PARTEA I.

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ȘI RĂSPUNDEREA CIVILĂ
TITLUL I. DE LA RĂSPUNDEREA SOCIALĂ LA
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ CIVILĂ
CAP. I LOCUL ȘI IMPORTANȚA RĂSPUNDERII CIVILE ÎN
ANSAMBLUL RĂSPUNDERII JURIDICE
1. „RĂSPUNDEREA”
Etimologic, lexemul „răspundere” își are rădăcinile în limba latină, în care verbul respondeo, -
ere înseamnă „a răspunde”.
Dicționarul explicativ al limbii române atribuie verbului „a răspunde”, alături de alte cinci
conotații, pe cea de-a șasea, care prezintă interes pentru studiul de față: „a da socoteală”.
Cuvântul „răspundere” afișează în dreptul său explicația: „obligația de a răspunde (moral,
material etc.) de îndeplinirea sau de neîndeplinirea unor obligații, acțiuni etc.”.
Așadar, răspunderea constă în a fi ținut să dai socoteală de actele tale.
Răspunderea este o condiție esențială a libertății, atât la nivelul macro, cât și la cel micro: o
putere neresponsabilă este tiranică și decadentă, un individ neresponsabil este un factor tulburător și o
ființă umană degradată. Dimpotrivă, omul liber este acela care este conștient de urmările actelor sale și
răspunde pentru acestea.
Unde este răspundere este așadar obligație, iar unde există obligație acolo este ordine.
Aceasta este asigurată de norme de conduită, adică de prescripţii cu caracter reglator, care
protejează interesul general al societăţii, organizând în acest sens acţiunile şi forţele umane,
reglând, aşadar, comportamentul individual în consonanţă cu interesele generale, ale societăţii
în care individul respectiv există. Neconformarea individului la aceste reguli generează un
conflict între acesta şi societate, ale cărui limite, proporţii şi remedii sunt stabilite întotdeauna
de aceasta din urmă pe baza mai multor factori de natură obiectivă şi subiectivă, între care –
desigur – particularităţile şi semnificaţia acţiunii ostile prescripţiilor normelor sociale, privite
în raport cu natura şi conţinutul acestora, ocupă un loc central. În acest fel se ajunge la problema
răspunderii, care nu reprezintă altceva decât cadrul de rezolvare a acestui conflict.
Individul „... nu acţionează într-un spaţiu indiferent, pasiv şi neutru, ci într-o ambianţă
socială – deci umană – în cadrul căreia parametrii acţiunii sale sunt evaluaţi, valorizaţi ... ”,
drept pentru care „imensa majoritate a acţiunilor umane sunt susceptibile să genereze o formă
sau alta de răspundere”, în funcţie de domeniile vieţii sociale ale căror reguli de conduită sunt
încălcate prin aceste acţiuni.
Doctrina juridică a formulat teza potrivit căreia responsabilitatea reprezintă unul dintre
principiile fundamentale ale dreptului. Cel ce se face vinovat de încălcarea valorilor sociale ocrotite
prin normele juridice, aduce atingere ordinii publice şi moralei, tulbură buna desfăşurare a relaţiilor
sociale, afectează drepturile şi interesele legitime ale semenilor săi. Pentru aceste motive el este ţinut
de lege să răspundă.
Indiferent de forma sub care se manifestă, răspunderea reprezintă acea obligație de a suporta
consecințele nerespectării anumitor reguli de conduită, obligație de care este ținut autorul faptei
contrare acestor reguli și care poartă întotdeauna amprenta oprobriului unei atare conduite.
Răspunderea constă în a-ți asuma consecințele faptelor tale, în fața unei autorități – expresie a
unei societăți organizate - căreia ești chemat să-i dai socoteală.
Ceea ce este de reținut este că ubi societas, ibi jus (Cicero); astfel, când vorbim despre societate,
vorbim, cu necesitate, și despre drept; acestea sunt două concepte care nu pot exista unul fără celălalt;
iar unde există drept, există norme și, pe cale de consecință, răspundere, ca o ilustrare a consecințelor
negative pe care trebuie să le suporte un individ a cărui conduită în societate este contrară normelor de
organizare a acesteia, pe orice palier și la orice nivel.

2. RĂSPUNDEREA SOCIALĂ
Noțiunea de răspundere, privită în aria sa cea mai largă, este proprie societăţii considerată ca
sistem de valori de natură diversă. La nivelul societății se operează cu un concept vast –
„„responsabilitate socială”, care se degajă dintr-un sistem de valori sociale cristalizate într-un sistem de
norme sociale, al căror scop este acela de a modela comportamentele agenţilor sociali (indivizii din
cadrul societăţii) în sensul integrării lor în ordinea socială.
Răspunderea socială se referă la comportamentul ales de membrii societăţii, din multiplele
variante posibile, raportat la interesele generale ale societăţii şi cerinţele obiective ale dezvoltării
sociale, comportament care, în funcţie de respectarea sau nerespectarea normelor sociale, constituie
temeiul antrenării unor reacţii, respectiv a unor diverse consecinţe pe plan social.
Răspunderea socială se prezintă ca o relație specială între societate și individ, în care conduitei
umane ar trebui să i se permită să îmbrace forma drepturilor și libertăților recunoscute de către societate,
statuate în cuprinsul anumitor reguli, principii sau valori ale respectivei societăți, iar neconformarea la
acestea să atragă o formă de sancțiune socială, fie că vorbim de o răspundere morală, politică,
economică ori juridică.
Răspunderea socială implică o sancțiune din partea societății a atitudinii individului care nu
este concordantă cu normele de conviețuire socială.
Alegerea liberă şi conştientă a uneia dintre variantele posibile de comportament stă la baza
răspunderii individului. În lipsa libertăţii de alegere nu putem vorbi despre răspundere, ca de altfel nici
în cazul imposibilităţii prevederii urmărilor comportării în care se materializează decizia luată.
Aşadar, răspunderea socială implică nu numai aprecierea, dar şi sancţionarea socială a atitudinii
alese de individ în cazul unei neconcordanţe între comportarea reprobată şi aşteptările sau normele
sociale. Normele sociale reprezintă forma instituționalizată prin care este apreciat comportamentul
uman, iar încălcarea acestora angajează răspunderea socială.
Răspunderea socială este multilaterală, prezentând ca forme specifice răspunderea juridică,
morală, etică, civică, politică. Natura diferită a relaţiilor sociale lezate determină în mod necesar
deosebirea dintre formele răspunderii sociale ce sunt antrenate prin săvârşirea faptelor respective –
acţiuni sau inacţiuni – care constituie temeiul sancţiunii specifice fiecărei forme.
Tradiţional, în câmpul cercetării ştiinţei dreptului, accentul a căzut, îndeosebi, pe instituţia
„răspunderii juridice” – utilizându-se, în mod echivalent, şi termenul de „responsabilitate juridică” –
fiind estompate, într-o oarecare măsură, celelalte elemente care exced acestui obiect al cercetării de
specialitate. Acest lucru poate fi şi este explicabil prin faptul că „răspunderea juridică” reprezintă o
latură foarte importantă a raporturilor interumane.
Noţiunea de răspundere însă nu este specifică şi exclusivă domeniului dreptului (normativităţii
juridice); astfel, chiar și după apariţia statului, când apare această răspundere juridică, care
monopolizează studiul dreptului în materie, în societate se operează nu numai cu conceptul de
„răspundere juridică”, ci şi cu un concept cu un conţinut mult mai larg, mai cuprinzător, care include şi
instituţia „răspunderii juridice”; este vorba de conceptul de „responsabilitate socială”.

3. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
Ca formă a răspunderii sociale, răspunderea juridică se află într-o strânsă legătură cu
conştiinţa, cu cea juridică, în primul rând, manifestată în aprecieri de natură raţională şi afectivă
concretizate în actele volitive, care acţionează ca un factor important în determinarea
atitudinilor faţă de fenomenele juridice. Conştiinţa juridică, împreună cu celelelate forme ale
conştiinţei sociale, contribuie la realizarea unui comportament – acţiune sau inacţiune –
corespunzător intereselor generale ale societăţii exprimate în dezideratele legii privite lato
sensu. Răspunderea juridică apare aşadar numai în cazul realizării hotărârii, concretizării
acesteia într-un comportament care provoacă un conflict deschis între individ şi societate.
Desigur, orice alegere corespunde unei răspunderi asumate. Hotărârea individului privind
încadrarea sau neîncadrarea în modelele de comportament prescrise de normele juridice
implică confruntarea opţiunii – pe planul conştiinţei sale – cu cerinţele normelor menţionate,
pe baza unei motivări personale. Individul optează, în majoritatea ipotezelor, pe baza unor
judecăţi de valoare, a autoaprecierii conduitei alese prin confruntare cu oportunitatea socială,
pentru un comportament concordant cu ordinea de drept. Acest comportament este ales, mai
tot timpul, în mod firesc, ca o expresie a conştiinţei astfel formate a individului, însă, în unele
cazuri, opţiunea pentru acest comportament este dictată de prevederea, pe plan intelectiv, a
urmărilor adoptării unei conduite contrare normelor.
Răspunderea juridică nu se manifestă independent, ci este într-o continuă interdependenţă şi
influenţare cu toate formele răspunderii sociale. Fiecare formă a răspunderii sociale acţionează asupra
tuturor celorlalte forme şi, ca rezultat al acţiunii lor, se formează nivelul general al răspunderii sociale.
Diferitele forme ale răspunderii sociale exercită o puternică influenţă asupra răspunderii juridice prin
două forme: a) influenţarea în luarea hotărârii (prin determinarea opţiunii) şi realizarea
comportamentului individual conform cerinţelor normelor juridice; b) sancţionarea, în ipoteza
nerespectării normelor juridice, şi prin forme sancţionatoare extrajuridice (cumulul mai multor forme
ale răspunderii sociale).
În general, sensul atribuit noţiunii de „răspundere”, indiferent de forma ei, este acela de
obligaţie de a suporta consecinţele nerespectării anumitor reguli de conduită, obligaţie ce incumbă
autorului faptei contrare acestor reguli şi care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei
atare conduite. În această interpretare, răspunderea juridică se defineşte ca fiind obligaţia celui ce a
încălcat ordinea de drept de a suporta o sancţiune juridică. Se apreciază însă că noţiunea de „răspundere
juridică” are un conţinut complex, iar această obligaţie reprezintă doar unul dintre elementele definitorii
ale acestuia.
Ca modalitate de realizare a sancţiunilor juridice, indiferent de sursa acestora – legea sau
contractul – răspunderea juridică implică o condamnare din partea societăţii a persoanei vinovate
precum şi o privare de ordin personal, pecuniar sau de drepturi, cum ar fi: privarea de libertate, amenda,
interdicţia dreptului de a exercita în viitor o anumită profesiune etc. Întrucât realizarea şi aplicarea
acestor privaţiuni este contrară voinţei agentului, ele se pot înfăptui numai cu ajutorul unui aparat format
din organe specializate ale statului.
Oprobriul este atras de faptul ilicit săvârşit de persoana vinovată, fără de care nu poate fi
concepută nici o formă de răspundere. Orice formă de răspundere juridică este generată numai de
încălcarea ordinii de drept, adică de fapta contrară normei juridice, de faptul juridic ilicit, iar, pe de altă
parte, ideea de răspundere este strâns legată de aceea de sancţiune. Răspunderea juridică este de
neconceput în absenţa faptului ilicit, consecinţa ei firească şi inevitabilă fiind întotdeauna aplicarea
sancţiunii juridice. Faptul ilicit este temeiul obiectiv al răspunderii juridice, iar aplicarea sancţiunii
juridice, principala ei consecinţă. Ca atentat la ordinea de drept, faptul ilicit învederează dispreţul
autorului faţă de bunurile, drepturile, interesele sau valorile protejate prin normele juridice. Sancţiunea
juridică, prin specificul ei, materializează reacţia societăţii faţă de un asemenea comportament.
De facto, săvârşirea faptului ilicit generează naşterea unui raport juridic a cărui finalitate este
întotdeauna restabilirea ordinii de drept încălcate astfel, prin aplicarea unei sancţiuni de către forţa
coercitivă a statului. Din punct de vedere al subiecţilor, acest raport juridic are drept subiect activ pe cel
care exercită constrângerea de stat, statul însuşi, iar, pasiv, pe cel care suportă consecinţele negative ale
acestei constrângeri, pe cel care a încălcat prin fapta sa ordinea de drept. Conţinutul raportului juridic
de constrângere cuprinde drepturile subiectului activ - ale statului, printre care: dreptul de a aplica
sancţiunea juridică faţă de autorul faptei ilicite, dreptul de a pretinde executarea acesteia şi dreptul de a
asigura prin forţă, la nevoie, executarea ei - şi obligaţiile subiectului pasiv – ale autorului faptei ilicite,
printre care: obligaţia de a accepta aplicarea sancţiunii juridice, obligaţia de a executa această sancţiune,
obligaţia de a se supune forţei de constrângere exercitate împotriva lui de către stat în ipoteza în care
nu execută benevol sancţiunea respectivă sau când însuşi specificul sancţiunii presupune ca necesară
exercitarea forţei – toate acestea, corelative drepturilor subiectului activ al raportului juridic de
constrângere. Obiectul raportului juridic analizat este constituit de însăşi sancţiunea juridică aplicată.
În acest context, apare ca firească următoarea definiţie a categoriei „răspunderii juridice”:
complexul de drepturi şi obligaţii conexe, care – potrivit legii – se naşte ca urmare a săvârşirii unei fapte
ilicite şi care constituie cadrul de realizare al constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în
scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi al îndrumării membrilor societăţii în spiritul
respectării ordinii de drept.
Indiferent de forma sa, răspunderea juridică aşează întotdeauna faţă în faţă statul şi autorul
faptei ilicite. Chiar dacă acesta din urmă spunem că răspunde faţă de persoana al cărei interes legitim,
drept l-a lezat, aceasta nu înseamnă că titularul acestui drept sau al acestui interes legitim este autorizat
să-i aplice autorului faptei ilicite sancţiunea juridică, ci, dimpotrivă, statul asigură prin forţa sa
coercitivă realizarea obligaţiei respective în interesul celui al cărui drept sau interes legitim a fost lezat.
Chiar executarea voluntară a acestei obligaţii din partea autorului delictului civil nu reprezintă altceva
decât încercarea acestuia de a evita exercitarea potenţială a constrângerii de stat, care, în caz contrar, ar
interveni, la stăruinţa victimei. Aşadar, se impune concluzia că răspunderea juridică este, de facto, o
răspundere faţă de stat.
În acelaşi sens se pronunţă majoritatea doctrinei juridice care încearcă definirea conceptului
răspunderii juridice ca o categorie a Teoriei generale a dreptului. Astfel, răspunderea juridică apare ca
fiind „un raport statornicit de lege, de norma juridică între autorul încălcării normelor juridice şi stat,
reprezentat prin agenţii autorităţii, care pot să fie instanţele de judecată, funcţionarii de stat sau alţi
agenţi ai puterii publice”; „complexul drepturilor şi obligaţiilor conexe care, potrivit legii, se nasc ca
urmare a producerii unor fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin
aplicarea sancţiunilor juridice menite să asigure restabilirea ordinii de drept”; „situaţie juridică specifică
aplicării constrângerii de stat, atrasă de încălcarea sau nerespectarea normelor juridice în vigoare”; „un
raport juridic de constrângere, al cărui conţinut îl formează, pe de o parte, dreptul statului de a trage la
răspundere pe acela care a încălcat o normă de drept şi de a aplica sancţiunea prevăzută de norma
juridică încălcată, iar, pe de altă parte, obligaţia corelativă a persoanei vinovate de încălcarea preceptului
normei de a răspunde în faţa statului pentru conduita sa şi de a se supune sancţiunii aplicate pe baza
normei încălcate care o prevede”; ”(...) ansamblul normelor juridice care vizează raporturile juridice ce
se nasc în sfera activității specifice, desfășurate de autoritățile publice, în temeiul legii, împotriva tuturor
celor care încalcă sau ignoră ordinea de drept, în scopul asigurării respectării și promovării ordinii
juridice și binelui public”. Literatura de specialitate franceză se pronunţă în acelaşi sens, definind
răspunderea juridică ca fiind „obligaţia de a răspunde pentru producerea unui prejudiciu în faţa justiţiei
şi de a-şi asuma consecinţele civile, penale, disciplinare etc. (ale faptei săvârşite – n.n.)”.
Nu este de dorit confuzia între calitatea de a avea răspundere juridică şi a fi tras la
răspundere juridică. Într-adevăr, orice subiect de drept – individualitate sau nu – recunoscut
astfel, îşi asumă răspunderea juridică pentru faptele sale, pentru consecinţele pe care legea le
leagă de acestea. Din momentul săvârşirii faptei ilicite, făptuitorul este tras la răspundere pentru
că este titularul calităţii de răspundere juridică. Şi e titular al acestei calităţi dacă şi numai dacă
e responsabil. A fi responsabil presupune ”asumarea de către personalitatea exemplară umană
a valorii acelor acte proprii sau ale altora, ale căror consecințe le apreciază ca dezirabile și
pentru comunitatea sa și a căror înfăptuire o decide ori la care aderă în mod liber”. Pentru
aceasta, consecinţa nerespectării, încălcării normei juridice nu este răspunderea juridică, ci
tragerea la răspundere juridică. Ţinând seama de această realitate, a fost propusă următoarea
definiţie a răspunderii juridice: „răspunderea juridică desemnează realitatea obligaţiei ce revine
unui subiect de drept de a suporta consecinţele faptei sale ilicite, prevăzute de legea în vigoare,
prin care a adus atingere unui drept subiectiv al altuia”.
Pornind de la această definiţie, pot fi relevate o seamă de semnificaţii privitoare la răspunderea
juridică:
a) oricare ar fi subiectul de drept, el răspunde de actele sale;
b) el îşi asumă consecinţele pe care le declanşează, indiferent de natura licită sau ilicită a
acestora;
c) dacă aceste consecinţe contravin legii, îşi asumă sau i se atribuie vinovăţia, în baza legii în
vigoare, indiferent de forma de vinovăţie cu care au fost săvârşite actele sale;
d) el este obligat să suporte aceste consecinţe;
e) deoarece a lezat un drept subiectiv (sau mai multe) ori a încălcat un interes legitim, depăşind
limitele juridice ale libertăţii sale.
 Aşadar, categoria de „răspundere juridică” poartă ca semnificaţie sintetică obligaţia de
a suporta consecinţele prevăzute de reglementările în vigoare, de legea hic et nunc, apartenente
unui sistem de drept pozitiv; această obligaţie revine unui subiect de drept responsabil;
răspunderea juridică priveşte conduita subiectelor de drept, circumscriindu-se în limitele stricte
ale acestei conduite; această conduită aduce atingere sau pune în pericol drepturile subiective
ale altuia; conduita s-a materializat într-o faptă ilicită, cuprinzând atât acţiunea, cât şi rezultatul
acesteia.
Temeiul răspunderii juridice este fapta juridică, consecinţa este aceea prevăzută de legea
în vigoare, iar conţinutul ei, un complex de drepturi şi obligaţii, rezultat din săvârşirea faptei
ilicite; temeiul tragerii la răspundere juridică este fapta ilicită, prejudiciabilă, consecinţa ei este
sancţiunea negativă aplicată făptuitorului, direct sau indirect, conţinutul acesteia este
reprezentat de un complex de drepturi şi obligaţii specific raportului juridic care se constituie.
Pentru ca o persoană să poată răspunde pentru fapta sau faptele sale, indiferent de forma de
răspundere, ea trebuie să fie responsabilă, adică să aibă reprezentarea corectă a faptelor sale şi a
consecinţelor acestora. În societatea modernă contemporană, nici o persoană nu poate fi trasă la
răspundere decât dacă a comis o faptă cu vinovăţie, care implică acea energie, activitate materială,
fizică, dar şi participarea morală, psihică, neputând exista răspundere fără coexistenţa celor două laturi
– cea materială, obiectivă şi cea psihică, subiectivă. Un act de voință, pentru a fi eficient din punct de
vedere juridic, trebuie să fie indispensabil conștient; manifestată în stare de absolută lipsă de conștiință,
fie datorită unei infirmități mentale, fie datorită unei cauze accidentale, voința este lipsită de orice
existență și eficacitate juridică.
Responsabilitatea se traduce în capacitatea de a răspunde sau, cu alte cuvinte, în aptitudinea de
a acţiona liber şi conştient, categorie ce nu poate fi confundată cu aceea de capacitate juridică – vocaţie
a persoanei de a deveni subiect al unui raport juridic. Capacitatea de a răspunde reprezintă aptitudinea
persoanei în drept de a evalua corect consecinţele faptei sale şi de a înţelege obligaţiile ce-i revin, prin
urmare şi suportarea sancţiunilor prevăzute de lege şi aplicate de organele competente, în urma săvârşirii
faptei.
Responsabilitatea ar circumscrie o însuşire intelectivă foarte precis conturată a fiinţei umane,
sensibilă la rostul ei în societate şi, în consecinţă, atentă la alegerile pe care le face în privinţa a ceea ce
urmează să se angajeze; răspunderea însă, reprezintă o relaţie a angajamentului asumat, normativizată,
între subiecte.

4. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ CIVILĂ

Instituţie deosebit de largă şi complexă a dreptului civil, răspunderea civilă este una din formele
de manifestare a răspunderii juridice.
Codul civil, deși nu cuprinde un text care să definească răspunderea civilă în general, tratează
despre aceasta în Cartea a V – a, intitulată „Despre obligații”, în cadrul Titlului al II – lea, „Izvoarele
obligațiilor”, Capitolul al IV – lea, „Răspunderea civilă”. Capitolul în discuție cuprinde șase secțiuni.
Prima dintre acestea înfățișează principiul răspunderii civile delictuale (art. 1349) pentru
prejudiciile cauzate de nerespectarea regulilor de conduită impuse de lege sau de obiceiul locului ori de
atingerea drepturilor sau a intereselor legitime ale altor persoane, prin fapta proprie, dar și, în cazurile
anume prevăzute de lege, prin fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza noastră, precum și
de ruina edificiului.
Concomitent, în cuprinsul art. 1350, este circumscrisă regula generală a răspunderii civile
contractuale, consecință a neexecutării prejudiciabile a obligațiilor născute dintr-un contract.
Secțiunea a II –a reglementează cauzele exoneratoare de răspundere în general, făcând vorbire,
în acest sens, despre: forța majoră, cazul fortuit, fapta victimei și fapta terțului, exercițiul normal al unui
drept, alte cauze de exonerare; tot în cadrul acestei secțiuni se statuează asupra convențiilor privind
răspunderea, a clauzelor valabile de limitare ori de înlăturare a acesteia, a forței juridice, în același sens,
a anunțurilor făcute de către unele persoane.
În cadrul secțiunilor următoare se stabilesc regulile răspunderii civile delictuale pentru fapta
proprie (art. 1357 – 1371), ale răspunderii pentru fapta altuia (art. 1372 – 1374), ale răspunderii pentru
prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri ( art. 1375 – 1380), dar și ale reparării prejudiciului în cazul
răspunderii civile delictuale (art. 1381 – 1395).
Din acest capitol însă lipsesc, în afara dispozițiilor generale cuprinse în art. 1350, reglementările
alcătuitoare ale regimului juridic al răspunderii civile contractuale, al căror sediu se află în aceeași Carte
– a V – a -, dar în cadrul Tiltului al V – lea, Capitolul II, intitulat „Executarea silită a obligațiilor”,
secțiunile I – IV, în cuprinsul art. 1516 – 1548.
Din litera şi spiritul acestor texte de lege, putem defini conceptul de „răspundere juridică
civilă” ca fiind „un raport de obligaţii în temeiul căreia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul
cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este
răspunzătoare”.
Așadar, un raport juridic obligațional se naște între cel răspunzător și victimă: primul devine
debitor al obligației de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta juridică ilicită a sa ori a persoanei
pentru care este chemat de lege să răspundă, iar secundul devine creditor al acestei obligații. Nici unul,
nici celălalt nu și-au dorit acest lucru. Astfel, chiar dacă făptuitorul a cauzat prejudiciul printr-un fapt
voluntar, obligația de reparare a acestuia se naște în sarcina sa involuntar: el a dorit, a urmărit ori a
acceptat producerea prejudiciului, însă în nici un moment nu a dorit să devină debitor al obligației de
reparare a acestuia. Deci, nu propria-i voință îl obligă, ci legea, care leagă de fapta sa ilicită
prejudiciabilă consecința constând în nașterea, în patrimoniul făptuitorului ori în cel al persoanei
responsabile civilmente pentru acesta, a îndatoririi de a acoperi paguba cauzată victimei pentru a o
repune pe aceasta în situația în care s-ar fi găsit dacă fapta ilicită prejudiciabilă nu s-ar fi săvârșit. Iată
că faptul juridic ilicit este izvor de obligații. Deci problema răspunderii juridice civile se discută tot în
registrul izvoarelor obligațiilor.
Concomitent, răspunderea civilă este şi o instituţie juridică (fundamentală) alcătuită din
totalitatea normelor de drept prin care se reglementează obligaţia oricărei persoane de a repara
prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa extracontractuală sau contractuală pentru care este chemată de
lege să răspundă.
Specificul răspunderii civile, care îi acordă nota de disonanţă principială faţă de celelalte forme
ale răspunderii juridice, constă în îndatorirea de reparare integrală a unui prejudiciu, obligaţie care
incumbă autorului faptei ilicite sau persoanei responsabile civilmente. În acest sens, s-a afirmat, în
principiu, că „...a răspunde din punct de vedere civil înseamnă, în fapt, a repara prejudiciul cauzat altuia,
iar a repara un prejudiciu înseamnă, în sens juridic, a răspunde din punct de vedere civil”.
Răspunderea civilă ocupă un loc central în cadrul răspunderii juridice în general. Ea „tinde să
ocupe centrul dreptului civil, deci al dreptului în totalitatea sa; în fiecare materie, în toate direcţiile se
ajunge la această problemă a răspunderii, în dreptul public şi în dreptul privat, în domeniul persoanelor
sau al familiei, ca şi în acela al bunurilor; ea este a tuturor momentelor şi a tuturor situaţiilor”. În acest
sens, răspunderea civilă are caracter de drept comun în raport cu răspunderea ce se antrenează în aproape
toate celelalte ramuri ale sistemului de drept.
Temeiul tragerii la răspundere civilă îl reprezintă fapta ilicită civilă, prejudiciabilă și,
în quasitotalitatea situațiilor, săvârșită cu vinovăție.
Protecția eficientă a victimei reprezintă obiectivul principal al răspunderii civile, ceea ce
implică însă asigurarea cadrului juridic pentru repararea prejudiciului în toate ipotezele apariției
acestuia, chiar și în absența culpei așadar, și nu numai în situațiile descrise de ipotezele art. 1357 Cod
civil.
Specificul răspunderii civile constă în a restabili cât mai fidel posibil echilibrul social distrus
de apariția prejudiciului ca urmare a săvârșirii faptei juridice ilicite și de a repune victima, pe cheltuiala
făptuitorului ori pe aceea a persoanei chemate de lege să răspundă, în situația în care s-ar fi aflat dacă
faptul păgubitor nu s-ar fi produs.
Ideea dominantă a răspunderii civile este cea de justiție comutativă; cu alte cuvinte, scopul
principal al acestei instituții juridice este acela de a se înapoia ceea ce s-a pierdut ori de a se repara ceea
ce s-a distrus, în așa fel încât victima să fie, în cele din urmă, neprejudiciată, deci paguba să îi fie
reparată. În discordanță cu răspunderea penală, răspunderea civilă nu are o funcție remuneratorie, care
să proporționeze răspunderea cu vinovăția făptuitorului. Indiferent de forma de vinovăție și de gradul
acesteia – fie că este vorba de intenție, de culpă gravă sau ușoară – singur prejudiciul este cel care se
constituie în măsura reparației. Acesta trebuie să fie integral acoperit, nici mai mult, nici mai puțin,
chiar dacă apare într-o disonanță flagrantă cu forma sau cu gradul de vinovăție cu care a fost săvârșită
fapta ilicită; de pildă, în cazurile în care o faptă ilicită comisă dintr-o culpă gravă cauzează un prejudiciu
insignifiant ori invers, când o faptă ilicită săvârșită dintr-o culpă ușoară determină apariția unui
prejudiciu semnificativ.
Înspre atingerea acestei finalități – aceea de așeza pe primul plan interesele victimei, care
trebuie repusă, pe cât posibil, în situația în care s-ar fi aflat dacă fapta ilicită păgubitoare nu s-ar fi
produs -, doctrina și jurisprudența au fost nevoite să se reorienteze și înspre alte fundamente ale
răspunderii juridice civile, precum: riscul, garanția, echitatea și, recent, principiile precauției și al
prevenției. Cu concursul acestor fundamente, în anumite situații, chiar și în absența vinovăției autorului
faptei ilicite prejudiciabile, răspunderea civilă poate fi antrenată, în persoana celui ținut de lege să
răspundă, victima obținând în acest fel repararea pagubei.
Răspunderii civile îi lipsește aproape în totalitate latura punitivă, aceasta fiind lăsată în seama
altor răspunderi, aparținând unor ramuri de drept diferite (răspunderea penală, răspunderea
contravențională, răspunderea disciplinară etc.). Cu toate acestea, în doctrina juridică răspunderea civilă
mai este încă definită prin raportare exclusivă la caracterul său de pedeapsă: „sancțiune patrimonială cu
caracter reparator constând în obligația unei persoane fizice sau persoane juridice care a produs altuia
un prejudiciu printr-o faptă ilicită și culpabilă, de a-l repara prin plata unei despăgubiri”.
Totuși, prin antrenarea răspunderii civile se urmărește și educarea făptuitorului în sensul de a
preveni săvârșirea de către acesta, în viitor, a unor fapte juridice prejudiciabile similare; aceasta este
manifestarea concretă a funcției preventiv-educative a răspunderii civile și care, trebuie să admitem,
conține și o latură sancționatorie; educarea în scopul prevenției are întotdeauna rezonanță la indivizii
care prezintă conștiința faptelor lor negative și a urmărilor antisociale ale acestora; or, obligarea
actantului a cărui conduită a fost antisocială la a repara dauna creată victimei prin fapta sa înseamnă,
printre altele, trezirea, în conștiința acestuia, a unui gând, a ideii de represiune a societății împotriva sa,
determinată de fapta sa ilicită păgubitoare; individul în cauză, pentru a fi educat în sensul de a nu mai
săvârși în viitor astfel de fapte reprobabile, este necesar să perceapă, mai întâi, obligarea sa la acoperirea
prejudiciului ca pe o pedeapsă, pentru ca, dorind să nu mai fie pedepsit, să evite comiterea unor fapte
similare.
Tocmai de aceea, culpa continuă a reprezenta un element esențial al răspunderii civile,
continuând, cu caracter de regulă, a o fundamenta. Eventuala renunțare la fundamentul subiectiv ar
putea determina o răsturnare a valorilor juridice și morale ale societății care, în final, ar putea genera o
destabilizare a vieții sociale. Modelarea comportamentelor membrilor societății depinde în primul rând
de conștiința lor, de înțelegerea limitării libertății, potrivit regulilor impuse și, pe cale de consecință,
conștientizarea nevoii de a le respecta. Aceasta este principala condiție pentru asigurarea ordinii și
armoniei sociale.
Așa fiind, răspunderea obiectivă, fără vinovăție, întemeiată pe fundamentele mai sus amintite,
este admisă numai în cazurile de excepție expres prevăzute de lege.

