Balaban G.A.

Denisa-Isabel
Grupa 2101
Număr matricol 21542
Drept IFR, anul 1, semestrul 1

Istoria și cultura civilizației creștine

Creștinismul și romanii

Poporul român s-a născut creştin. Romanizarea geto-dacilor a reprezentat

momentul culminant în etnogeneza poporului nostru, iar acest fenomen s-a produs
concomitent şi s-a întrepătruns cu procesul de creştinare. Spre deosebire de alte
teritorii în care răspândirea creştinismului s-a realizat la o dată identi cabilă în
contextul istoric, spaţiul carpato-danubiano-pontic a cunoscut o formă de
încreştinare ce s-a produs treptat.

Această lentoare a fost speci că şi altor popoare a căror formare a coincis cu

procesul încreştinării. Merită însă precizat că, în timp ce la unele dintre acestea
procesul a fost doar adiacent, în cazul românilor, acesta a reprezentat alături de
romanizare o coordonată esenţială, a cărei excludere determină imposibilitatea de a
de ni constituirea poporului nostru.

Creştinismul pe teritoriul românesc este de origine apostolică, ind rodul

lucrării misionare înfăptuite de Sfântul Andrei, „cel întâi chemat” dintre apostoli,
pe care îl preaslăvim pe data de 30 noiembrie. Chemarea sa la apostolie este
relatată în Sfânta Scriptură de către Sfântul Evanghelist Matei: „Pe când Iisus umbla
pe lângă Marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe
Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi
după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers
dupa El” (Matei 4, 18-20).

Până în secolul al IV-lea răspândirea creştinismului în Dacia romană a fost

îngreunată considerabil de reacţia autorităţilor romane faţă de noua religie. În
special este vorba despre persecuţiiile dirijate de câţiva împăraţi romani. Abia după
edictul de la Milano a lui Constantin cel Mare şi mai apoi după transformarea
creştinismului în religie o cială în timpul lui Teodosie, creştinismul a prins un avânt
de neoprit. În aceea perioadă însă, Dacia nu mai făcea parte din Imperiul Roman
ind mai degrabă la cheremul populaţiilor barbare şi păgâne, cu o deteriorare
completă a vieţii urbane. Zona de astăzi a Moldovei, Maramureşului, Crişana şi o
parte a Munteniei nu au făcut parte niciodată din Imperiul Roman ind acele teritorii
ale dacilor despre care Origen spunea că nu au auzit cuvântul Evangheliei. În fost
Dacie Romană s-au perindat timp de câteva secole populaţii germanice, turanice şi
fi
fi

fi

fi

fi
fi
fi
slave. Toate păgâne. Tocmai de aceea păgânismul a fost esenţa vieţii spirituale în
spaţiile de la est şi vest de Carpaţi în veacurile de după retragerea aureliană şi până
la reluarea misionariatului bizantin şi slav pe teritoriul fostei Dacii.   „Ca şi alte
popoare europene, daco-romanii au avut în trecutul lor credinţe păgâne care au
continuat să existe şi după răspândirea creştinismului. Victoria creştinismului
nicăieri n-a fost deplină; la început, el a trebuit să coexiste cu vechea mitologie.
Numai după o lungă perioadă de dublă credinţă, creştinismul a căpătat deplina sa
puritate. Mitologia păgână a poporului român îşi are bogata sa istorie”, arată
Alexandru V. Boldur în articolul ”Elemente de păgânism în credinţele poporului
român”. Deasemenea Contanstin C. Giurescu este de părere că majoritatea
populaţiei din spaţiul carpato-daubiano-pontic şi mai apoi populaţia românească
după secolul VII-VIII d Hr a rămas majoritar păgână. ”

