Burchill Et Al., Teorii Ale Relatiilor Internationale

Teoria relaţiilor internaţionale
Colecţia
RELAŢII INTERNAŢIONALE
11
1
BURCHIL
Coordonatorul colecţiei Relaţii internaţionale este Ruxandra IVAN
Consiliul ştiinţific: DANIEL BARBU, Universitatea din Bucureşti, JEAN-MICHEL DE WAELE,

Universitatea Liberă din Bruxelles, TEODOR MELEŞCANU, Universitatea din Bucureşti, ERIC
REMACLE, Universitatea Liberă din Bruxelles, LAURENŢIU VLAD, Universitatea din
Bucureşti.
Toţi cei şapte autori ai cărţii sunt Profesori de Relaţii Internaţionale la universităţi din Statele
Unite ale Americii, Marea Britanie, Australia şi Noua Zeelandă. În funcţie de interesul de
cercetare al fiecăruia, ei sunt autorii a mai multe scrieri importante în domeniu, printre care
amintim: Jacqui True, Feminist Methodologies in International Relations (Cambridge,
2006); Andrew Linklater, The Transformation of Political Community: Ethical Foundations
of the Post-westphalian Era (Polity Press, 1998); Scott Burchill, The National Interest in
Theories of International Relations (Palgrave Macmillan, 2005).
Scott Burchil et al., Theories of International Relations, 3nd edition

© 2005, Palgrave Macmillan
© 2008, Institutul European, pentru prezenta ediţie în limba română
www. euroinst.ro
INSTITUTUL EUROPEAN
Iaşi, str. Lascăr Catargi nr. 43
euroedit@hotmail.com
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Teorii ale relaţiilor internaţionale / Scott Burchill, Richard

Devetak, Jacqui True, ... ; trad., pref.: Ruxandra Ivan. -
Iaşi : Institutul European, 2008
Bibliogr.
Index
ISBN 978-973-611-542-4
I. Burchill, Scott
II. Devetak, Richard
III. True, Jacqui
IV. Ivan, Ruxandra (pref.)
327(100)
Reproducerea (parţială sau totală) a prezentei cărţi, fără acordul Editurii, constituie infracţiune şi
se pedepseşte în conformitate cu Legea nr. 8/1996.
Printed in ROMANIA
2
Scott BURCHILL, Andrew LINKLATER, Richard DEVETAK,

Jack DONNELLY, Matthew PATERSON,
Christian REUS-SMIT, Jacqui TRUE
TEORII ALE RELAŢIILOR

INTERNAŢIONALE
Notă introductivă de Ruxandra IVAN
Traducere: Ruxandra IVAN (coordonator), Cristina BOBU, Alina BOGDANOVICI,

Şefan DABU, Gabriela DIMUICĂ, Doru FRÂNŢESCU, Paula GAMPE, Irina
IONESCU, Alice RADU, Iulia SERAFIMESCU, Sabina VARGA
INSTITUTUL EUROPEAN
2008
3
BURCHIL
First published in English under the title Theories of International Relations, 3rd edition
by Scott Burchill, Richard Devetak, Jacqui True, Matthew Paterson, Christian Reus-
Smit, Jack Donnelly, and Andrew Linklater by Palgrave Macmillan, a division of
Macmillan Publishers Limited. This edition has been translated and published under
licence from Palgrave Macmillan. The Authors have asserted their right to be identified
as the authors of this Work
4
Cuprins
Prefaţă la ediţia a treia / 9
Notă introductivă / 11
Capitolul 1: Introducere (Scott Burchill şi Andrew Linklater) / 15

Cadre de analiză / 15
Diversitatea teoriei / 16
Natura contestată / 19
Fundamentele disciplinei Relaţiilor Internaţionale / 20
Teorii şi discipline / 23
Teorie explicativă şi teorie constitutivă / 29
Prin ce se deosebesc între ele teoriile relaţiilor internaţionale? / 32
Evaluarea teoriilor / 38
Capitolul 2: Realismul (Jack Donnelly) / 43

Definirea realismului / 44
Hobbes şi realismul clasic / 46
Waltz şi realismul structural / 49
Motivaţiile contează / 55
Proces, instituţii şi schimbare / 59
Moralitate şi politică externă / 64
Cum să gândim despre realism (şi criticii săi) / 68
Capitolul 3: Liberalismul (Scott Burchill) / 71

După Războiul Rece / 71
Internaţionalismul liberal: un punct de vedere „dinspre interior spre
exterior” / 73
Război, democraţie şi comerţ liber / 74
Spiritul comerţului / 78
Drepturile omului / 83
Economie şi terorism / 86
5
BURCHIL
Liberalism şi globalizare / 88
Concluzie / 97
Capitolul 4: Şcoala engleză (Andrew Linklater) / 101

De la putere la ordine: societatea internaţională / 106
Ordine şi justiţie în relaţiile internaţionale / 110
Revolta împotriva Occidentului şi expansiunea
societăţii internaţionale / 116
Progresul în relaţiile internaţionale / 120
Concluzie / 125
Capitolul 5: Marxismul (Andrew Linklater) / 127

Clasă, producţie şi relaţii internaţionale în lucrările lui Marx / 129
Naţionalism şi imperialism / 137
Soarta schimbătoare a marxismului în Relaţiile Internaţionale / 142
Marxismul şi teoria relaţiilor internaţionale în prezent / 150
Concluzie / 153
Capitolul 6: Teoria critică (Richard Devetak) / 155

Originile teoriei critice / 156
Politica cunoaşterii în teoria relaţiilor internaţionale / 158
Regândirea comunităţii politice / 164
Concluzie / 178
Capitolul 7: Postmodernismul (Richard Devetak) / 179

Putere şi cunoaştere în Relaţiile Internaţionale / 180
Strategii textuale ale postmodernismului / 186
Problematizarea statelor suverane / 189
Dincolo de paradigma suveranităţii: regândirea politicului / 199
Concluzie / 205
Capitolul 8: Constructivismul (Christian Reus-Smit) / 207

Teoria raţionalistă / 208
Provocarea teoriei critice / 212
Constructivismul / 213
Constructivismul şi dezacordurile sale / 220
Contribuţia constructivismului / 224
Constructivismul după 11 Septembrie / 226
Concluzie / 230
6
Capitolul 9: Feminismul (Jacqui True) / 233

Feminismul empiric / 236
Feminismul analitic / 242
Feminismul normativ / 249
Concluzie / 253
Capitolul 10: Ecologismul internaţional (Matthew Paterson) / 257

Teoria politică ecologistă / 259
Ecologia globală / 260
Ecocentrismul / 260
Limitele creşterii, post-dezvoltarea / 263
Respingerea ecologistă a sistemului de state / 264
Obiecţii la argumentele ecologiste în favoarea descentralizării / 268
O politică globală din ce în ce mai ecologistă? / 271
Concluzie
Bibliografie / 281
Indice de nume proprii / 313
Indice tematic / 321
7
BURCHIL
8
Notă introductivă
Prefaţă la ediţia a treia
Asemeni celor anterioare, această a treia ediţie îşi propune să le ofere

studenţilor din ciclul superior şi de la cursurile postuniversitare un ghid referitor la
principalele perspective teoretice în domeniu.
Originile proiectului se regăsesc în elaborarea unui curs pentru
învăţământul la distanţă, la Deakin University, în 1995: primele versiuni ale unora
dintre capitole au fost scrise în acest scop. Prima ediţie a cărţii a reunit versiuni
substanţial revizuite ale acestor texte, împreună cu noi capitole despre feminism şi
ecologism. Ediţia a doua a inclus şi un capitol despre constructivism. Nimeni din
cei implicaţi iniţial în proiect nu bănuia că textul avea să obţină un asemenea
succes, fiind inclus în bibliografiile universitare din toată lumea.
Cea de-a treia ediţie a fost, din nou, îmbunătăţită substanţial. Jack Donnelly
a scris un capitol nou despre diversele curente din cadrul realismului. Jacqui True a
redactat, practic, un nou capitol despre feminism. Capitolul lui Andrew Linklater
despre Şcoala Engleză îl înlocuieşte pe cel despre raţionalism, inclus în primele
două ediţii. În fapt, toate capitolele au fost revăzute şi actualizate, reflectând
evoluţiile din literatură şi luând în considerare, acolo unde era cazul, semnificaţia
momentului „11 Septembrie” pentru teoriile politicii mondiale. Prezenta ediţie
include şi o introducere substanţial revizuită, care abordează importanţa teoriilor
Relaţiilor Internaţionale pentru studenţii care se specializează în politica mondială.
În fine, dar nu în cele din urmă, întregul volum a fost regândit, s-a îmbunătăţit
coerenţa în privinţa stilului şi a prezentării capitolelor, şi a fost adăugată o
bibliografie consolidată, notele fiind înlocuite de referinţe în sistemul Harvard.
La fel ca în cazul ediţiilor anterioare, editorul nostru, Steven Kennedy, s-a
implicat în toate etapele producerii acestui volum. Îi suntem, din nou, recunoscători
pentru ataşamentul său constant şi pentru sfaturile înţelepte. Le mulţumim lui Gary
Smith de la Deakin University şi lui Dan Flitton, pentru contribuţiile lor la ediţiile
anterioare. Mai presus de toate, vrem să le mulţumim colegilor noştri, co-autorilor
acestui volum, pentru munca susţinută şi pentru perseverenţă.
Scott Burchill
Andrew Linklater
9
TEORII ALE RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE
10
Notă introductivă
Notă introductivă
Aflată deja la cea de-a treia ediţie în Statele Unite şi Marea Britanie – a
patra fiind în pregătire –, cartea pe care o propunem astăzi cititorului român este
unul dintre cele mai bune compendii de teoria relaţiilor internaţionale din
spaţiul anglo-saxon. Ea reuneşte semnăturile unor autori consacraţi în domeniu,
precum Andrew Linklater, Richard Devetak sau Christian Reus-Smit.
Fiecare din cele zece capitole ale cărţii vorbeşte despre o paradigmă sau
despre un curent teoretic din Relaţiile Internaţionale. Istoria acestei discipline
poate fi privită din două puncte de vedere diferite, dar care nu se exclud: ea
poate fi istoria creşterii şi decăderii unor paradigme care îşi dispută supremaţia,
sau poate fi istoria a patru mari dezbateri între teorii diferite1. Aceste necon-
tenite dispute care macină domeniul se datorează în primul rând caracterului
destul de recent al teoriei Relaţiilor Internaţionale ca disciplină academică –
prima catedră de Relaţii Internaţionale fiind fondată în 1919, la Universitatea
Aberystwyth, Wales.
Autorii acestei cărţi au ales o abordare în termeni de paradigme şi teorii,
şi nu de mari dezbateri, probabil pentru a acoperi mai bine detaliile fine ale
fiecărei teorii şi pentru a include şi acele curente care nu au participat la marile
dezbateri, cum ar fi, de pildă, feminismul sau ecologismul. Poate fi sur-
prinzătoare varietatea curentelor, unele dintre ele destul de marginale, cărora li
se dedică un spaţiu important în acest volum. Acest lucru poate să se datoreze
scăderii relevanţei paradigmelor dominante – realismul şi liberalismul – , dar şi
dorinţei autorilor de a evita locurile comune şi de a aduce în faţa cititorului un
tablou cât mai complet al posibilităţilor ce se oferă cercetătorului politicii
internaţionale pentru a interpreta şi înţelege obiectul său de studiu. De altfel,
autorii care participă la redactarea volumului sunt voci consacrate ale teoriilor
despre care scriu: Jacqui True, cea care semnează capitolul despre feminism, are
un număr important de publicaţii legate de problematica genului, nu numai în
1
Ole Waever, The Future of International Relations: Masters in the Making,
London and New York, Routledge, 1997, pp. 1-37. Cele patru mari dezbateri despre
care vorbeşte Waever sunt idealism – realism, tradiţionalism – behaviorism, realism –
marxism şi raţionalism – reflectivism.
11
domeniul internaţional 2 ; Christian Reus-Smit este un cunoscut autor cons-