5. RĂSPUNDEREA CIVILĂ ȘI RĂSPUNDEREA PENALĂ

5.1. DELIMITAREA RĂSPUNDERII CIVILE DE RĂSPUNDEREA PENALĂ

Forme ale răspunderii juridice, răspunderea civilă și răspunderea penală prezintă anumite
similitudini, dar mai ales trăsături specifice, care le individualizează.
Dincolo de caracteristicile răspunderii juridice, mai sus enumerate, care definesc ambele
răspunderi analizate aici, ceea ce leagă indubitabil răspunderea civilă de răspunderea penală este
fundamentul subiectiv al acestora. Atât pentru răspunderea civilă, cât și pentru cea penală vinovăția
autorului faptei ilicite constituie atât o condiție sine qua non a antrenării acestora, cât și fundamentul
însuși, ideea logico-juridică ce explică tragerea la răspundere a actantului. Astfel, tragerea la răspundere
penală a autorului infracțiunii este de neconceput în lipsa vinovăției acestuia; răspunderea civilă, cu
caracter de regulă în materie, este antrenată împotriva autorului faptei ilicite prejudiciabile numai în
cazul în care acesta a săvârșit respectiva faptă cu vinovăție, doar prin excepție, așa cum am concluzionat
deja, răspunderea civilă poate fi angajată pe alte temeiuri decât cel subiectiv.
 De aici derivă o altă trăsătură comună a celor două răspunderi: funcția preventiv-educativă
specifică atât răspunderii civile, cât și celei penale; îndreptate înspre făptuitorul care prezintă conștiința
deplină a faptelor sale și a consecințelor antisociale ale acestora, atât răspunderea civilă, cât și cea penală
urmăresc educarea acestuia, dar și a celorlalți membri ai societății, în scopul prevenirii săvârșirii de noi
fapte ilicite; ideea de pedeapsă, apanaj incontestabil al răspunderii penale, este prezentă, așa cum am
văzut deja, și în cazul răspunderii civile, care adeseori este definită ca fiind o „sancțiune” aplicată
autorului faptei ilicite păgubitoare.
Faptele juridice care tulbură echilibrul social pot să atragă, concomitent, atât răspunderea
penală, cât și pe cea civilă. Astfel se întâmplă ori de câte ori, prin săvârșirea unei infracțiuni, se cauzează
și un prejudiciu. Orice faptă cu caracter penal, care are și consecințe negative în planul patrimonial ori
în cel personal al unui subiect de drept constituie, în același timp, un fapt juridic ilicit civil. Într-o atare
situație, victima prejudiciului, în acțiunea penală intentată de către stat împotriva infractorului, se poate
constitui parte civilă, potrivit dispozițiilor C.pr.pen., pentru a reclama despăgubirea necesară acoperirii
prejudiciului experimentat; conform dispozițiilor art. 1394 Cod civil, în toate cazurile în care
despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă,
termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă.
În afara acestor caracteristici comune, cele două răspunderi înfățișează, fiecare, un regim juridic
clar, bine definit, deosebit, care o particularizează pe una față de cealaltă.
Pornind de la modalitatea de reglementare, răspunderea penală este guvernată de principiul
legalității; sistemul răspunderii penale este un sistem analitic, de speță; atât incrimarea faptei ca
infracțiune, cât și sancțiunea acesteia fiind prevăzute, cu necesitate, în textele legale, nu poate fi
conceput un caz de răspundere penală în afara enumerării exhaustive pe care o cuprinde legea penală
(nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege); dimpotrivă, răspunderea civilă se înfățișează ea însăși
ca un principiu cu o sferă largă de aplicare, orice faptă ilicită cauzatoare de prejudicii atrăgând, de
regulă, obligația făptuitorului ori a persoanei răspunzătoare de a le repara; sistemul răspunderii civile
este un sistem sintetic.
În privința efectelor antrenării celor două răspunderi, pedeapsa penală se stabilește în funcție
de gravitatea obiectivă și subiectivă a infracțiunii, cuantumul eventualului prejudiciu cauzat prin
aceasta victimei constituind un criteriu secundar în acest sens; mai mult, chiar în lipsa unui prejudiciu
astfel generat, elementele constitutive ale infracțiunii sunt întrunite, autorul acesteia fiind pedepsit;
despăgubirea datorată victimei pentru repararea prejudiciului, în cadrul răspunderii civile, se fixează
independent de forma ori de gradul de vinovăție cu care a fost săvârșită fapta ilicită, luându-se în
considerare exclusiv cuantumul pagubei cauzate de respectiva faptă; fără prejudiciu, răspunderea civilă
este de neconceput, căci principala sa finalitate constă tocmai în repararea acestuia pentru a se repune
victima sa în situația în care s-ar fi aflat dacă fapta ilicită păgubitoare nu s-ar fi produs.
Din punctul de vedere al subiectelor raportului juridic de răspundere, în cazul răspunderii
penale, subiectul activ este întotdeauna statul, acesta fiind singurul titular al dreptului de a-l trage la
răspundere pe infractor; în cazul răspunderii civile, subiectul activ al raportului juridic de răspundere
este victima prejudiciului sau o altă persoană îndreptățită la despăgubire, intervenția concretă a
statului, ca exponent al societății, nefiind necesară, simpla eventualitate a constrângerii realizate de
către acesta fiind suficientă pentru ca făptuitorul sau persoana răspunzătoare pentru fapta acestuia să
repare, benevol, prejudiciul cauzat; forța coercitivă a statului, când se manifestă, o face doar pentru a o
sprijini pe victimă să obțină despăgubirea la care este îndreptățită, aceasta rămânând însă subiectul activ
al raportului juridic de răspundere civilă; în acțiunea în răspundere civilă, făptuitorul sau persoana
răspunzătoare pentru fapta acestuia nu răspunde față de stat, ci față de victimă sau de persoana
îndreptățită la despăgubire; de aceea, acțiunea civilă este, de regulă, la dispoziția victimei prejudiciului
(cu excepția situațiilor în care aceasta poate fi pornită de către procuror), nimic neputând împiedica
părțile să convină asupra reparației sau a comportamentului făptuitorului ori al persoanei răspunzătoare
pentru ca victima să poată fi despăgubită, repusă, pe cât posibil, în situația în care s-ar fi aflat dacă fapta
ilicită nu s-ar fi întâmplat; dimpotrivă, acțiunea penală se exercită, cu caracter de principiu, din oficiu,
de către Ministerul Public, existând de la această regulă doar câteva excepții expres și limitativ stipulate
de legea penală, când procesul penal poate porni numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Mai mult, în cazul răspunderii civile, putem afla obligația de reparare a prejudiciului în sarcina
asiguratorului ori chiar în cea a unui fond de garantare (cum este, spre pildă, Fondul de protecție a
victimelor străzii), care nu au alt rol decât pe acela de a o feri pe victimă ori pe persoana îndreptățită la
despăgubire de insolvabilitatea făptuitorului sau/și de a nu își putea repara prejudiciul întrucât
făptuitorul este necunoscut (în cel de-al doilea caz). Materia penală este cu totul străină de ideea
răspunderii pentru fapta altuia. Referitor la obiectul raportului juridic de răspundere, în mod obișnuit
(cu excepția situațiilor în care legea penală prevede drept sancțiune pedeapsa amenzii sau pe cea a
confiscării), în cazul răspunderii penale, acesta este reprezentat de persoana făptuitorului, putându-se
astfel vorbi despre aceasta ca despre o răspundere personală; pe cale de consecință, moartea
inculpatului ori încetarea persoanei juridice făptuitoare stinge procesul penal, iar decesul condamnatului
stinge executarea pedepsei; în cazul răspunderii civile, obiectul raportului juridic de răspundere este,
de regulă (cu excepția situațiilor în care, prejudiciul constă în lezarea unor drepturi nepatrimoniale ale
victimei), patrimoniul făptuitorului sau cel al persoanei ținute să răspundă pentru fapta ilicită
prejudiciabilă a acestuia, putându-se astfel vorbi despre aceasta ca despre o răspundere patrimonială;
prin urmare, moartea debitorului reparației nu stinge dreptul victimei la acțiunea civilă, care poate fi
intentată sau, după caz, continuată, împotriva moștenitorilor acestuia; aceasta, deoarece obligația de
reparare a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită se naște în legătură cu patrimoniul făptuitorului ori cu
cel al persoanei răspunzătoare pentru fapta acestuia și nu în legătură cu persoana făptuitorului ori cu
aceea a celei responsabile civilmente.
Din perspectiva funcțiilor îndeplinite, principala funcție a răspunderii penale este cea
sancționatorie, pe când, în cazul răspunderii civile, rolul primordial revine funcției reparatorii;
finalitatea răspunderii penale este așadar aceea de a-l pedepsi pe infractor, pe când scopul răspunderii
civile este acela de a acoperi paguba suferită de către victima faptei ilicite.
Pe de altă parte, termenele de prescripție prevăzute de legea penală atât pentru dreptul material
la acțiune al statului împotriva infractorului pentru condamnarea acestuia, cât și pentru executarea
pedepsei sunt mai lungi decât cele prevăzute în legea civilă pentru dreptul material la acțiune al
victimei ori al persoanei îndreptățite la despăgubire împotriva făptuitorului ori al celui ținut de lege să
răspundă pentru acesta.
Relativ la capacitatea persoanelor fizice de a răspunde, în materie penală, minorul sub 14 ani
nu răspunde, cel care are vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani răspunde numai dacă împotriva sa se face
dovada faptului că, la săvârșirea infracțiunii, a lucrat cu discernământ, iar minorul care a împlinit
vârsta de 16 ani răspunde, fiind prezumat de lege că are discernământ; în materie civilă, minorii care
nu au împlinit vârsta de 14 ani (cărora le sunt asimilate persoanele puse sub interdicție
judecătorească) sunt prezumați relativ că nu au avut discernământ la momentul săvârșirii faptei ilicite
prejudiciabile, iar minorii care au împlinit vârsta de 14 ani, dimpotrivă, sunt prezumați relativ că, la
data săvârșirii faptei, aveau discernământ și deci capacitate delictuală, urmând a fi ținuți răspunzători
pentru prejudiciile astfel cauzate.

5.2. CUMULUL RĂSPUNDERII CIVILE (DELICTUALE) CU RĂSPUNDEREA

PENALĂ. AUTORITATEA DE LUCRU JUDECAT A HOTĂRÂRII PENALE
PENTRU INSTANȚA CIVILĂ ȘI EFECTELE HOTĂRÂRII CIVILE ÎN PROCESUL
PENAL

5.2.1. Cumulul răspunderii civile (delictuale) cu răspunderea penală

Problema cumului răspunderii civile cu răspunderea penală apare în acele situații în care fapta
ilicită civilă constituie, concomitent, și infracțiune. Este cazul acelor fapte penale prin care se cauzează
un prejudiciu victimei. În astfel de ipoteze, cele două răspunderi pot fi antrenate cumulativ, simultan
sau succesiv, neexcluzându-se una pe cealaltă datorită scopului lor diferit.
Așadar, în astfel de cazuri, există un singur temei atât pentru răspunderea civilă, cât și pentru
răspunderea penală: fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, care este în același timp și infracțiune.
Acest lucru determină o serie de consecințe procesuale importante, privind competența de
soluționare a ambelor acțiuni, pornirea acțiunii, desfășurarea judecății, autoritatea de lucru judecat,
raportul dintre soluții și prescripția extinctivă.
Dintru început (chiar dacă prematur în cadrul demersului nostru științific, în care nu au fost
încă explicate formele răspunderii civile), trebuie să facem precizarea că problema cumulului nu poate
fi primită decât între răspunderea civilă delictuală și răspunderea penală, art. 19 alin. 1 din noul
C.pr.pen. specificând acest lucru cu maximă claritate: „acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului
penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile
pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale”.
Premisa de la care se pleacă în deslușirea acestei probleme este cea a dreptului de opțiune al
victimei sau, după caz, al persoanei îndreptățite la despăgubire, între a promova acțiunea civilă în fața
instanței penale ori în cea a celei civile. Art. 19 alin. 2 din noul C.pr.pen. statuează că „acţiunea civilă
se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva
inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente”. Așadar, promovarea acțiunii civile este
lăsată la libera apreciere a victimei prejudiciului ori a persoanei îndreptățite la despăgubire, nefiind
pornită din oficiu precum acțiunea penală.
Dacă victima prejudiciului sau succesorii în drepturi ai acesteia aleg să intenteze acțiunea civilă
în fața instanței de drept penal, pentru a putea face acest lucru este necesar ca, în prealabil, să fie pornit
procesul penal. Această condiție este stipulată neechivoc de către textul alin. 1 al art. 19 din noul
C.pr.pen., mai sus citat.
În situația în care procesul penal nu este încă declanșat ori este suspendat, cel îndreptățit la
repararea prejudiciului nu are acest drept de opțiune, iar dacă dorește să obțină această reparare o poate
face numai în fața instanței de drept civil.
Dreptul de opțiune al victimei ori al persoanei îndreptățite la despăgubire poate fi exercitat o
singură dată, potrivit principiului electa una via non datur recursus ad alteram. Însă pentru aplicarea
acestui principiu este strict necesar ca acest drept de opțiune să fi existat in concreto, adică, la momentul
intentării acțiunii civile, cel îndrituit la aceasta era în situația de a se adresa fie instanței civile, fie celei
penale. Ce consecințe are aplicarea acestui principiu? Dacă victima prejudiciului ori, după caz,
succesorii în drepturi ai acesteia au optat pentru inițierea acțiunii civile în cadrul celei penale, aceștia
nu mai pot părăsi procesul penal decât în cazurile expres și limitativ descrise de alin. 2, alin. 3 și alin. 6
ale art. 27 din noul C.pr.pen.: i) dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată
acţiunea civilă, situație în care probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa
instanţei civile (alin. 2); ii) dacă procesul penal a fost suspendat (alin. 3), caz în care, la reluarea acestuia,
acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă până la soluționarea în primă instanță a cauzei penale,
dar nu mai mult de un an, potrivit dispozițiilor alin. 7 al aceluiași text legal; iii) dacă prejudiciul s-a
născut ori a fost descoperit după constituirea ca parte civilă în cadrul procesului penal (alin. 6).
Dacă, dimpotrivă, cel îndreptățit la repararea prejudiciului nu a avut posibilitatea efectivă de a
alege și a promovat acțiunea civilă în fața instanței de drept civil, acesta poate părăsi această instanță și
promova acțiunea civilă în cadrul procesului penal a cărui acțiune a început ulterior sau care a fost reluat
după suspendare, potrivit textului art. 27 alin. 4 din noul C.pr.pen. Chiar și în această situație, conform
ultimei teze a acestui articol, părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o
hotărâre, chiar nedefinitivă.
Dacă acțiunea civilă a fost intentată în fața instanței civile și reclamantul nu părăsește această
instanță pentru a se constitui parte civilă în cadrul procesului penal, judecata în faţa instanţei civile se
suspendă după punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei
penale, dar nu mai mult de un an, conform textului alin. 7 al art. 27 din noul C.pr.pen. Este vorba despre
aplicarea principiului „penalul ține în loc civilul”; cauza de suspendare este una obligatorie, instanța
civilă fiind ținută să constate existența acesteia și să dispună suspendarea procesului, fără a putea să
aprecieze oportunitatea acesteia.
În fața instanței de drept penal, tragerea la răspundere civilă delictuală a inculpatului se face,
așa cum statuează art. 19 alin. 2 din noul C.pr.pen., potrivit legii civile, adică dispozițiilor de drept
comun din materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sau pentru fapta altuia (art. 1357 –
1374 Cod civil), iar repararea prejudiciului material sau moral cauzat prin infracțiune se face, potrivit
alin. 5 al art. 19 din noul C.pr.pen., după aceleași reguli, instituite în cuprinsul reglementării referitoare
la răspunderea civilă delictuală din Codul civil (art. 1381 – 1393).
Instanța de drept penal se pronunță prin aceeași hotărâre atât asupra acțiunii penale, cât și a
celei civile, mai puțin în cazurile expres și limitativ enumerate de art. 25 alin. 5 și 6 din noul C.pr.pen.,
în care lasă acțiunea civilă nesoluționată.
Este limpede că cel îndrituit la despăgubire nu poate promova, concomitent, acțiunea civilă atât
în fața instanței civile, cât și în a celei penale, cu scopul și cu rezultatul de a obține o dublă despăgubire
pentru prejudiciul suferit de pe urma infracțiunii. Tocmai pentru a se evita acest lucru, legiuitorul a
instituit măsura obligatorie a suspendării procesului civil de îndată ce se pune în mișcare acțiunea
penală, până la soluționarea în primă instanță a celui penal. În acest fel, victima prejudiciului sau o altă
persoană îndreptățită la despăgubire va obține repararea daunei o singură dată, doar în fața instanței de
drept penal, dacă s-a constituit parte civilă în procesul penal, sau doar în fața instanței de drept civil,
dacă nu a alăturat acțiunea civilă celei penale.
De la această regulă există doar două excepții, enumerate expres și limitativ de art. 27 din noul
C.pr.pen.: în cazul în care acţiunea civilă a fost exercitată de procuror, dacă se constată din probe noi
că prejudiciul nu a fost integral acoperit prin hotărârea definitivă a instanţei penale, diferenţa poate fi
cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civilă (alin. 5); persoana vătămată sau succesorii acesteia pot
introduce acţiune la instanţa civilă, pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea
ca parte civilă (alin. 6).
În primul caz așadar acțiunea civilă în cadrul procesului penal nu a fost promovată de către cel
îndrituit la despăgubire, acesta neexercitându-și astfel dreptul la opțiune între cele două instanțe; în
această situație, acestuia îi va fi permis să intenteze o acțiune civilă în fața instanței civile, însă, pentru
ca cererea sa să poată fi admisă, el trebuie să dovedească, cu ajutorul unor probe noi, care nu au existat
sau nu au putut fi cunoscute de către instanța penală și nu au fost administrate în cadrul procesului
penal, că, prin hotărârea definitivă a instanței penale, prejudiciul nu a fost acoperit în totalitate, fiind
mai mare decât despăgubirea pe care a fost obligat inculpatul să i-o plătească.
În cea de-a doua situație, reclamantul solicită instanței civile obligarea făptuitorului la repararea
unui prejudiciu care nu a fost cunoscut ori care s-a născut doar după momentul în care s-a constituit
parte civilă în cadrul procesului penal; de reținut, în această ipoteză, că textul legal face vorbire despre
un nou prejudiciu sau despre unul deja născut, dar necunoscut până la constituirea ca parte civilă a
victimei ori, după caz, a persoanei îndreptățite la despăgubire, și nu despre mărirea prejudiciului
existent și cunoscut, a cărui reparare a fost solicitată în fața instanței de drept penal, însă într-un cuantum
mai mic decât cel real; într-adevăr, aceasta este singura interpretare care, în opinia noastră, poate fi dată
textului legal analizat, coroborat cu cel al alin. 5 al art. 20 din noul C.pr.pen., care oferă părții civile
facultatea ca, până la terminarea cercetării judecătorești în procesul penal, să își mărească întinderea
pretențiilor relative la dauna a cărei reparare a solicitat-o inițial în acțiunea civilă și astfel să obțină
repararea integrală a prejudiciului suferit; prin „prejudiciu născut după constituirea ca parte civilă”,
apreciem că se înțelege, în lumina art. 27 alin. 6, coroborat cu art. 20 alin. 5 din noul C.pr.pen, un cu
totul alt prejudiciu decât cel reclamat a fi reparat prin cererea de constituire ca parte civilă, o altă formă
de prejudiciu ori o manifestare nouă a prejudiciului inițial.