Marea majoritate a populaţiei era însă tot păgână. Însuşi cuvântul păgân,
derivând din latinul „paganus„ care înseamnă  locuitor al satului, al unui « pagus” ,
ne arată că populaţia rurală, deci mulţimea, s-a convertit mai târziu, că ea a
continuat să se închine vechilor divinităţi, în timp ce orăşenii îmbrăţişau noua
credintă„, scria Constantin C. Giurescu în „Istoria Românilor„. Explicaţiile sunt
aceleaşi, lipsa unei infrastructuri, zone întinse sălbatice, inexistenţa centrelor
urbane. Multe comunităţi trăiau autarhic iar credinţele locale erau cele mai
importante. Specialiştii arată că populaţiile locale şi mai apoi cele stră-româneşti
aveau o viaţă spirituală dominată de credinţe păgâne dunărene la care s-au adăugat
credinţe păgâne slave, odată cu venirea acestora pe teritoriul de astăzi al României. 
  Plus, aşa cum arată V. Boldur existau elemente de individualitate autohtonă.
Astfel, până târziu în secolul al XIX- lea arată specialiştii credinţele păgâne au fost
foarte puternice în lumea rurală românească, coexistând cu creştinismul,
împletindu-se de multe ori într-un soi de sincretism. ”Nu încape îndoială că
creştinismul iniţial al populaţiei româneşti purta semne vizibile ale credinţelor
păgâne, reprezentând un adevărat sincretism religios. Anchetele întreprinse de
diferiţi cercetători la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru în mijlocul
populaţiei ţărăneşti a României au dovedit că rămăşiţele acestui sincretism s-au
păstrat în mod aproape nealterat.”, preciza Alexandru V. Boldur în aceeaşi lucrare.
Mult timp, românii au crezut în vârcolaci, în iele, rusalii şi alte spirite ale pădurii.
Muma Pădurii, Ştima, Moroiul au fost creaturi vii în credinţele şi mentalul românesc
rural. Erau venerate soarele, luna şi cerul, rămăşiţe ale vechilor credinţe tracice spun
specialiştii.

Totodată, credeau în inţe capabile să înghită soarele şi luna, în zmei şi căpcăuni.

Existau şi spirite protectoare precum ”şarpele casei”, sau spiriduşi pe care-i
hrăneau ritualic cu tot ce mâncau cei din casă, dar mai ales cu brânză şi ouă. La
românii vechi a existat ritualul păgân al zidirii de viu al unui individ pur al comunităţii
pentru durabilitatea unei construcţii importante. Nu în ultimul rând oamenii apelau la
ursitoare sau vrăjitoare pentru a rupe blesteme şi răul din casă. Ritualurile
mătrăgunei erau parte a păgânismului românesc, cu descântece şi dansuri ritualice
sub clar de lună. 

În Dobrogea se găsesc mărturii arheologice care atestă prezenţa creştinilor. Însă

aceştia vin încetul cu încetul, se constată o dinamică a lor în timp. Care arată că n-
fi
au venit grămadă, ci treptat. S-au constituit în comunităţi, există o seamă de
descoperiri care atestă fenomenul. Însă, după părerea mea, descoperirile acestea
sunt interpretate cu prea mult entuziasm. Pentru că săpăturile n-au fost făcute de
arheologii care studiază, ci de cei care ştiu dinainte ce vor descoperi. În arheologie
nu trebuie să umbli cu naţionalisme, cu politică. Pentru că astea nu fac altceva decât
să deterioreze grav adevărul istoric.

Concluziile arheologice „periate" fac bani grei. Nu neapărat bani pe care să-i
numeri în mână. Cel care se foloseşte de aceste concluzii „senzaţionale" se
adresează unei populaţii largi, a cărei grad de educaţie e scăzut şi care crede ce se
zice. De pe urma concluziilor, a descoperirilor reclamate ca „senzaţionale", se
câştigă prestigiu, plus alte bene cii. Dar nu ar trebui să lăsăm deoparte şi faptul că
aceste concluzii senzaţionale răspund în bună măsură unei anume crize de
identitate... De aici şi până la interesul politic nu e departe. Să ne gândim la
pretenţiile bisericii pravoslavnice ruseşti împletite cu interesele imperiale ale Rusiei
ţariste, care încep să apară şi azi…

Creştinii din Dacia romană, orăşeni ind, au plecat şi ei odată cu armata, cu

administraţia romană. Un cercetător german de la Berlin, pe nume Uwe Fiedler, pe
baza studierii directe a descoperirilor arheologice din România şi din Bulgaria, a
discutat comportamentul funerar al comunităţilor de la Dunărea Inferioară, atingând
şi problema identi cării complexurilor funerare creştine într-o vreme când, la nord de
Dunăre, erau prezenţi slavii. Lucrarea se intitulează „Studii asupra înmormântărilor
din secolele VI-IX la Dunărea de Jos", apărută în 1992 la Bonn. Autorul a analizat
mai multe cimitire de incineraţie sau birituale din România.  O atenţie anume a fost
acordată şi cimitirului slav de la Sărata Monteoru, datat în sec. VI-VII. Numărând
1.536 de morminte este, deocamdată, cel mai mare cimitir slav timpuriu din Europa
de Sud-Est. Uwe Fiedler arată că, după ritualul funerar, nu prea e vorba de creştini.

