Științele în Orientul Antic

Orientul, din punct de vedere geografic, în aserțiunea istoricilor, se referă la teritoriul

aflat din estul Europei până în estul Asiei.
Știința antichității s-a născut în Orient. Prima scriere, primul cod de legi, anumite
invenții și mai ales modele de învățământ, au apărut în diferite locuri din acest Orient.
Conducătorii popoarelor civilizate ale Orientului antic au considerat știința ca fiind un
element de putere, alături de cea militară, religioasă și economică. De aceea au încurajat
dezvoltarea acestora, beneficiind de invenții în diferite domenii. Vorbind de științele exacte
vom spune că acestea și-au găsit aplicativitate în anumite domenii cum ar fi: construcțiile,
navigația, agricultura și mai ales cel militar.
Literatura și filosofia au reprezentat un vârf de lance în preocupările culturale ale
antichității. În Grecia antică filosofia devine normă de convețuire în societate iar filosofii sunt
foarte cutați și ascultați, aceștia fiind și dascălii marilor personalități ai vremii.
Între marii filosofi greci amintim: Socrate, Aristotel, Platon, Aristobul, Democrit, Plotin,
Diogene. Unii dintre aceștia au împletit cunoașterea specifică filosofiei cu alte științe cum ar
fi: matematica (Arhimede, Thales, Pitagora).
Medicina în Orientul îndepărtat a fost legată de religie și vrăjitorie dar și de cercetare a
corpului uman. Domeniul acesta al medicinei a fost prezent în toate culturile și la toate
popoarele antichității, fiind legat de activitatea religioasă ce avea loc pe lângă temple.
Tot în Grecia evidențiem și activitatea culturală în domeniul științelor literare. Istoria și
geografia a ajutat la cunoașterea istoriei și mentalităților popoarelor ce le întâlneau negustorii
ce se ghidau după descrierile geografice. Poezia, teatrul au fost expresia culturală a unui
popor ce a inventat democrația.
Un domeniu special a fost cel al justiției. Orice popor care se organiza statal își crea un
set de legi. Spre deosebire de greci, care își votau legile, restul popoarelor justificau normele
legale ca fiind de „drept divin”.
Arhitectura a fost foarte dezvoltată în antichitate rămânând adevărate opera de artă până
azi. Marele zid chinezesc, piramidele cu celebrul complex de la Ghizeh și celelalte minuni ale
lumii antice stau mărturie dezvoltării acestui domeniu.
O deosebită atenție trebuie să acordăm și civilizației bizantine. Perioada de înflorire a acestei
civilizații coincide cu perioada în care Apusul era în mare decădere. De aceea unii istorici au pus
începutul Evului Mediu în secolul V, numind perioada de până la începutul mileniului doi ca fiind Evul
Mediu „întunecat”. Un rol important în dezvoltarea științei în lumea bizantină l-a avut și Biserica.
Simfonia stat-Biserică (sau împărat-patriarh) a influențat mult societatea răsăriteană care se baza din
plin pe descoperirile din diferite domenii.
Putem spune că știința Orientului antic nu s-a pierdut în ziduri căzute, invenții locale și
aduceri aminte ale unei civilizații pierdute, ci a trecut prin Bizanț în Vestul Europei, unde a
fost clasificată și ordonat pentru cee ace a urmat veacurilor de zbateri creatoare.