5.2.2. Autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale pentru instanța civilă și efectele
hotărârii civile în procesul penal

Facultatea victimei sau a persoanei îndreptățite la despăgubire de a promova acțiunea civilă fie
în fața instanței civile, fie în cea a celei penale și chiar de a cumula cele două căi, în cazurile de excepție
mai sus amintite, deschide posibilitatea de a fi pronunțate, pe latură civilă, hotărâri judecătorești
contradictorii sau de a i se acorda reclamantului (în procesul civil) - parte civilă (în procesul penal) o
dublă reparație pentru acoperirea aceluiași prejudiciu, care își are cauza în aceeași faptă ilicită.
Soluția acestei probleme a fost imaginată de către legiuitorul civil și de către cel procesual penal
sub forma instituirii unor reguli speciale relative la autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale pentru
instanța civilă și la efectele pe care le produce hotârârea civilă în procesul penal.
Astfel, Codul civil se preocupă de această chestiune în cuprinsul art. 1365, intitulat marginal
„Efectele hotărârii penale”, stipulând că instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici
de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența
prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.
Noul C.pr.pen., în cuprinsul art. 28, denumit „Autoritatea hotărârii penale în procesul civil şi
efectele hotărârii civile în procesul penal”, statuează, în același sens, dar și în completarea dispozițiilor
civile, că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile
care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, precum și că
instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în
ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite (alin. 1).
 În privința efectelor pe care hotărârea civilă le are asupra instanței penale, același text legal, la
alin. 2, stipulează că hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu
are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a
persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
Analiza comparativă a celor două texte de lege – art. 1365 Cod civil și art. 28 din noul C.pr.pen.
– relevă faptul că, pentru a desluși pe deplin modul de soluționare a problemei prezentate, privind
concursul dintre procesul civil și cel penal în materia acțiunii în repararea prejudiciului, este necesar ca
aceste articole să fie citite și interpretate coroborat.
În urma acestui demers obținem că, în primul rând, instanța civilă este îndrituită să ignore
dispozițiile legii penale; pentru că textul de lege nu distinge, nici noi nu o putem face (ubi lex non
distinguit, nec nos distinguere debemus), ceea ce înseamnă că art. 1365 Cod civil se referă atât la
normele de drept material penal, cât și la cele de drept procesual penal. Ce presupune aceasta? Că
instanța civilă sesizată cu soluționarea unei cereri în despăgubire pentru prejudiciile cauzate printr-o
faptă ilicită, chiar dacă aceasta este, concomitent, și infracțiune, va judeca în concret asupra noțiunilor
de „prejudiciu” și de „vinovăție” utilizând în exclusivitate principiile și regulile din materia răspunderii
civile delictuale, fără a se raporta câtuși de puțin la cele din materia penală. Astfel, pentru categoria
juridică a „vinovăției”, va aplica dispozițiile art. 1357 alin. 2, respectiv ale art. 1358 Cod civil, iar pentru
cea a „prejudiciului”, cele ale art. 1381 – 1393 din același act normativ, toate, dispoziții cu caracter
general în materie, cu rol de drept comun în întreaga materie a răspunderii civile delictuale.
În al doilea rând, în privința efectelor hotărârii penale definitive, trebuie distins după cum
aceasta este una de condamnare ori una de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal.
Hotărârea definitivă de condamnare pronunțată de către instanța de drept penal are, în fața
instanței civile care judecă acțiunea civilă în despăgubire, autoritate de lucru judecat (atât sub forma
pozitivă a acesteia, cât și sub aceea negativă) cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-
o (art. 28 alin. 1, teza I din noul C.pr.pen.). Pe cale de consecință, instanța civilă mai poate judeca
neîngrădit cu privire la două aspecte: i) existența și forma vinovăției și ii) existența și întinderea
prejudiciului, însă numai în limitele impuse de dispozițiile alin. 5 și 6 ale art. 27 din noul C.pr.pen. În
acest fel, așa cum judicios s-a observat în literatura de specialitate, noul C.pr.pen., eliminând orice
constrângere pentru instanța civilă în a aprecia asupra celor două elemente esențiale ale răspunderii
civile delictuale, deschide calea pronunțării unor hotărâri contradictorii, mai ales în cazul faptelor ilicite
prejudiciabile civile care, în același timp, constituie infracțiuni contra patrimoniului în care existența și,
uneori, cuantumul prejudiciului, ca rezultat al elementului material, apare ca o condiție esențială pentru
calificarea faptei ca infracțiune și/sau pentru socotirea acesteia ca fiind săvârșită în forma sa agravată
ori, în ipoteza infracțiunilor economice, pentru determinarea competenței materiale a unor organe
specializate. În aceste situații, determinarea în concret a cuantumului prejudiciului reprezintă o
operațiune prealabilă obligatorie, pe care instanța penală este ținută să o realizeze pentru a încadra corect
fapta cauzatoare de prejudicii și/sau pentru a stabili competența materială a organelor de cercetare
penală și a instanței de judecată. Într-un astfel de scenariu, lesne se poate imagina o situație în care,
pentru aceeași faptă ilicită păgubitoare, care constituie, în același timp, și o infracțiune, instanța civilă
stabilește un cuantum diferit al prejudiciului față de instanța penală, care a pronunțat deja, în acest sens,
o hotărâre definitivă. Într-o atare ipoteză, se ridică întrebarea: care dintre cele două hotărâri va rămâne
în ființă și care va fi desființată (dacă se impune această soluție)? Studiind textul art. 509 alin. 1 pct. 8
C.pr.civ., care dispune că revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul
poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade
diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, observăm că ipoteza de lucru nu
verifică aceste exigențe, întrucât hotărârea penală, chiar definitivă și pronunțată asupra fondului,
inclusiv pe latura civilă, nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, în ceea ce privește
existența și cuantumul prejudiciului. Potrivit dispozițiilor art. 446 alin. 2 din noul C.pr.pen., revizuirea
hotărârilor judecătoreşti penale definitive, cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în faţa
instanţei civile, potrivit Codului de procedură civilă. Într-o atare situație, hotărârea judecătorească
definitivă, pronunțată de către instanța civilă va dobândi, în opinia noastră, în ceea ce privește existența
prejudiciului și cuantumul acestuia, autoritate de lucru judecat, fiind cea care va și sta la baza obligării
făptuitorului ori a persoanei răspunzătoare pentru fapta ilicită a acestuia la repararea prejudiciului.
Oricum, la un astfel de scenariu este foarte greu de ajuns în practică deoarece, așa cum am văzut deja,
victima sau, după caz, persoana îndreptățită la despăgubire, nu poate promova, nici concomitent, nici
succesiv, decât în condiții de excepție, expres și limitativ prevăzute de art. 26 C.pr.pen., acțiunea civilă
atât în fața instanței de drept civil, cât și în a celei de drept penal; or, aceste cazuri de excepție sunt astfel
reglementate încât sunt menite să prevină pronunțarea unor hotărâri contradictorii (în sensul de
„potrivnice” – noțiune folosită de redactorii C.pr.civ. - sau „care nu pot fi conciliate” – sintagmă utilizată
de către gânditorii noului C.pr.pen.); totuși, în ipoteza în care, inițial, victima sau, după caz, persoana
îndreptățită la despăgubire acționează, mai întâi, printr-o cerere în repararea prejudiciului, la instanța
civilă, care este suspendată ulterior în baza dispozițiilor art. 412 alin. 1 pct. 8 C.pr.civ. (făcându-se
trimitere la textul art. 26 alin. 7 din noul C.pr.pen.), pentru că s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru
aceeași faptă ilicită, reclamantul din procesul civil constituindu-se parte civilă în procesul penal,
instanța penală pronunțându-se definitiv inclusiv asupra laturii civile, după reluarea procesului civil,
instanța civilă poate, la rândul său, să soluționeze cererea reclamantului și să-l oblige pe pârât la
repararea prejudiciului cauzat, dar într-un alt cuantum decât cel stabilit de instanța penală; aceasta este,
în opinia noastră, singura situație în care scenariul mai sus descris poate exista în concret și în care cele
două hotărâri judecătorești pot fi contradictorii [adică i) să se refere, în cuprinsul dispozitivului, la
același prejudiciu, însă într-un cuantum diferit ori ii) prin hotărârea penală, să se respingă acțiunea civilă
pentru că nu s-a constatat existența prejudiciului și prin hotărârea civilă să se admită, constatându-se,
dimpotrivă, existența acestuia și dispunându-se repararea sa]. În sens invers, lucrurile nu pot fi
imaginate: o hotărâre definitivă pronunțată de către instanța civilă în cererea privind repararea unui
prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită care constituie, în același timp, și o infracțiune, ar determina
instanța penală să respingă cererea victimei ori a unei alte persoane îndreptățite la despăgubire de
constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal, pe motivul existenței autorității lucrului judecat;
de asemenea, chiar dacă procesul penal se suspendă, motiv pentru care victima prejudiciului sau, după
caz, persoana îndreptățită la despăgubire promovează acțiunea civilă în fața instanței de drept civil, în
temeiul dispozițiilor art. 27 alin. 3, teza I din noul C.pr.pen., în ipoteza în care, până la reluarea
procesului penal, se pronunță o hotărâre civilă definitivă în care se constată existența prejudiciului și se
determină cuantumul acestuia, aceasta se va impune și în fața instanței penale, cu autoritatea lucrului
judecat, căci, potrivit art. 28 alin. 2 din noul C.pr.pen., interpretat per a contrario, hotărârea civilă
definitivă are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența
prejudiciului și la cuantumul acestuia, așa încât aceasta nu se mai putea pronunța pe latură civilă.
Hotărârea penală definitivă de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal nu are
autoritate de lucru judecat în fața instanței civile în ceea ce privește existența prejudiciului ori a
vinovăției autorului faptei ilicite, așa cum statuează dispozițiile art. 1365 Cod civil, precitate, ceea ce
înseamnă că, relativ la aceste aspecte, instanța civilă poate aprecia neîngrădit. De altfel, în
quasitotalitatea situațiilor în care instanța penală poate pronunța achitarea inculpatului sau dispune
încetarea procesului penal (art. 16 alin. 1, lit. b, e, f, g, i, j, precum și art. 486 alin. 2 din noul C.pr.pen.),
aceasta, conform art. 25 alin. 5 din noul C.pr.pen., lasă acțiunea civilă nesoluționată, rămânând astfel
instanței civile, în integralitate, rezolvarea acestei probleme.
În ceea ce privește efectele hotărârii definitive a instanței civile prin care a fost soluționată
acțiunea civilă, art. 28 alin. 2 din noul C.pr.pen. statuează că această hotărâre nu are autoritate de lucru
judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-
o şi a vinovăţiei acesteia. Aceasta înseamnă că instanța penală nu este legată de dispozițiile instanței
civile privind aceste trei condiții ale răspunderii penale, putând judeca neîngrădită în acest sens, având
chiar și posibilitatea de a pronunța o hotărâre aparent contradictorie, în raport cu cea civilă, asupra
acestor probleme. Spunem „aparent contradictorie” deoarece, in concreto, lucrurile nu stau așa: primo,
neexistând autoritate de lucru judecat în materie, din partea hotărârii civile, hotârârea instanței penale
nu poate intra în contradicție cu aceasta și, secundo, instanța penală se pronunță asupra laturii penale,
în cadrul raportului juridic de răspundere penală, pe când instanța civilă a dispus asupra laturii civile,
în cadrul raportului juridic de răspundere civilă delictuală; așa fiind lucrurile, este cât se poate de firesc
ca instanța penală să judece ghidându-se după regulile dreptului penal când este vorba despre calificarea
faptei ilicite ca fiind infracțiune, despre identificarea făptuitorului și despre forma de vinovăție cu care
acesta a săvârșit fapta; la fel de natural ni se pare ca instanța civilă să judece după regulile dreptului
civil când este vorba despre forma de vinovăție cu care actantul a comis fapta ilicită și, mai ales, despre
existența și întinderea prejudiciului cauzat prin aceasta, știut fiind că cele două categorii juridice –
vinovăția și prejudiciul – deși, prima faciae, identice, indiferent că este vorba despre răspunderea civilă
sau despre cea penală, totuși „aria lor semantică este mult mai restrânsă și individualizată tehnic în
materie penală”.
Intepretând per a contrario textul alin. 2 al art. 28 din noul C.pr.pen., concluzionăm că hotărârea
civilă definitivă prin care a fost soluționată cererea în repararea prejudiciului a victimei ori, după caz, a
unei alte persoane îndreptățite la despăgubire are autoritate de lucru judecat în fața instanței penale în
ceea ce privește existența prejudiciului, a cuantumului acestuia și a modalității de reparare. Acest lucru
rămâne așadar apanajul exclusiv al instanței civile, mai puțin în singurul caz în care victima sau, după
caz, persoana îndreptățită la despăgubire nu a formulat o acțiune în repararea prejudiciului în fața
instanței civile.

TITLUL II. DEFINITORII RĂSPUNDERII CIVILE

CAP. I PRINCIPIILE, FUNCȚIILE ȘI FORMELE RĂSPUNDERII
CIVILE
1. PRINCIPIILE RĂSPUNDERII CIVILE
1.1. Enunțarea principiilor

Analizând textele legale în materie, începând cu cel al art. 1349 alin. 2 și continuând cu cele
ale art. 1350, art. 1385, art. 1386, art. 1528, art. 1529, respectiv al art. 1531 Cod civil, dar și doctrina
și practica de specialitate, ne raliem opiniei majoritate potrivit căreia la baza răspunderii civile stau două
principii: principiul reparării integrale a prejudiciului și principiul reparării în natură a prejudiciului.

1.2. Principiul reparării integrale a prejudiciului

Actualmente, indemnizarea pagubelor este considerată un obiectiv principal al răspunderii