După retragerea romană nu mai avem prezenţă creştină la nord de Dunăre. În

fosta provincie Dacia vin succesiv populaţii migratoare, care aveau alte credinţe.
Avem atestată o cultură materială foarte prezentă pe teritoriul României, Sântana de
Mureş - Cerneahov. Acest grup cultural a ocupat o arie foarte largă şi este bine
cunoscută, nu doar în studiile de la noi din ţară. Putem concluziona astfel că avem o
cultură care le-a aparţinut vizigoţilor, un neam germanic. Care vizigoţi au fost împinşi
de alte populaţii aici - de avari, de huni. După vizigoţi au venit ostrogoţii, germanici şi
ei. După aceea mai vin şi alte populaţii -hunii, spre exemplu. Însă cea mai cumplită a
fost invazia slavă. Nu doar pentru că a fost de lungă durată, cât prin violenţa ei.
Slavii au ajuns până în Peloponez. Cu probleme mari, încât împăraţii bizantini au
trebuit să facă eforturi militare considerabile ca să-i oprească. Lucrurile au dus până
acolo încât astăzi putem spune cu destulă uşurinţă că unul dintre elementele de
bază ale fondului etnic din Grecia sunt slavii. De fapt, limba actuală care se vorbeşte
în Grecia, „demotiki", nu are nicio legătură cu greaca veche.

Întemeierea Bisericii noastre a avut loc la Cincizecime, atunci când Duhul

Sfânt, în chipul unor limbi ca de foc, S-a pogorât asupra S nților Apostoli, a ați în
Ierusalim. Au fost botezați atunci ca la trei mii de su ete, constituindu-se astfel prima
comunitate sau obște de credincioși (cf. Faptele Apostolilor, cap. II). Noua învățătură
s-a propovăduit în Ierusalim, apoi în alte orașe ale Țării S nte, la început printre
iudei. Din deceniul al cincilea al veacului întâi, S nții Apostoli și-au început lucrarea
misionară și în "lumea păgână", potrivit poruncii pe care le-a dat-o Mântuitorul Însuși
fi
fi
fi
fi
fl
fi
fi
fl
 înainte de înălțarea Sa la cer de a învăța și a boteza "toate neamurile" (Matei 28,
19). Avem știri doar despre lucrarea misionară a S nților Apostoli Petru și Ioan, dar
mai ales a Sfântului Pavel, din cartea "Faptele Apostolilor" (cu relatarea detaliată a
celor trei "călătorii misionare" ale Sfântului Pavel) sau din Epistolele pe care le-au
scris ei înșiși. Trebuie să reținem că Sfântul Apostol Pavel și unii dintre ucenicii săi L-
au propovăduit pe Hristos și în Peninsula Balcanică, deci în teritorii învecinate cu
Dacia, unde trăia pe atunci și o populație traco-getică romanizată.



Sfântul Andrei, Apostolul geto-dacilor ("sciților")



Lucrarea misionară a celorlalți apostoli ai Mântuitorului printre "neamurile păgâne"
este cunoscută numai din tradiție, xată în scris mult mai târziu. Pe noi, ca români,
ne interesează activitatea Sfântului Andrei care a predicat în teritoriul dintre Dunăre
și Marea Neagră, Dobrogea de mai târziu, cunoscut în izvoarele antice sub numele
de "Sciția". În anul 46 al erei creștine teritoriul respectiv a fost cucerit de romani și
anexat la provincia Moesia Inferior, iar în anul 297, în timpul lui Dioclețian, a devenit
o provincie aparte, numită "Scythia Minor". Tradiția privitoare la această predică
"apostolică" în Sciția este întâlnită în lucrarea Despre apostoli a lui Hipolit Romanul,
mort în cursul persecuției împăratului Decius (249-251), iar în secolul IV apare în
Istoria bisericească a episcopului Eusebiu de Cezareea Palestinei care a preluat-o
după o lucrare a marelui teolog, Origen din Alexandria (+254). În sprijinul
evanghelizării acestui teritoriu de Sfântul Andrei se pot invoca și câteva "mărturii
indirecte". Există, de pildă, câteva colinde și creații folclorice dobrogene și din stânga
Prutului care amintesc de trecerea apostolului prin aceste locuri. Câteva toponimice
con rmă același lucru: "Pârâiașul Sfântului Andrei", "Apa Sfântului" sau "Peștera
Sfântului Andrei" (aceasta se vede și azi în hotarul comunei Ion Corvin, în
apropierea graniței româno-bulgare). Din Epistola Sfântului Apostol Pavel către
Coloseni reiese că și "sciții" au putut auzi cuvântul lui Dumnezeu (3, 11).



