PESC

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I- UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI NOUL MEDIU INTERNAŢIONAL DE

SECURITATE

CAPITOLUL II -EVOLUŢIA PROCESULUI DE APĂRARE COMUNĂ

2.1. TRATATUL DE LA BRUXELLES – BAZA ÎNFIINŢĂRII UEO

2.2. COMUNITATEA EUROPEANĂ DE APĂRARE

2.3. COOPERARAREA POLITICĂ EUROPEANĂ

2.4. PESC DIN PERSPECTIVA TRATATULUI DE LA MAASTRICHT

2.5. TRATATUL DE LA AMSTERDAM ŞI INFLUENŢA ASUPRA

PESC

2.6. TRATATUL DE LA NISA – NOI EVOLUŢII ALE PESC

2.7. CONSTITUŢIA UE – O NOUĂ ETAPĂ ÎN DEZVOLTAREA PESC

2.8. STRATEGIA DE SECURITATE „SOLANA”

2.9. CONCLUZII PRIVIND PESC/PESA

CAPITOLUL III

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE
2
 4

INTRODUCERE

Statele sunt interesate de apărarea şi securitatea lor, întrucât mediul strategic

internaţional de securitate este într-o continuă schimbare, ca urmare a complexităţii
interacţiunii şi interdependenţei fenomenelor şi proceselor sociale, economice, politice,
militare, demografice şi ecologice din lume. Globalizarea, fenomen complex,
multidimensional şi omniprezent, generează efecte pozitive, dar şi negative, care, combinate
cu ameninţările de securitate, îndeosebi cele asimetrice, pe care, într-o anumită măsură, le
favorizează, creându-le câmp larg de manifestare, reprezintă un asemenea exemplu.
Deoarece globalizarea şi riscurile şi ameninţările de securitate pun probleme tuturor
ţărilor, conducerile acestora caută soluţii adecvate pentru a le depăşi. Într-un fel,
globalizarea îşi poate găsi răspunsul în promovarea unei politici de dezvoltare durabilă a
tuturor ţărilor lumii. Pe de altă parte, o soluţie viabilă împotriva riscurilor şi ameninţărilor la
adresa securităţii pare a fi integrarea regională. În cadrul acesteia din urmă, statele adoptă o
politică de securitate şi apărare comună, folosind resursele umane, materiale, financiare şi
informaţionale de care dispune fiecare, într-o manieră colectivă.
În acest sens, un exemplu îl reprezintă Uniunea Europeană, entitate politico-economică
interguvernamentală internaţională care dispune de o politică proprie de securitate şi
apărare. Aceasta permite, pe de o parte, Uniunii să acţioneze consecvent şi sistematic pentru
realizarea securităţii şi apărării comune, şi, pe de altă parte, ţărilor membre să-şi integreze
politica naţională de securitate şi apărare în cea a Uniunii Europene. De aici, rezultă o
amplificare atât a eficacităţii politicii de securitate şi apărare comună promovată de Uniune,
cât şi a celei naţionale.
Desigur, existenţa politicii europene de securitate şi apărare nu înseamnă că apărarea
şi securitatea statelor membre revine în totalitate UE. Aceasta nu-şi propune, şi momentan
nici nu are cum, să se substituie politicii de apărare şi securitate naţionale, care continuă să
existe şi să fie de competenţa fiecărui stat membru.
Actualul context internaţional permite ca statele, organizaţiile şi persoanele, care
doresc şi pot, să facă apel la serviciile diverselor societăţi militare private. În prezent, există
o mulţime de asemenea societăţi militare private ce pot oferi servicii de pază şi apărare,
garanta securitatea cuiva – stat, organizaţie sau persoană privată - desigur, contra-cost.
4
 5

Prin urmare, pot exista mai multe soluţii de răspuns la riscurile şi ameninţările de
securitate. O soluţie este apărarea şi securitatea colectivă garantată de o organizaţie
interguvernamentală. Altă variantă o reprezintă eforturile proprii ale fiecărei ţări. Şi, în fine,
o a treia posibilitate o constituie apelul la societăţile militare private.
România a optat pentru prima variantă, ea având statutul de stat membru NATO
şi al Uniunii Europene.1

Cf. dr. Petre Duţu, Mihai-Ştefan Dinu –„ Politica europeană de securitate şi apărare: cadrul de
1

manifestare şi dezvoltare a intereselor de securitate naţională/. - Bucureşti: Editura Universităţii

Naţionale de Apărare „Carol I”, 2007 p5-6

5
 6

CAPITOLUL I- UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI NOUL MEDIU INTERNAŢIONAL DE

SECURITATE

Perioada de pace şi stabilitate fără precedent pe care o traversează Europa la sfârşitul

secolului XX şi începutul secolului XXI se datorează existenţei Uniunii Europene. Ea este
cea care a generat nu doar un nivel ridicat de dezvoltare economică pe continent, ci şi o
nouă abordare a securităţii, întemeiată pe soluţionarea paşnică a disputelor şi pe cooperarea
internaţională multilaterală prin intermediul unor instituţii comune. 2
Desigur că un rol crucial în asigurarea securităţii europene l-a jucat SUA, atât prin
sprijinul acordat integrării europene, cât şi prin angajamentele de securitate faţă de Europa
luate în cadrul NATO.
Prin contrast cu aceste evoluţii pozitive din vestul continentului, în alte părţi ale
Europei, şi mai ales în Balcani, s-au înregistrat după 1990 o suită de crize, care s-au derulat
în contextul reaşezărilor geopolitice ce au urmat sfârşitului războiului rece. O caracteristică
esenţială a acestora a fost aceea că ele au avut loc cel mai adesea în interiorul statelor şi mai
puţin între acestea. În această perioadă forţe militare provenind din Europa au fost trimise în
străinătate mai mult decât în orice altă perioadă, inclusiv în regiuni precum Afganistan,
Republica Democrată Congo sau Timorul de Est.
La nivel mondial încheierea războiului rece a determinat, cel puţin din punct de
vedere militar, trecerea la o lume unipolară, în care SUA deţin o poziţie dominantă, la foarte
mare distanţă de orice alt stat.
Cu toate acestea, experienţa perioadei 1990 –2007 a arătat că nici un stat, nici măcar
o superputere precum SUA, nu poate aborda problemele globale de securitate de unul
singur.

1. Privire de ansamblu 

În acest context, după 1990 şi, mai ales, după 1998, Uniunea Europeană a dat un nou
2
cf. Solana, Javier, A secure Europe în a better world, Thessaloniki European Council, June 20, 2003, la
http://www.eu.int./oressdata/EN/reports/76255.pdf

6
 7

impuls eforturilor de întărire a securităţii şi de definire a dimensiunii de apărare la nivel

european. Dezvoltarea unei politici externe şi de securitate comune a inclus şi ideea definirii
unei politici comune de apărare, menţionată în mod explicit în Tratatul de la Amsterdam.
În acelaşi timp, Uniunea Europeană s-a arătat tot mai mult preocupată de finalizarea
propriilor reforme instituţionale interne, mai ales în contextul extinderii, precum şi de
finalizarea dezbaterilor pe tema construcţiei politice ce va defini viitorul Europei.
Începând cu 1 ianuarie 2007, Uniunea Europeană se defineşte ca o uniune de 27 de
state , acoperă o parte însemnată a Europei şi are o populaţie de 500 milioane de locuitori,
adică mai mult decât SUA şi Rusia la un loc. Din acest punct de vedere, ea constituie o forţă
demnă de luat în seamă.
Devenită actor economic global, UE va trebui să participe mai substanţial şi la
mecanismele de asigurare a securităţii globale, chiar dacă formele concrete ale acestei
implicări pentru moment nu sunt încă clar precizate.
Mediul de securitate internaţional se află într-o rapidă schimbare. Unele schimbării
sunt liniare şi previzibile , fie că decurg din evoluţia obiectivă a mediului de securitate , fie
că sunt rezultatul unor strategii şi programe. Altele au caracter surprinzător, seismic sau de
discontinuitate strategică şi sunt însoţite de o doză de incertitudine semnificativă ca
natură ,amploare şi durată.
Proliferarea noilor riscuri şi ameninţări amplifică aspectele de insecuritate ale
mediului global , astfel că, în perspectiva următorilor 10-15 ani, ordinea mondială va arăta
sensibil diferit , în condiţiile în care noua dinamică a relaţiilor internaţionale favorizează
eforturile comunităţii euroatlantice care vizează construcţia unui nou echilibru
internaţional , capabil să asigure expansiunea şi consolidarea libertăţii şi democraţiei. 3
În anii ’90 cooperarea şi dialogul instituţionalizat s-au manifestat mai ales la nivelul
următoarelor organizaţii :
 la nivelul NATO, care a deţinut un rol esenţial în întărirea securităţii euroatlantice
după încheierea războiului rece. NATO a deschis şi dezvoltat parteneriatul politico-
militar, cooperarea şi dialogul consolidat cu fostele state adversare, inclusiv
România; a manifestat interes şi receptivitate pentru primirea de noi membri; şi-a
demonstrat angajamentul de a contribui la prevenirea conflictelor şi managementul
crizelor, inclusiv prin operaţiuni în sprijinul păcii (de exemplu în Balcani).

3
cf. Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2007 p.10
7
 8

 la nivelul ONU, mai ales prin intermediul Consiliului de Securitate, care a deţinut un
rol important în dialogul internaţional pe tema securităţii şi stabilităţii mondiale.
Această importanţă a fost confirmată şi de conferirea, în anul 2001, a Premiului
Nobel pentru Pace Organizaţiei Naţiunilor Unite şi secretarului său general.
 la nivelul OSCE, care a reprezentat cea mai cuprinzătoare instituţie regională de
securitate (incluzând toate statele europene, Canada şi SUA), şi care a jucat un rol
semnificativ în promovarea păcii şi stabilităţii, în întărirea securităţii prin cooperare
şi în promovarea democraţiei şi drepturilor omului în întreaga Europă. OSCE s-a
manifestat vizibil mai ales în domeniile diplomaţiei, prevenirii conflictelor,
managementului crizelor şi reabilitării post-conflict.
După încheierea războiului rece mediul internaţional de securitate a fost caracterizat
de o deschidere tot mai mare pe multiple planuri. Ca urmare a dezvoltării fluxurilor
comerciale şi de investiţii internaţionale, a evoluţiilor din tehnologie şi a răspândirii
democraţiei, un număr sporit de state, naţiuni şi popoare a beneficiat după 1990 de
binefacerile libertăţii şi prosperităţii.
La nivel global , lumea continuă să rămână puternic conflictuală. Motoarele
conflictelor operează atât în domeniul accesului la resurse, la mecanismele de distribuţie a
acestora şi la pieţe de desfacere, cât şi în cel al diferenţelor identitare de natură civică,
etnică, religioasă, culturală sau ideologică .
Probabilitatea unui conflict militar de mare amploare este redusă, în timp ce
conflictele regionale şi cele interne pot fi mai frecvente, iar efectul lor-direct sau cumulat-
tinde să devină tot mai greu de controlat.4
Aceste circumstanţe internaţionale reclamă noi reguli în domeniul securităţii
internaţionale. Redefinirea regulilor privind securitatea internaţională după prăbuşirea
ordinii bipolare ridică însă numeroase probleme, nu doar de ordin practic, ci chiar şi de
ordin conceptual, inclusiv pentru SUA.
Aceste dificultăţi sunt determinate de mai mulţi factori:
 mediul internaţional a devenit mult mai dinamic şi mai complex decât în perioada
războiului rece;
 lipsa unui consens privind modul de abordare a securităţii internaţionale a permis
manifestarea diverselor grupuri de interese la toate nivelurile, astfel încât nu au putut
fi elaborate politici consistente;
4
cf. Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2007,p.10
8
 9

 datorită proliferării accesului la informaţii în timp real (aşa-numitul „efect CNN”)

liderii politici trebuie să ia de multe ori decizii de moment care nu permit evaluări
mai profunde;
 multiplicarea instituţiilor specializate la nivel naţional şi internaţional care
abordează problemele din unghiuri specifice şi determină analize şi decizii
fragmentate;
 lipsa unui „model de securitate” rezonabil şi acceptabil pentru majoritatea ţărilor
lumii a favorizat reacţii ad-hoc şi abordări punctiforme.
Din punct de vedere practic, la începutul secolului XXI actorii cu impact global în
domeniul securităţii sunt SUA, Europa, Rusia, China şi Japonia. O viziune interesantă este
cea a lui Zbigniew Brzezinski care consideră că esenţa noii structuri de securitate a lumii se
află în relaţia dintre SUA şi Eurasia (care cuprinde pe lângă Europa, toate celelalte ţări
enunţate mai sus).5 În cadrul acestei relaţii se pot identifica două triunghiuri de putere
eurasiatică:
= SUA, Europa, Rusia;
= SUA, China, Japonia.
Observaţia cea mai pertinentă referitoare la cele două triunghiuri de putere este
aceea că, în fiecare din ele, una din puteri (Europa şi, respectiv, Japonia) mizează clar pe
ideea de stabilitate şi securitate internaţională, în vreme ce câte una din celelalte puteri
(China şi respectiv Rusia) rămân deschise şi interesate în eventuale mutaţii geopolitice.
Un alt punct pertinent de vedere, complementar celui anterior, consideră că la
originea „noii schisme mondiale” s-ar afla tensiunea dezvoltată între două „câmpuri”
diferite de putere, întemeiate pe principii opuse de organizare: pe de o parte Statele Unite
ale Americii (prezentă în ambele triunghiuri), adepte ale unipolarităţii, pe de altă parte
ceilalţi actori majori ai scenei internaţionale – Uniunea Europeană, Rusia, China, Japonia –
adepţi ai multipolarităţii.
Din perspectiva anului 2007, mediul internaţional de securitate este caracterizat şi de
o ştergere a graniţelor dintre ameninţările cu caracter intern şi cele cu caracter extern.
Globalizarea, manifestată prin accentuarea interdependenţelor multiple dintre state,

5
cf. Brzezinski, Zbigniew (ed.), The Geostrategic Triad – Living with China, Europe and Russia,
The Center for Strategic and International Studies Press, The CSIS Press, Washington, DC,
2001,p56.