tructivist, în timp ce Richard Devetak este unul din cei mai importanţi autori din
curentul critic.
Revenind la structura cărţii, remarcăm, ca trăsătură originală, faptul că
cele două mari paradigme care au consolidat disciplina Relaţiilor Internaţionale,
realismul şi liberalismul, nu sunt privilegiate în raport cu mai modestul
ecologism internaţional, de pildă. Realismul, considerat multă vreme drept
paradigma hegemonică (aceasta mai ales în timpul Războiului Rece), a fost din
ce în ce mai contestat începând cu anii 90 din cauza incapacităţii sale de a
explica şi prezice fenomene internaţionale. Dacă într-o primă etapă, principalul
adversar al realismului fusese liberalismul, către zilele noastre, cele două
paradigme au reuşit o apropiere a poziţiilor lor: „sinteza neo-neo”, în termenii
lui Waever3. Ambele au început să fie contestate puternic de o serie întreagă de
curente „reflectiviste”4, care se diferenţiază de cele două paradigme considerate
„raţionaliste” prin fundamentele lor epistemologice post-pozitiviste: este vorba
de teoria critică, feminism, postmodernism etc. Despre toate aceste curente
„reflectiviste” va fi vorba pe larg în această carte. Ele nu pot fi considerate ca
alcătuind o paradigmă unitară, diferită de realism şi liberalism, deoarece nu
împărtăşesc asumpţii comune, ci doar critica radicală faţă de fundamentele
ontologice şi faţă de poziţia despre cunoaştere a teoriilor raţionaliste. De aceea,
ele vor fi tratate separat, cu caracteristicile lor care le diferenţiază atât de
curentul principal (mainstream), cât şi unele de altele. Această insistenţă asupra
dezvoltărilor celor mai recente din teoria Relaţiilor Internaţionale deosebeşte
cartea de faţă de alte compendii clasice de Relaţii Internaţionale care insistă
mult prea mult pe teoriile din curentul principal. De aceea, volumul prezintă un
avantaj pentru studenţii sau profesorii de Relaţii Internaţionale care doresc să
depăşească tendinţa mediului academic românesc de a zăbovi prea mult asupra
paradigmelor realistă şi liberală, ignorând astfel bogăţia şi suflul nou aduse de
curentul critic, postmodernism sau feminism.
Traducerea acestei cărţi a fost o muncă susţinută şi dificilă, pe care am
întreprins-o împreună cu câţiva masteranzi ai Facultăţii de Ştiinţe Politice,
Universitatea din Bucureşti: Cristina Bobu, Alina Bogdanovici, Ştefan Dabu,
2
Menţionăm aici Jacqui True, Gender, Globalization and Postsocialism: The Czech
Republic After Communism, New York, 2003.
3
Ole Waever, „The Rise and Fall of the Inter-Paradigm Debate”, în Steve Smith,
Ken Booth, Marysia Zalewski (ed.), International Theory: Positivism and Beyond,
Cambridge, Cambridge University Press, 1996.
4
Robert Keohane este cel care a consacrat distincţia între teoriile raţionaliste şi cele
reflectiviste, criteriul de clasificare fiind epistemologia pozitivistă sau hermeneutică.
Vezi Robert Keohane, „International Institutions. Two Approaches”, în International
Studies Quarterly, vol. 32, nr. 4 (1988), pp. 379-391.
12
Notă introductivă
Gabriela Dimuică, Doru Frânţescu, Paula Gampe, Irina Ionescu, Alice Radu,
Iulia Serafimescu şi Sabina Varga.
Dificultăţile au ţinut mai ales de impasibilitatea de a găsi, în limba
română, echivalente perfecte pentru anumite concepte. Dacă Relaţiile Interna-
ţionale sunt o disciplină academică recentă, noutatea lor este şi mai mare în
România, unde un vocabular specific nu a avut răgazul să se cristalizeze5. De
aceea, este important să facem câteva precizări în legătură cu traducerea unor
termeni cu valoare conceptuală importantă în teoria Relaţiilor Internaţionale.
Primul dintre aceştia este, desigur, celebra expresie balance of power. Ea este
folosită diferit de autorii români: la Andrei Miroiu întâlnim echivalentul
„balanţă de putere”, dar şi „echilibru de putere”6; traducătorii lui Morgenthau
folosesc cu predilecţie „balanţa de putere”7, pe când Şerban Cioculescu vorbeşte
de „echilibrul puterii” 8 . În ceea ce ne priveşte, am preferat această ultimă
formulă, inspirându-ne şi din traducerea termenului balance of power în limba
franceză, o limbă mai apropiată de a noastră. Tot inspirându-ne din franceză am
tradus şi celălalt concept dificil, dar foarte utilizat în teoriile realiste, de self-
help, prin expresia „fiecare pentru sine” (din nou, spre deosebire de contribuţiile
din cartea editată de Andrei Miroiu şi Radu Sebastian Ungureanu 9 , unde
termenul este tradus prin „auto-ajutorare”). Alte probleme au fost ridicate de
englezescul sustainable din expresia sustainable development, pe care l-am
tradus uneori prin „sustenabil”, alteori prin „durabil”, după cum ne-a permis
contextul.
Cuvântul green, care în vocabularul politic desemnează partidele
ecologiste sau „verzi”, a fost tradus aici prin „ecologism”, din cauza imposi-
bilităţii de a găsi o formulă mai fidelă pentru identificarea curentului green
politics în Relaţiile Internaţionale.
Un alt concept important, de această dată în cadrul paradigmei liberale,
este acela de relative /absolute gains. Am preferat formula „câştiguri
5
Referitor la statutul disciplinei Relaţiilor Internaţionale în România, vezi Şerban
Cioculescu, „O dezvoltare «inhibată» a teoriei Relaţiilor Internaţionale în România?
Ipoteza rivalităţii cu geopolitica”, în Ruxandra IVAN (ed.), Direcţii principale în studiul
Relaţiilor Internaţionale în România, Iaşi, Editura Institutul European, 2007, pp. 19-54.
6
Andrei Miroiu, Balanţă şi hegemonie, Bucureşti, Tritonic, 2005, de ex. pp. 73, 71;
vezi şi Andrei Miroiu, Simona Soare, „Balanţa de putere”, în Andrei Miroiu, Radu-
Sebastian Ungureanu, Manual de Relaţii Internaţionale, Iaşi, Polirom, 2006.
7
Hans Morgenthau, Politica între naţiuni, trad. de Oana Andreea Bosoi, Alina
Andreea Dragolea, Mihai Vladimir Zodian, Iaşi, Polirom, 2007.
8
Şerban Cioculescu, Introducere în Teoria Relaţiilor Internaţionale, Bucureşti,
Editura Militară, 2007.
9
Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, op. cit., pp. 67, 130-131, 134 etc.
13
relative/absolute” aceleia de „avantaje”, deoarece credem că reflectă mai bine,

chiar dacă nu întocmai, formula engleză.
Am ţinut să facem aceste precizări terminologice în speranţa de a
contribui la cristalizarea unui vocabular românesc al disciplinei Relaţiilor Inter-
naţionale.
Ruxandra IVAN
14
Introducere
Capitolul 1
Introducere
Scott Burchill şi Andrew Linklater
Cadre de analiză
Studiul relaţiilor internaţionale a început ca o disciplină teoretică. Două

din textele fundamentale în domeniu, The Twenty Years’ Crisis de E.H. Carr
(publicată pentru prima dată în 1939) şi Politics Among Nations de Hans
Morgenthau (publicată pentru prima dată în 1948) au fost cărţi teoretice din trei
puncte de vedere. Fiecare a dezvoltat un cadru larg de analiză care a distilat
esenţa relaţiilor internaţionale pornind de la evenimente disparate; fiecare a
încercat să furnizeze analizelor viitoare instrumentele teoretice pentru
înţelegerea modelelor care stau la baza episoadelor aparent unice; şi fiecare a
reflectat asupra celor mai potrivite forme de acţiune politică într-un domeniu
unde lupta pentru putere era predominantă. Ambii gânditori au fost motivaţi de
dorinţa de a corecta ceea ce ei considerau a fi o neînţelegere profundă a naturii
politicii internaţionale, aflată în centrul proiectului liberal – printre aceste
neînţelegeri fiind şi credinţa că lupta pentru putere putea fi domolită de dreptul
internaţional şi ideea că urmărirea interesului propriu putea fi înlocuită de
obiectivul comun al promovării securităţii pentru toţi. Ceea ce nu înseamnă că
Morgenthau şi Carr considerau că sistemul politic internaţional era condamnat
pentru totdeauna să graviteze în jurul luptei necruţătoare pentru putere şi
securitate. Principalul lor enunţ era că toate eforturile de a reforma sistemul
internaţional care ar ignora lupta pentru putere ar eşua rapid. Mai îngrijorător
era, în opinia lor, pericolul că încercările de a produce schimbări fundamentale
ar complica problema relaţiilor internaţionale. Ei susţineau că viziunea liberală
internaţionalistă fusese în mare măsură responsabilă pentru criza din perioada
interbelică.
Mulţi cercetători, în special în Statele Unite în anii ’60, credeau că
schema teoretică propusă de Morgenthau era prea imprecisă. Exemplele istorice
fuseseră utilizate mai mult pentru a susţine decât pentru a demonstra
presupuneri ingenioase privind modelele generale ale relaţiilor internaţionale. În
15
consecinţă, disciplina rămăsese în mod semnificativ în urma economiei, care