civile. Ideea transpare încă din textul legal cu care debutează secțiunea 1 a Capitolului IV al Titlului II
al Cărții a V – a a Codului civil, capitol intitulat „Răspunderea civilă”. Astfel, alin. 2 și 3 ale acestui
articol, intitulat marginal „Răspunderea delictuală” (care, sub acest titlu, nu definește instituția juridică
a răspunderii civile delictuale, nici raportul juridic de răspundere civilă delictuală, ci consacră principiul
acestei răspunderi) fac vorbire despre necesitatea reparării integrale a tuturor prejudiciilor cauzate prin
fapta ilicită proprie, a persoanei fizice sau a persoanei juridice, a prejudiciului cauzat de fapta altuia, de
lucrurile ori de animalele aflate sub paza noastră juridică, precum și de ruina edificiului. De asemenea,
în materia răspunderii civile contractuale, al cărui principiu este consacrat în textul art. 1350 Cod civil,
aliniatul 2 al acestui articol instituie obligativitatea părții care, fără justificare, nu își execută obligațiile
pe care și le-a asumat, de a repara prejudiciul astfel creat cocontractantului său. Iată că, la nivel de
principiu, de lege lata, stă obligarea celui care a cauzat, prin fapta sa ilicită culpabilă, un prejudiciu, la
repararea acestuia. Acesta este scopul principal, declarat, al răspunderii civile.
Codul civil consacră expres, în materia răspunderii civile delictuale, în cuprinsul art. 1385,
principiul reparării integrale a prejudiciului, dispunând, în cadrul alin. 1: „Prejudiciul se repară integral,
dacă prin lege nu se prevede altfel”. Așadar, regula în domeniu, în concepția redactorilor acestui act
normativ, o reprezintă acoperirea în totalitate a pagubei suferite de către victimă, iar, doar cu caracter
de excepție și numai atunci când legea prevede în acest fel, căci „exceptio est strictissime
interpretationis”, prejudiciul nu va fi reparat în integralitatea lui. Dispoziția de principiu este
acompaniată, în aceeași măsură, de textele art 1349 alin. 2 și art. 1386 care, instituie, pe de o parte,
obligaţia generală de reparare a prejudiciului, și, pe de altă parte, evocă ideea reparării lui în totalitate.
Obligaţia reparării integrale a prejudiciului se referă atât la răspunderea delictuală, cât şi la cea
contractuală, așa cum statuează textul art. 1531 alin. 1 Cod civil.
Codul civil 1864 nu statua explicit, ci doar implicit acest principiu, motiv pentru care doctrina
şi practica judiciară au avut un rol covârşitor în consacrarea şi formularea sa ca idee pivot a rostului
răspunderii civile în procesul de restabilire a situaţiei anterioare momentului producerii pagubei prin
săvârşirea faptei ilicite culpabile, în determinarea conţinutului său, în sesizarea, conturarea şi
fundamentarea unor criterii şi modalităţi de realizare concretă a acestuia.
Consacrat ca ideea fundamentală a reparaţiei, a răspunderii civile, de facto, principiul reparării
integrale a prejudiciului reprezintă însăşi esenţa şi finalitatea răspunderii civile, căci nu poate exista
reparaţie, prin definiţie, decât integrală. În temeiul lui, reparația trebuie să fie egală cu prejudiciul, să
existe o deplină concordanță între cuantumul prejudiciului și cel al despăgubirii, cu unele limitări în
materia răspunderii civile contractuale, unde este susceptibil de a fi reparat doar prejudiciul previzibil,
cu excepția cazului în care fapta ilicită contractuală a fost săvârșită cu intenție ori din culpă gravă,
conform art. 1533 Cod civil.
Scopul, în urma executării obligaţiei de reparare, este acela de a readuce victima în situaţia
anterioară producerii prejudiciului.
Prin repararea integrală a prejudiciului se înţelege înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare
ale unui fapt ilicit, în scopul repunerii victimei în situaţia anterioară (restitutio in integrum), în situaţia
în care s-ar fi găsit dacă actul prejudiciabil nu s-ar fi produs. Este vorba aşadar nu de situaţia propriu-
zis anterioară momentului producerii faptei dăunătoare, ci de situaţia care ar fi existat cu adevărat dacă
această faptă nu s-ar fi produs. În acest sens, caracteristic răspunderii civile este de a restabili, cât mai
exact posibil, echilibrul distrus prin fapta prejudiciabilă și de a-l repune pe cel vătămat, pe spezele celui
răspunzător, în situația în care s-ar fi găsit dacă fapta ilicită păgubitoare nu ar fi avut loc. Așa cum s-a
afirmat în literatura juridică de specialitate, recentă, „restitutio in integrum” poate fi cel mai exact tradus
juridic prin reintegrarea victimei în drepturile pe care le-a avut anterior suferirii prejudiciului; situație
generală și amplă ce acoperă orice formă sau tip de reparație”.
Aceasta presupune, pe de o parte, a acoperi dauna provocată în ambele sale componente:
pierderea efectiv suferită de către cel prejudiciat (damnum emergens), câștigul pe care, în condiții
obișnuite, acesta ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit (lucrum cessans), precum și, pe de altă
parte, a restitui cheltuielile pe care cel păgubit le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului, așa
cum arată, cu caracter de noutate în materie, textul art. 1385 alin. 3 și cel al art. 1531 alin. 2 Cod civil,
fără deosebire între dauna materială şi cea morală, aceasta din urmă fiind în fiecare caz permisibilă la o
apreciere de reparare pecuniară din partea instanţei de judecată.
Pe lângă cele două componente ale prejudiciului, stabilite de dispozițiile art. 1084 Cod civil
1864, Codul civil actual introduce un element novator; este vorba despre luarea în calcul, la stabilirea
reparației, și a cheltuielilor pe care victima le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului iminent;
asemenea cheltuieli pot consta, de pildă, în reparațiile efectuate de către victimă bunului avariat,
reparații fără de care degradarea acestuia s-ar fi agravat, mergând până la distrugerea substanței sale,
cu consecința producerii unui prejudiciu mai mare decât cel inițial.
Reprezintă „prejudiciu efectiv” pierderea unor valori pe care le posedă persoana prejudiciată,
iar „câştig nerealizat”, neprimirea de către persoana prejudiciată a valorii materiale pe a cărei primire
putea să se bizuie, dacă nu s-ar fi săvârşit fapta cauzatoare de prejudiciu. În aplicarea acestei idei,
practica judiciară a statuat că „despăgubirile acordate victimei trebuie să constituie o justă şi integrală
reparaţie a pagubei cauzate prin fapta ilicită a autorului”; „este de principiu că victima unui fapt ilicit
are dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit”; întinderea despăgubirilor este determinată de
„principiul reparaţiei integrale a prejudiciului”.
La stabilirea cuantumului despăgubirii nu trebuie să se ia în considerare nici starea materială a
autorului prejudiciului ori cea a familiei acestuia, nici situația sa personală, nici starea materială a
persoanei vătămate, nici reprezentarea pe care victima o are asupra întinderii prejudiciului. Chiar lipsit
în întregime de mijloace materiale, făptuitorul va fi obligat la repararea prejudiciului cauzat.
De asemenea, gravitatea vinovăţiei nu trebuie să constituie un criteriu de evaluare a
despăgubirilor, autorul prejudiciului fiind ţinut să repare integral paguba cauzată, chiar şi din culpa cea
mai uşoară, așa cum atestă, de altfel, și textul art. 1357 alin. 2 Cod civil. Ceea ce înseamnă că aceeași
formă a vinovăției, precum și același grad al acesteia nu implică echivalența prejudiciilor, pe de o parte,
iar, pe de altă parte, nu presupune obligarea făptuitorilor la aceeași reparație. Cu alte cuvinte, se face o
totală abstracție, în operațiunea de determinare a cuantumului despăgubirilor, ca echivalent al
prejudiciului suferit de către victimă, atât de persoana și de resursele materiale ale acesteia din urmă,
cât și de forma și de gradul de vinovăție cu care făptuitorul a săvârșit fapta ilicită, de persoana și de
posibilitățile materiale ale acestuia. Evaluarea despăgubirii se va efectua ținând seama exclusiv de
cuantumul prejudiciului cauzat, reparația nestabilindu-se nici prin apreciere și nici prin analogie.
Urmărindu-se repunerea victimei în situația anterioară producerii faptului ilicit, reparația trebuie să fie
una adecvată, adică să aibă ca măsură prejudiciul suferit și nimic altceva decât prejudiciul, în așa fel
încât, în urma despăgubirii sale, victima, raportat la situația sa dacă fapta ilicită nu ar fi avut loc, să nu
sufere nici o pierdere, dar nici un câștig.
Gravitatea culpei poate constitui un criteriu de apreciere a întinderii despăgubirilor în ipoteza
în care, la producerea prejudiciului au concurat atât fapta autorului, cât şi cea a victimei, vorbind, în
acest caz, de culpa concurentă a celor doi. În acest sens, practica judiciară a statuat: „în cazul în care
paguba a fost cauzată atât prin culpa autorului, cât şi prin cea a victimei, adică din culpa lor comună,
nu există nici un temei juridic ca partea din paguba cauzată prin culpa victimei să fie reparată de către
autor. Drept urmare, despăgubirile civile pe care trebuia să le plătească autorul nu vor reprezenta, în
asemenea situaţii, repararea integrală a pagubei, ci numai a unei părţi a acesteia. Fixarea cuantumului
acestor despăgubiri se va face ţinându-se seama de gravitatea culpelor autorului şi victimei, stabilită pe
baza probelor dosarului”. În același sens statuează, de lege lata, și dispozițiile art. 1371 Cod civil.
Unele dintre aceste elemente, precum situația patrimonială a victimei, pot fi avute însă în vedere
eventual numai la stabilirea modalităţii de plată a despăgubirilor (plata globală sau în rate a acestora).
Sub condiţia ca prejudiciul să fi fost consecinţa cauzală a faptei ilicite culpabile a autorului, va
trebui reparat atât prejudiciul previzibil, cât şi cel ce nu a putut fi anticipat la momentul săvârşirii faptei,
cu excepţia ipotezei răspunderii civile contractuale, caz în care se cere a fi reparat doar prejudiciul
previzibil la momentul încheierii contractului, potrivit art. 1533 Cod civil. Chiar şi în această ipoteză,
vinovăţia sub forma dolului (adică a intenției ori a culpei grave) atrage după sine obligaţia de a repara
şi prejudiciul imprevizibil, așa cum stipulează același text legal.
Punerea în mişcare a răspunderii civile are drept consecinţă imediată restabilirea raporturilor
încălcate, repunerea în situaţia anterioară, pentru că obligând pe cel care a provocat un prejudiciul la a-
l repara, se creează condiţiile necesare înlăturării urmărilor provocate de o conduită ilicită.
Obligarea la repararea integrală a prejudiciului implică şi o descurajare pentru încălcarea în
viitor a normelor de conduită din partea făptuitorului.
Textul art. 1382 Cod civil, care instituie, în materia răspunderii civile delictuale, regula
solidarității tuturor celor care răspund pentru o faptă prejudiciabilă nu constituie nimic altceva decât o
garanție, pentru victimă, a reparării în integralitate a prejudiciului cauzat de fapta ilicită pentru care sunt
chemați să răspundă mai mulți debitori, fie aceștia autori, fie complici, instigatori, tăinuitori,
favorizatori ai autorului/ilor ori chiar persoane responsabile civilmente. Într-un astfel de caz, în care
răspunzătoare pentru repararea unui prejudiciu cauzat prin aceeași faptă ilicită sunt mai multe persoane,
desigur, cel păgubit este întru totul îndreptățit la repararea integrală a prejudiciului, cu consecința directă
a repunerii sale în situația în care s-ar fi găsit dacă fapta ilicită păgubitoare nu s-ar fi produs. Însă,
despăgubirea sa ar putea fi compromisă dacă el ar fi obligat să reclame de la fiecare dintre persoanele
chemate de lege să răspundă partea din reparație corespunzătoare fiecăreia. Într-o astfel de situație,
victima ar fi supusă riscului de a suporta o eventuală insolvabilitate a unuia dintre coresponsabili. Pentru
a elimina acest risc și pentru a da prioritate despăgubirii integrale a victimei și repunerii acesteia în
status quo ante, legiuitorul a instituit regula solidarității tuturor codebitorilor dintr-un raport juridic de
răspundere civilă delictuală, acordând, în acest fel, celui păgubit, posibilitatea de a reclama de la oricare
dintre corăspunzători întreaga sumă cu titlu de reparație.
Ultimul alineat al art. 1385 învederează, cu caracter de noutate absolută în materie în legislația
țării noastre, în legătură cu fațetele acestui principiu, că este supus reparației și prejudiciul constând în
pierderea unei șanse. Prin pierderea unei șanse se înțelege pierderea posibilității unei persoane de a
realiza un câștig sau de a evita o pagubă, ceea ce poate duce la un prejudiciu pentru persoana în cauză.
Într-o decizie de speță în care a fost învestită a se pronunța, Curtea de Casație din Franța a
statuat că pierderea reparabilă a unei șanse o constituie dispariția actuală și certă a unei eventualități, a
unei posibilități favorabile.
Pentru a repara prejudiciul suferit prin pierderea unei şanse, instanţa trebuie să distingă între
aceasta şi posibilitatea unui risc care ar putea surveni, înlăturând, în viitor, şansa.
Astfel, este necontestat în doctrină, dar şi în practica judiciară că un prejudiciu pur ipotetic sau
eventual nu poate angaja răspunderea civilă a autorului său. Dar, totuşi, o anumită marjă de risc este
compatibilă cu certitudinea prejudiciului, din moment ce acesta se caracterizează prin “a avea toate
condiţiile necesare realizării sale”. Este facil de observat cât este de dificil a se concilia aceste două
principii, destinate a satisface la maxim, dar fără a plăti în exces, prejudiciile suferite de victime. Linia
de demarcaţie dintre prejudiciul “virtual”, indemnizabil şi cel “eventual”, neindemnizabil este foarte
subţire.
În acest sens, s-a apreciat că se va repara prejudiciul viitor, dar cert, iar nu cel eventual.
De exemplu, după o eroare medicală, un tânăr a rămas cu o incapacitate fizică parţială. Aceasta
poate evolua, în ciuda opiniei medicilor, în funcţie de numeroase circumstanţe necunoscute însă la
momentul actual. Într-un astfel de caz, riscul care afectează cuantumul prejudiciului nu trebuie să
constituie o piedică la admiterea reparării. În caz contrar, judecătorul ar trebui să dea o infinitate de
hotărâri, de fiecare dată când este vorba despre un prejudiciu susceptibil a fi eşalonat pe mai mulţi ani.
În acest sens, s-a decis că “întrucât, dacă nu se pot atribui daune-interese unui prejudiciu pur eventual,
este altfel atunci când prejudiciul, deşi viitor, apare judecătorilor, de fapt, ca o prelungire certă şi directă
a unei stări de lucruri actuale şi ca şi cum ar fi susceptibil de estimare imediată”. Aceeaşi instanţă, de-a
lungul timpului, s-a pronunţat că “prelungirea certă şi directă a stării de lucruri actuale” include “toate
consecinţele previzibile ale unui eveniment prejudiciabil ale cărui efecte au început să se manifeste în
momentul în care răspunderea este apreciată”, ”dar nu eventualităţile care, cu toate că sunt posibile,
sunt improbabile”. S-a statuat, astfel, că, în evaluarea indemnizării datorate unui copil, victimă a unui
traumatism cranian, judecătorul trebuie să ţină cont de consecinţele viitoare ale alterării facultăţilor
fizice (orbire) şi intelectuale ale acestuia.
Se poate întâmpla ca “prelungirea stării actuale de fapt” să deschidă, dar nu în mod inevitabil,
o situaţie nouă, în care incidentele dăunătoare sunt chiar de pe acum “susceptibile de o evaluare
imediată”. Este cazul, de exemplu, al seropozitivităţii, care, în majoritatea cazurilor conduce la SIDA,
fără însă ca această evoluţie să fie certă. Pentru această ipoteză s-a admis că judecătorul statuează asupra
acestui principiu la reparare nu numai în ceea ce priveşte seropozitivitatea, dar şi maladia însăşi, alocând
două indemnizări distincte, obligându-l în acest sens pe cel ce a răspândit maladia, dar condiţionând
această din urmă plată către victimă de declararea de către acesta a apariţiei bolii.
Începând cu anii 1960, a fost admisă indemnizarea “pierderii şansei de vindecare sau de
supravieţuire” cu privire la răspunderea medicilor şi a unităţilor sanitare furnizoare de servicii medicale.
S-au acordat, astfel, indemnizaţii pentru prejudicii datorate erorilor medicale, chiar dacă acestea nu au
constituit, cu certitudine, cauza unică a stării actuale a pacientului, dar au compromis, cel puţin, şansele
de ameliorare a stării de sănătate a acestuia.
Pentru a fi indemnizabil un prejudiciu ce decurge din pierderea unei şanse, s-a statuat că: trebuie
probată existenţa acestuia şi a legăturii de cauzalitate cu fapta ilicită; şansa pierdută trebuie să fie reală
şi serioasă, iar nu ipotetică. În atare condiţii, instanţa trebuie să ţină cont, în evaluarea daunelor-interese,
de faptele întâmplătoare care afectează realizarea şansei pierdute.
Stabilirea despăgubirii se face, în acest caz, potrivit ultimei teze a alin. 4 al art. 1385, prin
metoda calculului probabilităților, „reparația fiind proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului”
ori a evitării pagubei, ținându-se, concomitent, cont de împrejurări și de situația concretă a victimei.
Prejudiciul sub forma pierderii unei șanse poate îmbrăca numeroase forme, atât în cadrul
răspunderii civile delictuale, cât și în acela al răspunderii civile contractuale, păgubitul putând, în
principal, să fie confruntat cu pierderea șansei de a obține un avantaj, a aceleia de a evita un eșec ori o
pagubă sau chiar, ieșind din sfera prejudiciilor patrimoniale, a aceleia de a avea o viață normală.
Caracterul de continuitate al prejudiciului deschide, în baza art. 1386 alin. 3, calea unei despăgubiri sub
formă de prestații periodice.
În cazul prejudiciului viitor, despăgubirea va putea fi sporită, redusă sau suprimată dacă, după
stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micșorat ori a încetat, pentru a se asigura, de fiecare dată, o deplină
concordanță între prejudiciu și reparație.
Jurisprudența autohtonă, precum și cea străină, aplicau aceste corijări ale despăgubirilor, chiar
neexistând un suport legislativ expres în acest sens, mergând însă pe ideea de echitate, de îmbogățire
fără justă cauză și, în unele situații, chiar pe principiul reparării integrale a prejudiciului, după caz.
Noutatea însă, pe care actualul Cod civil o aduce, constă în faptul că, spre deosebire de soluțiile din
practica judecătorească amintită, care, aproape în unanimitatea lor, aveau în vedere doar despăgubirile
acordate sub forma unor prestații periodice, soluția legislativă propusă ia în discuție „despăgubirea,
indiferent de forma în care s-a acordat”, deschizând astfel calea revizuirii și a cuantumului unei reparații
acordate sub forma unei sume globale, fără ca acesta să constituie un impediment în calea unei noi
hotărâri judecătorești pronunțate în speță, privind noi manifestări ale prejudiciului, noi consecințe ale
aceleiași fapte prejudiciabile, care nu au putut fi avute în vedere în cadrul judecății anterioare; într-un
astfel de caz, nu poate fi invocată excepția autorității lucrului judecat, obiectul dedus judecății în cel de-
al doilea proces fiind unul cu totul diferit.

1.3. Principiul reparării în natură a prejudiciului

Ca regulă, repararea prejudiciilor trebuie să se facă în natură.