Fără îndoiala că Sfântul Apostol Andrei nu s-a limitat numai la predicarea
Evangheliei și la botezul celor pe care i-a adus la Hristos dintre geto-dacii și grecii
din coloniile întemeiate pe țărmul Mării Negre (Pontul Euxin), încă din secolele VII-VI
î. Hr. El va hirotonit pe unii din cei veniți la Hristos ca episcopi și preoți, așa cum a
făcut și Sfântul Apostol Pavel în călătoriile sale. Numai așa se explică faptul că cele
mai vechi știri privind organizarea bisericească sunt din Scyția Minor. De altfel, tot
după tradiție, Sfântul Andrei a hirotonit ca episcop de Odyssos (azi Varna, în
Bulgaria, în apropierea graniței) pe ucenicul său Ampliat, pe care Biserica Ortodoxă
îl prăznuiește la 31 octombrie. Episcopul (sau episcopii) peste care "și-a pus mâinile"
Sfântul Andrei au hirotonit, la rândul lor, alți episcopi, preoți sau diaconi pentru
teritoriul dintre Dunăre și Mare și cel din stânga Dunării, pentru a se asigura
"succesiunea neîntreruptă" a preoției și care au devenit apoi propovăduitorii noii
credințe - prin predică și botez - în rândul autohtonilor geto-daci, iar mai târziu daco-
romani. Se poate a rma, deci, că învățătura creștină a fost propovăduită pe o parte
din teritoriul României de azi chiar de un Apostol al Mântuitorului, de Andrei "cel întâi
chemat", încât, pe bună dreptate, creștinismul românesc trebuie să e considerat
"de origine apostolică".

Acest lucru este con rmat și de un număr apreciabil de piese arheologice
paleocreștine, descoperite în peste o sută de așezări daco-romane (în număr mult
mai mare s-au descoperit în Scythia Minor). Între cele mai semni cative reținem:
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
 "gema de la Potaissa" (azi Turda) cu o serie de reprezentări simbolice, între care și
Bunul Păstor; o tăbliță votivă (donariu) de la Biertan, lângă Mediaș, cu inscripția
"Ego Zenovius votum posul" și un disc cu monograma lui Hristos (XP); un fragment
ceramic descoperit la Porolissum (azi Moigrad, jud. Sălaj); mai multe opaițe (lămpi)
de bronz sau de lut ars, decorate cu semnul crucii sau cu monograma lui Hristos,
descoperite mai ales în centrele urbane ale fostei provincii. Alte obiecte
paleocreștine s-au descoperit în Banat și în Oltenia (de pildă, părți dintr-un
candelabru de bronz, descoperit la Răcari-Dolj, folosit desigur într-un lăcaș de cult.
Majoritatea acestora sunt din secolul al IV-lea, dar unele par să e și mai vechi. S-au
descoperit și câteva obiecte paleocreștine la Bărboși-Galați, important cap de pod
roman la con uența Siretului cu Dunărea, care, după aprecierea arheologilor aparțin
secolului al III-lea.



Un lucru care trebuie subliniat în chip deosebit este acela că - pentru secolul IV -
avem primele dovezi literare și arheologice privind existența unor lăcașuri de cult în
teritoriile daco-romane nord-dunărene. Astfel de biserici paleocreștine s-au construit
peste ruinele castrului roman de la Sloveni (jud. Olt); iar la Porolissum (azi Moigrad,
jud. Sălaj) un fost templu păgân a fost transformat în lăcaș de cult creștin. În alte
două centre s-au descoperit fundațiile unor bazilici și anume, la Sucidava (azi Celei-
corabia, jud. Olt), cu o serie de inscripții creștine în limba greacă și la Morisena (azi
Cenad, jud. Timiș). Se pare că și actuala lucrare din Densus (jud. Hunedoara) este
un fost monument funerar roman transformat în lăcaș de cult creștin prin secolul al
IV-lea. În actul martiric al Sfântului Sava care și-a dat viața pentru Hristos undeva în
părțile Buzăului, la 12 aprilie 372, se relata că el "cânta psalmi în biserică". Firește,
toate aceste lăcașuri de cult presupun existența unor preoți și ierarhi, cum vom
constata în paginile următoare.

SURSA : https://adevarul.ro/locale/botosani/cand-aparut-crestinismul-dacia-
paganismul-continuat-faca-parte-sute-ani-viata-
romanilor-1_5f24f9ed5163ec42718f7f24/index.html

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/crestinismul-a-disparut-odata-cu-
retragerea-romana

http://patriarhia.ro/i-nceputurile-vieii-crestine-pe-teritoriul-arii-noastre-crestinismul-
daco-roman--101.html
fl
fi