utiliza o metodologie sofisticată preluată din ştiinţele naturale pentru a testa
ipoteze, pentru a identifica legi generale şi a prezice comportamentul uman.
Susţinătorii abordării ştiinţifice au încercat să construiască o nouă teorie a
politicii internaţionale, unii pentru o mai bună explicare şi niveluri mai înalte de
acurateţe, alţii cu convingerea că ştiinţa deţinea cheia înţelegerii modului de a
transforma în bine politica internaţională.
Turnura ştiinţifică a condus la o importantă dezbatere în interiorul
disciplinei în anii ’60, în cadrul căreia cercetători precum Hedley Bull (1966b)
susţineau că politica internaţională nu putea fi supusă investigaţiei ştiintifice.
Acesta este un punct de vedere larg împărtăşit de analişti dedicaţi unor proiecte
intelectuale diverse. Cercetătorul radical Noam Chomsky (1994:120) a susţinut
că în relaţiile internaţionale „condiţiile istorice sunt mult prea variate şi
complexe pentru orice ar putea fi numit în mod plauzibil «o teorie» cu
aplicabilitate uniformă” (1994:120). Ceea ce este în mod general cunoscut ca
„postpozitivism” în Relaţiile Internaţionale respinge posibilitatea existenţei unei
ştiinţe a relaţiilor internaţionale care foloseşte standarde de verificare asociate
cu ştiinţele exacte pentru a crea niveluri echivalente de precizie explicativă şi
certitudine predictivă (Smith, Booth şi Zalewski, 1996). În anii ’90, o
importantă dezbatere a apărut în jurul enunţurilor pozitivismului. Întrebarea
privind existenţa unei diferenţe fundamentale între ştiinţele „fizice” şi cele
„sociale” era o chestiune crucială, dar nu mai puţin importante erau dezbaterile
privind natura şi scopul teoriei. Dezbaterea se axa pe întrebarea dacă teoriile –
chiar şi cele care tind către obiectivitate – sunt, în cele din urmă, „politice”,
deoarece generează viziuni asupra lumii care favorizează unele interese politice
şi le dezavantajează pe altele. Această dispută a dat naştere unor întrebări
deosebit de dificile despre ceea ce este teoria şi care sunt scopurile ei. Aceste
întrebări sunt acum centrale pentru disciplină – mai mult decât în orice alt
moment în istorie. Ce înseamnă, deci, a vorbi despre o „teorie a politicii
internaţionale”?
Diversitatea teoriei
Unul din obiectivele acestui volum este să analizeze diversitatea con-

cepţiilor asupra teoriei în studiul relaţiilor internaţionale. Abordările pozitiviste
sau „ştiinţifice” rămân cruciale, şi sunt într-adevăr dominante în Statele Unite,
după cum o demonstrează succesul analizei bazate pe alegerea raţională. Dar
acesta nu este singurul tip de teorie disponibil în domeniu. Un număr tot mai
mare de teoreticieni sunt interesaţi de o a doua categorie de teorii, în cadrul
cărora modul în care observatorii îşi construiesc imaginea asupra relaţiilor
internaţionale, metodele utilizate pentru a încerca să înţeleagă acest domeniu şi
16
Introducere
implicaţiile sociale şi politice ale „pretenţiilor lor de cunoaştere” sunt

preocupări centrale. Ei cred că este la fel de important să ne concentrăm asupra
modului în care este abordat studiul politicii mondiale, ca şi încercarea de a
explica fenomene globale. Cu alte cuvinte, însuşi procesul de teoretizare devine
un obiect vital al cercetării.
Steve Smith (1995: 26-7) a susţinut că există o diviziune fundamentală
în interiorul discipinei între „teorii care încearcă să ofere o prezentare
explicativă (sublinierea noastră) a relaţiilor internaţionale” şi perspective care
privesc „teoriile ca fiind constitutive realităţii” (sublinierea noastră). O mare
parte din acest capitol introductiv este dedicată analizei acestor două concepţii
asupra teoriei.
Prima observaţie care trebuie făcută în acest context este că teoriile
constitutive au un rol din ce în ce mai important în studiul relaţiilor interna-
ţionale, dar importanţa temelor abordate de ele a fost demult recunoscută. În
anii ’70, Hedley Bull (1973: 183-4) susţinea deja că:
„motivul pentru care trebuie să fim preocupaţi atât de teoria cât şi de istoria
subiectului este că orice discuţie despre politica internaţională... lucrează pe bază
de ipoteze teoretice pe care ar trebui să le recunoaştem şi investigăm, în loc să le
ignorăm sau să le punem sub semnul întrebării. Demersul investigaţiei teoretice
este orientat, la nivelul său inferior, către o abordare critică: identificarea,
formularea, rafinarea şi punerea sub semnul întrebării a presupoziţiilor generale
pe baza cărora se desfăşoară discuţia curentă asupra politicii internaţionale. La
nivelul său superior, demersul este interesat de construcţia teoretică: de stabilirea
veridicităţii sau falsităţii unor presupoziţii, a faptului că unele argumente sunt
valide sau nu, realizând astfel o structură solidă a cunoaşterii”.
Acest citat arată că Bull consideră că teoria explicativă şi cea

constitutivă sunt amândouă necesare studiului relaţiilor internaţionale:
investigaţia intelectuală ar fi incompletă fără efortul de a spori înţelegerea în
ambele direcţii. Cu toate că el scria acestea la începutul anilor ’70, abia mai
târziu în decursul deceniului teoria constitutivă a început să se bucure de o
poziţie mai importantă în cadrul disciplinei, în mare parte datorită influenţei
evoluţiilor în domeniile înrudite ale teoriei sociale şi politice. De atunci, odată
cu creşterea interesului pentru teoria internaţională, o literatură înfloritoare a
fost dedicată chestiunilor teoretice, o mare parte fiind preocupată de teoria
constitutivă. Această concentrare pe procesul teoretizării nu a fost lipsită de
controverse. Unii au argumentat că preocuparea excesivă pentru teorie
reprezintă o retragere din analiza chestiunilor concrete şi absenţa unui simţ al
responsabilităţii pentru relevanţa politică (Wallace 1996). Se poate face o
paralelă, în acest caz, cu o poziţie pe care Keohane (1988) a luat-o împotriva
postmodernismului, şi anume faptul că axarea pe problemele din filosofia
17
ştiinţelor sociale conduce la neglijarea unor domenii importante din cercetarea

empirică.
Criticii acestei poziţii susţin că ea se bazează pe presupoziţii teoretice
neprecizate sau nedovedite privind scopurile studierii relaţiilor internaţionale, şi
în special pe ideea că disciplina ar trebui să fie preocupată de chestiuni care sunt
de o mai mare importanţă pentru state decât pentru actorii din societatea civilă
care încearcă să schimbe sistemul politic internaţional (Booth 1997; Smith
1997). Aici este important de reamintit faptul că Morgenthau şi Carr erau
interesaţi nu doar de explicarea lumii reale, ci şi de propunerea unui argument
puternic cu privire la ce puteau spera în mod rezonabil să obţină statele în lumea
competitivă a politicii internaţionale. Smith (1996:113) susţine că toate teoriile
fac acest lucru fie intenţionat, fie neintenţionat: ele „nu doar explică sau prezic,
ci ne spun ce posibilităţi există privind acţiunea şi intervenţia umană; ele nu ne
definesc doar posibilităţile explicative, ci şi orizonturile etice şi practice”.
Smith pune sub semnul întrebării ceea ce el consideră a fi falsa
presupunere că „teoria” este în opoziţie cu „realitatea”– şi că „teoria” poate fi
testată prin apelul la o „realitate” care există deja acolo (a se vedea şi George
1994). Problema care se pune aici este dacă ceea ce există concret este mereu
dependent de teorie şi în mod invariabil condiţionat într-o anumită măsură de
limba şi cultura observatorului şi de concepţiile generale asupra societăţii la un
anumit moment şi într-un anume loc. Şi, aşa cum s-a menţionat mai sus, cei care
investighează esenţa teoriei nu pot face abstracţie de faptul că analiza este
mereu bazată pe teorie şi susceptibilă de a avea implicaţii şi consecinţe politice
(Brown 2002). Literatura feministă din ce în ce mai bogată, discutată în
Capitolul 9, a subliniat acest argument în pledoaria sa potrivit căreia multe din
tradiţiile dominante ale disciplinei sunt influenţate de gen, deoarece reflectă în
special experienţe masculine privind societatea şi politica. Unele abordări critice
care sunt discutate în Capitolele 6 şi 7, au subliniat, de asemenea, faptul că nu
există, aşa cum a susţinut şi Nagel (1986) într-un context oarecum diferit, „nicio
perspectivă de nicăieri”.
Pentru a fi corecţi, mulţi exponenţi ai abordării ştiinţifice au recunoscut
această problemă, dar ei credeau că ştiinţa a dat analiştilor posibilitatea să se
ridice deasupra lumii politice şi sociale pe care o investigau. Ceea ce reuşiseră
ştiinţele exacte putea fi imitat de formele de investigaţie ştiinţifice în domeniul
social. Aceasta este o chestiune asupra căreia se va reveni ulterior. Dar
dezbaterile privind posibilitatea existenţei unei ştiinţe a relaţiilor internaţionale
şi disputele privind posibila existenţă a unei preocupări excesive pentru teorie în
ultimii ani, demonstrează că cercetătorii nu sunt de acord în ceea ce priveşte
natura şi scopurile teoriei sau locul ei într-un domeniu mai larg al ştiinţelor
sociale. Relaţiile Internaţionale sunt o disciplină a dezacordurilor teoretice – o
disciplină divizată, aşa cum a numit-o Holsti (1985).
18
Introducere
Natura contestată
Într-adevăr, aşa a fost încă de când cei care au dezvoltat acest subiect,
relativ nou în mediul academic occidental imediat după Primul Război Mondial,
au dezbătut pentru prima dată trăsăturile fundamentale ale politicii
internaţionale. Începând de atunci, în unele perioade mai intens decât în altele,
aproape orice aspect al cercetării politicii internaţionale a fost contestat. Ce ar
trebui să fie interesată să studieze această disciplină: relaţiile între state?
Legăturile economice transnaţionale crescânde, aşa cum recomandau liberalii de
la începutul secolului trecut? Interdependenţa internaţională crescândă, aşa cum
se susţinea în anii ’70? Sistemul global de dominare şi dependenţă, aşa cum
susţineau marxiştii şi neomarxiştii din anii ’70? Globalizarea, aşa cum au
susţinut cercetătorii din ultima perioadă? Acestea sunt câteva exemple privind
modul în care disciplina a fost divizată în legătură cu subiectul său de cercetare.
În plus, cum ar trebui să fie studiate fenomenele politice internaţionale:
utilizând date empirice pentru a identifica legi şi modele ale relaţiilor
internaţionale? Utilizând experienţa istorică pentru a înţelege ce este unic (Bull
1966a) sau pentru a identifica anumite tradiţii de gândire care au supravieţuit
timp de secole (Wight 1991)? Utilizând abordarea marxistă a inegalităţilor de
producţie, de clasă şi a celor materiale? Imitând, precum Waltz (1979), studiul
comportamentului firmelor pe piaţă pentru a înţelege forţele sistemice care fac
toate statele să se comporte oarecum asemănător? Susţinând, precum o face
Wendt (1999) în apărarea constructivismului, că în studiul relaţiilor interna-
ţionale este important să se înţeleagă că „totul se reduce la idei”? Acestea sunt
câteva ilustrări ale diferenţelor fundamentale în legătură cu metodologia sau
metodologiile potrivite pentru a fi utilizate în domeniu.
În cele din urmă, este posibil ca cercetătorii să furnizeze forme de
analiză neutre, sau toate abordările sunt condiţionate cultural şi în mod necesar
părtinitoare? Este posibil să avem o cunoaştere obiectivă a faptelor dar nu şi a
valorilor, după cum argumentau susţinătorii abordării ştiinţifice? Sau, după cum
au susţinut unii cercetători ai eticii globale, este posibil să cunoaştem scopurile
pe care statele şi alţi actori politici ar trebui să încerce să le realizeze, cum sunt
promovarea dreptăţii globale (Beitz 1979) sau eliminarea sărăciei mondiale
(Pogge 2002)? Acestea sunt unele din dezbaterile epistemologice din domeniu,
dezbateri despre ceea ce fiinţele umane pot sau nu pot şti despre lumea socială
şi politică. Multe din „marile dezbateri” şi momentele cheie din disciplină s-au
concentrat pe aceste întrebări.
În ultima parte a acestui capitol introductiv, vom examina aceste
chestiuni şi alte subiecte în următoarele secţiuni:
• Crearea disciplinei Relaţiilor Internaţionale
• Teorii şi discipline
19
• Teorie explicativă şi teorie constitutivă