9
 10

precum şi prin liberalizarea fluxurilor mondiale de mărfuri, servicii, capital şi informaţii a

făcut ca riscurile interne şi externe să se poată genera şi potenţa în mod reciproc.
Pe fondul unei creşteri a gradului de complexitate şi de impredictibilitate al
ameninţărilor internaţionale, îmbunătăţirea mediului de securitate internaţional impune ca
măsurile interne de management al crizelor să fie mai bine coordonate, iar schimbul de
informaţii strategice între statele implicate să se producă în timp real.
Evenimentele din 11 septembrie 2001 şi 11 martie 2004, au evidenţiat necesitatea
că, riscurile la adresa mediului internaţional de securitate şi, în primul rând, cele legate de
proliferarea terorismului şi a armelor de distrugere în masă să fie combătute printr-o
cooperare flexibilă, multilaterală, echilibrată şi consecventă între state, care să includă
măsuri vizând eliminarea progresivă a cauzelor producerii lor.
După părerea noastră perioada pe care o parcurgem este caracterizată de creşterea
gradului de impredictibilitate al ameninţărilor internaţionale fapt ce ne-a determinat să
analizăm conflictele armate internaţionale cu mai multă atenţie.

2. Evoluţia conflictelor armate internaţionale după destrămarea Tratatului de

la Varşovia

În perioada 1990-2000, au avut loc, pe plan mondial, un număr de 56 de conflicte

armate majore, localizate în 44 de zone diferite. Cele mai multe dintre aceste conflicte s-au
produs în perioada 1990-1994, când numărul anual al conflictelor armate majore în
derulare, s-a situat între 30 şi 33, iar cel mai mic număr de conflicte în desfăşurare, s-a
înregistrat în anii 1996 şi 1997, cu 23, respectiv 19 conflicte. 6
Din totalul menţionat mai sus, pentru perioada 1990–2000, doar 3 conflicte au avut
un caracter interstatal: conflictul dintre Irak şi Kuwait (1990); conflictul dintre India şi
Pakistan (2000); şi conflictul dintre Eritrea şi Etiopia (2000).
În celelalte 53 de cazuri a fost vorba de conflicte interne, determinate de lovituri de
stat sau de expediţii militare vizând cucerirea unui anumit teritoriu. Într-un număr de 14
cazuri s-a consemnat şi intervenţia unor forţe străine în sprijinul uneia dintre părţi.
Anul 2001 a fost marcat de atacul terorist asupra New York-ului, urmat de atacarea
grupărilor religioase talibane din Afganistan de către o coaliţie internaţională condusă de
SUA. Operaţiunile militare internaţionale au continuat în Afganistan în anii 2002 – 2007,
6
cf. Armed Conflicts Report 2001, Project Ploughshares, Waterloo, Ontario, 2002, p 4
10
 11

fără a se putea cunoaşte data încheierii acestora. Anul 2002 a cunoscut la nivel mondial 37
de războaie, toate fiind în principiu războaie civile, dar implicând adesea şi forţe aparţinând
altor state.
La rândul său, anul 2003 a cunoscut episodul militar al atacării preventive a Irakului,
ce sa constituit într-una din primele materializări ale conceptului atacului preventiv enunţat
în noua Strategie de Securitate Naţională a SUA, dată publicităţii la 20 septembrie 2002.
Efectele acestui episod a fost triple. Pe de o parte, el a condus la înlăturarea regimului
opresiv, de dictatură militară, a lui Saddam Hussein. Pe de altă parte, el a „inflamat” o
regiune şi aşa deosebit de sensibilă şi a repus în discuţie tensiunile pe un plan mai larg
dintre lumea musulmană şi Occident. Nu în ultimul rând, ideea de „atac preventiv” a creat
un precedent potenţial periculos, deoarece şi alte state ar putea invoca în viitor un asemenea
argument pentru a justifica recurgerea la folosirea forţei.
Conflictele menţionate au prezentat o serie de trăsături specifice, între care
menţionăm:
o producerea de victime în rândurile civililor, chiar dacă acest lucru a îmbrăcat
explicaţia aparent obiectivă a „victimelor colaterale”. Din 1990 circa 4 milioane de
oameni au pierit în războaie. Pe de altă parte, peste 18 milioane de oameni din
întreaga lume şi-au părăsit locuinţele sau ţările de origine din cauza conflictelor. În
conflictele armate din perioada de după 1990 , 90% dintre victime au fost victime
civile, respectiv necombatanţi (din care 35% au fost femei şi bărbaţi sub 16 ani sau
peste 50 de ani);
o escaladarea confruntărilor armate dintre triburi, grupări religioase sau etnice,
datorită, în special, erodării structurilor statale. Aceste confruntări au condus la
ameninţări implicite sau explicite de către anumite grupuri de interese sau chiar de
către unele autorităţi centrale, scopurile acestor tipuri de conflicte fiind mai puţin
militare şi mai mult orientate spre scopuri şi interese ale unor comunităţi locale;
o creşterea riscului înarmării şi implicării copiilor în operaţiuni de tip militar;
o creşterea volumului comerţului internaţional, licit şi ilicit cu arme convenţionale, în
special arme mici şi uşoare, şi „migrarea” acestora spre noi agenţi conflictuali,
adesea nedispuşi să respecte regulile de export internaţionale în domeniu;
o creşterea riscului utilizării (mai ales în scopuri teroriste) a substanţelor radioactive
(bombe murdare), substanţelor biologice sau chimice;

11
 12

o proliferarea conflictelor generate de competiţia pentru controlul surselor de petrol şi

gaze, alocarea rezervelor limitate de apă ale unor râuri care traversează mai multe
ţări sau pentru monopolul exportului unor materii prime şi minerale;
o apariţia unui risc nuclear explicit datorită programului de înarmare nucleară al
Coreei de Nord.
După 1990, odată cu încheierea războiului rece şi a dispariţiei structurii de putere
bipolare a lumii, un număr tot mai mare de ţări sau formaţiuni structurate pe diferite criterii
(etnice, religioase, istorice, etc.) au avut acces din ce în ce mai mare la arme perfecţionate,
de la dispozitive de lansare a rachetelor, până la arme chimice sau bacteriologice.
Pe de altă parte, sfârşitul războiului rece şi colapsul Uniunii Sovietice şi a Tratatului
de la Varşovia au făcut ca atât cadrul conflictelor, cât şi cel al comerţului internaţional cu
arme să se schimbe în mod semnificativ. Perioada a fost determinată de preocuparea
statelor, îndeosebi a celor din spaţiu Est-European, de a-şi clarifica concepţia cu privire la
securitate, precum şi a-şi defini poziţia în raport cu un anume colectiv de securitate. Aceste
mutaţii au determinat unele guverne şi grupări armate să-şi asigure în mod independent
securitatea naţională, fie prin producţia şi comercializarea armelor, fie prin alianţe politice şi
militare. Totodată a început să se manifeste pe o scară fără precedent terorismul
internaţional, simbolizat prin atacul din 11 septembrie 2001 asupra turnurilor gemene (Twin
Towers) din complexul World Trade Center din New York.
Se poate spune că a avut loc o „liberalizare” a pieţei mondiale a armamentului ce a
condus la escaladarea comerţului ilegal cu arme. „Liberalizarea” pieţii în sfera apărării şi
securităţii a condus şi la descentralizarea conducerii şi controlului forţelor armate în multe
ţări, precum şi la alimentarea artificială a unor conflicte armate în multe regiuni ale lumii.
Expansiunea comerţului mondial cu arme din primul deceniu al secolului XXI se
datorează, între altele, tocmai surplusului de arme existent la momentul încheierii războiului
rece.
După 1990, se fac vizibile noi ameninţări cu un spectru larg de tensiuni şi riscuri,
precum şi o gamă variată de manifestare a acestora, cum sunt: tensiunile etnice ; traficul
de droguri, substanţe radioactive şi fiinţe umane; criminalitatea organizată transfrontalieră ;
instabilitatea politică a unor zone; reîmpărţirea unor zone de influenţă; proliferarea
entităţilor statale slabe, aşa-numitele „state eşuate” (failed states), caracterizate prin
administraţii ineficiente şi corupte, incapabile de a oferi propriilor cetăţeni beneficiile

12
 13

asociate gestionării în comun a treburilor publice.

O nouă categorie de riscuri sunt cele asimetrice, netradiţionale, ce pot consta în
acţiuni armate şi non-armate deliberate, având ca obiectiv afectarea securităţii naţionale prin
provocarea de consecinţe directe ori indirecte asupra vieţii economico-sociale a unei ţări.
Între riscurile de acest tip se pot enumera: 7
 terorismul internaţional structurat în reţele transfrontaliere ;
 proliferarea armelor de distrugere în masă;
 conflictele regionale;
 criminalitatea transnaţională organizată;
 guvernarea ineficientă;
La originea multor conflicte s-au aflat conducerea ineficientă, corupţia, abuzul de
putere, instituţiile slabe şi lipsa de răspundere care au erodat credibilitatea statelor şi au
condus la insecuritate regională. Din acest punct de vedere, în prezent mai multe ţări şi
regiuni riscă să fie prinse într-o spirală a conflictului, insecurităţii şi sărăciei.
Un risc de tip nou, a cărui recrudescenţă a fost reiterată la începutul anului 2004, se
referă la modificările drastice de climă pe care oamenii de ştiinţă le prevăd pentru
următoarele decenii. Acestea pot determina mişcări sociale sau pot intensifica migraţiile, în
unele scenarii ele putând conduce chiar la conflicte de tip militar.
Un factor de risc îl poate reprezenta şi dependenţa energetică. Europa este cel mai
mare importator mondial de petrol şi gaze naturale, majoritatea furnizorilor aflându-se în
zona Golfului şi în Rusia.
Unii specialişti susţin că Uniunea Europeană nu pare a fi în prezent ameninţată de
conflicte de tip clasic, constând în atacuri armate pe scară largă, în schimb o serie de alte
ameninţări se profilează la orizont, fiecare dintre ele fiind greu predictibile şi relativ difuze,
ceea ce le face, într-un fel, mult mai greu de contracarat.
Din punct de vedere european, trei dintre aceste ameninţări sunt de remarcat în mod
special:
 Terorismul internaţional, care reprezintă o ameninţare strategică. Acest nou tip de
terorism este legat de mişcări religioase fundamentaliste care au cauze deosebit de
complexe. Dincolo de riscurile imediate, terorismul ameninţă deschiderea şi
toleranţa specifice societăţilor democratice. Noul tip de terorism diferă de cel din

7
cf. Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2007.p 13

13
 14

deceniile precedente deoarece pare a fi interesat de utilizarea violenţei nelimitate şi

de producerea de pierderi masive. O consecinţă a acestei abordări este interesul
manifestat de reprezentanţii acestui nou tip de terorism pentru armele de distrugere
în masă. Pentru acest tip de terorism, exemplificat de reţeaua Al-Qaeda,
Europa este atât o ţintă, cât şi o bază de lansare a atacurilor.
 Proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă o altă importantă
ameninţare contemporană la adresa păcii şi securităţii ţărilor şi popoarelor. Până la
începutul anilor ’90 tratatele internaţionale şi controlul exporturilor strategice au
determinat o limitare a răspândirii acestor arme, dar în prezent are loc o diseminare
periculoasă a acestora, mai ales în zona Orientului Mijlociu. Răspândirea tehnologiei
rachetelor purtătoare va amplifica instabilitatea şi va crea Europei o serie de riscuri
suplimentare. Riscurile deosebite determinate de acest tip de ameninţare rezidă în
faptul că prin intermediul armelor de distrugere în masă un grup terorist de mici
dimensiuni poate provoca pierderi care anterior nu puteau fi cauzate decât de armate
ale unor state naţionale.
 Existenţa unor structuri statale slabe (failed states) şi amplificarea crimei
organizate. În unele părţi ale globului (Somalia, Liberia, Afganistan, Bosnia şi
Herţegovina, Serbia şi Muntenegru, Kosovo, etc) existenţa unor structuri statale
slabe, conflictele civile şi accesul la arme au determinat întărirea poziţiilor crimei
organizate.
Aceste situaţii sunt ameninţări la adresa securităţii, prin sprijinirea traficului de
droguri sau a celui de fiinţe umane. Multe din aceste ameninţări la adresa securităţii Europei
sunt localizate în Balcanii Occidentali sau Europa Răsăriteană, sau au drept căi de acces
Balcanii, Europa de Est şi Asia Centrală.