Codul civil statuează, în cuprinsul art. 1386 alin. 1 prima parte, că „Repararea prejudiciului se
face în natură, prin restabilirea situației anterioare ...”, consacrând astfel, cu valoare de principiu, pentru
prima oară în legislația noastră civilă, regula reparării în natură a prejudiciului, cu finalitatea reașezării
victimei în situația anterioară, adică în aceea în care s-ar fi aflat dacă fapta ilicită prejudiciabilă nu s-ar
fi produs.
Doar în ipoteza în care reparația în natură nu este posibilă sau în aceea în care victima nu este
interesată de o astfel de reparație, textul legal permite, cu caracter de excepție deci, ca reparația să se
facă prin plata unei despăgubiri, care va fi stabilită prin acordul părților sau, în lipsa acestuia, prin
hotărâre judecătorească.
Repararea în natură a prejudiciului exprimă activitatea sau operaţia materială, concretizată în:
restituirea bunurilor însuşite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de acelaşi fel, remedierea
stricăciunilor sau defecţiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrărilor făcute cu
încălcarea unui drept al altuia etc. Repararea în natură poate consta şi într-o operaţie juridică, cum ar fi
ignorarea de către instanţa de judecată a faptului revocării intempestive a unei oferte de a contracta şi
constatarea prin hotărâre judecătorească a faptului că acel contract a fost încheiat în momentul
acceptării.
Indiferent de forma sau de natura ei, că reprezintă o operaţie materială sau una juridică,
repararea în natură a prejudiciului are ca finalitate înlăturarea prejudiciului încercat de o persoană şi
repunerea acesteia în situaţia anterioară producerii faptei culpabile prejudiciabile.
Asemenea principiului reparării integrale a prejudiciului, principiul reparării în natură a
prejudiciului nu îşi găsea o consacrare legislativă în Codul civil 1864. Nici o prevedere legală expresă
nu consacra această îndatorire a debitorului obligaţiei de reparare: de a remedia dauna produsă, pe cât
posibil, prioritar, în natură. Cu toate acestea, repararea în natură era recunoscută în dreptul nostru cu
valoare de principiu a întregii răspunderi civile, în acest sens, un merit deosebit având practica judiciară,
care, în soluţiile pronunţate, a evidenţiat cu claritate avantajele pe care le prezintă aplicarea acestui
principiu, în raport cu acelea ale reparării prin echivalent, care trebuie să reprezinte excepţia în materie.
„Executarea directă a obligaţiilor este o regulă pentru toate speciile de obligaţii şi nu suferă excepţiune
decât atunci când o imposibilitate de fapt ori de drept privind liberarea delictului s-ar opune la acest
lucru”.
Aşadar, deşi repararea în natură constituie principiul care asigură îndeplinirea exactă a
obligaţiei asumate de debitor în favoarea creditorului ori impusă de legiuitor, repararea prin echivalent
este modalitatea la care se recurge fie datorită imposibilităţii reparării totale ori numai în parte în natură,
fie atunci când aceasta constituie modalitatea cea mai potrivită pentru acoperirea prejudiciului, fie
atunci când victima nu este interesată de repararea în natură.
Jurisprudenţa celei de-a doua camere civile a Curţii de Casaţie din Franţa a fost criticată de
către doctrina franceză, învederându-se, în acest sens, că, în mod greşit, a respins acţiunea victimei care
solicita repararea bunului avariat, deoarece această reparare depăşea valoarea de înlocuire a acelui bun,
încălcând, în acest fel, principiul reparării în natură a prejudiciului şi, implicit, pe cel al reparării
integrale a acestuia. Dimpotrivă, Camera penală a aceleiaşi instanţe a admis rambursarea integrală a
reparaţiei pe care chiar victima a efectuat-o bunului său avariat prin fapta ilicită culpabilă, chiar dacă
aceasta a costat mai mult decât valoarea de înlocuire a bunului în speţă ori decât valoarea de piață a
acestuia. În același sens s-au pronunțat și instanțele inferioare din Franța.
În ipoteza lucrului învechit, distrus prin fapta ilicită culpabilă, imposibil de reparat, s-a pus
problema dacă, în cazul în care nu se găseşte un lucru identic spre înlocuirea aceluia distrus, atribuirea
valorii unuia nou nu îmbogăţeşte victima fără temei juridic cu diferenţa dintre valoarea acestuia şi a
aceluia vechi, distrus. Deşi instanţa supremă din Franţa admite, în acest caz, aplicarea unui coeficient
de corecţie la valoarea de nou a lucrului vechi distrus, tocmai în considerarea ideii îmbogăţirii victimei
fără justă cauză, jurisdicţiile inferioare susţin, în aplicarea principiului reparării în natură a prejudiciului
şi, implicit a aceluia al reparării integrale a pagubei suferite, că, în ipoteza în care nu se găseşte un lucru
similar celui distrus, valoarea unuia nou este unica modalitate de reparare a daunei, îmbogăţirea
victimei, în acest caz, nefiind fără justă cauză.
Legătura indisolubilă a acestui principiu – al reparării în natură a prejudiciului - cu acela al
reparării integrale a prejudiciului este flagrantă, neputând fi concepută o reparare integrală a daunei
suferite, în principiu, decât prin repararea în natură a stricăciunilor cauzate, prin utilizarea mijloacelor
optime realizării acestui scop. Finalitatea primordială a antrenării raportului juridic de răspundere civilă
– aceea a reparării daunelor provocate prin săvârşirea faptei ilicite culpabile, în aşa fel încât victima să
se bucure de o restitutio in integrum, fiind pusă în situaţia în care prejudiciul nu s-ar fi produs – nu
poate fi atinsă, întotdeauna, prin repararea prin echivalent bănesc a prejudiciului, „ci numai prin
repararea în natură, adică repararea prin mijloace naturale, adecvate, fireşti, cum sunt, de exemplu,
restituirea, înlocuirea sau reparaţiile tehnice în vederea înlăturării prejudiciului cauzat”. Cu alte cuvinte,
repararea în natură presupune alegerea mijloacelor celor mai adecvate formei şi gravităţii prejudiciilor
încercate de către victimă.
Repararea în natură are o aplicare limitată în domeniul răspunderii civile delictuale. În astfel de
cazuri, în care repararea în natură nu poate intra în discuţie, repararea prejudiciului se face prin
echivalent bănesc. Despăgubirea acordată în astfel de ipoteze trebuie să fie stabilită nu prin apreciere,
ci în raport cu prejudiciul suferit de persoana vătămată.
O altă problemă controversată în doctrina juridică, dar şi în practica judiciară vizează
determinarea momentului în funcţie de care se apreciază echivalentul prejudiciului ce nu poate fi reparat
în natură. Anumite opinii au propus luarea în considerare, în acest sens, a realităţii existente la momentul
producerii pagubei prin săvârşirea faptei ilicite culpabile. O astfel de soluţie s-a apreciat a fi
defavorabilă persoanei vătămate, stabilirea despăgubirii în conformitate cu preţurile existente la
momentul cauzării prejudiciului nu asigură o reparare integrală a acestuia, stimulând, concomitent,
abuzul din partea făptuitorului. Potrivit unei alte opinii, repararea prejudiciului va fi integrală doar când
calcularea despăgubirii se face chiar în momentul în care instanţa de judecată este sesizată cu cererea
în pretenţii a victimei. Unii autori au obiectat faţă de această soluţie, susţinând că astfel autorul faptei
ilicite, în afara prejudiciului cauzat prin fapta sa culpabilă, va fi nevoit să repare şi prejudiciul care are
un alt izvor – fluctuaţia, în acest timp, de la momentul producerii pagubei şi până la momentul
introducerii cererii de chemare în judecată, a preţurilor – ceea ce nu este echitabil. Apreciem, alături de
alţi autori că o justă şi integrală despăgubire o reprezintă aceea calculată la momentul pronunţării
hotărârii judecătoreşti. Luarea în considerare a oricărui alt moment ar putea conduce la o despăgubire
inferioară sau, dimpotrivă, care ar putea depăşi valoarea reală a prejudiciului încercat de către victimă.
Cu toate acestea, cu privire la momentul vizavi de care se va aprecia cuantumul despăgubirii
avute în vedere când reparația în natură nu este posibilă sau victima nu este interesată în acest sens,
legislatorul actual stabilește, cu caracter de regulă în materie, în cuprinsul alin. 2 al art. 1386 Cod civil,
că va fi avută în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului. Pentru
argumentele mai sus arătate, pe care nu înțelegem a le reitera, apreciem această soluție ca fiind
defavorabilă victimei.
Pentru a se apropia cât mai mult de dezideratele – principii ale răspunderii civile – repararea
integrală şi repararea în natură a pagubei suferite de către victimă – în practica judecătorească, de regulă,
se recurge la cumulul reparării în natură a prejudiciului cu repararea prin echivalent bănesc, impunându-
se debitorului pârât obligaţii alternative de a da, de a face ori de a nu face, iar, în caz de neîndeplinire,
de obligare la despăgubiri reprezentând valoarea bunului, a prestaţiei ce constituie obiectul obligaţiei
de a face ori de a nu face şi, de asemenea, creditorul reclamant poate fi autorizat să îndeplinească
obligaţia de a face ori de a nu face, însă pe cheltuiala debitorului pârât, așa cum statuează, de altfel, în
materia răspunderii civile contractuale, dispozițiile art. 1528 și art. 1529 Cod civil.
Deși repararea în natură este un principiu cu largă aplicare, în primul rând, cu privire la
prejudiciile materiale sau patrimoniale cauzate direct bunurilor unei persoane, totuși poate fi avută în
vedere o astfel de reparare, cel puțin parțială, și în cazul prejudiciilor nepatrimoniale sau morale,
concretizându-se într-un anumit act sau fapt capabil de a provoca o „restitutio in integrum” a drepturilor
personale nepatrimoniale încălcate.
Codul civil reglementează expres cu privire la apărarea drepturilor nepatrimoniale în cuprinsul
Cărții I intitulate „Despre persoane”, Titlul al V – lea, art. 252 – 257.
Astfel, după ce art. 252 antamează principiul ocrotirii personalității umane – „Orice persoană
fizică are dreptul la ocrotirea valorilor strâns legate de ființa umană, cum sunt viața, sănătatea,
integritatea fizică, demnitatea, intimitatea vieții private, creația științifică, artistică, literară sau tehnică,
precum și a oricăror alte drepturi nepatrimoniale” – art. 253 expune mijloacele nepatrimoniale prin care
se asigură posibilitatea reparării în natură a prejudiciilor următoare încălcării drepturilor mai sus
enunțate, acordând instanței de judecată, la solicitarea victimei, posibilitatea de a dispune:
a) încetarea imediată și interzicerea, pentru viitor, a încălcării dreptului victimei;
b) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;
c) obligarea autorului la îndeplinirea oricăror măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite,
repararea prejudiciului, spre a ajunge la restabilirea dreptului încălcat.
La o simplă analiză a acestor mijloace de reparare în natură a prejudiciilor nepatrimoniale se
observă că linia trasată de artizanii Codului civil o urmărește îndeaproape pe aceea a art. 54 din Decretul
nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice.
În cazurile în care repararea acestor prejudicii prin mijloacele enunțate nu are forța de a repune
victima în situația anterioară, dispozițiile art. 253 alin. 4 prevăd expres că victima poate solicita și o
reparație patrimonială cu finalitatea compensării, atenuării sau alinării durerilor fizice și a suferințelor
psihice ale victimei.

2. FUNCȚIILE RĂSPUNDERII CIVILE

2.1. Liminarii. Enunțarea funcțiilor

Întreaga literatură de specialitate, precum și jurisprudența în materie, luând în discuție

reglementarea instituției juridice a răspunderii civile în Codul civil de la 1864, susţin că răspunderea
civilă îndeplineşte două funcţii importante: funcţia reparatorie şi funcţia preventiv-educativă.
Răspunderea civilă are astfel ca scop repunerea patrimoniului persoanei prejudiciate în situaţia
în care s-ar fi aflat dacă fapta ilicită nu s-ar fi produs, prin înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare
ale acesteia. Cu alte cuvinte, esenţa răspunderii civile constă în ideea de reparare a unui prejudiciu.
Privită astfel, răspunderea civilă este un mijloc de apărare şi restabilire a drepturilor subiective, precum
şi a intereselor tuturor persoanelor fizice şi juridice.
Așadar, în primul rând, cel care tulbură echilibrul social va fi obligat să readucă victima în
situația în care s-ar fi aflat dacă fapta ilicită nu ar fi fost comisă; aceasta, prin repararea integrală a
prejudiciului produs acesteia; în al doilea rând, prin antrenarea raportului de răspundere civilă,
făptuitorului i se atrage atenția că, prin conduita sa, a încălcat îndatorirea generală, a oricărei persoane
membre a unei colectivități organizate, de a respecta regulile de conduită impuse prin legislația ce
guvernează raporturile sociale din interiorul acelei colectivități sau prin obiceiul locului, prin cutumele
cu valoare normativă ale acelei societăți și că, prin aceasta, a adus atingere drepturilor sau intereselor
legitime ale victimei, fapt pentru care va fi pedepsit, va fi tras la răspundere, fiind obligat la repararea
prejudiciului astfel creat și, implicit, prin aceasta, la restabilirea echilibrului astfel distrus.
Se dorește astfel, atât apărarea intereselor victimei, dar și ale întregii societăți din care victima
și făptuitorul fac parte, urmărindu-se, pe de o parte, sancționarea celui din urmă, iar pe de altă parte,
educarea acestuia în sensul de a-l face conștient de semnificațiile sociale ale faptei sale și de a preveni
săvârșirea de către el de noi fapte ilicite prejudiciabile.

2.2. Funcţia preventiv-educativă

Prin influenţa exercitată asupra conştiinţei indivizilor, alături de celelalte forme ale răspunderii
juridice, răspunderea civilă îndeplineşte o importantă funcţie educativă. Natura juridică de sancţiune a
răspunderii civile - „o sancțiune specifică dreptului civil, aplicată pentru săvârșirea faptei ilicite
cauzatoare de prejudicii” - este cea care determină această funcţie – cel ce săvârşeşte o faptă ilicită
prejudiciabilă va fi tras la răspundere de către societate, care urmăreşte restabilirea ordinii de drept
încălcate astfel – motiv pentru care răspunderea civilă capătă un scop educativ şi, implicit, preventiv.
Astfel, prin teama pe care eventualitatea obligării la reparaţii o poate provoca în conştiinţa oamenilor,
răspunderea civilă contribuie la diminuarea numărului faptelor ilicite păgubitoare şi la respectarea
obligaţiilor asumate prin acte juridice.
 Apariția și dezvoltarea însă, în acest domeniu, a instituției juridice a asigurărilor, care introduce
în ecuația răspunderii civile delictuale patrimoniul unui terț - al asigurătorului – care va suporta, până
la urmă, în temeiul contractului de asigurare, consecințele nefaste ale faptei ilicite prejudiciabile
săvârșite de către făptuitor, sunt de natură a diminua rolul acestei funcții educative a răspunderii civile.
Autorul faptei reprobabile, fiind obligat, prin contractul de asigurare, doar la plata primelor de asigurare,
plătindu-și-le la termen, are încredințarea că surveniența oricărui risc asigurat va antrena obligația
asigurătorului de a repara prejudiciul astfel cauzat. Într-o astfel de situație, este suficient ca, într-o
eventuală acțiune în despăgubiri a celui prejudiciat – expresie a răspunderii civile delictuale antrenate
împotriva făptuitorului – acesta din urmă să îl cheme în garanție pe asigurător, care va fi obligat la plata
către păgubit a tuturor despăgubirilor datorate de către autor. Mai mult, există cazuri în care, ex legem,
victima faptei ilicite prejudiciabile are o acțiune directă împotriva asigurătorului – cum este cel al
pacientului care are o astfel de acțiune împotriva asigurătorului cadrului medical – făptuitorul fiind cu
totul scos din ecuație. Într-un asemenea sistem, rolul educativ al răspunderii civile este aproape întru
totul devalorizat căci autorul faptei ilicite prejudiciabile nu percepe direct, personal sau patrimonial,
nici o consecință a antrenării acestei instituții juridice.
Totuși, introducerea, în contractele de asigurare, a sistemului bonus – malus și al franșizei, a
determinat, într-o anumită măsură, resuscitarea funcției educative a răspunderii civile în acest domeniu
căci, prin jocul acestor clauze, făptuitorul are percepția directă și nemijlocită a urmărilor faptei sale
reprobabile ori prin mărirea sau diminuarea, după caz, a cuantumului primelor de asigurare ori prin
suportarea chiar de către el însuși a unei părți din despăgubirile la care este îndreptățită victima.
Comportamentul său va fi subsumat ideii de a plăti cât mai puțin, motiv pentru care va încerca să
acționeze intersocial de o așa manieră încât să evite producerea oricărui prejudiciu. Se va autoeduca în
a fi prudent, în a lua toate măsurile uzuale, obișnuite, cu scopul de a preîntâmpina orice riscuri și,
implicit, orice prejudicii. Va respecta, în acest sens, regulile de conduită pe care legea sau obiceiul
locului i le impune, urmărind să nu aducă atingere, prin acțiunile ori prin inacțiunile sale, drepturilor
sau intereselor legitime ale altor persoane. Cu alte cuvinte, se va conforma chiar literei art. 1349 Cod
civil care, așa cum am arătat, exhibă, printre altele, funcția educativă a răspunderii civile. Cu toate
acestea, având în vedere că, în majoritatea ipotezelor în care relația dintre făptuitor și victimă este
scurtcircuitată de către asigurător (care este chemat să o despăgubească integral pe cea din urmă)
valoarea prejudiciului și, implicit, a despăgubirilor la care este îndreptățită victima este mult superioară
cuantumului primelor de asigurare pe care trebuie să le plătească autorul (chiar luând în considerare
franșiza sau aplicarea sistemului bonus-malus), factorul educativ al răspunderii civile joacă, în astfel de
situații, un rol minim. Chiar și așa, existența lui nu poate fi negată, mai ales că, în totalitatea contractelor
de asigurare, există clauza potrivit căreia fapta săvârșită cu intenție ori din culpă gravă, care determină
apariția riscului asigurat, va cauza nașterea, în patrimoniul asigurătorului, a dreptului acestuia de regres
împotriva făptuitorului pentru toată suma pe care cel dintâi a plătit-o victimei cu titlu de despăgubiri.
Or, o astfel de consecință va fi avută, cu certitudine, în vedere, de către potențialul autor, înaintea
comiterii oricărei fapte ilicite prejudiciabile intenționate.
Așadar, rolul educativ al răspunderii civile este de netăgăduit, chiar și în situațiile, mai sus
descrise, în care e diminuat.
S-a afirmat, în doctrina juridică, pe de altă parte, că răspunderea civilă previne cauzarea unor
prejudicii şi întăreşte disciplina contractuală. Acesta reprezintă cel de-al doilea aspect al funcției
preventiv-educative a răspunderii civile: cel preventiv. Ca o urmare imediată și logică a rolului educativ
al răspunderii civile se manifestă rolul preventiv al acesteia: cel ce este educat de către societate sau se
autoeducă în scopul de a fi prudent, de a adopta, în permanență, o conduită prin care să nu aducă atingere
drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, conduita prescrisă prin lege sau prin obiceiul
locului, nu face altceva decât să încerce prevenirea săvârșirii de fapte ilicite prejudiciabile, să
urmărească preîntâmpinarea producerii oricăror prejudicii.
Prin aceasta, răspunderea civilă constituie un mijloc profilactic, de insuflare în conştiinţa
oamenilor a necesităţii de a acţiona cu o grijă sporită, mereu trează, de a nu prejudicia pe alţii, de a
respecta drepturile şi interesele celorlalţi, de a respecta legea, condiţie absolut necesară în orice stat de
drept.
Dincolo de litera normelor cuprinse în art. 1349 (în materia răspunderii civile delictuale),
respectiv în art. 1350 Cod civil (în domeniul răspunderii civile contractuale), rolul preventiv al
răspunderii civile transpare flagrant din întreaga reglementare a acestei instituții juridice. Cu titlu de
exemplu, invocăm doar prevederile art. 1371 alin. 1 Cod civil, ilustrative în acest sens, potrivit cărora
victima prejudiciului, care nu a evitat cauzarea ori mărirea acestuia, în tot sau în parte, deși putea să o
facă, va fi obligată să suporte partea din prejudiciu astfel pricinuită. Orice persoană este așadar chemată
de legiuitor să prevină: atât făptuitorul, căruia îi este prohibit să aducă atingere prin faptele sale, active
sau inactive, patrimoniului ori persoanei victimei, cât și aceasta din urmă, care are obligația de a acționa
de o așa manieră încât să limiteze sau chiar, de poate, să preîntâmpine, în totalitate, prejudiciul. Căci
dacă va adopta o conduită pasivă, deși avea posibilitatea de a se manifesta altfel, din victimă, va fi
recalificată în făptuitor și obligată să suporte prejudiciul cauzat prin contribuția sa.
Instituirea obligației de reparare a prejudiciului este astfel de natură a determina un
comportament de abținere de la săvârșirea, în viitor, a unor fapte ilicite, atât de către cei care au cauzat
deja prejudicii, cât și de către celelalte persoane. Orice participant la viața socială și, implicit, la cea
juridică este chemat așadar, de către legiuitorul de la 2009, să prevină, să preîntâmpine, prin acțiunea
ori prin inacțiunea sa, apariția oricărui prejudiciu. Cu alte cuvinte, subiectul de drept trebuie să fie, pe
de o parte, prudent și, pe de altă parte, diligent, pentru ca, prin manifestările sale, să nu aducă atingere
drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane și să respecte, concomitent, regulile de conduită
pe care legea sau obiceiul locului i le impune. Oricine răspunde acestor exigențe nu face altceva decât
să dovedească faptul că, asupra sa, funcția preventiv-educativă a răspunderii civile își îndeplinește cu
prisosință rolul.
Rezidă, din toate cele de mai sus, că, sub raportul funcției sale preventiv-educative, răspunderea
civilă se apropie de cea penală, prezentând însă particularități notabile. Astfel, în general, cu excepția
amenzilor și a confiscărilor, pedeapsa penală își produce efectul preventiv-educativ printr-o acțiune
directă asupra persoanei făptuitorului, pe când răspunderea civilă vizează întotdeauna doar patrimoniul
acestuia.
Fundamentarea pe criterii subiective a răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia (a
părinților pentru copii, a institutorilor și a artizanilor pentru elevi și pentru ucenici) sub imperiul Codului
civil Alexandru Ioan Cuza a făcut posibilă sesizarea funcției preventiv-educative a răspunderii civile și
în aceste situații. S-a afirmat, în acest sens, că funcția preventiv-educativă a răspunderii civile pentru
fapta altuia constă în stimularea și în mobilizarea celor care răspund pentru altul, spre îndeplinirea
exemplară a îndatoririlor care le revin, pentru a putea să evite și să preîntâmpine săvârșirea de către
autorul direct al prejudiciului a unor fapte ilicite păgubitoare viitoare. Într-adevăr, prezumțiile de culpă
care se nășteau împotriva celor chemați de lege să răspundă pentru faptele minorilor odată cu săvârșirea
de către aceștia din urmă a faptelor ilicite prejudiciabile explicau foarte bine rolul educativ-preventiv
pe care răspunderea civilă îl avea în pedepsirea autorilor indirecți, cărora căuta să le imprime în acest
fel o conduită prudentă și diligentă în sensul de a-i educa pe minori într-un mod corespunzător, în așa
fel încât aceștia din urmă să nu mai comită astfel de fapte.
Însă, chiar și sub imperiul vechii reglementări, în care răspunderea civilă delictuală obiectivă
își avea locul ei bine stabilit (atât în materia răspunderii pentru fapta altuia – a comitentului pentru
prepus -, cât și în domeniul răspunderii pentru lucruri, în general, pentru animale, pentru ruina
edificiului), dar mai ales sub cel al celei noi, în care, așa cum am văzut cu alte ocazii, toate formele de
răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia sunt fundamentate obiectiv, funcția preventiv-educativă
a răspunderii civile își păstrează, chiar dacă diminuată, existența. Deși fundamentarea obiectivă a
răspunderii civile delictuale pare că servește exclusiv intereselor victimei, repararea prejudiciilor
suferite de către aceasta și restaurarea echilibrului social afectat nu constituie un scop în sine, ci mijlocul
cel mai eficient al obligării debitorului să ia toate măsurile de prevenire a prejudiciului. Or, aceasta nu
reprezintă altceva decât acțiunea manifestă a funcției preventiv-educative a răspunderii civile în materia
răspunderii civile delictuale obiective pentru fapta altuia.
Cu toate că, de lege lata, răspunderea pentru faptele minorilor și ale interzișilor judecătorești
nu mai este atrasă prin jocul prezumțiilor de culpă, autorii indirecți ai prejudiciului sunt obligați (în
temeiul art. 1372 Cod civil) la repararea integrală a acestuia pe ideea riscului de autoritate, în baza
raportului de cauzalitate dintre fapta lor și fapta autorului direct. În acest fel, orice persoană care ar
putea fi chemată de lege să răspundă pentru o faptă ilicită prejudiciabilă a unui minor sau a unui interzis
judecătoresc are interesul maxim de a evita acest lucru, iar aceasta nu se poate face decât prin adoptarea
unei conduite diligente și prudente care să aibă ca urmare împiedicarea săvârșirii unei astfel de fapte.
Așadar, apare cât se poate de clar că și în aceste situații legiuitorul a urmărit să-l determine pe cel care
are sarcina de a-l supraveghea pe minor sau pe interzisul judecătoresc să își îndeplinească această
îndatorire de o așa manieră încât să evite, să preîntâmpine apariția oricărui prejudiciu, sub amenințarea
obligării sale la repararea integrală a acestuia. Or, o astfel de intenție a legislatorului nu poate fi altceva
decât expresia manifestă a funcției preventiv-educative a răspunderii civile și în această materie.
Majoritatea acţiunilor umane sunt susceptibile să genereze o formă sau alta de răspundere,
deoarece normele de conduită conţin prescripţii cu caracter reglator, prin care societatea îşi apără
interesul său general, „acestea fixând limitele în care acţiunea şi urmările ei posibile nu ameninţă
afirmarea interesului general”.
Pornind de la această concepţie moralizatoare privind răspunderea în general, în studiul
funcţiilor acestei instituţii juridice, doctrina clasică, înscriindu-se în tiparele scării axio-praxiologice
anterevoluţionare, care afirma supremaţia interesului general asupra celui privat, conferă primordialitate
funcţiei preventiv-educative a răspunderii civile, atribuind un rol secundar aceleia reparatorii.
Dincolo de realitatea încorsetării ideologice impusă de structura politico-economico-socială
anterevoluţionară, observăm că majoritatea studiilor posdecembriste de drept civil în al căror obiect este
inclusă şi răspunderea juridică civilă păstrează aceeaşi linie de abordare a acestei instituţii juridice.
Astfel, cercetând ierarhia celor două funcţii manifeste ale răspunderii civile delictuale, rezidă
cu puterea evidenţei preeminenţa funcţiei preventiv-educative faţă de cea reparatorie, prima fiind, de
regulă, cea dintâi discutată. Chiar şi doctrina franceză apreciază că primordial este rolul răspunderii
civile de a-l face pe autorul faptei ilicite „să repare consecinţele faptului perturbator ... să restabilească
egalitatea pe care a distrus-o în profitul său”, echilibrul pe care l-a periclitat, care constituie o injusteţe,
o dezordine, în cadrul ordinii impuse de regulile de conduită. Prin sancţiunea pecuniară pe care o
presupune, răspunderea civilă previne apariţia prejudiciilor.
În acest fel, interesul general, apărat de efectul social al răspunderii civile delictuale – acela de
a restabili echilibrul în cadrul comunităţii şi de a preveni, astfel, producerea unor noi fapte reprobabile,
prejudiciabile – manifestat în planul formării conştiinţelor, prevalează celui privat, care are în centrul
său victima şi patrimoniul acesteia deci, individul.