• Cu ce se deosebesc între ele teoriile relaţiilor internaţionale?
• Ce criterii există pentru a evalua teoriile?
Unul din obiectivele noastre este să explicăm proliferarea teoriilor

începând cu anii ’80, să analizăm diferitele lor stiluri şi metode de lucru şi să
comentăm o problemă recurentă în domeniu, anume faptul că teoreticienii par
mai curând să monologheze decât să se angajeze în dialoguri productive. Un alt
obiectiv este să identificăm modalităţi prin care pot fi făcute comparaţii
semnificative între diferitele perspective ale relaţiilor internaţionale. Ar fi util să
se păstreze în minte aceste puncte când se vor citi capitolele următoare asupra
tradiţiilor teoretice influente în domeniu. Începem, totuşi, cu o scurtă
introducere a dezvoltării disciplinei.
Fundamentele disciplinei Relaţiilor Internaţionale
Cu toate că istoricii, juriştii internaţionali sau filosofii politici au scris

despre politica internaţională timp de mai multe secole, se consideră de obicei
că recunoaşterea formală a unei discipline separate a relaţiilor internaţionale a
survenit la sfârşitul Primului Război Mondial, odată cu crearea unei catedre de
relaţii internaţionale la Universitatea Wales, Aberystwyth. Au urmat alte catedre
în Marea Britanie şi în Statele Unite. Relaţiile internaţionale erau studiate
înainte de 1919, dar nu exista o disciplină ca atare. Subiectul său de cercetare
era împărtăşit de un numar de discipline mai vechi, incluzând dreptul, filosofia,
economia, ştiinţa politică şi istoria diplomatică – dar înainte de 1919, subiectul
nu a fost studiat cu o insistenţă comparabilă cu cea determinată de Primul
Război Mondial.
Este imposibil sa separăm crearea disciplinei Relaţiilor Internaţionale de
reacţia publicului larg la ororile „marelui război”, cum a fost iniţial numit.
Pentru mulţi istorici ai vremii, chestiunea intelectuală care le eclipsa pe toate
celelalte şi monopoliza interesul era necunoscuta privind de ce şi cum izbucnise
războiul. Gooch în Anglia, Fay şi Schmitt în Statele Unite, Renouvin şi Camille
Bloch în Franţa, Thimme, Brandenburg şi von Wegerer în Germania, Pribram în
Austria şi Pokrovsky în Rusia merită să fie menţionaţi în această privinţă
(Taylor 1961:30). Ei aveau acelaşi scop moral, acela de a descoperi cauzele
Primului Război Mondial, pentru ca generaţiile viitoare să fie scutite de o astfel
de catastrofă.
Costurile umane ale războiului din 1914-18 au condus la concluzia că
vechile presupuneri şi prescripţii ale politicii de putere erau complet discre-
ditate. Gânditori precum Sir Alfred Zimmern şi Philip Noel-Baker au devenit
celebri în anii imediat următori războiului. Ei credeau că pacea s-ar instaura
20
Introducere
doar dacă echilibrul clasic de putere ar fi înlocuit de un sistem de securitate

colectivă (incluzând ideea statului de drept) în care statele ar transfera concepte
şi practici interne către sfera internaţională. În acest caz, angajamentul faţă de
concepţia din secolul al XIX-lea, conform căreia umanitatea putea progresa din
punct de vedere politic utilizând dezbaterea raţională pentru a dezvolta interese
comune, ocupa un loc central. Era o viziune împărtăşită de mulţi interna-
ţionalişti liberali, porecliţi ulterior „idealişti” sau „utopici” de către criticii care
considerau simplistă soluţia lor. Carr (1939/1945/1946) susţinea că soluţia
propusă de aceştia pentru nenorocirea războiului suferea, deşi neintenţionat, de
marea problemă a reflectării poziţiei puterilor satisfăcute – adică, a „celor care
au” spre deosebire de „cei care nu au”, după cum sunt numiţi în relaţiile
internaţionale. Este interesant de observat că prima plângere privind caracterul
ideologic şi politic al unui asemenea mod de gândire asupra politicii interna-
ţionale a fost făcută pentru prima dată de un „realist” precum Carr, care era
influenţat de marxism şi de critica acestuia privind natura ideologică a
abordărilor liberale dominante ale politicii şi economiei în secolul al XIX-lea.
Carr considera că aceeaşi critică poate fi aplicată „utopicilor”, după cum îi
denumea el.
Războiul a clătinat încrederea celor care credeau în diplomaţia clasică şi
care credeau că folosirea forţei era uneori necesară pentru a menţine echilibrul
puterii. La izbucnirea Primului Război Mondial, puţini au crezut că acesta va
dura mai mult de câteva luni, şi mult mai puţini încă au anticipat dimensiunea
catastrofei iminente. Preocupările privind costurile umane ale războiului erau
legate de ideea larg răspândită că vechea ordine internaţională, cu diplomaţia sa
secretă şi cu tratatele sale secrete, era în mod clar imorală. Încrederea în
necesitatea unei „rupturi” faţă de vechea ordine încuraja opinia conform căreia
studiul istoriei era un ghid imperfect pentru modul în care statele ar trebui să se
comporte în viitor. După război, nevoia unei noi discipline academice era
considerată esenţială, şi anume a unei discipline dedicate înţelegerii şi prevenirii
conflictului internaţional. Primii cercetători din domeniu, care lucrau în
univeristăţi din statele victorioase, erau în principiu de acord că urmatoarele trei
întrebări ar fi trebuit să ghideze noua arie de investigaţie:
1. Care au fost principalele cauze ale Primului Război Mondial, şi ce
anume din fosta ordine internaţională a condus guvernele naţionale
către un război care a generat suferinţa a milioane de oameni?
2. Care au fost principalele lecţii care puteau fi învăţate după Primul
Război Mondial? Cum poate fi prevenită reapariţia unui astfel de
război?
3. Pe ce baze putea fi creată o nouă ordine internaţională şi cum puteau
instituţiile internaţionale, în special Societatea Naţiunilor, să se asigure
că statele respectă principiile de bază ale acesteia?
21
Ca răspuns la aceste întrebări, mulţi dintre membrii primei „şcoli” sau

„teorii” a relaţiilor internaţionale susţineau că războiul a fost parţial rezultatul
„anarhiei internaţionale” şi parţial rezultatul neînţelegerilor, erorilor de calcul şi
nesăbuinţei politicienilor care au pierdut controlul evenimentelor în 1914.
„Idealiştii” susţineau că o lume mai paşnică ar putea fi creată făcând elitele din
domeniul politicii externe responsabile în faţa opiniei publice şi democratizând
relaţiile internaţionale (Long şi Wilson 1995; a se vedea şi Capitolul 2 din
volumul de faţă). Conform lui Bull (citat în Hollis şi Smith 1990:20)
„caracteristica distinctivă a acestor autori era încrederea în progres: în particular,

încrederea că sistemul relaţiilor internaţionale care dăduse naştere primului
Război Mondial putea fi transformat într-o ordine internaţională în mod funda-
mental mai paşnică şi mai justă; că sub impactul reînvierii democraţiei,
dezvoltării unei „conştiinţe internaţionale”, dezvoltării Ligii Naţiunilor, faptelor
bune ale susţinătorilor păcii şi iluminării răspândite de învăţăturile lor, sistemul
se transformase într-adevăr; şi că responsabilitatea lor, ca cercetători ai relaţiilor
internaţionale, era să sprijine acest mers al progresului pentru a depăşi ignoranţa,
prejudecăţile, reaua-voinţă şi interesele criminale care îi erau potrivnice”.
Bull evidenţiază măsura în care viziunea normativă a animat disciplina în

perioada ei iniţială de dezvoltare, atunci când mulţi considerau că Primul
Război Mondial fusese „războiul care va pune capăt tuturor războaielor”. Doar
o cercetare riguroasă a fenomenului războiului poate explica modul în care ar
putea statele să creeze o ordine mondială în care reapariţia unui astfel de
conflict să fie imposibilă. Mult mai important, disciplina a apărut într-o
perioadă în care mulţi considerau că reforma politicii internaţionale nu era doar
extrem de importantă, ci şi posibil de realizat. Întrebarea dacă ordinea globală
putea sau nu să fie îmbunătăţită în mod radical a reprezentat din acel moment o
chestiune centrală în studiul relaţiilor internaţionale.
Reacţia criticilor la acest internaţionalism liberal a dominat primii ani
de dezvoltare ai disciplinei. Carr (1939/1945/1946: Capitolul 1), care era unul
din cei mai duri dintre aceştia, susţinea că „utopicii” erau vinovaţi de „naivitate”
şi „exuberanţă”. Zelul vizionar stătea în calea unei analize la rece. Critica
realistă a internaţionalismului liberal, lansată de Carr cu puţin înainte de cel de
al Doilea Război Mondial şi continuată de alţi cercetători incluzându-l pe
Morgenthau în Statele Unite în anii ’40 şi ’50, a condus la aşa numita „prima
mare dezbatere”. Dacă această dezbatere a avut sau nu loc cu adevărat,
chestiunea a fost discutată în contradictoriu de cercetători mai recenţi (Wilson
1998); totuşi, mitul unei mari dezbateri între realişti şi idealişti a oferit o
identitate disciplinei în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial. În mod
interesant, Carr (1939/1945/1946), care i-a criticat pe utopici pentru „naivitatea”
22
Introducere
lor, şi-a îndreptat critica şi împotriva realiştilor, acuzându-i de „sterilitate” şi