3. Competenţele Uniunii Europene în materie de securitate şi apărare

Uniunea Europeană vizează să edifice o societate echitabilă, în interiorul său, şi să

joace un rol activ şi responsabil pe scena mondială. Aceste aspiraţii au un temei real în
progresele sale din domeniul economic, care i-au permis să atingă, începând cu anii 1990,
un anumit nivel de integrare şi să dezvolte puternice relaţii comerciale cu numeroase ţări şi
regiuni, în termeni de cooperare în dezvoltare, de asistenţă umanitară şi de ajutor la
reconstrucţie.
14
 15

Într-adevăr, comunitatea europeană şi statele membre furnizează astăzi mai mult de

jumătate din fondurile pentru asistenţă internaţională în dezvoltare şi mai mult de 50% din
ajutorul umanitar mondial. Ele finanţează o treime din ajutorul mondial din Orientul
Mijlociu (50% pentru teritoriile palestiniene, aproape 60% în Rusia, în republicile apărute
după destrămarea URSS, 40% din efortul de reconstrucţie în Bosnia-Herţegovina8
Altfel spus, Uniunea Europeană este un gigant economic, ce dispune de o economie
competitivă şi prosperă, în care s-au creat locuri de muncă noi şi cele mai bune oferte de
calificare pentru cetăţenii săi. Totodată, în parteneriat cu vecinii săi apropiaţi, ea acţionează
sistematic pentru a răspândi prosperitatea şi democraţia dincolo de frontierele sale. Sub
aspect economic, se poate afirma că Uniunea Europeană este o veritabilă reuşită. Pe
parcursul a 50 de ani de existenţă, ea a realizat un nivel de viaţă pentru cetăţenii săi fără
precedent. UE are organizată o piaţă internă fără frontiere între statele membre, are o
monedă unică (euro). Practic, Uniunea Europeană reprezintă o mare putere economică şi
campionul lumii la ajutorul pentru dezvoltare, ce întreţine relaţii de bună vecinătate, chiar
amicale, cu statele vecine9. Totodată, în statele membre este organizată o protecţie socială
adecvată, ţinând seama tot mai mult de efectele îmbătrânirii populaţiei lor.
Toate statele membre ale UE, indiferent de gradul lor de bogăţie şi de diversitatea
lor, sunt unite în angajamentul lor comun în favoarea păcii, democraţiei, al primordialităţii
dreptului şi respectului drepturilor omului. Toate acţionează în direcţia răspândirii acestor
valori peste tot în lume şi a creării prosperităţii, precum şi a exercitării unei influenţe
colective eficace pe scena mondială.
Viaţa împreună a celor 500 milioane de locuitori ai UE este bine organizată şi
condusă, prin metode democratice. De fapt, Uniunea Europeană a creat condiţiile necesare
şi suficiente ca cetăţenii săi să înveţe să se cunoască şi să-şi dezvolte sentimentul
apartenenţei la o comunitate europeană. Mulţi dintre locuitorii săi, de exemplu, îşi petrec
concediile de odihnă pe teritoriul altui stat membru, studiază sau/şi lucrează unde doresc,
circulă liber în spaţiul comunitar, învaţă cel puţin o limbă străină europeană într-un cadru
organizat. În acelaşi timp, europenii împărtăşesc aceleaşi speranţe şi nelinişti. Astfel, într-un
„Eurobarometru” datând din toamna anului 2004, 8 din 10 cetăţeni europeni au declarat că
8
Cf. Politique Etrangère et de Sécurité Commune (PESC). Politique européenne de Sécurité et de
Défense (PESD). Notions de base (Source: Conseil de l’Union européenne, http://ue.eu.int/pesc),
p.4.
9
Cf. Présentation de l’Union européenne în http://epp.eurostat.ec.europa.eu/ portal/page?
_pageid=1090, 1&_dad=portal&schema=PORTAL).
15
 16

sunt destul de satisfăcuţi de modul lor de existenţă. Cea mai mare parte dintre ei sunt
optimişti în privinţa viitorului.
Reprezentând o forţă economică, dar şi demografică, Uniunea Europeană tinde să-şi
dezvolte şi o componentă militară, care să-i permită să-şi sporească rolul activ pe arena
internaţională, îndeosebi în ceea ce priveşte prevenirea crizelor şi conflictelor, a asigurării
păcii şi stabilităţii, pe propriul continent, dar şi în lume. Uniunea Europeană nu este un
pitic politic şi capacitatea sa de acţiune externă nu este neglijabilă. Totuşi, rămâne ca
această organizaţie să-şi lărgească numeroase paliere. Printre acestea se află:
- adoptarea proiectului Constituţiei;
- clarificarea relaţiei cu SUA;
- întărirea dimensiunii strategice a Politicii Externe şi de Securitate Comune
(PESC);
- ameliorarea sistemului instituţional;
- abandonarea definitivă a neutralităţii pentru anumite state membre; întărirea
capacităţii militare şi întărirea voinţei politice fără care nu este nimic posibil10
De fapt, Uniunea Europeană se află în plin proces de punere la punct a PESC, care
cuprinde o dimensiune militară – Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA). În
acest context, dificultăţile şi neajunsurile nu lipsesc.
Astăzi, când condiţiile interne, dar mai ales externe, s-au modificat substanţial, Uniunea
Europeană îşi constituie propriul instrument eficace şi adecvat cât mai bine scopului propus,
acela de a juca un rol crescut ca importanţă pe scena lumii prezente şi viitoare.
Acest instrument pare a fi Politica Europeană de Securitate şi Apărare. Necesitatea unui
instrument adecvat al Uniunii Europene pentru a-şi activa statutul înalt pe care îl deţine pe
arena mondială rezidă în: modificarea peisajului geopolitic european şi mondial ce a
condus la modificarea intereselor strategice; pericolul unui atac armat masiv în Europa a
scăzut simţitor odată cu dezintegrarea URSS şi cu desfiinţarea Pactului de la Varşovia;
posibilitatea
izbucnirii unor conflicte intrastatale, de tipul celor din ex-Iugoslavia, fapt ce a dus la
conştientizarea de către oamenii politici şi opinia publică a unui astfel de pericol pe
continentul european; amplificarea riscurilor şi ameninţărilor, îndeosebi asimetrice, de

10
Fabien TERPAN, Politique étrangère, sécurité, défense: la lente progression de l’Europe
politique, în http://www.euractiv.com/fr/securite/politique-europenne-securite-defensepesd/ article-
120304, p.1.
16
 17

securitate.
Prin urmare, se constată că nevoile de apărare în Europa s-au schimbat în prezent,
iar Uniunea Europeană, ca actor internaţional, a decis să-şi asume un rol mult mai activ în
materie de apărare şi securitate. În aceste condiţii, Uniunea a hotărât că trebuie să fie
capabilă să acţioneze autonom în gestionarea crizelor şi să poată interveni pentru prevenirea
conflictelor - încercând să atace cauzele şi
să contribuie la reconstrucţie şi la stabilizare-, un domeniu în care comunitatea şi statele sale
membre duc deja acţiuni semnificative.
Totodată, lupta împotriva terorismului este mai mult ca niciodată un obiectiv politic
major al Uniunii: un număr însemnat de măsuri legislative şi operaţionale au fost concepute
mai ales în vederea stopării finanţării terorismului şi a reacţiei la ameninţările cu utilizarea
armelor biologice sau chimice.
Într-o formă concisă de exprimare, Politica Externă şi de Securitate Comună
reprezintă unul dintre pilonii UE.
După Tratatul de la Roma, construcţia europeană s-a concentrat pe aspectele
economice, adică pe crearea unei pieţe comune, chiar dacă exista deja ideea unei cooperări
în domeniul politicii internaţionale. Pe parcursul construcţiei europene, expresia „politică
externă comună” nu şi-a găsit locul în tratatele semnate de către statele europene. Din
octombrie 1970, statele membre ale Comunităţii europene cooperau şi se străduiau să se
concentreze asupra marilor probleme politice internaţionale. Dar aceasta se făcea la nivel
interguvernamental, în cadrul „cooperării politice europene”. În 1986, Actul Unic European
a oficializat această cooperare interguvernamentală, fără a schimba natura sau modalităţile
ei de exercitare. Transformarea a avut loc la Maastricht, unde pentru prima dată statele
membre au înscris în tratat obiectivul unei „politici externe comune”. După intrarea în
vigoare a tratatului la 1 noiembrie 1993, Uniunea Europeană, în calitate de forţă ce şi-a
putut face auzită vocea pe scena internaţională, a exprimat poziţia sa asupra conflictelor
armate, a drepturilor omului sau a oricărui alt subiect legat de principiile fundamentale şi
valorile comune ce stau la baza Uniunii şi pe care ea s-a angajat să le apere.
Dispoziţiile PESC au fost reavizate de Tratatul de la Amsterdam, care a intrat în vigoare în
1999. De atunci, articolele 11 şi 28 ale Tratatului asupra Uniunii Europene sunt expres
consacrate PESC .11

Cf. dr. Petre Duţu, Mihai-Ştefan Dinu. -” Politica europeană de securitate şi apărare: cadrul de
11

manifestare şi dezvoltare a intereselor de securitate naţională”/ Bucureşti: Editura Universităţii

17
 18

CAPITOLUL II- EVOLUŢIA PROCESULUI DE APĂRARE COMUNĂ

Istoria Uniunii Europene se întinde de la declaraţia lui Robert Schumann, din anul
1950 (crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui), până la primele valuri de aderare din
anii 70 şi 80, de la instituirea Pieţei Unice în 1993 până la lansarea monedei Euro şi
deschiderea negocierilor de aderare cu ţările Europei Centrale şi de Est.
Planul Schumann (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului – CECO),
apoi EURATOM, Piaţa Comună (Comunitatea Economică Europeană – CEE), cele trei
tratate de bază (Roma, Maastricht, Amsterdam), la care aveau să adere succesiv celelalte
state din Europa Occidentală, nu au fost de-a lungul ultimilor cincizeci de ani decât
etapele aceluiaşi parcurs federator, bazat pe principiul în virtutea căruia reconstruirea,
dezvoltarea şi mai ales consolidarea ţărilor europene nu puteau fi concepute “unul fără
celălalt”, ci numai “unul împreună cu celălalt”.17
Cele patru elemente identificate de Robert Scumann şi Jean Monnet sunt capitale
pentru înfaptuirea scopurilor Uniunii Europene :
- asigurarea păcii politice şi a reconstrucţiei economice;

- acţiuni comune ale statelor membre, în general;

- asigurarea cooperării între naţiunile europene;

- convergenţa intereselor popoarelor europene.

2.1. Tratatul de la Bruxelles – baza înfiinţării UEO

Cinci state - Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg – semnau în

anul 1948 Tratatul de colaborare economică, socială, culturală şi de auto-apărare
colectivă, tratat semnat la Bruxelles în care îşi are originea Uniunea Europei Occidentale.
În acest tratat se iniţia şi se adopta un plan pentru apărare comună, cuprinzând integrarea
Naţionale de Apărare „Carol I”, 2007 p 7-11

18
 19

apărării aeriene şi o organizaţie de comandă comună. Acest tratat a deschis practic calea
către crearea NATO pentru că la numai un an, în aprilie 1949, la Washington, 12 ţări
semnau Tratatul de înfiinţare a Alianţei Nord-Atlantice.
Tratatul de la Bruxelles conturează pentru prima dată ideea unei structuri comune
de apărare a Europei Occidentale.
În anul 1950, ţările semnatare ale Tratatului de la Bruxelles au decis să-şi
integreze organizaţiile lor militare în NATO, care devenise între timp un element central
în sistemul de securitate vest-european şi nord-atlantic. Tot în 1950 Franţa a propus
înfiinţarea unei Armate Europene, care să funcţioneze în cadrul NATO, propunere care a
avut drept consecinţă Comunitatea Europeană de Apărare – pe care o vom analiza în
subcapitolul următor. Insuccesul acesteia a determinat organizarea unei conferinţe
speciale la Londra, în septembrie 1954, ale cărei concluzii au fost formalizate prin
Acordul de la Paris, semnat în octombrie 1954, prin care se amenda Tratatul de la
Bruxelles creându-se în acest mod Uniunea Europei Occidentale ca fiind o nouă
organizaţie internaţională, în cadrul căreia Italia şi Republica Federală Germania au
devenit membre.
Acordul de la Paris definea trei obiective principale ale UEO :

- crearea unei baze sigure în Europa de Vest în scopul redresării economice a

Europei;
- acordarea de ajutor reciproc în caz de agresiune externă;

- promovarea şi încurajarea unităţii şi integrării pozitive a Europei.

Din 1954 şi până în 1973, UEO a jucat un rol important prin promovarea
consultărilor şi a cooperării în Europa de Vest. 18 Activităţile UEO s-au redus treptat între
1973 şi 1984 iar o mare parte din rolurile sale economice, sociale şi culturale au fost
preluate de OECE şi Consiliul Europei iar dezvoltarea Cooperării Politice Europene a
făcut ca activităţile politice ale Consiliului UEO să piardă mult din relevanţa lor.

19
 20

În 1992, la Maastricht s-a declarat că UEO este o componentă de apărare a UE şi

un mijloc pentru întărirea pilonului european al NATO. De remarcat că cei patru membri
neutri ai UE nu sunt decât observatori la UEO împreună cu Danemarca.

2.2. Comunitatea Europeană de Apărare

În mai 1952, la Paris, cele şase ţări fondatoare ale CECO – Franţa, Germania,
Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg adoptau Tratatul Comunităţii Europene de Apărare –
CEA . Acesta a fost primul proiect politic concret al Uniunii de atunci, în cadrul
iniţiativelor postbelice, menite să creeze politici şi structuri militare europene comune.
Acest proiect a fost gândit de aceiaşi experţi care proiectaseră CECO. Se prevedea
crearea unei armate europene compuse din unităţi furnizate de statele membre, condusă
de un ministru european al apărării şi sub controlul unei Adunări Parlamentare Europene.
Aplicarea integrării în domeniul apărării urma să fie un pas hotărâtor spre o integrare
politică iar o asemenea situaţie avea multe şi diverse implicaţii. 19 Din păcate, doi ani mai
târziu, Adunarea Naţională a Franţei respingea Tratatul CEA şi întregul proces a eşuat
înainte de a începe mai ales că unele din motivele care determinaseră ideea de integrare
militară europeană disparuseră: Stalin murise iar Războiul din Coreea era aproape
încheiat.

2.3. Cooperarea Politică Europeană

La Summit-ul de la Haga, din 1969, liderii celor şase ţări membre în acel moment,
au cerut miniştrilor de externe să identifice modalităţi de avansare către o uniune politică.
Cooperarea Politică Europeană a fost rezultatul acestei cereri . Era o formă de cooperare
între state suverane care presupunea informare şi consultare reciprocă, armonizarea
punctelor de vedere şi diplomaţie concertată.