2.3. Funcţia reparatorie

Cu toate acestea, este evident că „funcţia reparatorie exprimă esenţa răspunderii civile, adică
ideea de reparare a unui prejudiciu”. Fără prejudiciu, problema răspunderii civile nu se pune. Temeiul
răspunderii civile îl constituie tocmai ideea de reparare a prejudiciului și nu aceea de pedepsire a
autorului faptei. Acesta este rezonul pentru care, deși, așa cum am văzut în cele de mai sus, răspunderea
civilă se aseamănă cu cea penală, totuși, aceasta (răspunderea civilă) nu poate fi percepută ca o pedeapsă
civilă. Înseși definițiile răspunderii civile care includ această instituție juridică în genul proxim al
sancțiunilor ni se par, din această perspectivă, improprii.
De altfel, chiar sub imperiul acelor vremuri, anterevoluţionare, se afirma că: „Nu trebuie însă
uitat că scopul imediat al răspunderii delictuale este repunerea patrimoniului celui păgubit în starea
anterioară dăunării. Sub acest aspect, ea înfăţişează o puternică asemănare cu instituţii analoge, adică
cu asigurările ... De data aceasta suntem departe de ideea de pedeapsă”.
Specificul răspunderii civile, care îi acordă nota de disonanţă principială faţă de celelalte forme
ale răspunderii juridice, constă în îndatorirea de reparare integrală a unui prejudiciu, obligaţie care
incumbă autorului faptei ilicite sau persoanei responsabile civilmente. În acest sens, s-a afirmat, în
principiu, că „... a răspunde din punct de vedere civil înseamnă, în fapt, a repara prejudiciul cauzat
altuia, iar a repara un prejudiciu înseamnă, în sens juridic, a răspunde din punct de vedere civil”.
Ideea transpare flagrant din cuprinsul întregii reglementări a instituției juridice a răspunderii
civile din Codul civil.
Dacă fapta ilicită constituie premisa raportului juridic obligaţional de răspundere civilă, firesc
ar fi ca această abordare, care priveşte răspunderea civilă delictuală ca o sancţiune, să fie fundamentală.
Conduita umană, comisivă sau omisivă, care înfrânge normele dreptului obiectiv sau regulile de
convieţuire socială, fiind astfel, în afara legii, ilicită deci, trebuie sancţionată. Această sancţiune
urmăreşte prevenirea săvârşirii unei astfel de fapte în viitor, dar şi educarea conştiinţei individului şi a
întregii societăţi, până la urmă. Din această perspectivă, funcţia preventiv-educativă a răspunderii civile
prevalează celei reparatorii. Sigur, sancţiunea constă tocmai în repararea pagubei, a prejudiciului suferit
de victima faptei ilicite, însă aceasta ca un deziderat secund. Deşi, în acest fel, conceptul de răspundere
civilă delictuală este identificat cu însăși sancţiunea juridică – obligarea la repararea daunei – privirea
se îndreaptă mai întâi asupra caracterului punitiv al răspunderii, iar, abia mai apoi, asupra celui
reparator.
Dacă această perspectivă apare facilă în ipoteza răspunderii civile delictuale pentru fapta
proprie a persoanelor care au capacitate delictuală, unde identificarea unei fapte concrete prejudiciabile
săvârşite cu vinovăție de cel obligat la reparare nu ridică probleme, altfel stau lucrurile în cazul
răspunderii subsidiare pentru fapta proprie a minorilor, a celor puși sub interdicție, a altor persoane
lipsite de discernământ, în ipoteza răspunderii pentru fapta altuia, a răspunderii pentru prejudiciile
cauzate de animale, de lucruri, de ruina edificiului. În aceste din urmă situaţii prevalează interesul
victimei de a-şi vedea acoperită dauna, instituindu-se, astfel, pe de o parte, obligația subsidiară a celor
lipsiți de discernământ la indemnizarea victimelor prejudiciilor cauzate prin faptele lor, și, pe de altă
parte, categorii de persoane responsabile civilmente pe temei obiectiv, pentru prejudiciul cauzat prin
fapta altcuiva decât a lor.
În astfel de situații, funcția preventiv-educativă a răspunderii civile, deși prezentă, așa cum am
concluzionat în cele ce preced, este mult diluată. Puterea acesteia este slăbită de deplasarea finalității
dinspre planul subiectiv înspre cel cauzal, al raportului dintre fapta ilicită și paguba produsă. Ceea ce
prezintă interes în această sferă a răspunderii civile este analiza mecanismului producerii pagubei, iar
nu observarea atitudinii făptuitorului față de faptă și față de urmările acesteia, atitudine care ar trebui să
fie sancționată prin tragerea acestuia la răspundere.
Din aceste motive apreciem că este necesară o deplasare a finalităţii răspunderii civile din sfera
sancţiunii – unde se găseşte ea astăzi – în cea a reparaţiei. Vorbim, bineînţeles, despre o răsturnare a
ierarhiei funcţiilor răspunderii civile delictuale, nu despre o înlăturare a celei preventiv-educative, care
ar trebui însă să treacă în plan secund, lăsând astfel loc, în prim plan, celei reparatorii.
De altfel, privind problema din punctul de vedere al realizării scopului răspunderii civile
delictuale, indiferent care ar fi acesta, acela de a sancţiona sau acela de a repara, de puţine ori cel ce a
săvârşit fapta prejudiciabilă va fi dispus să repare benevol dauna cauzată victimei. Astfel victima se
vede nevoită să apeleze la forţa coercitivă a statului pentru a-şi vedea patrimoniul adus în starea
anterioară producerii pagubei. Ea are la îndemână acţiunea în răspundere civilă. Intentând această
acţiune, pentru a-i fi admisă, ea trebuie să facă dovada, în primul rând, a existenţei unui prejudiciu, care
solicită a-i fi reparat, pe lângă celelalte condiţii de existenţă a răspunderii civile: fapta ilicită, raportul
de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei. Eşecul în a dovedi existenţa
unui prejudiciu conduce la o singură soluţie: respingerea acţiunii ca fiind lipsită de interes. Iată că, deşi
fapta ilicită există, în lipsa prejudiciului, autorul acesteia nu va putea fi tras la răspundere. Deşi fapta
ilicită constituie premisa naşterii unui raport social, între cel ce a săvârşit-o sau cel responsabil pentru
acesta şi cel împotriva căruia a fost săvârşită, acest raport devine unul juridic, civil, obligaţional, de
răspundere, pentru că legea – art. 1349 şi urm. Cod civil – leagă de consecinţele acestei fapte – apariţia
prejudiciului – efecte juridice. Căci numai fapta care a cauzat altuia o pagubă obligă la reparare. Aşadar,
prejudicul este cel care, de facto, determină transformarea raportului social într-unul juridic, civil, de
răspundere. De aici, preeminenţa pagubei asupra faptei ilicite, ca premisă a raportului juridic civil
obligaţional de răspundere; de aici, prevalenţa funcţiei reparatorii asupra celei preventiv-educative.
Iată de ce opinăm că funcţia reparatorie constituie temeiul existenţei răspunderii civile, cu
scopul precis de a fi readus la stadiul iniţial patrimoniul victimei.
Toate textele legale care reglementează răspunderea pentru fapta altcuiva (este vorba aici
despre art. 1372 – 1374 Cod civil) ori pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în general, de animale, de
ruina edificiului (art. 1375 – 1380) și care relevă o răspundere fundamentată obiectiv, pe alte
raționamente logico-juridice decât culpa [de exemplu, art. 1375 (răspunderea pentru prejudiciile cauzate
de animale) și art. 1376 (răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri) instituie expressis verbis
cazuri de răspundere „independentă de orice culpă” a celui chemat să repare prejudiciul] exprimă
primordialitatea acestei idei: repararea integrală a prejudiciului, ca finalitate a răspunderii civile, fiind
lăsată în plan secund sancționarea făptuitorului. De facto, în aceste ipoteze de răspundere, norma
juridică nu se preocupă deloc de făptuitor, în sensul de a-l pedepsi civil, căci obligația de plată a
despăgubirilor menite să acopere prejudiciile create prin fapta acestuia are un cu totul alt subiect pasiv:
persoana responsabilă civilmente (pentru fapta minorului, a interzisului judecătoresc, a prepusului) sau
păzitorul juridic (al lucrului, al animalului, al edificiului). Într-o astfel de ecuație, funcția preventiv-
educativă a răspunderii civile se manifestă în totalitate, așa cum am văzut deja, asupra acestor persoane
ținute răspunzătoare și deloc asupra făptuitorului direct, ceea ce denotă o dizolvare a acesteia.
 În susţinerea acestei idei învederăm, pe de altă parte, că singura măsura a reparaţiei este dată
de cuantumul prejudiciului. Cu alte cuvinte, prejudiciul arată limitele reparaţiei, despăgubirii la care
este îndreptăţită victima şi ţinut făptuitorul. O despăgubire mai mică decât cuantumul prejudiciului
suferit nu ar constitui o reparaţie justă – care să se înscrie în linia unuia dintre cele mai importante
principii ale reparării prejudiciului – acoperirea integrală a acestuia. O despăgubire mai mare ar conduce
la o îmbogăţire fără justă cauză a victimei, în dauna făptuitorului. Astfel, pornind de la alin. 1 al art.
1381 Cod civil – „orice prejudiciu dă dreptul la reparație”, ajungând la art. 1385 din același act
normativ, care debutează cu alineatul „prejudiciul se repară integral ...” și continuă cu reguli privind
stabilirea întinderii reparației, înaintând în același registru, până la art. 1395 Cod civil, întreaga secțiune
intitulată „Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale” exprimă cu prisosință aceeastă idee-
principiu: întinderea prejudiciului fixează limitele răspunderii, iar nu forma sau gradul de vinovăție cu
care a fost săvârșită fapta ilicită.
Supremația funcției reparatorii a răspunderii civile față de aceea preventiv-educativă este
ilustrată poate cel mai bine în cuprinsul dispoziției art. 1368 Cod civil, intitulat marginal „Obligația
subsidiară de indemnizare a victimei”. Chiar dacă, așa cum am văzut cu altă ocazie, în acest caz nu este
vorba despre un raport juridic de răspundere civilă delictuală, ci de o obligație de reparare care are ca
izvor de sine stătător echitatea sau, în alți termeni, obligația de indemnizare a victimei nu are ca temei
răspunderea civilă, ci pur și simplu echitatea, așezarea de către legiuitor a acestui text normativ în
cuprinsul capitolului intitulat „Faptul juridic ilicit” denotă cu claritate intenția acestuia de a supune
această obligație subsidiară specială, particulară regimului juridic al instituției răspunderii civile. Într-o
asemenea situație, obligarea unei persoane lipsite de discernământ la momentul săvârșirii faptei ilicite
prejudiciabile, în temeiul echității, la repararea prejudiciului cauzat victimei – chiar dacă nu în
integralitate, ci într-un cuantum echitabil – indică, în opinia noastră, irefutabil, faptul că, în viziunea
legiuitorului de la 2009, ideea centrală a răspunderii civile delictuale o constituie repararea prejudiciului
și satisfacerea, prin aceasta, într-o cât mai mare măsură, a interesului victimei lezate, prin repunerea sa,
pe cât posibil, în situația în care s-ar fi aflat dacă fapta ilicită păgubitoare nu s-ar fi produs. Iar această
idee se concretizează în detrimentul aceleia care are în vedere pedepsirea făptuitorului. Cu alte cuvinte,
funcția reparatorie a răspunderii civile capătă o poziție privilegiată față de cea preventiv-educativă.
Înseşi caracteristicile esenţiale ale răspunderii civile susţin preeminenţa funcţiei reparatorii
asupra celei preventiv-educative a acesteia.
Astfel, o primă caracteristică esenţială a răspunderii civile este aceea că ea nu se declanşează
din oficiu, ci numai la stăruinţa titularului dreptului subiectiv lezat. Iată că, dacă victima faptei
prejudiciabile nu manifestă ea însăşi un interes în a-şi recupera paguba, societatea nu face nimic în acest
sens. Aceasta intervine, pentru restabilirea ordinii de drept, doar în ipoteza şi în măsura în care victima
îşi manifestă dorinţa de a-şi vedea patrimoniul repus în situaţia în care ar fi fost dacă fapta prejudiciabilă
nu s-ar fi produs, acordându-i, astfel, concursul în sensul constrângerii făptuitorului sau persoanei
responsabile civilmente la repararea pagubei. Iată deci că funcţia preventiv-educativă, pentru a cărei
manifestare era normal ca societatea să urmărească din oficiu restabilirea ordinii distruse prin fapta
ilicită prejudiciabilă (așa cum se întâmplă în dreptul penal) păleşte în faţa celei reparatorii.
A doua caracteristică priveşte identitatea dintre sancţiunea civilă aplicată celui ce a săvârşit
fapta ilicită şi obligaţia de a repara prejudiciul, având menirea de a satisface interesele personale și
patrimoniale ale victimei prejudiciate. Cu alte cuvinte, tragerea la răspundere a autorului prejudiciului
se rezumă strict la obligarea acestuia la a o dezdăuna pe victimă, întinderea despăgubirii fiind egală cu
aceea a prejudiciului suferit. Aplicarea sancțiunii civile așadar nu urmărește satisfacerea nici unui
interes social, ci doar a celui particular, al celui păgubit. Din nou, o manifestare proeminentă a funcției
reparatorii.
A treia caracteristică este aceea că răspunderea civilă intervine, de regulă, numai când fapta
ilicită constituie atât o încălcare a dreptului obiectiv, cât şi a unor drepturi subiective sau a unor interese
legitime ale unor persoane. Cu alte cuvinte, deşi încălcarea dreptului obiectiv constituie o condiţie
necesară, ea nu este şi suficientă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, trebuind a fi complinită
de lezarea unor drepturi subiective sau a unor interese legitime ale unor indivizi. Doar în acest fel este
atinsă finalitatea principală a răspunderii civile, satisfacerea intereselor patrimoniale ale celui
prejudiciat prin fapta ilicită. Acţiunea în răspundere civilă este dependentă de aceste interese şi,
concomitent, subordonată satisfacerii lor.
 A patra caracteristică relevă faptul că gradul de culpabilitate a făptuitorului nu joacă nici un
rol în stabilirea întinderii răspunderii civile, instanţa orientându-se, în acest sens, exclusiv, după
cuantumul prejudiciului încercat de victimă.
A cincea caracteristică atribuie răspunderii civile un caracter patrimonial. Unica ţintă a acesteia
este patrimoniul victimei, urmărind înlăturarea consecinţelor păgubitoare suferite de aceasta. Autorul
faptei ilicite nu va fi ţinut să execute personal sancţiunea ce i-a fost aplicată (ca în dreptul penal), el
putând fi substituit, în acest scop, de o altă persoană, în condiţiile legii.
Analiza sumară a tuturor acestor caracteristici esenţiale ale răspunderii civile nu poate conduce
decât la o concluzie: funcţia reparatorie a răspunderii civile, dublată, susţinută de interesele victimei
prejudiciului, prevalează asupra celei preventiv-educative.
Astfel, dacă această din urmă funcţie ar fi fost preeminentă, acţiunea în răspundere civilă ar fi
trebuit să pornească din oficiu, întrucât apăra un interes obştesc, iar nu unul privat, aşa cum, de facto,
se întâmplă, principiul disponibilităţii procesului civil fiind cel ce guvernează în această materie.
Sancţiunea aplicată în urma admiterii acţiunii în răspundere civilă ar fi trebuit să fie una care
să oglindească interesul întregii societăţi, iar nu numai interesul patrimonial al victimei, constând, astfel,
în repararea pagubei suferite de aceasta.
În aplicarea unei sancţiuni cu caracter de interes general, gradul de culpabilitate a făptuitorului
ar fi trebuit să constituie unul dintre principalele mijloace de individualizare a sancţiunii, iar nu, cum se
întâmplă de fapt, cuantumul pagubei suferite de victimă, reducându-se astfel totul la interesul privat,
personal al acesteia.
Preeminenţa funcţiei preventiv-educative ar justifica caracterul personal al răspunderii civile,
iar nu cel patrimonial, manifestat, în fapt, de această instituţie juridică.
În altă ordine de idei, dar în același registru, ridicăm întrebarea: de ce trebuie reparat un
prejudiciu? Răspunsul la această interogație nu va face decât să întărească ideea mai sus acreditată.
Nu pentru că el este consecinţa unei fapte ilicite, ci pentru că orice prejudiciu este expresia
inechităţii manifestate faţă de victima acestuia.
Astfel, suntem datori a repara şi prejudiciul cauzat printr-un fapt juridic licit – de pildă,
îmbogăţirea fără justă cauză. În mod cert temeiul obligaţiei de a repara în această ipoteză paguba suferită
de cel însărăcit nu este un fapt juridic ilicit, ci, dimpotrivă, unul licit, dar care creează o inechitate între
actorii acestei instituţii juridice – îmbogăţitul şi însărăcitul.
Aşadar, obligarea de a acoperi dauna creată în patrimoniul cuiva nu este apanajul faptului
juridic ilicit, ideea de reparaţie fiind prezentă şi în cadrul altor instituţii juridice.
De aceea, relația dintre fapta ilicită și prejudiciu este una de necesitate doar într-un singur sens:
fapta ilicită săvârșită cu vinovăție implică întotdeauna repararea prejudiciului cauzat; dimpotrivă,
repararea unui prejudiciu nu se face întotdeauna în cadrul instituției răspunderii civile, așa cum am
văzut deja.
Singură, ideea de echitate fundamentează această obligaţie – vechiul, dar permanent actualul
suum quique tribuerre.
În lumina celor expuse, instituţia juridică a răspunderii civile apare în adevăratul său sens.
Scopul său imediat este acela de a proteja patrimoniul victimei unui prejudiciu, iar nu de a sancţiona
fapta ilicită săvârşită de o anumită persoană. Acest din urmă ţel constituie scopul mediat al antrenării
raportului juridic civil de răspundere.
Principiile care guvernează această instituţie juridică nu fac decât să releve cu puterea evidenţei
această realitate. Acţiunile lor converg spre o singură finalitate: repunerea patrimoniului victimei în
situaţia în care fapta prejudiciabilă nu s-ar fi produs.
Cum? Prin repararea cu preeminenţă şi cu preponderenţă, în natură, în integralitatea sa, a
pagubei suferite de victimă.
Aceste principii guvernează modalitatea de reparare a prejudiciului, precum şi măsura reparării
acestuia. Ele nu au ca obiect modalitatea de sancţionare a autorului faptei ilicite, prejudiciabile, ci
privesc instituţia juridică a răspunderii civile numai din perspectiva victimei, aşa cum, de facto, este
normal a se întâmpla.