„mulţumire de sine”. Teoriile obţin un statut dominant în orice disciplină din
motive diferite, cum ar fi măsura în care prevalează în dezbateri împotriva
adversarilor (adesea mai mult imaginari decât reali). Ele pot beneficia şi de
opinia larg răspândită că sunt mai adecvate şi mai relevante pentru evenimentele
cheie ale momentului decât alte teorii. „Criza de douăzeci de ani”, care a
culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial şi a fost urmată de Războiul Rece,
a condus în mod clar la dominaţia realismului.
Scopul teoriei, în primii ani ai dezvoltării disciplinei, a fost să schimbe
lumea în mai bine, înlăturând nenorocirile războiului. Exista o legatură strânsă
între teorie şi practică: teoria nu era ruptă de lumea reală a politicii
internaţionale. Acest lucru era adevărat pentru internaţionaliştii liberali care
considerau lumea „profund diferită de cum ar fi trebuit să fie” şi care aveau
„încredere în puterea raţiunii şi acţiunii umane” de a schimba lumea pentru ca
„potenţialul lăuntric al fiinţelor umane să fie pe deplin realizat” (Howard
1978:11). Nu era mai puţin adevărat pentru realişti, care considerau că teoria are
un rol în practica politică, mai ales prin încercarea de a înţelege în mod cât mai
obiectiv constrângerile existente asupra realizării viziunii pe care „utopicii” erau
prea dornici să o îmbrăţişeze. Poziţia realistă asupra ceea ce putea sau nu putea
fi realizat într-o lume formată din state aflate în competiţie a dat disciplinei
identitatea sa în anii ’50 şi ’60.
Teorii şi discipline
Acum aproape patruzeci de ani, Wight (1966a) a pus întrebarea: „De ce

nu există o teorie internaţională?” Explicaţia sa privind lipsa tradiţiei unei teorii
internaţionale („speculaţii asupra societăţii de state, sau familiei naţiunilor, sau
comunităţii internaţionale) care abia începuse să corespundă realizărilor din
teoria politică („speculaţie despre stat”) era următoarea: sistemele politice
interne suferiseră modificări semnificative de-a lungul secolelor, incluzând
sistemul de educaţie şi cel al asigurărilor sociale. Dar, la nivelul trăsăturilor sale
de bază, sistemul internaţional nu suferise aproape nicio schimbare. Wight îl
numea „tărâmul recurenţei şi repetiţiei” care era „incompatibil cu o teorie
progresistă”. În timp ce teoria politică era bogată în descrieri ale unei vieţi bune,
teoria internaţională era cantonată în chestiuni de „supravieţuire”. Limbajul
teoriei politice şi al dreptului, care era un limbaj „adecvat controlării de către
om a vieţii sale sociale”, nu avea o utilitate evidentă pentru analiştii chestiunilor
internaţionale (Wight 1966a:15, 25-6, 32).
La prima vedere, Wight lua partea realiştilor în disputa lor cu cei cu un
temperament utopic. Dar într-o serie de prelegeri influente ţinute la London
School of Economics în anii ’50 şi ’60, Wight (1991) a protestat împotriva
23
reducerii reflecţiei asupra relaţiilor internaţionale la două tradiţii de gândire.

Ceea ce s-a pierdut prin divizarea domeniului între realism şi idealism a fost o
îndelungată tradiţie (tradiţia „raţionalistă” sau „groţiană”) care avea drept punct
de plecare existenţa societăţii de state. Această perspectivă, care a ajuns să fie
cunoscută ca Şcoala Engleză (a se vedea Capitolul 4 din volum) a fost influentă
mai ales în Marea Britanie, dar şi în Australia şi Canada, într-o oarecare măsură.
Trăsătura sa distinctivă este că relaţiile internaţionale nu sunt nici atât de
sumbre pe cât le consideră realiştii, nici atât de uşor de schimbat precum le cred
utopicii („revoluţionarişti” în limbajul lui Wight). Există, susţin membrii Şcolii
Engleze, un nivel înalt de ordine şi cooperare în relaţiile dintre state, chiar dacă
acestea trăiesc într-un climat de anarhie – un climat marcat de absenţa unei
puteri care se află deasupra şi care are puterea să domine statele suverane.
După patru decenii, nu ne mai putem referi, precum o făcea Wight, la
„insuficienţa” teoriei internaţionale. După cum o va arăta acest volum, acum
există multe domenii ale teoriei internaţionale, dintre care multe nu sunt
constrânse de problema supravieţuirii statului sau de absenţa aparentă a unui
vocabular cu ajutorul căruia să se teoretizeze politica globală. Cum a survenit
această schimbare, şi unde plasează ea discuţiile mai vechi despre posibilitatea
sau imposibilitatea progresului în relaţiile internaţionale?
Putem începe să răspundem acestor întrebări observând că anii ’60 şi
’70 au fost martorii unei dezvoltări rapide a studiului Relaţiilor Internaţionale,
prin apariţia de noi departamente şi centre academice nu doar în Statele Unite şi
Marea Britanie, dar şi în alte locuri. Acestă perioadă a fost şi martora proliferării
rapide a abordărilor disciplinei. Preocuparea faţă de război şi conflict s-a
menţinut, era nucleară ducând la apariţia unui nou subdomeniu, studiile
strategice, în anii ’50 şi ’60. Totuşi, graniţele disciplinei s-au extins în această
perioadă pentru a include analiza politicii externe, ea însăşi divizată în câteva
subdomenii, unul din ele aspirând la statutul de ştiinţă predictivă a compor-
tamentului în domeniul politicii externe, ceea ce ar putea duce la o mai bună
„gestiune a crizelor” (Hill 2003). Anii ’70 au fost martorii apariţiei studiului
interdependenţei internaţionale – sau, mai curând, reapariţiei sale, deoarece
internaţionaliştii liberali precum Zimmern identificaseră extinderea comerţului
internaţional ca un nivel crucial de analiză. Teoriile liberale ale interde-
pendenţei sau, ulterior, analiza instituţionalistă neoliberală a regimurilor
internaţionale susţineau că unificarea economică şi tehnologică a rasei umane
cerea noi forme de cooperare internaţională. Pentru cei influenţaţi de tradiţia
socialistă, totuşi, interdependenţa internaţională era un termen impropriu.
Realitatea era un sistem de dominare şi dependenţă globală care diviza lumea în
„centru” şi „periferie”. Expresia „dezbatere interparadigmatică” a fost utilizată
în anii ’70 şi ’80 pentru a arăta că un consens timpuriu privind natura disciplinei
(care a fost mereu incomplet) fusese înlocuit de un spectru larg de abordări
24
Introducere
rivale, o situaţie care se menţine până în prezent (Banks 1985; Hoffman 1987).
Doar unele din aceste abordări (neorealismul fiind de departe cea mai
importantă – a se vedea Capitolul 3 în volumul de faţă) continuă să privească
sistemul internaţional ca un domeniu „anarhic” unic care poate fi analizat în
mod izolat faţă de evoluţiile sociale şi economice în interiorul societăţilor şi
între societăţi. Influenţa celorlalte discipline şi domenii înrudite este acum
pronunţată în sfera relaţiilor internaţionale şi multe curente din Relaţiile
Internaţionale neagă faptul că disciplina are un obiect de cercetare distinct sau
că poate lucra fără a împrumuta mult din limbajele de investigaţie din alte
domenii. Importul diferitelor idei din teoria socială şi politică este una din
evoluţiile care au devenit din ce în ce mai evidente în anii ’80 şi ’90 (a se vedea
Capitolele 6 şi 7 din volum).
În cuprinsul acestui volum vom examina un număr de teorii mai
influente, incluzând internaţionalismul liberal, realismul, neorealismul şi Şcoala
Engleză, precum şi abordări mai puţin influente precum marxismul şi
perspective mai noi precum constructivismul, feminismul şi ecologismul inter-
naţional. În acest mod, sperăm să oferim o imagine a dezbaterilor contemporane
despre natura şi scopurile teoriei relaţiilor internaţionale. Am ales să le numim
„teorii”, însă de-a lungul timpului ele au fost numite în literatură „paradigme”,
„perspective”, „discursuri”, „şcoli de gândire”, „imagini”, „tradiţii”. Este mai
puţin important cum sunt numite în comparaţie cu ceea ce sunt proiectate să
facă, şi cum diferă una de alta. Următoarele descrieri ale teoriei surprind unele
din variatele lor scopuri:
• Teoriile explică legile politicii internaţionale sau tiparele recurente ale
comportamentului naţional (Waltz 1979).
• Teoriile încearcă fie să explice şi să prezică modul de comportare, fie să
înţeleagă lumea din mintea actorilor (Hollis şi Smith 1990).
• Teoriile sunt tradiţii de speculaţie despre relaţiile între state care se
axează pe lupta pentru putere, natura societăţii internaţionale şi
posibilitatea (fezabilitatea) unei comunităţi mondiale (Wight 1991).
• Teoriile folosesc date empirice pentru a testa ipoteze despre lume,
precum lipsa războiului între statele având un regim de democraţie
liberală (Doyle 1983).
• Teoriile analizează şi încearcă să clarifice utilizarea conceptelor precum
echilibrul de putere (Butterfield şi Wight 1966).
• Teoriile critică formele de dominaţie şi abordările care fac să pară
natural şi de neschimbat ceea ce este construit social şi modificabil
(teoria critică).
• Teoriile reflectează asupra modului în care lumea ar trebui să fie
organizată şi analizează modalităţile prin care sunt construite şi apărate
25
diferite concepţii asupra drepturilor omului sau dreptăţii sociale globale

(teoria normativă sau etica internaţională).
• Teoriile reflectează asupra procesului teoretizării înseşi; ele analizează
ipotezele epistemologice privind modul în care fiinţele umane cunosc
lumea şi pe cele ontologice care se referă la elementele din care lumea
este constituită – de exemplu, dacă este formată din state suverane sau
indivizi cu drepturi şi obligaţii faţă de restul umanităţii (teoria
constitutivă).
Această listă arată că practicienii domeniului nu sunt de acord în privinţa

elementelor implicate în teoretizarea relaţiilor internaţionale. Când comparăm
teorii, comparăm fenomene diferite şi practic imposibil de comparat. Nu există
un acord cu privire la cea mai bună linie de argumentare în oricare teorie, şi nici
în ceea ce priveşte posibilitatea combinării principalelor lor realizări într-o
teorie unificată. Teoria sau teoriile postmoderniste, din moment ce susţinătorii
lor ar nega că există o singură abodare la care aderă (a se vedea Capitolul 7 în
volum), resping posibilitatea existenţei unei teorii atotcuprinzătoare a relaţiilor
internaţionale. Mai simplu, şi după cum a fost deja menţionat, există o
suprapunere între diferite teorii, dar niciun consens asupra a ceea ce înseamnă
cu adevărat termenul „Relaţii Internaţionale”. Sensul lui cel mai direct vizează
analiza relaţiilor între naţiuni – mai exact, state – dar aceasta este abordarea
practicată de realişti şi neorealişti şi respinsă sau modificată substanţial de către
exponenţii perspectivelor concurente, unii din ei considerând că termenii
„politică globală” sau „politică mondială” sunt mai adecvaţi pentru a descrie
ceea ce domeniul ar trebui să studieze în perioada contemporană (Baylis şi
Smith 2005).
Deşi departe de a fi exhaustivă, următoarea listă rezumă unele din
preocupările disciplinei în perioada recentă:
• Actori dominanţi – în mod tradiţional acesta era statul suveran, dar lista
include acum corporaţii transnaţionale (CTN), clase transnaţionale şi
„capitalişti de cazino”, organizaţii internaţionale precum Organizaţia
Mondială a Comerţului, organizaţii internaţionale nonguvernamentale
(OING) precum Amnesty International, noi mişcări sociale incluzând
mişcări feministe şi ecologiste şi organizaţii internaţionale teroriste
precum Al-Qaeda.
• Relaţii dominante – în mod tradiţional desemnau relaţii strategice între
mari puteri dar, în ultimii ani, şi relaţii comerciale între societăţi
industriale avansate, „pacea liberală”, relaţii de dominaţie şi dependenţă
între centru şi periferie în economia mondială capitalistă şi forme de
solidaritate în interiorul „societăţii civile globale”.
26
Introducere
• Chestiuni empirice – distribuţia puterii militare, controlul armamentului

