Nae- Andreescu (Radu) Ruxandra- Elena

Medicină Dentară, anul VI, grupa 4

Malpraxisul în medicina dentară

Problematica malpraxisului medical este abordată în diferite medii de comunicare,

depăşind uneori cu mult sfera preocupărilor din interiorul lumii medicale şi devenind o temă de
interes a întregii societăţi.
Când vorbim de malpraxis trebuie să facem distincție între greșeală - ce constă în
nerespectarea regulilor privind comportarea profesională a unui medic, și eroarea - considerată
atunci când evoluția complicată a bolii sau simptomele atipice îl fac pe medic să reacționeze în
același mod, indiferent de situație. Definiția malpraxisului se găsește în legea nr. 95/2006, art.
653, privind reforma în sectorul sanitar, acesta fiind considerat o eroare profesională săvârșită în
exercitarea actului medical. Din punct de vedere stomatologic, malpraxisul dentar reprezintă
practicile neglijente exercitate de către profesioniștii în îngrijirea sănătății dentare, dar poate să
apară și atunci când un medic dentist nu reușește să observe problemele suplimentare de
sănătate. Putem spune că, malpraxisul medical reprezintă o realitate fiind oportune astfel de
clarificări, atât pentru medici și juriști cât și pentru posibilii pacienți.
Conceptul de malpractică (malpractice, malpraxis apărut în practica juridică engleză
începând cu 1700, fiind denumit ca ” mala praxis”, fiind definit ca ” vătămări cauzate de
neglijență sau neptricepere și violarea încrederii profesionale”.
Malpraxisul dentar reprezință practici neglijente exercitate de către profesioniști în
îngrijirea sanătății dentare. Activitarea profesionistului într-un cabinet stomatologic înseamnă
automat și asumarea uneri răspunderi, medicul stomatolog răspunde în fața pacientului și în fața
asociației profesionale și se înțelege de la sine că respectă alături Codul Profesional și
Deontologic și legile țării în care își desfășoară activitatea. Profesioniști dentari sunt bine
recompensați pentru cunoștințele și experiența lor, pentru o bună realizare a nevoilor pacientului,
iar aceștia trebuie să fie întotdeanuna atenți să își îndeplinească sarcinile cu cea mai mare grijă.
În cazul în care prefesionistul nu reușește să își îndeplinească sarcinile în mod corect, rezultatele
negative ale sarcinilor neîndeplinite corespunzător pot afecta grav viața oamenilor. Neglijența
este de neiertat și poate fi pedepsită, medicul fiind tras la răspundere, de cele mai multe ori
leziunile sau lipsa de îngrijire medicală pot fi intențioante sau nu, ele provocând afecțiuni mai
puțin sau mai mult grave pacientului. În prezent, normele de deontolofie medicală sunt cuprinse
în Codul de dontologie medicală din anul 2005, care în articolul 3 consacră sănătatea omului ca
 Nae- Andreescu (Radu) Ruxandra- Elena
Medicină Dentară, anul VI, grupa 4