3. FORMELE RĂSPUNDERII CIVILE

 În privinţa răspunderii civile, în mod tradiţional, se face distincția între răspunderea
contractuală şi răspunderea delictuală. Prima, o categorie omogenă, derivă din eşecul în a executa
corespunzător obligaţiile asumate prin contract, fiind o răspundere personală, pentru fapta proprie,
derivată din contract. A doua, o categorie eterogenă, expresie a mai multor forme şi temeiuri, cu totul
distincte, poate fi atât personală, directă, cât şi pentru fapta altuia, indirectă.
Cele două forme ale răspunderii civile nu sunt radical distincte, fiind, dimpotrivă,
complementare.
Legea comună în vigoare, respectând linia tradițională, realizează o summa divisio a formelor
de răspundere, făcând delimitarea între răspunderea contractuală (art. 1350 și art. 1530 – 1548 Cod
civil) şi răspunderea delictuală (art. 1349 și art. 1357 – 1395 Cod civil).
Deşi, în ipoteza ambelor acestor forme ale răspunderii civile, ideea fundamentală este aceea a
reparării integrale a prejudiciului, izvorul diferit al acestuia a determinat delimitarea sus-amintită.
Astfel, pe când, în cazul răspunderii civile delictuale, sorgintea prejudiciului o constituie orice faptă
ilicită extracontractuală, în cazul răspunderii civile contractuale, izvorul prejudiciului îl constituie
neexecutarea lato sensu a obligaţiei asumate în cadrul unui contract.
Dincolo de această realitate, comunitatea de elemente a celor două feluri de răspundere civilă
a condus la apariţia unor opinii potrivit cărora nu este justificat a se vorbi de două forme de răspundere,
de facto, existând una singură, ale cărei elemente – condiţii esenţiale sunt: existenţa faptei ilicite, a
prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre acestea, a vinovăţiei autorului şi, conform unui curent
doctrinar, a capacităţii delictuale.
Răspunderea civilă delictuală este „obligaţia unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia
printr-o faptă ilicită extracontractuală sau, după caz, prejudiciul pentru care este chemată prin lege să
răspundă”, pe când, răspunderea civilă contractuală reprezintă „îndatorirea debitorului unei obligaţii
născute dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin faptul neexecutării lato
sensu a prestaţiei datorate”. Prin neexecutarea lato sensu a obligaţiei contractuale se înţelege executarea
acesteia cu întârziere, executarea sa necorespunzătoare sau neexecutarea propriu-zisă a prestaţiei
datorate, totală sau parţială.
Trei teorii au apărut diacronic cu privire la cele două forme ale răspunderii civile, teoria
dualităţii, cea a unităţii răspunderii civile și o teorie eclectică.
Teoria dualităţii apreciază că între răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală
există deosebiri esenţiale:
a) încălcarea unei obligaţii (element comun al ambelor forme) se apreciază în mod diferit:
răspunderea contractuală intervine prin simplul fapt al neexecutării (lato sensu a) obligaţiei
contractuale, iar răspunderea delictuală, prin încălcarea unei obligaţii legale;
b) capacitatea delictuală nu coincide cu capacitatea de exerciţiu cerută în materie contractuală;
c) pentru răspunderea delictuală nu e necesară punerea în întârziere printr-o formalitate,
făptuitorul fiind de drept în întârziere din momentul săvârșirii faptei ilicite, spre deosebire de
răspunderea contractuală, unde situaţia este contrară;
d) pluralitatea de făptuitori, precum și pluralitatea de persoane răspunzătoare în ipoteza
răspunderii civile delictuale naşte o obligaţie solidară a acestora, conform art. 1369, 1370 și 1382 Cod
civil, de a repara prejudiciul cauzat, pe când, în cazul răspunderii civile contractuale, într-o astfel de
speţă, debitorii vor răspunde divizibil, ca regulă, conform art. 1445 Cod civil;
e) debitorul contractual va fi ţinut la a repara doar prejudiciul prevăzut sau previzibil la data
încheierii contractului, conform art. 1533 Cod civil, în timp ce făptuitorul unei fapte ilicite
extracontractuale va trebui să repare şi prejudiciul imprevizibil, potrivit art. 1381 Cod civil;
f) în principiu, în domeniul răspunderii delictuale, dovada culpei cade în sarcina victimei; în
cazul răspunderii civile contractuale, Codul civil instituie o prezumţie de culpă a debitorului, ce
funcţionează de îndată ce creditorul va dovedi existenţa valabilă a contractului şi neexecutarea obligaţiei
asumate ca rezultat de către primul, conform art. 1548 Cod civil.
Teoria unităţii răspunderii civile are la bază ideea absenţei oricărei deosebiri de esenţă
între răspunderea contractuală şi cea delictuală. În acest sens:
a) o primă eroare este considerată teza potrivit căreia în materie de răspundere contractuală se
are în vedere o culpă de oarecare gravitate, în timp ce, în domeniul delictual, autorul faptei răspunde
pentru cea mai uşoară culpă; esenţial însă este a stabili ce fel de diligenţă este ţinut debitorul să depună
în executarea obligațiilor ce-i incumbă, fiind mai puţin important de a şti în ce măsură a încălcat
obligaţia sa;
b) s-a mai arătat că este iraţional ca doi debitori (unul, în virtutea legii, altul, în temeiul
contractului) să fie trataţi diferit din punct de vedere al probaţiunii; s-au avut în vedere două situaţii,
ambele reflectând ideea că sarcina probei, atât în materia răspunderii contractuale, cât și în cea a celei
delictuale, aparține creditorului:
- debitorul este ţinut de o obligaţie de a da sau de a face; creditorul poate obţine executarea dacă
dovedeşte existenţa creanţei, debitorul având posibilitatea probării unei eventuale forţe majore;
- debitorul este ţinut de o obligaţie negativă, caz în care sarcina probei incumbă tot creditorului,
deoarece dovada încălcării obligaţiei negative constituie condiţia necesară unei condamnări a
debitorului;
c) punerea în întârziere nu reprezintă o condiţie general obligatorie în materia răspunderii
contractuale, ea fiind necesară doar pentru repararea pagubei care este urmarea unei întârzieri în
executarea obligațiilor de a face, conform art. 1536 Cod civil;
d) convenţiile de nerăspundere sunt, în principiu, admisibile atât în cazul răspunderii civile
contractuale, cât şi în cazul celei delictuale, potrivit art. 1355 Cod civil, care nu distinge între cele două
forme ale răspunderii.
De asemenea, celelalte deosebiri nu prezintă o aşa mare importanţă pentru a delimita între cele
două forme ale răspunderii civile, neputând susţine teza dualităţii acesteia.
Teoria eclectică, prin care se caută să se echilibreze tendințele extremiste ale celorlalte două
curente, se sprijină pe premisa dualității răspunderii civile, dualitate care însă nu este percepută drept
una esențială. În viziunea autorilor care au imaginat această teorie, punctul de plecare îl reprezintă ideea
existenței unei obligații inițiale – contractuale sau legale, după caz – care a fost încălcată; această
încălcare constituie însă izvorul unei noi obligații – aceea de a repara prejudiciul cauzat – care este
deosebită de obligația inițială încălcată; pe cale de consecință, răspunderea contractuală nu este un
simplu efect al contractului, iar răspunderea delictuală constituie o sursă autonomă de obligații.
Socotind răspunderea contractuală ca pe una cu caracter special, derogator de la răspunderea delictuală,
căreia i-a fost atribuit epitetul de „drept comun în materie”, teoria eclectică vede în cele două forme ale
răspunderii civile două instituții juridice complementare, care nu se opun una alteia, dar care, pe de altă
parte, au domenii de aplicare proprii bine determinate; astfel, deși răspunderea civilă delictuală are un
caracter de drept comun, totuși nu îi este permisă imixtiunea în domeniul rezervat celei contractuale; în
toate cazurile în care condițiile aplicării răspunderii contractuale sunt verificate cumulativ, este
imposibil, pentru oricare dintre părțile contractante, de a se prevala de regulile răspunderii delictuale;
este vorba despre regula „non-cumulului” sau a „refuzului de opțiune” între răspunderea delictuală și
răspunderea contractuală.
Doctrina noastră juridică actuală susţine teoria unităţii răspunderii civile, apreciindu-se
ca eronată opinia potrivit căreia cele două forme ale răspunderii civile alcătuiesc instituţii întru
totul şi ireductibil deosebite una faţă de alta; răspunderea civilă este de aceeași natură,
indiferent că obligația (preexistentă și violată) provine din lege sau din contract, mergându-se
până într-acolo încât se afirmă că ”distincția răspundere civilă delictuală – răspundere civilă
contractuală este lipsită de justificare”, existând o singură răspundere civilă unică. Pe de altă
parte, este inacceptabil a afirma că cele două instituţii juridice sunt deplin identice, între ele
existând şi deosebiri neesenţiale, de organizare tehnică, care însă prezintă importanţă practică.
Răspunderea civilă delictuală reprezintă dreptul comun în materie de răspundere patrimonială,
iar răspunderea contractuală, prin particularităţile sale, este o răspundere cu caracter derogator,
împreună alcătuind un trunchi comun din care se desprind două ramuri. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
a hotărât că raportul dintre răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală este cel de la general la
special, în sensul că răspunderea delictuală alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, astfel că
dacă într-o situație dată nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, în măsura în care
s-a produs un fapt ilicit culpabil, operează răspunderea delictuală pentru repararea prejudiciului. În
speță, fapta ilicită imputată pârâtei a vizat o defecţiune la reţeaua publică de apă şi canal, pe strada unde
se află amplasat imobilul proprietatea reclamantei, care nu a fost remediată corespunzător, consecinţa
fiind deteriorarea imobilului urmare a infiltraţiilor masive de apă din conducta avariată. Înalta Curte a
apreciat că, în această ipoteză, întrucât obligaţia operatorului de plată a despăgubirilor nu se circumscrie
obiectului contractului de prestare a serviciilor de alimentare cu apă şi canalizare încheiat cu utilizatorul,
răspunderea operatorului este antrenată în temeiul răspunderii delictuale, respectiv obligaţiei generale
de a repara prejudiciul produs din culpa sa.
Prin urmare, ori de câte ori, în dreptul nostru civil, nu suntem în prezenţa unui contract valabil
încheiat, se vor aplica normele juridice care alcătuiesc sistemul răspunderii delictuale.
Analiza textelor Codului civil în această problemă relevă că artizanii lor, prin modul de
organizare a acestora, au urmat linia trasată deja de Codul civil de la 1864, inserând dispoziții exprese
care disting între răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală.
Actuala reglementare deschide fereastra unei „răspunderi civile unice, în esența sa, dar
neunitare”; acest lucru transpare din studiul primelor două secțiuni ale Capitolului al IV – lea al Titlului
al II – lea din Cartea a V – a, care cuprind dispoziții referitoare atât la răspunderea civilă delictuală, cât
și la cea contractuală. Concomitent însă, este de observat că legislatorul deosebește cu claritate între
cele două forme ale răspunderii civile, instituind pentru fiecare un regim juridic aparte, tratând despre
răspunderea civilă delictuală în cadrul secțiunilor III – VI din Capitolul al IV – lea al Titlului al II – lea
al Cărții a V – a, art. 1357 – 1395, iar despre răspunderea civilă contractuală, în cuprinsul Titlului al V
– lea al aceleiași cărți, intitulat „Executarea silită a obligațiilor”, secțiunile I – II, art. 1516 – 1548.
Concluzionând, în concepția redactorilor actualului Cod civil, răspunderea civilă, în esența sa,
este unică, adică alcătuiește o singură instituție juridică, dar neunitară sub aspectul regimului său juridic,
manifestându-se în două forme: una delictuală, de drept comun, iar alta contractuală, specială și
derogatorie.

Bibliografie:
1. Florin I. Mangu, Răspunderea civilă. Constantele răspunderii civile,
Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 5 - 71.

Bibliografie suplimentară:
1. L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Volumul III. Raporturile
obligaționale extracontractuale, Editura Universul Juridic, București, 2020, p. 91 –
123.