şi gestiunea crizelor, dar şi globalizare, inegalitate globală, politici
identitare şi fragmentare naţională, cultura drepturilor universale ale
omului, situaţia grea a refugiaţilor, probleme de gen, protecţia mediului,
criminalitatea transnaţională, comerţul cu droguri şi HIV/ SIDA.
• Chestiuni etice – războiul drept, părţile bune şi rele ale intervenţiilor
umanitare, argumente pro şi contra redistribuirii globale a puterii şi
bogăţiei, îndatoriri faţă de natură, generaţiile viitoare şi speciile non-
umane, respectul faţă de diferenţele culturale şi drepturile femeilor şi
copiilor.
• Chestiuni din domeniul filosofiei ştiinţelor sociale – dispute metodo-
logice privind posibilitatea existenţei unei ştiinţe a politicii interna-
ţionale, puncte de vedere epistemologice şi ontologice contradictorii,
natura cauzalităţii şi ideea discursului istoric.
• Perspectivele multidisciplinarităţii – reconstituirea disciplinei utilizând
abordările liberale şi radicale pentru a dezvolta o economie politică
internaţională a fost cea mai importantă reorientare către interdis-
ciplinaritate în anii ’80 şi ’90. Stabilirea legăturilor cu teoria socială,
sociologia istorică şi „istoria lumii” şi demolarea barierelor între Rela-
ţiile Internaţionale, teoria politică şi etică au fost evoluţiile principale
începând cu anii ’90.
Modul cum se poate face faţă unei asemenea diversităţi tematice este una
din problemele centrale pe care oricare teorie a relaţiilor internaţionale trebuie
să încerce să o rezolve. Teoriile trebuie să se bazeze pe anumite principii de
selecţie pentru a-şi reduce aria de cercetare; ele fac diferenţa între actori, relaţii,
chestiuni empirice pe care le consideră de importanţă vitală sau banale. Teoria
neorealistă a lui Waltz este una din cele mai dezbătute ilustrări ale acestui
proces de selecţie. Waltz (1979) susţinea că teoria trebuie să abstragă din
multitudinea forţelor care acţionează în politica internaţională, admiţând că în
realitate „totul este legat de tot”. Dar teoria trebuie să „distorsioneze” realitatea
– şi Waltz oferă un argument complex privind filosofia ştiinţelor sociale şi
realizările teoriei economice în explicarea acestui aspect – dacă este să explicăm
ceea ce priveşte Waltz ca piesă centrală a politicii mondiale: „descurajanta
persistenţă” a sistemului internaţional de state şi recurenţa luptei pentru putere
şi securitate timp de câteva milenii. Waltz susţinea că relaţiile economice
internaţionale, dreptul internaţional şi alte asemenea domenii sunt în mod clar
fenomene interesante, dar ele trebuie ignorate de o teorie care are scopurile pe
care el i le atribuie.
Este util să comparăm acest argument cu cel al lui Cox (1981, 1983) –
influenţat de marxism – că o teorie a relaţiilor internaţionale trebuie să se ocupe
27
de forţele sociale (incluzând relaţiile de clasă), de state şi de ordinea mondială

pentru a putea înţelege natura hegemoniei globale şi pentru a identifica
mişcările contrahegemonice care lucrează pentru a promova viziuni realizabile
privind forme mai bune ale ordinii mondiale. În această abordare, problema
privind ceea ce este mai important în politica mondială nu este rezolvată oferind
o listă a celor mai puternici actori şi relaţii, ci cercetând cauzele inegalităţilor de
putere şi de oportunităţi între fiinţele umane şi identificând mişcările politice
care reprezintă avangarda luptei împotriva acestor asimetrii – mişcări care nu
sunt la fel de puternice precum statele dar, în analiza lui Cox, sunt mult mai
importante decât ele datorită valorilor pe care încearcă să le realizeze (pentru
aprofundare, a se vedea Capitolele 5 şi 6 în acest volum).
Conform argumentului lui Cox – şi aceasta este o poziţie comună a
diferitelor curente radicale în cadrul disciplinei (a se vedea Capitolele 5-10 în
acest volum), întrebarea privind ceea ce este important în relaţiile internaţionale
nu este o problemă empirică ce poate fi rezolvată uitându-ne la ceea ce există în
„lumea reală”; este în mod fundamental o chestiune politică, un care începe prin
a ne întreba ale cui interese sunt protejate şi cine sunt cei dezavantajaţi sau
ignoraţi de structurile politice şi economice dominante. Aceste chestiuni nu sunt
rezolvate de investigaţia empirică –sunt în primul rând chestiuni etice care au
pătruns în centrul disciplinei în ultimii douăzeci de ani.
Aceasta ridică întrebări importante despre cum obţin teoriile un statut
dominant sau hegemonic în cadrul disciplinei. Cotitura postpozitivistă a făcut ca
astfel de chestiuni să devină dominante în disciplină, dar ele au o genealogie
mai veche. Începând cu anii ’60, de exemplu, cercetători radicali din Statele
Unite, precum Yergin (1990) şi Chomsky (1969) au analizat legăturile strânse
care au existat adesea între studiul academic al Relaţiilor Internaţionale şi
domeniul guvernamental, în special în Statele Unite (pentru o evaluare a lucrării
lui Chomsky, a se vedea „Forum on Chomsky”, Review of International Studies,
2003). S-a subliniat modul în care nevoile politice dominante ale momentului,
aşa cum erau ele definite de guverne, au favorizat unele teorii în aşa fel încât o
perspectivă să obţină un statut hegemonic, în timp ce altele să protesteze la
marginile disciplinei. Studiile strategice au fost considerate un caz de acest tip,
şi mulţi cercetători radicali au subliniat strânsele lor legături cu „complexul
militar-industrial” în anii ’60. Realismul a fost ideologia dominantă a
establishment-ului american la sfârşitul anilor ’60 şi la începutul anilor ’70,
când administraţia Nixon s-a delimitat de ideologia războiului rece care
împiedicase dezvoltarea unor relaţii amicale cu Uniunea Sovietică şi China
(Henry Kissinger, consilierul pe probleme de securitate al lui Nixon şi apoi
secretar de stat, fusese un reputat cercetător realist înainte de 1968). Începând
cu anii ’80, ideologia dominantă a fost neoliberalismul economic, care a avut o
influenţă imensă prin „Consensul de la Washington” în promovarea de-
28
Introducere
reglementării pieţelor mondiale (a se vedea Capitolul 2 din acest volum). O

ilustrare fascinantă a schimbării destinului teoriilor ştiinţifice este faptul că
realismul a ajuns să aibă o poziţie de disidenţă în ceea ce priveşte politica
externă americană recentă, rămânând în acelaşi timp una din tradiţiile
dominante ale şcolii americane. Fenomenul „realişti împotriva războiului”
(mulţi cercetători realişti reputaţi şi-au făcut publică opoziţia faţă de războiul
din Irak în The New York Times în 2002) este un exemplu privind modul în care
poziţia dominantă într-un domeniu poate să nu se convertească într-o poziţie
dominantă în altul.
Este necesar să subliniem natura politizată a disciplinei deoarece
politica Relaţiilor Internaţionale poate determina cât de larg poate fi în realitate
spectrul „opiniei teoretice legitime”. De exemplu, cercetătorii marxişti au
subliniat limitele dezacordului permis în încercarea disciplinei de a descoperi
cauza Primului Război Mondial. Aceştia s-au referit la parametrii ideologici şi
conceptuali dincolo de care cercetătorii cauzelor războiului nu ar putea sau nu ar
vrea să treacă. Pentru ca o opinie sa fie considerată legitimă, ea trebuia să se
încadreze între cei doi poli: „idealism”, la un capăt al spectrului, şi „realism”, la
celălalt capăt. Conform acestor marxişti, anumite fapte erau excluse în mod
axiomatic din câmpul cercetării. Tensiunile în interiorul societăţii, precum
luptele de clasă sau competiţia economică între puterile coloniale – în această
perioadă, o explicaţie marxistă populară a originilor războiului – nu au fost
serios luate, în considerare, în acest moment în interiorul disciplinei. Un
comentator a sugerat că teoria imperialismului a fost în mod deliberat exclusă
deoarece, plasând cauzele războiului în natura sistemului capitalist, reprezenta o
ameninţare directă pentru ordinea socială a statelor capitaliste: „această doctrină
falsă trebuia să fie respinsă în interesul stabilizării societăţii burgheze ...
[istoricii] acţionau şi reflectau în interiorul contextului social universitar
burghez, care obstrucţiona din punct de vedere structural astfel de intuiţii
revoluţionare” (Krippendorf 1982:27). Feminiştii au ridicat o problemă similară
privind excluderea prezenţei şi a perspectivelor lor din preocupările Relaţiilor
Internaţionale, argumentând că organizarea lumii academice era construită în
moduri care blocau cercetarea privind puterea masculină.
Teorie explicativă şi teorie constitutivă
Unul din obiectivele studierii unei largi varietăţi de teorii ale relaţiilor
internaţionale este să facă politica internaţională mai inteligibilă – pentru a fi
înteleşi mai bine actorii, structurile, instituţiile, procesele şi evenimentele
particulare, în special, dar nu exclusiv, din lumea contemporană. Uneori, teoriile
pot fi implicate în testarea ipotezelor, în propunerea de explicaţii cauzale cu
29
intenţia de a identifica tendinţe şi tipare majore în relaţiile internaţionale – pe

acest fapt bazându-se pretenţia de a fi teorii explicative.
Dar de ce să studiem relaţiile internaţionale în acest mod? Este oare
evident că cercetătorul relaţiilor internaţionale are nevoie de teorii? Nu cumva
este mai important să investigăm faptele, care sunt deja disponibile? Cele trei
răspunsuri ale lui Halliday la această din urmă întrebare sunt deosebit de
instructive:
„În primul rând, trebuie să existe o idee iniţială cu privire la acele fapte care sunt
considerate semnificative şi la cele care nu sunt. Faptele există în număr foarte
mare şi nu vorbesc pentru ele însele. Pentru oricine, cercetător sau nu, trebuie să
existe criterii privind gradul de relevanţă. În al doilea rând, orice set de date,
chiar dacă este acceptat ca fiind adevărat şi relevant, poate conduce la
interpretări diferite: dezbaterea privind „lecţiile anilor ’30” nu se referă la ce s-a
întâmplat în anii ’30, ci la modul cum pot fi interpretate aceste evenimente.
Acelaşi lucru se aplică sfârşitului Războiului Rece în anii ’80. În al treilea rând,
nimeni, cercetător sau nu, nu se poate mulţumi doar cu faptele: orice activitate
socială implică întrebări de ordin moral, privind binele şi răul, şi acestea nu pot
fi, prin definiţie, hotărâte doar de fapte. În domeniul internaţional, aceste
chestiuni etice sunt omniprezente: problema legitimităţii şi loialităţii – ar trebui
oare să ne supunem naţiunii, unei comunităţi mai largi (chiar lumii întregi,
cosmopolis-ului), sau unui grup subnaţional mai mic; chestiunile legate de
intervenţie – dacă suveranitatea este o valoare supremă sau dacă statele sau
agenţii pot interveni în problemele interne ale statelor; chestiunea drepturilor
omului, a definirii şi a universalităţii lor”. (Halliday 1994:25)
Din această perspectivă, teoriile nu sunt „suplimente opţionale” sau