fiind țelul suprem al actului medical. Acest cod în forma actuală din anul 2005 respectă, normele
internațioanale în materie de deontologie care sunt cuprinse în Declarația de la Geneva emisă în
1948 dupa Codul de la Nurnberg (1947) și amendată de către Asociația Mondială Medicalp și în
Codul Internațional al Eticii Medicale. Încălcarea unei norme deontologice a acestui cod, fară a
produce vreun prejudiciu pacientului poate atrage după sine doar tragerea la răspundere
disciplinară a medicului, însă în cazul în care conduita culpabilă a medicului are drept rezultat
producrea unei pagube pe seama pacientului, intervine răspunderea civilă delictuală pentru
malpraxis. Neglijența poate să apară nu numai în timpul procedurilor dentare, dar și atunci când
un medic dentist nu reușește să observe problemele suplimentare de sănătate. Colegiul Medicilor
trebuie să încurajeze medicii pentru a încheia asigurări de răspundere civică (mal praxis), în
general în cazul apariției unor situații conflictuale este de preferat să se evite procesele juridice și
să se ajungă la soluții de mediere. Totuși malpraxisul este o realitate care nu poate fi
deconsiderată, dar poate fi prevenită.
Unele situații care constituie malpraxis dentar includ:
 Imposibilitatea de detectare și diagnosticare a cancerului oral sau a bolii
parodontale;
 Leziunile nervoase provocate buzelor, maxilarului sau a limbii;
 Incorecta protezare a coroanei;
 Infecție, ca urmare a utilizării necorespunzătoare a intstrumentelor dentare;
 Amorțeala permanentă sau temporară, sau senzație de pierdere a gustului;
 Leziuni structurale permanente sau temporare ale limbii, maxilarului, bărbiei sau
buzelor;
 Moartea, rezultată din proceduri dentare sau chirurgie orală;
 Leziuni corporale sau deces, cauzte de administrarea necorespunzătoare sau
neglijentă a anestezicului;
 Diagnosticarea întârziată sau necorespunzătoare a unei boli sau a altor probleme
orale;
 Tratament întârziat sau necorespunzător sau netratarea unei boli orale.
Cadru legal ce reglementează malpraxisul și răspunderea civilă
Conform legii malpraxisului medical, răspunderea personalul medical civil intervine
pentru prejudiciile produse din eroare, neglijență sau cunoștințe medicale insuficiente în
 Nae- Andreescu (Radu) Ruxandra- Elena
Medicină Dentară, anul VI, grupa 4

exercitarea profesiunii, depășirea limitelor de competență, prin acte individuale în cadrul

procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament, consimțământul informat și obligativitatea
acordării asistenței medicale. Putem spune că răspunderea civilă nu înlătură răspunderea penală,
atunci când eventuala vătămare constituie infracțiune, potrivit legii penale. Personalul medical
nu se face răspunzător pentru prejudiciu în exercitarea profesiei dacă se datorează condițiilor de
lucru, dotării insuficiente, infecțiilor nosocomiale, viciilor ascunse ale materialelor sanitare.
Nu poate fi tras la răspundere personalul medical atunci când prejudiciul este cauzat de
alţi factori externi implicaţi în desfăşurarea actului medical. Unităţile sanitare, indiferent că sunt
publice sau private, dacă oferă servicii medicale vor răspunde civil prin legislație specială (Legea
95/2006).
Răspunderea civilă delictuală este „o sancţiune specifică dreptului civil, aplicată pentru
săvârşirea faptei cauzatoare de prejudicii. Strict vorbind, ea este o sancţiune civilă, cu caracter
reparator, fără a fi, în acelaşi timp, o pedeapsă” .
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ anumite
condiţii minime obligatorii, şi anume :
 existenţa unui prejudiciu;
 existenţa unei fapte ilicite;
 existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
 existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa
sau imprudenţa cu care a acţionat.
Toate aceste daune materiale sunt cuantificabile, în mod direct şi obiectiv, pe baza
rapoartelor întocmite de experţi. La ora actuală, nu există niciun barem de evaluare a
prejudiciului moral. Așa cum susține Nanu (2008), această realitate are două consecinţe directe:
1. Imposibilitatea evaluării obiective, de către instanţă, a valorii daunelor morale
solicitate de partea civilă pentru repararea prejudiciului şi
2. Reticenţa firmelor de asigurări în a include despăgubirea daunelor morale în
contractele de asigurare de răspundere civilă a personalului medical. Cele două consecinţe
enunţate anterior produc efecte directe în practica judiciară şi în strategia firmelor de
asigurare10/ 11 .
 Nae- Andreescu (Radu) Ruxandra- Elena
Medicină Dentară, anul VI, grupa 4

Bibliografie
1. Asist. Univ. Dr. Silviu Mirel PIȚURU, Malpraxis impact și consecințe în practica
stomatologică din România, București, 2017
2. https://pdfslide.tips/documents/malpraxisul-in-practica-stomatologica.html
3. https://pdfcoffee.com/malpraxisul-in-practica-stomatologica-pdf-free.html
4. http://cas.cnas.ro/national-page/legea-nr-95-raspunderea-civila.html