20
 21

Cooperarea Politică Europeană a introdus principii cheie care au devenit

caracteristice politicii externe europene; procesul de luare a deciziilor a fost dominat de
mecanisme interguvernamentale şi pilonul a rămas în afara structurilor comunitare
supranaţionale. CPE a fost concepută pe baze pragmatice, pentru a furniza platforma de
pe care Statele Membre să urmărească acţiuni comune la nivel internaţional în tandem cu
politicile lor externe naţionale.
Raportul de la Luxemburg , din octombrie 1970, a urmărit ca prin schimbul
continuu de informaţii, coordonarea poziţiilor şi a întâlnirilor miniştrilor de externe şi
directorilor politici să dea formă şi putere Uniunii cu ajutorul poziţiilor comune.
Raportul de la Londra din 1981 a întărit rolul preşedinţiei şi a angajat mai ferm
CPE în vederea consultărilor şi coordonarea aspectelor politice ale securităţii.
Actul Unic European (intrat în vigoare la 1 iulie 1987) a reformat CPE şi totodată
a recunoscut-o oficial în Titlul III, care recunoaşte cooperarea politică externă :“Statele
Membre (…) vor formula şi implementa împreună o politică externă europeană”. Cu
toate acestea cooperarea statelor se epuizau la nivelul unor declaraţii comune neurmate de
acţiuni concrete.
Schimbările geopolitice produse după prăbuşirea comunismului şi izbucnirea unor
crize regionale în Balcani şi în alte zone, au îndemnat statele membre UE să dubleze
eforturile lor în acest domeniu. La Conferinţa Inter-Guvernamentală din decembrie 1990
s-au perceput aceste schimbări ca o necesitate pentru definirea şi implementarea politicii
externe şi de securitate comune europene.Astfel, la 7 februarie 1992, la Maastricht, în
Olanda, douăsprezece state europene- Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania,
Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, şi Regatul Unit al Marii Britanii şi
Irlandei de Nord - “au decis să instituie o Uniune Europeană” prin semnarea oficială a
Tratatului de constituire. Conform acestui tratat cu adevărat istoric , “templul” UE se
spijină pe 3 piloni : Comunităţile Europene, Politica Externă şi de Securitate Comună şi
cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne. Este pentru prima dată când
menţionarea securităţii comune apare la nivelul documentelor comunitare.

21
 22

noiembrie 1993, după ratificarea parlamentară sau referendumul din fiecare stat membru.
Această dată marchează naşterea de jure a Uniunii Europene.23

2.4. PESC din perspectiva Tratatului de la Maastricht

Aşadar, premisele dezvoltarii PESC (Politica Externa si de Securitate Comuna)

si PESA (Politica Europeana de Securitate si Aparare), ca parte a PESC, au fost
statuate de TUE, care stipuleaza la articolul J.4 al Titlului V urmatoarele: “Politica
externă si de securitate comună înglobează toate problemele referitoare la securitatea
Uniunii Europene, inclusiv stabilirea, în perspectivă, a unei politici de apărare
comune”.

Obiectivele PESC sunt :

- protejarea valorilor, intereselor fundamentale şi a independenţei Uniunii;

- intărirea, pe toate căile, a securităţii Uniunii şi a statelor membre;

- păstrarea păcii si intărirea securităţii internationale, în acord cu

principiile Cartei ONU, Actului Final de la Helsinki şi Cartei de la Paris;

- promovarea cooperării internaţionale;

- dezvoltarea şi consolidarea democraţiei, legalităţii, respectului pentru
drepturile omului şi a libertaţilor fundamentale.

Statele membre sprijină activ politica externa si de securitate a Uniunii si o vor

servi in spiritul loialitatii si solidaritatii reciproce. Ele se vor abtine de la orice actiune
contrara intereselor Uniunii sau de natura sa lezeze eficacitatea acesteia. Consiliul va
veghea la aplicarea acestor principii.

22
 23

Politica Uniunii nu trebuie sa prejudicieze caracterul specific al politicii de

securitate si aparare a statelor membre, va respecta obligatiile statelor in cadrul NATO si
va fi compatibila cu politica de securitate si aparare stabilita prin acorduri internationale.

Presedintia UE reprezinta UE in probleme ce decurg din PESC;

- ea va fi responsabila de implementarea masurilor comune; in aceasta

calitate, va reprezenta, in principiu, pozitia UE in cadrul organizatiilor si
activitatilor internationale;

- in acest sens, presedintia va fi asistata de catre statul membru care a

detinut aceasta pozitie in perioada anterioara si de catre cel care va detine
presedintia in urmatoarele sase luni (Troika).

Consiliul UE defineste principiile si liniile directoare pentru PESC; el ia deciziile

necesare pentru definirea si implementarea PESC pe baza liniilor directoare adoptate de
catre Consiliul European, asigurand unitatea, consistenta si eficacitatea actiunilor
Uniunii. La 1 noiembrie 1993, Tratatul a intrat în vigoare şi astfel s-a putut face auzită
vocea Europei pe scena internaţională, s-au exprimat poziţii proprii asupra unor conflicte
şi subiecte internaţionale, conform principiilor şi valorilor comune europene.

2.5. Tratatul de la Amsterdam şi influenţa asupra PESC

Tratatul de la Amsterdam, intrat in vigoare in 1999, a adus unele modificari in

PESC fata de tratatul de la Maastricht. Astfel, s-a stabilit includerea unei politici
comune de securitate si aparare (PESA) in cadrul PESC. Consiliul European de la
Laeken, din decembrie 2001 a adoptat o declaratie cu privire la capacitatile operationale
ale PESA, recunoscand oficial ca Uniunea este acum capabila sa conduca operatiuni in
conditii de criza. Tot în Declaraţia de la Laeken se reamintea scopul fundamental al
construcţiei europene, acela de a apăra continentul de război şi de a crea o Europă
puternică şi unită. Structurile interimare stabilite dupa Amsterdam au devenit
permanente.

23
 24

Politica Europeana de Securitate si Aparare (PESA) presupune dezvoltarea

unei capacitati de decizie autonome si – in situatia in care Alianta Nord-Atlantica nu este
angajata – lansarea si coordonarea unor operatii militare sub autoritatea UE, ca raspuns
la situatii de criza. Intrucat angajarea resurselor de catre statele membre la astfel de
operatii se bazeaza pe decizii suverane, este important de subliniat ca PESA este un
proces interguvernamental, controlul politic asupra acestuia fiind exercitat de sefii de
state si de guverne ale statelor membre, iar cel financiar, de catre parlamentele
nationale.

Problema principală a fost împărţirea competenţelor între state şi organele UE.

Soluţia adoptată a fost că în problemele principale decid statele membre, iar în celelalte
decid organele comunitare, care de cele mai multe ori, au nevoie de unanimitate în luarea
deciziilor.26
Tratatul de la Amsterdam prezinta cinci obiective fundamentale pentru PESC:

- apararea valorilor comune, a intereselor fundamentale, independentei si

integritatii Uniunii in conformitate cu Carta Natiunilor Unite;
- intarirea securitatii in interiorul Uniunii, prin toate mijloacele;

- mentinerea pacii si intarirea securitatii internationale;

- promovarea cooperarii internationale;

- dezvoltarea si consolidarea democratiei si respectului legilor, a

drepturilor omului si libertatilor fundamentale.

Tratatul de la Amsterdam a evaluat PESC şi a introdus noi instrumente politice,

structuri şi reguli.

24
 25

Instrumente politice

– principiile şi liniile directoare – oferă orientarea politică generală;

– strategiile comune – stabilesc obiectivele, durata şi mijloacele puse la dispoziţie de

către Uniune şi de către statele membre în probleme de interes reciproc, (in prezent
exista strategii comune cu Rusia, Ucraina, ţarile mediteraneene si cu privire la
Procesul de pace in Orientul Mijlociu).
– acţiunile comune – prezintă detalii suplimentare referitoare la situaţii specifice ce
necesită “acţiuni operaţionale”;
– propunerile comune – definesc “atitudinea Uniunii faţă de anumite probleme de
natură geografică sau tematică”.
De asemenea, Tratatul a inclus două noi formule de luare a deciziilor:

- abţinerea constructivă - atâta timp cât nu constituie mai mult de o treime din
voturile din Consiliu, membrii statelor se pot abţine de la decizia luată unanim de
celelalte state membre. Statele membre care se abţin acceptă că o decizie este
obligatorie pentru UE, dar ele însele pot să nu o aplice;
- încălcarea de urgenţă - când adoptarea poate fi luată prin vot majoritar calificat
(precum adoptarea unor acţiuni comune), un stat membru poate să-şi declare opoziţia
faţă de adoptarea unei astfel de decizii “din cauza unor importante raţiuni de politică
naţională”. Într-un asemenea caz, Consiliul poate decide prin vot majoritar calificat
pentru a supune problema Consiliului European care ar urma să decidă apoi unanim
asupra problemei, dacă să se întreprindă sau nu o acţiune.28Tratatul de la Amsterdam
a introdus şi noua funcţie de Înalt Reprezentant pentru PESC. El este parte din
troika, împreună cu Preşedintele de Consiliu şi de Comisie, pentru a reprezenta UE în
organizaţiile şi conferinţele internaţionale. Această funcţie fuzionează cu aceea de
Secretar General al Consiliului.

25
 26

Înaltul Reprezentant “trebuie să ajute Consiliul în probleme referitoare la scopul

PESC, în mod special prin contribuţia la formularea, pregătirea şi implementarea
deciziilor de politică şi coordonarea dialogului politic cu terţe ţări, atunci când este
necesar şi când acţionează din partea Consiliului la cererea Preşedintelui” 30. Javier
Solana este primul Înalt Reprezentant şi a intrat în funcţie după ce fusese înainte Secretar
General NATO.
În cadrul Secretariatului Consiliului a fost înfiinţată o Unitate de Planificare a
Politicii şi de Avertizare Timpurie. Aceasta are ca scop monitorizarea, analiza şi
aprecierea evenimentelor şi desfăşurărilor internaţionale, incluzând avertizări timpurii
privind potenţialele crize.

Structura la nivel de oficiali

COREPER - Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi- ambasadorii statelor

membre UE şi Secretarul general adjunct al Comisiei se întrunesc o dată pe săptămână
pentru pregătirea agendelor şi deciziilor Consiliului.
PSC - Comitetul Politic şi de Securitate – are un rol central în definirea şi
urmărirea răspunsului UE la o criză şi este compus din reprezentanţi naţionali la nivel de
ambasadori, aleşi în cadrul COREPER. De asemenea, pregăteşte recomandările pentru
activităţile viitoare ale PESC, inclusiv PESA.
Corespondenţii europeni – aflaţi în toate statele membre UE împreună cu
Comisia coordonează zilnic activităţile PESC şi pregătesc întrunirile PSC şi PESC.
Grupul de consilieri RELEX examinează aspectele instituţionale, legale şi
financiare ale propunerilor făcute în PESC. Pregăteşte activitatea COREPER privind
acţiunile comune şi asigură consistenţa raportului inter-pilieri.
Grupurile de lucru PESC sunt compuse din experţi din statele membre UE şi
din Comisie, care se întrunesc pe direcţii geografice şi funcţionale pentru a elabora
documentele politice şi opţiunile care vor fi prezentate şi analizate de organismele PESC.

Pentru a asigura implementarea PESC, în cadrul Consiliului s-au înfiinţat mai

multe comitete noi :
Comitetul Militar al UE - EUMC – responsabil cu furnizarea de consiliere şi

26
 27

recomandări militare pentru PSC în legătură cu toate problemele militare din cadrul UE.
Personalul Militar al Uniunii Europene – EUMS – oferă expertiză militară şi
sprijin pentru PESA, incluzând şi conducerea operaţiunilor UE de gestionare a crizelor
militare.
Grupul Militaro-Politic examinează aspectele militaro-politice ale tuturor
propunerilor din cadrul politicii externe şi de securitate.
Comitetul pentru aspecte civile de gestionare a crizelor consiliază în privinţa
aspectelor politice nemilitare sau prevenirea conflictelor.
Dezbaterea problemelor de securitate şi apărare, după cum au fost exprimate în
Declaraţia Franco-Britanică de la Saint-Malo (4 decembrie 1998), are în atenţie
necesitatea ca UE să-şi îndeplinească prevederile Tratatului de la Amsterdam. Aceasta
include responsabilitatea Consiliului European de a decide asupra formării progresive a
unei politici de apărare comună în cadrul PESC. În acest scop, Uniunea trebuie să aibă
putere autonomă de acţiune, susţinută de forţe credibile.
2.6. Tratatul de la Nisa – noi evoluţii ale PESC
Tratatul de la Nisa a produs o imagine mai bună a misiunii şi a funcţiilor noilor
organisme care se ocupă cu probleme de securitate şi de apărare.
În lumina modificărilor aduse de Tratatul de Nisa, politica de apărare comună se
rezumă la :
- cooperare în materie de armament;

- cooperare în misiunile umanitare şi de evacuare;

- cooperare în misiunile de menţinere a păcii;

- participarea cu unităţi combatante pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiunile

de restabilire a păcii.

27
 28

Tratatul de la Nisa a definit apărarea UE ca o “apărare autonomă”, marcând

sfârşitul UEO şi modificând art. 17 TUE, dar identitatea europeană a securităţii şi apărării
a rămas doar în NATO, ca un dispozitiv de consultare şi cooperare UE-NATO.
Practic, la Nisa, s-au adoptat obiectivele de capacitate militară şi a fost stabilită
arhitectura instituţională de soluţionare a problemelor securităţii şi apărării europene.
Obiectivul principal al PESA l-a reprezentat realizarea de către statele europene
membre ale UE a unei Forţe de Reacţie Rapidă de 100.000 oameni, până în 2003.
Operaţionalizarea deplină a forţei face ca statele membre să fie apte să o disloce în
întregime în timp de 60 de zile şi să asigure, în cadrul acesteia, elemente de răspuns
rapid, cu un grad foarte ridicat de disponibilitate, dar şi să sprijine logistic forţa dislocată
cel puţin un an. Misiunile FRR a UE includ operaţiuni de la cele mai grele, de restabilire
a păcii sau de menţinere a păcii, până la unele uşoare, de tip umanitar, de salvare sau
evacuare.
În general, se consideră edificarea PESC ca fiind o întreprindere dificilă, atâta
timp cât capacitatea de a proiecta puterea este inegal distribuită între statele membre.
Astfel, se crede că instituirea unui Consiliu de Securitate European după model ONU, cu
10 membri, ar putea spori rapiditatea în luarea deciziilor, în realizarea unui acord în
probleme globale cum ar fi, de exemplu, lupta cu terorismul, a unui acord asupra
principiilor fundamentale pentru o acţiune comună. O decizie în acest sens s-ar putea lua
numai după intrarea în vigoare a noii Constituţii Europene.