„accesorii la modă”. Sunt modalităţi necesare de a aduce un plus de ordine în
domeniul Relaţiilor Internaţionale. Teoriile sunt necesare pentru a conceptualiza
evenimentele contemporane. După cum susţine Doyle (1983) în scrierile sale
despre pacea liberală, o explicaţie a absenţei războiului între statele liberale
timp de aproape două secole trebuie să pornească de la discuţia despre ce
înseamnă să descriem un stat ca „liberal” şi ce înseamnă să pretindem că nu a
existat „niciun război”. Conform lui Suganami (1996) o explicaţie privind
cauzele războiului şi ale păcii între societăţi ar fi nesatisfăcătoare, exceptând
situaţia în care s-ar preocupa de ce înseamnă să afirmăm că x este cauza lui y.
Analiza conceptuală – o activitate prin excelenţă filosofică – este o parte
necesară a oricărei încercări de a explica sau de a înţelege politica mondială.
Relaţiile internaţionale cuprind o mulţime de evenimente, probleme şi
relaţii care sunt adesea enorme ca dimensiuni şi de o tulburătoare complexitate.
Teoriile pot ajuta observatorul să gândească critic, logic şi coerent, sortând
aceste fenomene în categorii gestionabile, pentru a fi alese unităţile şi nivelurile
30
Introducere
de analiză adecvate şi, acolo unde este posibil, să fie identificate conexiuni şi
modele de comportament.
Pentru cercetătorul „internaţionalului”, teoriile sunt inevitabile. La urma
urmei, interpretarea „realităţii” este mereu dependentă de premisele teoretice.
Pentru a relua acest aspect, evenimentele şi aspectele care cuprind relaţiile
internaţionale pot fi interpretate şi înţelese doar făcând referinţă la un cadru
conceptual. Teoria relaţiilor internaţionale ne furnizează o alegere în privinţa
unor astfel de cadre.
Procesul teoretizării este de asemenea obiect de dispută şi, după cum
insistă şi Bull, examinarea critică şi reflexivă este întotdeauna necesară. Gellner
(1974:175) întreabă dacă este posibil sau dacă are sens să se facă distincţia între
„o lume a faptelor şi un domeniu cognitiv al teoriei, care ordonează şi dă sens în
mod retrospectiv (sublinierea autorilor) datelor concrete”. Dacă, aşa cum susţin
unii postmodernişti, nu există un punct de sprijin arhimedic care să facă posibilă
cunoaşterea obiectivă a realităţii exterioare, atunci însuşi procesul de separare a
„teoriei” de „practică”, sau a „subiectului” de „obiectul” pe care încearcă să-l
înţeleagă, este profund problematic. Într-adevăr, simplul proces al utilizării
ştiinţei sociale pozitiviste pentru a obţine „cunoaştere obiectivă” poate fi
profund ideologic. Aşadar, departe de a se ridica deasupra „particularului”
pentru a produce adevăruri „universale” despre lumea socială, analiza poate pur
şi simplu să reflecte locaţii culturale specifice şi interese divizate şi să reproducă
forme existente de putere (George şi Campbell 1990).
Aceste întrebări duc la o a doua categorie de teorii, teoria internaţională
constitutivă. Fiecare cercetător intră în studiul relaţiilor internaţionale cu un
limbaj specific, credinţe determinate cultural, prejudecăţi şi experienţe de viaţă
specifice care îi afectează înţelegerea subiectului. Limba, cultura, religia, etnia,
clasa şi genul sunt câţiva din factorii care modelează viziunile asupra lumii.
Într-adevăr, este posibil să înţelegem şi să interpretăm lumea doar în interiorul
unor cadre culturale şi lingvistice particulare: acestea sunt lentilele prin care noi
percepem lumea. Unul din principalele scopuri ale studierii teoriei este să ne
permită să examinăm prin aceste lentile cât de distorsionată sau distorsionantă
poate fi o anumită viziune asupra lumii. De aceea este important să întrebăm de
ce, de exemplu, realiştii se concentrează pe imagini specifice care pun accentul
pe state, geopolitică şi război, în timp ce ignoră alte fenomene precum
diviziunile de clasă sau inegalităţile materiale.
După cum am menţionat mai devreme, în teoria relaţiilor internaţionale
este important să fim la fel de preocupaţi de modul în care este abordat studiul
politicii internaţionale, pe cât suntem de evenimente, probleme şi actori din
sistemul global. Este necesar să examinăm presupoziţiile din planul doi, pentru
că toate formele de analiză socială pun întrebări importante despre constituirea
morală şi culturală a observatorului. Este important să reflectăm asupra
31
intereselor cognitive şi presupoziţiilor normative care stau la baza cercetării.

Ideea este să devenim extrem de conştienţi de presupoziţiile, prejudecăţile şi
înclinaţiile ascunse despre ceea ce este şi ce poate fi lumea socială şi politică.
Conform diferitelor perspective „critice”, este inutil sau nerealist să încercăm să
ne descurcăm şi fără aceste presupoziţii. Într-adevăr, abordările postmoderniste
au pus accentul pe diferitele experienţe ale lumii relaţiilor internaţionale,
susţinând în acelaşi timp că toate punctele de vedere trebuie să fie supuse
formelor de analiză critică care pun în evidenţă limitările şi excluderile lor
(George şi Campbell 1990). Putem să facem cel mai bine aceasta dezvoltând
conştientizarea diversităţii imaginilor relaţiilor internaţionale. Sarcina teoriei
internaţionale constitutive este să analizeze diferitele forme de reflecţie asupra
naturii şi caracterului politicii mondiale şi să sublinieze că aceste forme de
cunoaştere nu oglindesc pur şi simplu lumea, ci ajută la modelarea ei.
Prin ce se deosebesc între ele teoriile relaţiilor internaţionale?
Cu toate că acest volum identifică perspectivele majore, autorii nu vor

să dea impresia că şcolile de gândire reprezintă tradiţii teoretice monolitice şi
omogene. Cu toate că pot împărtăşi anumite presupoziţii elementare, exponenţii
oricărei perspective pot avea poziţii profund diferite şi chiar conflictuale privind
chestiunile prezentate anterior. Feminismul şi marxismul sunt exemple de
„pălării” foarte largi care prezintă o mare diversitate şi pot să pară uneori atât de
diferite între ele precum sunt perspectivele majore ale domeniului. Realismul
are variaţiile sale interne; la fel au şi Şcoala Engleză, multele ramuri ale teoriei
critice şi aşa mai departe. Pentru cineva care este nou în domeniu, această
diversitate poate fi frustrantă, dar nu este nimic anormal în existenţa diferenţelor
de perspectivă în interiorul aceleiaşi tradiţii teoretice largi. Eterogenitatea este
un punct forte şi un obstacol în calea osificării.
Este posibil să comparăm şi să punem faţă în faţă şi subdiviziuni ale
şcolilor din Relaţiile Internaţionale, deoarece au multe în comun. Este posibil să
ne concentrăm pe ceea ce reprezintă, în viziunea lor, chestiunile asupra cărora
merită să se contrazică mizele principale implicate în înţelegerea lumii şi în
crearea unor moduri de analiză sofisticate. Aici este necesar să se înainteze cu
multă atenţie deoarece nicio descriere a principalelor mize nu poate cuprinde în
mod echitabil multiplele dezbateri şi controverse din domeniu. Este obligatoriu
să existe un oarecare grad de arbritariu în orice încercare de a înţelege disciplina
ca un tot. Totuşi, cu acest avertisment, credem că este utilă discutarea
concluziilor oferite de principalele abordări cu privire la următoarele patru
chestiuni; un scurt rezumat al poziţiilor adoptate de respectivele teorii în
privinţa acestor teme le poate permite cu siguranţă începătorilor să-şi croiască
un drum prin desişul marilor controverse din domeniu.
32
Introducere
Obiect de analiză şi domeniu de investigaţie
Prima chestiune este obiectul analizei şi domeniul de investigaţie.

Dezbaterile asupra obiectului de analiză au fost importante în cadrul disciplinei
în special începând cu discuţia privind „nivelul de analiză” (Singer 1961; Hollis
şi Smith 1990: 92-118). Una din cele mai bune ilustrări ale chestiunii este
discuţia făcută de Waltz asupra cauzelor războaielor. În Man, the State and War,
Waltz (1959) a susţinut că au fost explorate trei niveluri diferite de analiză (sau
trei „imagini”) în literatura cu privire la acest subiect: (a) natura umană, (b)
structura sistemelor politice şi (c) natura sistemului internaţional. Waltz a arătat
cât de mulţi psihologi au încercat să explice războiul uitându-se la agresivitatea
înnăscută a speciilor; mulţi liberali şi marxişti au susţinut că războiul este
produs de modul în care sunt organizate unele sisteme. Liberalii au susţinut că
războiul este rezultatul guvernării autocratice; marxiştii îl vedeau ca pe un
produs al capitalismului. Din ambele puncte de vedere, războiul era văzut ca un
fenomen care putea fi eradicat – creând regimuri liberale, în primul caz, şi
instituind forme de guvernare socialiste, în al doilea. Conform cercetătorilor
celui de-al treilea nivel de analiză, războiul era produsul naturii anarhice a
politicii internaţionale şi al competiţiei nesfârşite pentru putere şi securitate.
Waltz susţinea preeminenţa celei de-a „treia imagini a politicii internaţionale”,
care sublinia că războiul este inevitabil în contextul anarhiei (susţinând în
acelaşi timp că şi celelalte două niveluri de analiză contribuie la studiul
originilor războiului).
Revenind asupra unei părţi anterioare a discuţiei, putem observa că
dominaţia realismului a fost în mare parte o consecinţă a argumentului său
privind cel mai important nivel de analiză pentru cercetătorii domeniului. De
asemenea, putem observa că unele din schimbările semnificative în domeniu au
fost rezultatul nemulţumirii faţă de concentrarea realiştilor pe problema anarhiei
şi excluderea celorlalte domenii ale politicii mondiale. Când feminiştii susţin
luarea în considerare a femeilor la nivelul analizei, sau când Şcoala Engleză
susţine concentrarea pe societatea internaţională, când constructiviştii subliniază
importanţa înţelegerii construcţiei sociale a normelor, toţi aceştia sunt implicaţi
în dezbateri disciplinare fundamentale despre obiectul (sau nivelul) corect de
analiză.
Scopul investigaţiei sociale şi politice
Ei sunt de asemenea implicaţi în dezbateri cruciale cu privire la scopul

investigaţiei sociale şi politice. Revenind la Waltz, în descrierea sa cu privire la
33
cauzele războiului (şi, ulterior, în opera sa clasică, Theory of International

