi şi pot fi sau nu
delirante. Spiritismul şi alte mişcări religioase variate şi diferite forme de şamanism practicate
în multe zone ale lumii, încurajează şi aprobă comunicarea personală şi implicarea activă
cu morţii, cu spirite şi cu diferite zeităţi. Asemenea practici şi experienţe supranaturale şi
mistice nu indică neapărat o psihopatologie.
Fenomenele de posesiune şi transă pot fi observate frecvent la societăţile nevestice şi
este adesea dificil de determinat dacă aceste experienţe, într-un caz particular, fac parte dintr-
un proces psihotic în plină desfăşurare sau sunt însuşite cultural şi contextual. (Kaplan,
Sadock, 2000, p.260)
Aceeaşi autori arată că şi alţi factori sociali pot influenţa de asemenea formarea
simptomelor la pacienţii psihiatrici. Simptomele paranoide sunt prevalente mai ales printre
aceia, care sunt forţaţi să trăiască într-un mediu cultural nefamiliar. Frica de persecuţia
politică este o realitate de viaţă pentru persoanele care trăiesc sub regimuri asupritoare, şi
poate contribui la o prevalentă mai mare a ideaţiei paranoide în asemenea societăţi. Datorită
acestor complicaţii este adesea dificil de determinat dacă experienţele paranoide printre
imigranţi sau vizitatori recenţi sunt reactive sau indică un proces psihotic mai sever şi de lungă
durată.
Deoarece cultura manifestă influenţe puternice asupra proceselor sociale, cognitive,
afective, comunicaţionale, comportamentale şi psihofiziologice, etnopsihiatria trebuie să descrie
căile prin care fiecare cultură poate să afecteze psihopatologia: prin generarea psihopatologiei
prin prezentarea unor tensiuni adaptative care împovărează viaţa şi comportamentul psihologic
al unui individ. Condiţii sociale cronice, precum sărăcia, şomajul şi rasismul pervaziv
generează distres şi psihopatologie celor expuşi la ele, cât şi prin reducerea psihopatologiei prin
promulgarea unor factori de protecţie împotriva agenţilor stresori interni sau externi.
J.Escobar, printre alţii, a atras atenţia asupra prevalentei scăzute a majorităţii tulburărilor
psihiatrice cu o aculturaţie scăzută, lucru care s-ar putea datora unui efect de protecţie al
culturii lor tradiţionale.