2.7. Constituţia UE : o posibilă etapă în dezvoltarea PESC

Semnat la Roma, in data de 29 octombrie 2004, de catre sefii de state si guverne ale
tarilor membre si candidate, Proiectul Tratatului referitor la o Constitutie pentru Europa
(The Draft EU Constitution) face referiri atat la Politica Externa si de Securitate Comuna
(PESC), cat si la Politica de Securitate si Aparare Comuna (PSAC), ca parte integranta a

28
 29

PESC. In proiectul Constitutiei Europene, noul concept PSAC inlocuieste, asadar,

deopotriva vechiul concept PESA, cat si varianta sa „desfasurata”, PESAC.

Reprezintă un important pas pentru integrarea politicilor externă , de securitate şi

apărare la nivelul Uniunii. Procesul de ratificare variazã de la un stat membru la altul, în
functie de traditia democraticã a fiecãruia. Astfel, în timp ce majoritatea statelor au recurs
la votul parlamentar, statele adepte ale democratiei directe au optat pentru metoda
referendumului national. Pânã în prezent, 13 din cele 25 de state membre au ratificat
Tratatul: Austria, Cipru, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Malta, Slovacia, Slovenia si Spania. Tratatul Constitutional va intra în
vigoare dupã ratificarea de toate statele membre. Dacã însã, doar 80% din statele membre
îl vor ratifica într-un interval de 2 ani, trebuie gãsitã o solutie politicã agreatã de toate
statele membre.
La douã sãptãmâni dupã esecul referendumurilor din Franta si Olanda, Consiliul
European din 16-17 iunie 2005 decide lansarea unei perioade de reflectie în cadrul
cãreia sã aibã loc dezbateri nationale care sã antreneze cetãtenii, partenerii sociali,
institutiile în vederea gãsirii unei solutii pentru viitorul Uniunii. În plus, în septembrie
2005, Parlamentul European decide si el stabilirea unei perioade de reflectie si a unui
grup însãrcinat cu structurarea contextului analizãrii dezbaterii asupra viitorului Uniunii.
Astfel, pentru a relansa dezbaterea asupra viitorului Europei, grupul de reflectie a propus
organizarea unei serii de conferinte între parlamentele nationale si cel european, denumite
Foruri Parlamentare.

Proiectul Constitutiei Europene contine prevederi distincte cu privire la actiunile

externe ale Uniunii Europene (Titlul V). Acestea din urma cuprind o serie de elemente
interdependente, intre care:

- politica comerciala comuna;

- politica externa comuna;

- politica comuna de securitate si aparare;

- cooperarea cu statele terţe;

- relaţiile UE cu alte organizaţii internaţionale;

29
 30

-clauza de solidaritate.

In ceea ce priveste Politica de Securitate si Aparare Comuna , proiectul Constitutiei

Europene va include articularea progresiva a unei politici comune de aparare a Uniunii,
care va conduce la o aparare comuna atunci cand Consiliul European va decide aceasta in
unanimitate.

PSAC nu trebuie sa afecteze insa particularitatile politicilor de securitate si aparare

ale statelor membre, trebuie să respecte obligatiile impuse anumitor state membre de
apartenenta la NATO si sa asigure compatibilitatea sa cu politica de securitate si aparare
a Aliantei Nord-Atlantice.

Proiectul Constitutiei Europene aduce si cinci importante elemente de noutate in

sfera Politicii de Securitate si Aparare Comune:

- extinderea misiunilor Petersberg;

- decizia infiintarii unei Agentii Europene in domeniul Armamentelor,

Cercetarii si Capacitatilor Militare, European Defence Agency (EDA);

- aplicarea cooperarii structurate (structured cooperation) la misiunile

internationale;

- posibilitatea cooperarii mai stranse (closer cooperation) a statelor

Uniunii in sfera apararii reciproce (mutual defence);

- introducerea unei clauze de solidaritate pentru cazurile producerii unor

atacuri teroriste si a unor dezastre naturale sau produse de om.

Extinderea misiunilor Petersberg semnifica o importanta miscare strategica,

menita sa conduca la asumarea de catre Uniune a unor sarcini militare inedite, inexistente
in trecut:

30
 31

- operatii comune de dezarmare;

- misiuni de salvare si umanitare;

- servicii de asistenta si consultanta militare;

- misiuni de prevenire a conflictelor si de mentinere a pacii;

- misiuni ale fortelor combatante pentru gestionarea crizelor, incluzand

impunerea pacii si stabilizarea post-conflict.
În eforturile de realizare a unei apărări colective continentale, noul Tratat
Constituţional ar putea sta la baza abordării coerente, unite a problematicii securităţii şi
apărării comune.

2.8. Strategia de securitate europeană “Solana”

Strategia Solana “A Secure Europe in a Better World”, adoptata de catre Consiliul

European in decembrie 2003, reprezinta prima strategie de securitate europeana.
Reprezintă, de fapt, un preconcept care trebuie tradus într-un mecanism care statuează
când, unde, de ce şi cum va acţiona Uniunea Europeană.
Premisa care articuleaza Stategia Solana de securitate europeana este aceea ca:
“Uniunea este un actor global” si, in consecinta, “ar trebui sa fie gata sa isi asume
responsabilitatile in domeniul securitatii globale”.
Strategia defineste caracteristicile mediului actual de securitate, amenintarile si
provocarile la adresa securitatii spatiului european, precum si obiectivele si directiile de
actiune pentru intarirea securitatii europene.
Principalele amenintari identificate de Strategie sunt:

- terorismul - Europa este tinta si baza unei asemenea amenintari;

- proliferarea armelor de distrugere in masa - riscul potential cel mai serios la

adresa securitatii europene;
- conflictele regionale - cele din imediata vecinatate: Orientul Mijlociu, Nordul
Africii, Caucaz, Transnistria - sau din zonele indepartate;

31
 32

- instabilitatea statala - proasta guvernare, coruptia, abuzul de putere, institutii

slabe, lipsa de raspundere si conflictele civile corodeaza autoritatea statala din
interior, ceea ce poate duce la colapsul statelor;
- crima organizata - Europa constituie un obiectiv principal pentru crima
organizata; ca amenintare interna aceasta are si o dimensiune externa - traficul
transfrontalier de droguri, fiinte umane, arme, bani, migratie ilegala.
Ca raspuns direct la aceste amenintari, UE isi defineste o serie de obiective
strategice:
-reactia la amenintari si combaterea acestora, prin mutarea “primei linii
de aparare” in afara UE si prin recunoasterea faptului ca “nici una dintre aceste
amenintari nu este pur militara si nici nu poate fi combatuta doar prin mijloace
militare”. In consecinta, UE propune o abordare multidimensionala a raspunsurilor la
diversele provocari la adresa securitatii;
-construirea securitatii in vecinatate - interes major ca statele din vecinatate sa fie
bine guvernate si administrate. Largirea UE nu trebuie sa genereze noi linii de
demarcatie; sarcina UE este aceea de a promova un cerc de state stabile, bine guvernate
in partea de Est a Uniunii (dialog si cooperare cu tarile din bazinul mediteranean,
Orientul Mijlociu si din Caucaz, rezolvarea conflictului arabo-israelian este o prioritate
strategica pentru UE);
-ordinea internatională bazată pe multilateralism eficace - dezvoltarea unei
societati internationale puternice, cu institutii functionale si guvernata conform
principiilor de drept international.
Noul Headline Goal 2010 (adoptat in cadrul reuniunii ministrilor apararii ai UE din
17 mai 2004) muta accentul de la aspectele cantitative ale vechilului Helsinki Headline
Goal 2003 pe elementele calitative, constand in cresterea eficientei fortelor si implicit a
utilitatii lor:
- interoperabilitate;

- sustenabilitate;

- mobilitate;

- viteza de desfasurare in teatru.

32
 33

Potrivit acestui document, pana in 2010, UE va trebui sa aiba capacitatea de a

raspunde unei crize in orice punct de pe glob.
Una dintre cele mai importante dezvoltari o reprezinta initierea si operationalizarea
conceptului de Grup tactic de lupta (EU Battlegroups), ca modalitate concreta de
realizare a Fortei Europene de Reactie Rapida. Aceste grupuri sunt constituite la nivel de
batalion (1.500 militari), incluzand elemente de sprijin de lupta, impreuna cu capacitatile
de transport strategic.
Strategia de Securitate Europeană reflectă sistemul actual de relaţii internaţionale,
prin statele membre, asigurând o contribuţie majoră la securitatea şi stabilitatea mondială.
Cu ajutorul ei se poate contura o imagine generală privind specificul şi complexitatea
politicilor şi intenţiilor Uniunii Europene în ceea ce priveşte rolul său ca participant activ
în gestionarea marilor probleme cu care se va confrunta omenirea în secolul XXI.

2.9. Concluzii privind Politica Externă şi de Securitate Comună

PESC reprezintă aşadar cadrul instituţional care permite UE să se exprime

unitar în problemele de politică externă, întărind legitimitatea acestui for, pe plan
internaţional. Pe scurt, acesta este mecanismul şi motivaţia care ghidează evoluţia
PESC, instituţiile acţionale ale acestui demers fiind deja operaţionale, oferind UE
mecanismele de negociere în politica externă şi de securitate.
Aplicarea PESC nu afectează dreptul statelor membre de a-şi aplica propriile
politici externe şi de securitate, ci le oferă acestora un mijloc suplimentar de acţiune.
În ciuda teoriilor funcţionaliste de până acum, guvernele nu au părut a fi prea dornice de
a-şi delega atribuţiile unor instituţii supranaţionale.41 Principala responsabilitate în
formularea PESC revine Consiliului European, care defineşte principiile generale şi
stabileşte strategiile comune. Instituţia reuneşte şefii de stat şi de guvern ai statelor
membre, la şedinţe participând şi preşedintele Comisiei Europene. Statele au posibilitatea

33
 34

de a urmări o “cooperare întărită” în domeniul PESC, dacă aceasta nu afectează principiile

generale şi consistenţa acţiunilor UE.42
SUA şi UE vor putea acţiona mult mai bine împreună decât în competiţie, în direcţia
protejării valorilor democratice. Din perspectivă americană, sporirea efortului militar al
aliaţilor europeni reprezintă un avantaj, în sensul că SUA nu ar mai fi însărcinate cu cele
mai importante contribuţii în executarea acţiunilor care servesc interesul comun.43
UE a întregistrat în ultimii 10 ani un parcurs accelerat spre definirea şi implementarea
unei PESC coerente. Primul mare test al capacităţii sale în materie îl reprezintă însă
gestionarea securităţii în Balcani.
Valorizarea potenţialului uriaş de care dispune UE în domeniul PESC poate fi
sintetizată în trei direcţii de acţiune:
-mai multă coerenţă;

-angajare;

-cooperare.

Europa mai are într-adevăr de parcurs un drum sinuos până când PESC şi PESA vor fi
un ansamblu unitar. Este clar că au nevoie de mai multă forţă şi credibilitate. Criza din Irak
a reiterat pentru UE necesitatea unor eforturi susţinute de coagulare a intereselor statelor
membre în vederea întăririi poziţionării UE în plan european şi internaţional.

34
 35

CAPITOLUL III -ROLUL ROMÂNIEI ÎN GEOSTRATEGIA N.A.T.O

O lungă perioadă de timp cele două mari organizaţii militare N.A.T.O. şi Tratatul de la
Varşovia au dus o luptă politică, diplomatică, economică şi de creştere a potenţialului militar,
iar uneori în unele teatre de confruntări militare, neoficial, militari, unităţi sau subunităţi
aparţinând ţărilor celor două blocuri şi-au înfruntat priceperea militară şi armamentul. După
mai bine de 40 de ani de „Război rece” una dintre cele două super forţe mondiale a intrat în
colaps, autodizolvându-se, aceasta marcând dispariţia unui regim politic, dar şi o victorie
clară, fără umbre de tăgadă şi fără defilări de trupe victorioase pe sub Statuia Libertăţii sau
Arcul de Triumf.
În aceste condiţii scopurile blocului militar învingător au trebuit să se transforme,
Alianţa Nord-Atlantică găsindu-i o nouă identitate, un nou motiv al existenţei şi păstrării
relaţiilor între ţările componente. Tratatul Atlanticului de Nord, din Aprilie 1949, care este
baza legală şi contractuală a alianţei, a fost creat în cadrul Articolului 51 al Cartei Naţiunilor
Unite, care reafirmă dreptul inerent al statelor independente la apărare individuală sau
colectivă. Conform preambulului Tratatului, scopul Aliaţilor este promovarea relaţiilor de
pace şi prietenie în zona Atlanticului de Nord. Totuşi la vremea semnării tratatului obiectivul
imediat al N.A.T.O. era apărarea membrilor împotriva unei potenţiale ameninţări rezultate în
urma politicilor de creşte a capacităţii militare a fostei Uniuni Sovietice.
În prezent N.A.T.O. funcţionează ca forum transatlantic pentru consultările aliaţilor în
orice problemă care afectează interesele vitale ale membrilor săi, inclusiv schimbările care par
a se constitui ca riscuri la adresa securităţii lor, facilitând coordonarea eforturilor lor în ceea ce
priveşte problemele comune Acesta oferă protecţie împotriva oricărei forme de agresiune la
adresa integrităţii teritoriale a oricărui stat membru, promovează securitatea şi stabilitatea prin
urmărirea cooperării permanente şi active cu toţi partenerii, prin Parteneriatul pentru Pace şi
prin Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic şi prin consultare, cooperare şi parteneriat cu
Rusia, şi Ucraina, promovează înţelegerea factorilor care sunt în relaţie cu siguranţa
internaţională şi a obiectivelor de cooperare în acest domeniu, prin programul de informare
activă în Alianţă şi în ţările partenere, dar şi prin iniţiative precum Dialogul Mediteranean. 12.

12
Tratatul Atlanticului de Nord, art 4

35
 36

Toate ţările membre ale N.A.T.O. participă pe deplin la cooperarea politică din cadrul
Alianţei şi sunt angajate în mod egal faţă de prevederile Tratatului (art. 5), care consideră că
orice atac armat asupra uneia sau mai multora dintre părţi drept un atac împotriva tuturor, iar
la Articolul 6 al Tratatului este definit domeniul geografic al acestuia ca acoperind „un atac
armat pe teritoriul fiecărei părţi din Europa sau America de Nord”. Totuşi consultarea
politică între membrii Alianţei nu vizează doar evenimentele care se desfăşoară în interiorul
spaţiului euroatlantic, ci şi în tot ceea ce se întâmplă în afara spaţiului de securitate
euroatlantic şi afectează stabilitatea şi securitatea membrilor Alianţei. Astfel au loc consultări
regulate cu privire la problemele politice importante cu ţările partenere în cadrul Consiliului
Parteneriatului Euro-Atlantic, precum şi cu Rusia, Ucraina şi cu participanţii la Dialogul
mediteranean al N.A.T.O., în cadrul grupului de cooperare mediteraneană.
La Summit-ul de la Washington, din aprilie 1999, aliaţii au aprobat noul Concept
Strategic al N.A.T.O., care identifică scopul alianţei şi sarcinile sale fundamentale de
securitate, caracteristicile esenţiale ale noului mediu de securitate, care specifică elementele
unei abordării mai largi, de către N.A.T.O., a securităţii şi care furnizează orientările necesare
pentru continuarea adaptării forţelor sale militare. În vederea întăririi securităţii şi stabilităţii
spaţiului euroatlantic, alianţa este pregătită să contribuie, de la caz la caz şi prin consens, la
prevenirea eficientă a conflictelor şi la angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv
operaţiuni de răspuns la crize, să promoveze pe scară largă parteneriatul, cooperarea şi
dialogul cu alte ţări din spaţiul euroatlantic. Această abordare largă a securităţii, cu edificarea
unei arhitecturi de securitate europeană nu poate fi concepută fără un parteneriat puternic şi
dinamic cu Europa, cu Uniunea Europeană în sprijinul valorilor şi intereselor pe care acestea
le au în comun şi în acelaşi timp în cadrul tripolarităţii internaţionale N.A.T.O.-U.E.-O.S.C.E.
Summit-ul de la Praga din martie 2004 reprezintă momentul unei noi reforme în
structura N.A.T.O. şi în acelaşi timp atingerea numărului de 26 state membre prin admiterea a
încă 7 ţări, printre care şi România, ceea ce marchează împlinirea domeniului geografic al
Alianţei aflat între cele 3 mări - Marea Baltică, Marea Mediteraneană şi Marea Neagră. În
acest fel flancurile de nord, sud-est şi sud ale Alianţei şi în acelaşi timp ale spaţiului european
devin limitate de întinderile de ape care au constituit teatrul unor dispute permanente pentru
promovarea intereselor diferitelor puteri de-a lungul istoriei. Prin întinderea sa şi despărţirea a
trei continente, spaţiul mediteranean reprezintă principalul interes al Alianţei pentru

36
 37

promovarea unei politici de stabilitate, securitate şi cooperare multilaterală în regiune, urmat

îndeaproape de zona Mării Negre, zonă istorică, situată la confluenţa a mai multor axe de
importanţă strategică.
Mediul de securitate românesc a fost marcat profund, în 2004, de primirea în Alianţă şi
încheierea negocierilor de aderare la U.E., elemente ce duc la o consolidare a securităţii sale.
Momentul Istanbul a avut un impact serios pe întreaga filieră a surselor interne de insecuritate,
inclusiv în domeniul economic.
Sporind eforturile de valorificare a avantajelor oferite de aderarea la N.A.T.O. şi
accederea în U.E., România are posibilitatea de a restrânge paleta vulnerabilităţilor, riscurilor
şi ameninţărilor la adresa securităţii naţionale şi a se afirma mai pregnant ca producător de
securitate, ca factor de stabilitate în zona balcanică şi în zonele de interes geostrategic ale
Mărilor Neagră şi Caspică, ale Asiei Centrale şi Orientului Mijlociu.
Ca membru cu drepturi depline al celei mai puternice alianţe din istoria omenirii, ţara
noastră percepe influenţe diverse asupra mediului său de securitate, care vin din spaţiile
vecine, dar poate influenţa la rându-i mediul de securitate internaţional.
Mediul românesc de securitate este, totodată, altfel perceput, în condiţiile în care, post
Istanbul, ţara noastră îşi asigură securitatea prin integrarea efortului propriu în eforturile
organizaţiilor de securitate europeană şi euro-atlantică.
România nu ignoră existenţa potenţialului de conflicte din regiune, a conflictelor
interetnice, a influenţelor fundamentaliste şi tendinţelor naţionalist-extremiste. Motiv pentru
care, pentru partea din Europa de Est rămasă în afara procesului de extindere europeană şi
euro-atlantică, rolul său va fi unul de cooperare strânsă în înlăturarea ameninţărilor asimetrice,
teroriste, a riscurilor la adresa securităţii naţionale şi regionale, a crimei organizate şi
îndeosebi a traficului de arme, droguri şi persoane, dar şi unul de sprijin pentru apropierea de
N.A.T.O. şi de U.E., ca şi de promovare a unor relaţii speciale cu vecinii, de solidaritate şi
transfer al valorilor europene.
Ţara noastră poate participa mai activ la reintegrarea spaţiului sud-est european în
arhitectura de securitate a continentului, se poate implica mai decis în demersurile de
stabilizare, prin lucrul la proiectele regionale, aliate şi europene privind sporirea securităţii şi
încrederii în Europa de Sud-Est.

37
 38

Dar nu numai mediul de securitate naţional cunoaşte modificări substanţiale post

Istanbul, ci înseşi conceptele de securitate şi apărare, ale căror retrasări conceptuale sunt
cerute de obligaţiile ce revin României în cadrul Alianţei şi noua abordare expediţionară a
misiunilor „out of area”.
Deschiderea unor baze militare americane pe teritoriul românesc consolidează poziţia
ţării noastre de membru al Alianţei şi partener strategic al S.U.A. si îi conferă şi mai multă
încredere în posibilităţile proprii de a-şi spori contribuţia la securitatea regiunii.
Realităţile dovedesc că sunt obligatorii abordările regionale exigente ale noilor riscuri
de securitate, domeniu în care România are o determinare şi o vocaţie geostrategică
remarcabile.
Influenţele pe care spaţiul euro-atlantic şi celelalte spaţii le exercită asupra mediului
intern şi extern de securitate au un impact puternic în politica de apărare naţională, ce vizează
apărarea şi promovarea intereselor vitale ale României 13, precum şi participarea noastră activă
la asigurarea securităţii zonelor de interes ale N.A.T.O.,U.E şi S.U.A..
2. România şi flancul de S-E al Alianţei
România devine membră a N.A.T.O. în urma reuniunii Consiliului Nord-Atlantic din 2
aprilie 2004 la Bruxelles.Eforturi făcute pentru îndeplinirea condiţiilor de aderare s-au
manifestat pe diferite planuri politico-militare, diplomatice, reformare internă a instituţiilor, în
special instituţiei militare, cooperare în cadrul programelor comune de pregătire şi instruire,
susţinerea campaniei din Kosovo şi evenimentelor asociate intervenţiei N.A.T.O. în zonă şi
participarea cu trupe la acţiunile militare ale Alianţei. În acelaşi timp poziţia geostrategică a
României constituie un element important în strategia nord-atlantică, preşedintele american
George Bush aflat la Bucureşti în 2004, după summit-ul de la Praga, a arătat că „România
trebuie să devină un avanpost al Alianţei Nord-Atlantice şi, în acelaşi timp un factor de
multiplicare a strategiei N.A.T.O. în regiunea Mării Negre, a Caucazului şi în spaţiul C.S.I.”.
Redislocarea şi reaşezarea noilor actori de putere într-un nou mediu de securitate, după
încheierea războiului rece, au provocat profunde transformări geopolitice şi geostrategice în
Europa Răsăriteană şi de Sud, ceea ce a determinat ca această zonă să fie readusă în prim-
planul evenimentelor mondiale. Marea Neagră a intrat în centrul atenţiei întregii lumi după ce,
mai întâi, această regiune a constituit un important interes de securitate european, fiind în

13
www.mapn.ro/strategiamilitară/mediusecuritate

38
 39

atenţia O.S.C.E., Consiliului Europei, mai târziu a Uniunii Europene, şi, totodată, a făcut
obiectul strategiei de securitate americană pe termen lung. Scopul implicării directe sau
indirecte a acestor actori de securitate în evenimentele din Europa Răsăriteană îl constituie
întărirea şi asigurarea flancului sud-estic al N.A.T.O. prin realizarea unei atmosfere de
stabilitate în această zonă şi furnizarea securităţii şi democraţiei în spaţiul turc şi asiatic
islamic supus unor ample transformări politice, economice şi sociale. Deşi este înconjurară de
o serie de „conflicte îngheţate” (Transnistria, Oseţia de Sud, Abhazia, Nagorno-Karabah)
regiunea Marii Negre urmează să fie inclusă în sistemul euroatlantic, consolidându-se astfel
flancul sud-estic al acestuia în vederea protejării sistemului împotriva unor ameninţări
regionale la adresa păcii şi stabilităţii: imigraţia ilegală, crima organizată şi terorismul.
Interesele strategice ale Statelor Unite în Orientul Mijlociu determină strategia de
securitate a acestora în zona Mării Negre. Principiile ce au fost aplicate de acestea care să
conducă la coagularea democratică în jurul Mării Negre sunt: sprijinirea României şi
Bulgariei, ca şi a noilor democraţii; reformarea instituţiilor de la Marea Neagră; implicarea
Turciei; prioritate pentru conflictele îngheţate; armonizarea programelor de democratizare ale
S.U.A. şi U.E.; concentrarea asupra viitorului Ucrainei.14
Prin susţinerea României şi Bulgariei pentru realizarea reformei juridice şi a
standardelor necesare accesului în U.E., liderul mondial a avut în vedere ţinerea atenţiei treze
şi relaţionarea interregională şi a celorlalte ţări din zonă pentru accesul la structurile euro-
atlantice, dar şi repoziţionarea bazelor americane din Europa în locaţiile oferite de guvernele
celor două ţări.
În prezent există o serie de instituţii de securitate şi cooperare în regiunea Mării
Negre, parte din ele create la propunerea S.U.A. şi U.E. sau susţinute de către acestea şi de
către alte state membre N.A.T.O., şi în care România este parte, aducându-şi o contribuţie
importantă la stabilizarea, securizarea şi cooperarea în regiune.
Iniţiativa de Cooperare Sud-Est Europeană (S.E.C.I.), lansată în decembrie 1996 la
propunerea U.E. şi S.U.A. cuprinde ţări din regiune şi a fost creată cu scopul dezvoltării unei
strategii economice şi de mediu viabile, de a spori cooperarea regională şi încurajarea
integrării lor în structurile europene.
Centrul Regional S.E.C.I. pentru Combaterea Criminalităţii Transfrontaliere, a fost
14
Aşa cum au fost enunţate de expertul american Bruce Pitcairn Jackson înaintea sosirii preşedintelui Băsescu în
S.U.A.

39
 40

creat în Bucureşti la propunerea României cu ocazia Comitetului de Agendă al S.E.C.I. din

26.01.1998. Pe lângă ţările din regiune membre, au calitatea de observator S.U.A., unele ţări
europene şi Ucraina. În Transnistria, Abhazia, Oseţia de Sud şi zona balcanică criminalitatea
transnaţională şi-a găsit refugiul şi a dezvoltat baze pentru traficul de arme, maşini furate,
monedă falsă, droguri, femei şi copii, destabilizând guvernele regiunii şi ameninţând Europa
prin traficul ilicit şi ţările membre N.A.T.O. prin capacitatea şi intenţia de a vinde arme şi
tehnologie grupărilor teroriste. România îşi aduce aportul la lupta împotriva criminalităţii
transfrontaliere ca ţară membră a S.E.C.I. şi ca gazdă a Centrului Regional S.E.C.I., în care
sunt incluse secretariatele unor iniţiative ale Pactului de Stabilitate (Combaterea Crimei
Organizate – S.P.O.C. şi lupta împotriva corupţiei – S.P.A.I.).
Forţa Multinaţională de Pace din Sud-estul Europei(MPFSEE), constituită la Skopje în
anul 1998, reprezintă o structură politico-militară multinaţională care are scopul de a
demonstra angajamentul statelor participante în vederea asigurării securităţii şi stabilităţii în
spaţiul euroatlantic, prin promovarea de bune relaţii de vecinătate între ţările din regiune şi
dezvoltarea relaţiilor de cooperare mai strânse între forţele militare ale acestora. Statele
membre - Grecia, Italia, Turcia, România, Bulgaria, Albania şi Macedonia asigură cele două
componente operaţionale: Brigada din Sud-estul Europei(SEEBRIG) şi Forţa Multinaţională
de Geniu(E.T.F.). S.U.A., Slovenia, Croaţia şi Ucraina au statut de observator, nepunând trupe
la dispoziţia SEEBRIG, dar participă la activităţile politico-militare. SEEBRIG a fost
concepută pentru a fi utilizată de la caz la caz în funcţie de decizia politică adoptată în
operaţiuni în sprijinul păcii mandatate de O.N.U. sau O.S.C.E., conduse de N.A.T.O. sau U.E.,
inclusiv operaţiuni de menţinere sau restabilire a păcii şi operaţiuni umanitare.
Pactul de stabilitate pentru Europa de Sud-Est este o iniţiativă lansată de Germania la 8
aprilie 1999, la reuniunea U.E. de la Luxemburg pe fondul crizei din Kosovo. Scopul
iniţiativei este crearea unei Europe de Sud-est caracterizată prin pace, democraţie, prosperitate
şi integrare în structurile euroatlantice. Iniţiativa a fost precedată de o serie de alte iniţiative
similare, venite din partea unor ţări precum Grecia, S.U.A., Turcia, precum şi a altor
organizaţii regionale, documentul fondator fiind semnat de 9 ţări sud-est europene, de S.U.A.,
preşedintele O.S.C.E., reprezentantul Consiliului Europei şi alte organizaţii internaţionale.
Printre obiectivele pactului se numără diminuarea şi eliminarea potenţialului conflictual al
regiunii prin prevenirea şi încetarea crizelor, sprijinirea dezvoltării unor regiuni democratice

40
 41

prin maturizarea proceselor politice democratice, crearea economiilor de piaţă viabile, crearea
condiţiilor necesare integrării regiunii în structurile politice, economice şi de securitate
euroatlantice.
Alte iniţiative de apărare a securităţii europene în sud-estul Europei sunt: Iniţiativa
N.A.T.O. pentru Sud-estul Europei (SEEI)15 şi Forţa Navală Multinaţională din Marea
Neagră(BLACKSEAFOR)16.
Referitor la al patrulea principiu strategic american în regiune expertul american
menţionează rolul U.E. şi României de parteneri constructivi şi esenţiali în cadrul negocierilor
pentru închiderea întreprinderii criminale din Transnistria şi a conflictului secesionist cu
guvernul constituţional de la Chişinău. Este accentuată de asemenea atenţia care trebuie
acordată succesului democraţiei din Ucraina, pacea din Moldova precum şi democraţiile din
Caucazul de Sud rămânând izolate în lipsa acestuia.
Concepţia americană acordă o „importanţă strategică majoră” regiunii Mării Negre,
atât pentru Europa cât şi pentru S.U.A.17, România reprezentând centrul ei de greutate, fiind
caracteriză ca una dintre acţiunile de succes ale Europei de Sud-Est şi ale Mării Negre. De
asemenea prin noua configurare geopolitică a Mării Negre cu România, Bulgaria şi Turcia ca
ţări N.A.T.O. şi, primele două ţări membre U.E., care domină partea de vest şi sud, şi cu noile
state independente Moldova, Ucraina şi Georgia pe coasta de nord şi est, zona a căpătat o nouă
identitate, care determină o altă abordare a problematicii specifice întregii regiuni, inclusiv în
elaborarea strategiilor şi programelor aflate în fază de proiecţie, din care nu pot fi excluse
ţările din Caucazul de Sud care reprezintă reperele coridorului energetic euro-asiatic şi care
leagă sistemul euro-atlantic cu resursele de energie din zona caspică şi cu statele din Asia
Centrală.18

15
SEEI a fost lansată la Summit-ul N.A.T.O. de la Washington, din 25 aprilie 1999, cu scopul declarat de sporire
a securităţii regionale printr-o abordare largă în vederea implementării direcţiilor strategice stabilite în
Comunicatul summit-ului şi prin propunerea de activităţi concrete pentru promovarea stabilităţii în sud-estul
Europei. În calitate de coordoN.A.T.O.r al evaluărilor privind provocările la adresa securităţii (SEECAP),
România sprijină şi încurajează participarea ţărilor din regiune la continuarea şi implementarea acestui proces,
dezvoltat sub auspiciile SEEI.
16
Inspirată din cooperarea militară regională la Marea Baltică, BLACKSEAFOR reprezintă un grup de cooperare
navală în Marea Neagră în vederea participării la operaţiuni comune de căutare - salvare
17
Bruce Jakson, din discursul în faţa Comitetului pentru Relaţii Internaţionale al Senatului S.U.A.: „Ţelul este de
a face Marea Neagră o a doua Mediterană, în ceea ce priveşte securitatea, comerţul şi cooperarea politică”.
18
Gheorghe MARIN, Contribuţia României la consolidarea securităţii şi stabilităţii în zona extinsă a Mării
Negre, publicată în Strategii de apărare şi securitate la frontiera răsăriteană a N.A.T.O. şi UE, vol. I, Ed. UNAp,
Bucureşti, 2006

41
 42

Într-o altă concepţie19 principalele expresii ale rolului României ca stat a cărui frontieră
se confundă cu cea a N.A.T.O. sunt clasificate astfel:
1.Umană, referitoare la ansamblul resurselor umane pune la dispoziţie de România Alianţei în
vederea realizării obiectivelor acesteia;
2.Organizatorică, referitoare la schimbările şi implementările făcute la nivelul instituţiei
militare şi a celorlalte instituţii pentru asigurarea compatibilităţii şi interoperabilităţii cu
celelalte state membre;
3.Materială, referitoare la capabilitatea de a asigura resursele materiale necesare îndeplinirii
angajamentelor asumate;
4.Militară, reprezentând aportul adus la desfăşurarea acţiunilor militare N.A.T.O. şi
soluţionarea crizelor;
5.Normativă, prin armonizarea legislaţiei cu cea a ţărilor aliate;
6.Politică, prin interdependenţa politicilor naţionale de securitate şi apărare cu cele similare
N.A.T.O.;
7.Psihosocială, prin interferenţa sentimentului identităţii naţionale cu sentimentul apartenenţei
la Blocul Nord-Atlantic;
8.Culturală, prin interacţiunea elementelor culturale naţionale cu cele ale statelor membre.
Pentru ca securitatea sa fie reala si efectiva, trebuie sa dobândeasca dimensiunile certitudinii,
precum aceea a frontierelor, a unitatii si integritatii teritoriale, pastrarea bagajului lingvistic,
spiritual si cultural. Ansamblul statal international nu poate fi imaginat în absenta totala a
pericolelor, fapt pentru care este de dorit nu neaparat in înlaturarea pericolelor, cât tinerea
acestora sub control.
Pacea si securitatea internationala au reprezentat dintotdeauna o preocupare constanta a
umanitatii. Istoria omenirii a consemnat modalitati dintre cele mai diversificate de
materializare a preocuparilor pentru asigurarea securitatii, plecând de la nivelul micro - cel al
individului - si ajungând la nivelul macro - acela al societatii si al statelor din contextul
international.
România are un interes strategic fundamental ca regiunea extinsă a Mării Negre să fie
19
Mircea MUREŞAN, Statutul şi rolul României ca stat la frontiera de est a Organizaţiei Tratatului Atlanticului
de Nord şi a Uniunii Europene, publicată în Strategii de apărare şi securitate la frontiera răsăriteană a N.A.T.O. şi
UE, vol. I, Ed. UNAp, Bucureşti, 2006

42
 43

stabilă, democratică şi strâns conectată la structurile europene şi euro-atlantice. Subsumat

acestui interes, obiectivul strategic al ţării noastre – vector dinamic al securităţii
democratice, stabilităţii şi prosperităţii economice – este acela de a stimula o implicare
europeană şi euro-atlantică cât mai puternică în regiune.

Regiunea Marii Negre si zona sa extinsa reprezinta miza capitala in cadrul intereselor
statelor riverane. Accesul la resursele de materii prime si energie,exploatarea celui mai
eficient sistem de transport reprezinta importante determinari economice pentru acest spatiu
de interes.

Pe termen scurt si mediu este foarte putin probabil ca va fi identificata o solutie viabila de
solutionare a conflictelor din regiune. Regiunea Marii Negre si zona sa extinsa se va
confrunta si in viitor cu o serie de riscuri si amenintari,Contracararea acestora reprezinta
unul din principalele obiective ale statelor din zona si acelora care au interese in aceasta
zona.Cea mai buna solutie pentru detensionarea zonei si dezvoltarea ei democratica este
extinderea dialogului si cooperarii si cresterea misiunilor de intarirea increderii intre state.

Romania are interesul ca aceasta zona sa fie caracterizata de stabilitate.

Conceptia S.U.A. de reamplasare a bazelor militare din Europa si dispunerea lor in

Romania,Bulgaria,Polonia care sa raspunda intereselor strategice actuale intregeste tabloul
importantei regiunii Marii Negre si a zonei sale extinse.

Modificarea mediului de securitate este o consecinta directa a caderii sistemului comunist,a

U.R.S.S. dar si a intereselor pentru controlul accesului la resursele din zona.

Strategia de securizare a regiunii poate avea trei dimensiuni esenţiale, şi în acelaşi timp,
complementare: extinderea N.A.T.O. şi a Uniunii Europene şi includerea regiunii în arealul
de securitate şi stabilitate european şi euroatlantic; definirea şi consolidarea unei entităţi de
cooperare economică, socială, politică şi militară pe arealul zonei Mării Negre Extinse;
participarea fiecărui stat din regiune la această construcţie, prin armonizarea intereselor,
estomparea conflictualităţii tradiţionale şi participarea activă în cadrul organizaţiilor şi al

43
 44

structurilor create în acest scop.

Consiliul N.A.T.O.-Rusia şi Consiliul N.A.T.O.-Ucraina, parteneriatul strategic dintre

Rusia şi Uniunea Europeană, candidatura la Uniunea Europeană a Turciei şi, în viitor, a
Rusiei, Ucrainei, Georgiei şi a altor ţări din zona caucaziană reprezintă modalităţi de
securizare economică, politică şi militară a zonei şi de creare a premiselor pentru realizarea
unui concept politic, economic şi de securitate eurasiatic important pentru securitatea zonei
de interes strategic a României.

Ca membru al Uniunii Europene şi al N.A.T.O., România are interesul major de a se

învecina cu state stabile, democratice şi prospere deoarece acestea menţin pacea şi buna-
înţelegere în relaţii, creează comunităţi pluraliste şi au un comportament predictibil în
domeniul securităţii. Construirea unui regim de securitate reprezintă o direcţie directă de
acţiune a acestei strategii.

Din punct de vedere economic, regiunea Mării Negre reprezintă racordul necesar
spre resursele energetice şi materiale strategice din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu,
precum şi spre aceste pieţe aflate în plină dezvoltare şi afirmare.

Din punct de vedere militar, interesul nostru capătă noi dimensiuni în contextul
amplificării şi diversificării riscurilor şi ameninţărilor asimetrice. Datorită existenţei unor
vulnerabilităţi specifice în regiunea Mării Negre, contrar evoluţiilor favorabile destinderii şi
colaborării internaţionale, continuă să se manifeste ameninţări şi provocări militare sau
nemilitare, care pot pune în pericol securitatea şi stabilitatea întregii regiuni. Astfel, putem
spune că principalele provocări, riscuri şi ameninţări sunt următoarele:

- instabilitatea politico-economică din unele state ex-comuniste din apropierea Mării Negre;

- mişcările separatiste, terorismul, sabotajul şi pirateria;

- conflictele interetnice şi interreligioase, inclusiv conflictele latente (îngheţate);

- crizele economice, sărăcia, corupţia şi emigraţia clandestină;

- crima organizată, traficul ilicit de arme, droguri, materiale periculoase şi carne vie;

- catastrofele naturale, accidentale sau provocate intenţionat;

- vecinătatea unor teatre de acţiuni militare;

44
 45

- competiţia economică declanşată de exploatarea şi transportul petrolului din Asia

Centrală, Marea Caspică şi Orientul Mijlociu;

- existenţa surselor ascunse de finanţare pentru grupurile teroriste.

Obiectivele cooperării politico-militare în Zona Extinsă a Mării Negre sunt:

- realizarea reţelelor de infrastructură moderne, prin revigorarea programelor U.E. în

domeniile de telecomunicaţii şi informatizare, transport (TRACECA), energie
(INOGATE);

- consolidarea proiectelor regionale de dezvoltare economico-socială;

- extinderea parteneriatelor strategice;

- dezvoltarea relaţiilor economice şi comerciale între România şi ţările din estul Mării
Negre;

- asigurarea protecţiei transporturilor navale şi a conductelor petroliere în Marea Neagră;

- descurajarea acţiunilor cu caracter infracţional la adresa căilor şi mijloacelor de transport;

- consolidarea democraţiei şi eliminarea situaţiilor economice dezastruoase care fac ţările

vulnerabile în faţa extremismului şi terorismului;

- consolidarea, în continuare, a strategiei de cooperare regională pe toate planurile;

- rezolvarea paşnică a problemelor legate de mişcările separatiste din zonă, în special cele
dintre Armenia şi Azerbaidjan;

- asimilarea practicilor de cooperare trans-frontalieră şi subregională, experimentate deja în

cadrul pactului de stabilitate;

- susţinerea unui program regional de protecţie a mediului şi de dezvoltare durabilă în

regiunea circumscrisă Mării Negre.

Contracararea acestor riscuri şi ameninţări este, înainte de toate, o

responsabilitate primordială a statelor riverane la Marea Neagră. Acestea sunt obligate să
coopereze activ şi eficient, să promoveze măsuri destinate creşterii încrederii în regiune şi
să-şi îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile privind reducerea armamentelor
convenţionale şi retragerea forţelor militare staţionate ilegal pe teritoriul altor state.

45
 46

În acelaşi timp însă, pornind de la caracterul indivizibil al securităţii în spaţiul

euro-atlantic în acord cu cerinţele globalizării, de la nevoia unui tratament egal pentru toate
entităţile care au interese în zonă – inclusiv N.A.T.O. şi Uniunea Europeană – România
apreciază că regiunea Mării Negre este un spaţiu geo-politic deschis comunităţii
democratice internaţionale, în cadrul căruia se pot manifesta plenar statele aliate, partenere
şi prietene. În acest scop, România promovează activ ideea necesităţii definirii şi
implementării unei strategii euro-atlantice pentru regiunea Mării Negre, luând în
considerare experienţa abordării
concertate N.A.T.O.– U.E. în procesul de stabilizare din Europa de Sud-Est şi nevoia unui
echilibru apt să favorizeze opţiunea democratică a statelor, să preîntâmpine agravarea
riscurilor şi ameninţărilor şi să contribuie activ şi eficient la soluţionarea conflictelor,
stărilor de tensiune şi disputelor.

Astfel, prioritar pentru România este armonizarea şi eficientizarea proceselor instituţionale

de cooperare iniţiate în anii care au trecut de la prăbuşirea imperiului sovietic, contracararea
tentaţiilor monopoliste sau hegemonice şi stabilirea unui nou cadru de dialog şi cooperare
la care să participe toate statele şi organizaţiile democratice interesate.

În acest sens, România acţionează ferm pentru organizarea Forumului Mării Negre pentru
Dialog şi Cooperare – iniţiativă consacrată preponderent promovării democraţiei şi
dezvoltării economice, creşterii încrederii, consolidării stabilităţii, păcii şi securităţii.

Concomitent, România va sprijini activ procesul de constituire - în spaţiul adiacent Mării

Negre – a unei euro-regiuni de dezvoltare economică aptă să faciliteze cooperarea cu statele
membre ale Uniunii Europene, să stimuleze dezvoltarea infrastructurii energetice şi de
transport, să promoveze comerţul, investiţiile şi perfecţionarea mecanismelor de piaţă.

În privinţa conflictelor îngheţate, România va promova strategii politice şi diplomatice

ofensive şi se va implica mai activ în funcţionarea mecanismelor care acţionează pentru
soluţionarea prin mijloace paşnice a acestor conflicte.

Având în vedere că mecanismele folosite până în prezent au fost insuficiente pentru

soluţionarea acestor conflicte impune necesitatea reanalizării lor şi o implicare mai activă a
statelor şi organizaţiilor care pot aduce o contribuţie pozitivă în acest scop. Este necesar ca,
în cadrul unei astfel de strategii, să fie definit un set de principii, norme şi reguli de

46
 47

conduită unitare, conforme cu interesele oamenilor, comunităţilor şi statelor din zonă, cu

interesele de securitate ale comunităţii euro-atlantice şi cu prevederile dreptului
internaţional, apte să răspundă adecvat diferenţelor specifice fiecărui conflict în parte.

România urmăreşte implicarea directă în procesul de soluţionare paşnică a conflictelor şi

disputelor din proximitatea sa strategică, atât prin acţiuni naţionale cât şi în format
multilateral, vizând promovarea democraţiei, sprijinirea eforturilor de apropiere de
structurile europene şi euro-atlantice şi a celor având ca scop construcţia securităţii şi
prosperităţii.

Interesul României este ca procesele de lărgire ale celor două organizaţii să nu conducă la
crearea unor noi linii de separaţie în regiune, astfel că ţara noastră va sprijini efectiv
perspectiva integrării europene şi euro-atlantice a statelor din vecini.

Un rol important în cadrul procesului de cooperare la Marea Neagră va reveni dimensiunii

economice a cooperării.

În acest scop, România va desfăşura o politică externă şi de cooperare economică marcată

de pragmatism şi de folosire a instrumentelor oferite de formatele bilaterale şi multilaterale
pentru participarea la proiectele economice cu impact major în consolidarea democraţiei,
securităţii şi stabilităţii.

Eforturile vor viza, cu prioritate dezvoltarea coridoarelor energetice şi de transport capabile

să conecteze economic şi comercial regiunea pontică cu statele comunităţii euro-atlantice şi
să permită o valorificare superioară a potenţialului oferit de porturile maritime şi fluviale
din regiune, concomitent cu o condiţie sporită acordată protecţiei mediului şi restabilirii
echilibrului ecologic al Mării Negre.

Preocupările vor viza, totodată, dezvoltarea unor programe prin care vor fi sporite
capabilităţile naţionale şi regionale de monitorizare şi intervenţie rapidă pentru prevenirea
şi contracararea riscurilor de securitate provenite din spaţiul maritim. De asemenea, vor fi
susţinute iniţiativele prin care va fi sporită capacitatea regională de răspuns la crize şi de
contracarare a ameninţărilor asimetrice, precum şi cele prin care va fi îmbunătăţit cadrul
legislativ necesar pentru creşterea încrederii la nivel regional.

47
 48

BIBLIOGRAFIE
Documente oficiale :
Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României (AMAE), fond Problema 23/9V3,
vol. 3/1969.
***, Armed Conflicts Report 2001, Project Ploughshares, Waterloo, Ontario, 2002.
Plângu, Ioan Mircea, “Poziţia României la Conferinţa pentru angajarea capacităţilor
militare”, Bruxelles, 20-21 noiembrie 2000”, în Monitor Strategic, an I, nr. 2, 2000.
Puşcaş, Vasile, Negociind cu Uniunea Europeană, Vol. 1: Documente iniţiale de
poziţie la capitolele de negociere, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
Puşcaş, Vasile, Negotiating with the European Union, Vol. 2: The InitialPosition
Papers for Chapters of Negotiation, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
Solana, Javier, A secure Europe în a better world, Thessaloniki European Council,
June 20, 2003, la http://www.eu.int./oressdata/EN/reports/76255.pdf.
***, Comunicatul summitului NATO de la Bruxelles (1994), M-I (94).3, la
http://www.nato.int/docu/comm/c940111a.htm
***, Commission of the European Communities, White Paper on Space: a new
European frontier for an expanding Union. An action plan for implementing the European
Space Policy, Brussels, November 2003.
***, Draft Treaty Establishing a Constitution for Europe, Office for Official
Publications of the European Communities, Luxembourg, 2003.
***, European Commission, 2003 Regular Report on Romania’s progress towards
accession, Brussels, 5 November 2003, la http://www.info europa. ro/ docs/ 2003/ Regular
Reporton RomaniasProgressTowardsAccession.pdf
***, European Commission Joint Research Centre, Global Monitoring for Security
and Stability: GMOSS – A Network of Excellence, March 2003.
Gaburro, Mr., Rapporteur, Prospects for the European Security and Defence Policy-
Contribution to the Intergovernmental Conference, Draft Report, Assembly of Western
European Union, The Interparliamentary European Security and Defence Assembly, Political
Committe (Forty-ninth session), Paris, 13 October 2003, A/WEU/POL [2003] .
Gooch, Adela, Europe’s Foreign, Security and Defence Policy After Iraq, Report on
Wilton Park Conference 716, 14-18 July 2003, August 2003.
Gubert, Mr., Rapporteur, A European strategic concept-defence aspects, Working
Paper, Assembly of Western European Union, The Interparliamentary European Security and
Defence Assembly, Defence Committee (Forty-ninth session), Paris, 6 October 2003,
A/WEU/DEF (2003) .
***, Military Capabilities Commitment Declaration, Press Release No. 13427/2/00,
Brussels, 20 November 2000.
Nazaré, Mr., Rapporteur, Security policy în an enlarged Europe – a contribution to the
Convention, Supplementary Report submitted on behalf of the Political Committee by
Assembly of Western European Union, The Interparliamentary European Security and
Defence Assembly, Forty-ninth session, 3 June 2003, Document A/1818.
***, Reuniunea de la vârf de la Washington 23-25 aprilie 1999. Ghidul cititorului,
Oficiul de Informare şi Presă al NATO, ediţie în limba română, Fundaţia EURISC, Bucureşti,
1999
***, Strategia de Securitate Naţională a României – Stabilitate democratică,

48
 49

dezvoltare economică durabilă integrare euro-atlantică, Bucureşti, 1999.

***, Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2007.
***, The Future of Europe – debate, Title V: External Action of the Union, European
Commission, Secretariat General, Document TF-AU/3, 2003.

Lucrări de autori români

Amiral dr.Gheorghe Marin- Şeful Statului Major General-Seminarul Internaţional-
„Exigenţe ale PESA asupra securităţii şi apărării României” 24 mai 2007 –Bucureşti;
Cam.fl.dr.Cornel Mihai -Seminarul Internaţional-„Exigenţe ale PESA asupra
securităţii şi apărării României” 24 mai 2007 –Bucureşti;
Dr. Petre Duţu, Mihai-Ştefan Dinu.”- Politica europeană de securitate şi
apărare: cadrul de manifestare şi dezvoltare a intereselor de securitate
naţională”/. - Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2007;
Dr. Petre Duţu, Irina Poleanschi „PESA şi politica de apărare şi securitate a statelor
membre ale Uniunii Europene” revista - IMPACT STRATEGIC Nr. 3/2007
* Ancuţa, Călin, Radu, Bereschi, Zsusza (eds.), European Union Foreign, Security and
Defence Policy. Basic Documents. Romanian Institute of International Studies “Nicolae
Titulescu”, Bucharest, 2003.
Colonel Dumitru MATEI, STRATEGIA DE SECURITATE EUROPEANA
“SOLANA”- răspunsul UE la noile riscuri si provocari din mediul international, in GMR nr.
2/2005
Colonel Dumitru MATEI, Colonel Mircea MUDURA, Milica NEACSU,
OPERATIILE MILITARE ALE UNIUNII EUROPENE, în GMR nr. 2/2005
General-locotenent dr. Cornel PARANIAC, Locotenent-colonel dr. George TIBIL,
POLITICA EUROPEANA DE SECURITATE SI APĂRARE - cinci ani de la lansare , în
GMR nr. 2/2005
Pop, Adrian, “Romania’s challenge”, în NATO Review, Spring 2003, la
http://www.nato.int/docu/review/2003/issue 1/english/analysis.html.
Pop, Adrian, Strategii de integrare europeană, Editura Sylvi, Bucureşti, 2003.
Sangiovanni, M.E., „Why a common security and defence policy is bad for Europe”, în
Survival, Vol. 45, No. 4, Winter 2003.
Pop, Adrian, „Prefaţă”, în Beaumarchais Center for International Research, Puteri şi
influenţe, Editura Corint, Bucureşti, 2001.
Tibil, George, “Provocările integrării europene în domeniul securităţii şi apărării”, în
Bădescu, Ilie, Mihăilescu, Ioan, Zamfir, Elena (coord.), Geopolitica integrării europene,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2003
Tudorache, Ovidiu-Adrian, „Conflicte de interese în Europa: NATO – OSCE”, în
Studii de Securitate, vol. 2, nr. 1/2004.

de autori străini
Bretherton, Charlotte and Vogler, John, The European Union as a Global Actor,
Routledge, London and New York, 1999.
Baudin, Pierre, “Les aspects institutionnels de l’Europe de la defense”, în Défense
nationale, no. 12, décembre 2000.
Brzezinski, Zbigniew (ed.), The Geostrategic Triad – Living with China, Europe and
Russia, The Center for Strategic and International Studies Press, The CSIS Press, Washington,

49
 50

DC, 2001.
Cowles, Maria Green şi Smith, Michael, Starea Uniunii Europene: Risc, reformă,
rezistenţă, relansare, Vol.5, Editura CLUB EUROPA, 2002.
Dasu, Darie Mircea, „NATO şi SUA - reconsiderarea unei relaţii”, în Studii de
Securitate, vol. 2, nr. 1/2004.
Faupin, Alain, Karkoszka, Andrey, „Europe. Organiser la perception des menaces”, în
Intelligence & sécurité, numéro 28, septembre 2003.
Hewish, Mark, „Panning for gold”, în Jane’s International Defence Review, December
2001.
Hewish, Mark, Kaas, Lee, „Observation from orbit”, în Jane’s International Defence
Review, December 2003.
Klare, Michael T. , The New Landscape of Global Conflict, Henry Holt, New York,
2001.
Klare, Michael T. , „The Geography of Conflict”, în Foreign Affairs, Vol. 80, No. 3,
May/June 2001.
Menon, Anand, „The Foreign and Security Policies of the European Union”, în
Romanian Journal of European Affairs, Vol. 3, No. 3, 2003.
Peterson, John, Sjursen, Helene (eds.), A Common Foreign Policy for Europe?
Competing Visions of the CFSP, Routledge, London and New York, 1998.
Regehr, Ernie, “Introduction”, în Armed Conflicts Report 2003, Project Ploughshares,
Waterloo, Ontario, 2004
Schmitt, Burkard From Cooperation to Integration: Defence and Aerospace Industries
în Europe, ISS/WEU, Chaillot Papers No. 40, Paris, July 2000.
Spinelli, Giuseppe, „EUROFOR. Una nuova forza per l’Europa”, în Rivista Militare,
no. 3/1997.
Publicistică militară si straină
Ames, Paul, „Chirac, Schroeder Agree to Stronger European Defense Plans at Four-
Nation Summit”, Associated Press, 29 April 2003.
Barbier, Jean-Eudes, “European Soldiers Make Way for Police în Macedonia”, AFP, 9
December 2003.
Tagliabue, John, “Europe Weighs Joint Defense, with a Nod to U.S. Concerns”, în The
New York Times, 18 October 2003.
***, „Belgian FM Insists No Plans to Undermine NATO”, AFP , 26 October 2003.
***, “Will A Quartet of Euro-Enthusiasts Undermine NATO?, în The Economist, 3
May 2003..
Site-uri Internet:
*** http://www.i-space.fr/applic_services_risquesmajeurs_eng.htm
*** http://earth.esa.int/applications/data_util/ndis/
*** http://www.esa.int
*** http://europa.eu.int/comm/environment/civil/links_en.htm
*** http://gmes.info
*** http://euspaceimaging.com
*** http://www.oecd.org

50
51

51