Politics, 1979), el susţine că scopul analizei este înţelegerea limitelor schimbării
politice, mai exact, demonstrarea faptului că este recomandabil ca statele să
încerce să acţioneze în cadrul ordinii internaţionale, decât să încerce să o
schimbe radical. Mai presus de toate, statele ar trebui să asigure pe cât pot –
deşi nu o pot face întotdeauna – menţinerea echilibrului de putere care le
descurajează să intre în război. Proiectele ambiţioase de reformă globală sunt, în
această viziune, destinate să eşueze. Membrii Şcolii Engleze nu neagă
importanţa echilibrului de putere, dar subliniază nevoia de a acorda atenţie
tuturor fenomenelor care fac posibilă ordinea internaţională, inclusiv încrederea
că societatea de state este legitimă şi, după perioada colonialistă, este dispusă să
fie receptivă la cereri de dreptate din partea statelor „lumii a treia”. Alte
perspective includ argumentul liberal că scopul analizei este să promoveze
interdependenţa economică şi socială între indivizii din întreaga lume şi, în
cazul multor abordări radicale din domeniu, să creeze noi forme de comunitate
politică şi noi forme de solidaritate umană.
Pentru neorealişti, scopul analizei este definit de faptul că anarhia
internaţională face multe din aceste vederi utopice şi periculoase. Pentru mulţi
dintre oponenţii neorealismului, analiza acestuia tinde prea repede să se
cantoneze la ceea ce consideră a fi de neschimbat; unul din principalele scopuri
ale investigaţiei politicii internaţionale este să reziste la fatalismul, determi-
nismul şi conservatorismul poziţiei sale. În acest context, apariţia abordărilor
critice ale relaţiilor internaţionale (derivate fie din marxism sau din Şcoala de la
Frankfurt ori plasate în evoluţiile din teoria socială franceză) a fost deosebit de
importantă. Scopul lor este să critice pretenţiile neorealiste privind „realitatea
cognoscibilă” a relaţiilor internaţionale. Postmoderniştii, de exemplu, susţin că
„realitatea” este produsă discursiv (adică, este construită prin intermediul
discursului): ea „nu este niciodată «ceva» complet, total coerent, accesibil unei
înţelegeri universalizate, esenţialiste sau totalizante..., [ea] este mereu caracte-
rizată de ambiguitate, lipsă de unitate, discrepanţă, contradicţie şi diferenţă”
(George 1994:11). Attfel spus, nu poate fi limitată la o singură mare teorie sau
redusă la un singur set de forţe, considerate a fi mai importante decât toate
celelalte. Pentru postmodernişti, neorealismul nu este decât o altă construcţie a
lumii, una care ar trebui pusă sub semnul întrebării pentru că „forţează”
realitatea şi pentru că efectul său politic evident este ideea că eforturile de
schimbare ale acelei lumi sunt inutile.
Criticile privind scopul investigaţiei din perspectiva neorealistă au avut
consecinţe imense pentru aria investigaţiei menţionată anterior. O consecinţă a
fost să se acorde un loc mai central chestiunilor ontologice în cadrul disciplinei.
După cum susţine Cox (1992b: 132), „ontologia stă la baza oricărei investigaţii.
Nu putem defini o problemă în politica globală fără a presupune o anumită
34
Introducere
structură compusă din tipurile relevante de entităţi implicate şi din forma

relaţiilor relevante dintre ele”. El adaugă că „presupoziţiile ontologice [sunt]
inerente ...în termeni precum «Relaţii Internaţionale», care par să echivaleze
naţiunea cu statul şi să definească domeniul ca fiind limitat la interacţiunile între
state” (Cox 1992b:132). Cox afişează o preferinţă pentru concentrarea pe modul
cum se combină forţele interne şi internaţionale ale claselor dominante, statelor
şi instituţiilor internaţionale puternice, pentru a forma o ordine globală
hegemonică. Dezbaterile privind „structura primară a relaţiilor internaţionale”
nu privesc doar ceea ce este „acolo” (out there) şi cum ajungem să cunoaştem
„realitatea”; ele sunt de asemenea în mod inextricabil legate de diferite viziuni
asupra scopurilor investigaţiei politice. Cox (1981:128) sublinia acest aspect în
afirmaţia surprinzătoare conform căreia „teoria este mereu pentru cineva şi
pentru un anumit scop”.
Într-una din cele mai influente distincţii din domeniu, Cox susţine că
neorealismul are ca scop rezolvarea problemelor, principala sa sarcină fiind să
se asigure că aranjamentele politice majore „funcţionează mai lin” prin
minimizarea potenţialului pentru conflict şi război. Bineînţeles, Cox nu
subestimează importanţa acestei strădanii, dar el pune sub semnul întrebării
suficienţa sa. Principala problemă, din punctul său de vedere, este că
neorealismul presupune că lumea este îngheţată în anumite cadre şi este de
neschimbat prin acţiune politică. Dar consecinţa luării „lumii aşa cum o găseşte
...ca un cadru de acţiune dat” este că neorealismul conferă legitimitate acelei
ordini şi formelor de dominaţie şi inegalitate care îi sunt inerente. (Este aici o
paralelă cu una din temele centrale ale postmodernismului, derivată din scrierile
lui Foucault, despre modul cum formele de cunoaştere sunt legate cu forme de
putere – a se vedea Capitolul 7 din volum). Pe de altă parte, teoria critică,
susţine Cox (1981, 1992b), are un scop mai larg, şi anume acela de a reflecta
asupra modului în care ordinea a apărut, cum s-a schimbat în timp şi cum se
poate schimba din nou în forme care ar îmbunătăţi şansele de viaţă ale celor
vulnerabili şi excluşi. Un obiectiv critic asemănător se regăseşte în toate
abordările radicale principale ale domeniului, incluzând feminismul, ecolo-
gismul internaţional şi constructivismul critic. Toate sunt în mod activ
libertariene, fiind dedicate sarcinii normative de a expune o serie de
constrângeri asupra autonomiei umane care pot, în principiu, să fie înlăturate.
Metodologia adecvată
Dezbaterile cu privire la scopul investigaţiei politice internaţionale

conduc la un al treilea punct de diferenţiere între abordări, care se referă la
metodologia adecvată disciplinei. Chestiunile centrale sunt cel mai bine
abordate în acest caz reamintindu-ne că ştiinţa motivată politic este profund
35
controversată şi adesea o blasfemie pentru mulţi cercetători. Principala

problemă este statutul pretenţiilor normative. Este posibil să fie furnizată o
explicaţie obiectivă care să justifice de ce oamenii trebuie să preţuiasacă
autonomia şi să se alăture unui proiect care promovează emanciparea umană
universală? Exponenţii abordărilor ştiinţifice au susţinut că o cunoaştere
obiectivă a finalităţilor sociale şi politice nu este posibil de obţinut; post-
moderniştii au susţinut că pericolul este ca orice doctrină privind scopurile
ideale să devină o bază pentru noi forme de putere şi dominaţie. În anii ’90,
dezbaterile cu privire la ce constituie „realitatea cognoscibilă” a relaţiilor inter-
naţionale (întrebări ontologice) au fost însoţite de discuţii complexe cu privire la
modul cum este generată cunoaşterea (întrebări epistemologice). Bineînţeles,
„marea dezbatere” din anii ’60 era foarte preocupată de chestiuni epistemo-
logice, cu susţinători ai ştiinţei precum Kaplan şi Singer promovând metode
bazate pe cuantificare şi testarea ipotezelor, în timp ce „tradiţionalişti” precum
Bull apărau virtuţile istoriei, dreptului, filosofiei şi ale celorlalte forme clasice
de cercetare academică ca fiind cea mai bună manieră de a aborda politica
internaţională. După cum s-a menţionat deja, aceasta era o dezbatere privind
măsura în care metodele ştiinţelor naturale pot fi aplicate studiului societăţii şi
politicii. Era de asemenea o dezbatere despre posibilitatea unui studiu al
relaţiilor internaţionale, neutru din punct de vedere al valorilor.
Astfel de dezbateri sunt departe de a fi soluţionate – sau, cel puţin, nu
există un consens în domeniu asupra modului lor de rezolvare. Diferite forme de
teorie critică s-au alăturat criticii abordărilor ştiinţifice, susţinând (după cum o
făcuseră Horkheimer şi Adorno în 1940) că ele sunt inseparabile de eforturile de
a crea noi forme de putere socială şi politică. Totuşi, abordările ştiinţifice
continuă să aibă o poziţie dominantă în studiile americane de Relaţii
Internaţionale. Ele au avut o importanţă centrală pentru studiile dedicate păcii
liberale (a se vedea Doyle 1983), iar un analist a susţinut că observaţia conform
căreia nu a fost niciun război între statele liberale, de aproape două secole, este
afirmaţia cea mai apropiată de o lege în politica mondială (Levy 1989). Este de
asemenea important de observat creşterea importanţei abordărilor de tip
„alegere raţională” şi „teoria jocurilor” în Statele Unite, aplicate studiilor de
cooperare între „egoişti raţionali” (a se vedea Keohane 1984).
Domeniu distinct de investigaţie intelectuală
Al patrulea punct de diferenţiere între abordări este legat de întrebarea

dacă disciplina ar trebui să fie concepută ca o arie de cercetare relativ distinctă
sau ca un domeniu care se poate dezvolta doar bazându-se în mod semnificativ
pe alte domenii de investigaţie, precum sociologia istorică sau studiul istoriei
36
Introducere
mondiale (a se vedea Buzan şi Little 2001). Cu cât analistul vede politica

internaţională ca o zonă de competiţie şi conflict, cu atât este mai puternică
tendinţa de a o vedea ca diferită de alte domenii academice. Aici, caracterul său
anarhic este văzut adesea ca separând studiul relaţiilor internaţionale de alte
ştiinţe sociale, iar relevanţa conceptelor şi ideilor preluate din alte discipline se
presupune că este limitată. Am mai întâlnit această temă în lucrarea lui Wight
(1966), Why is there no International Theory (De ce nu există o teorie
internaţională?).
Neorealismul este de asemenea asociat cu ideea că, asemenea multor
state pe care le studiază, Relaţiile Internaţionale şi-au definit clar graniţele.
Waltz (1979) este explicit asupra acestui aspect, susţinând că sistemul politic
internaţional ar trebui să fie privit ca un „domeniu separat” – cu toate că el
priveşte dincolo de domeniu la economie şi la evoluţiile din filosofia ştiinţei
pentru a-şi dezvolta teza asupra anarhiei internaţionale. Tendinţa dominantă în
teoria internaţională recentă a fost adoptarea multidisciplinarităţii ca o
modalitate de a se elibera de senzaţia de insularitate a domeniului. Mulţi teore-
ticieni au privit la evoluţiile din teoria socială europeană, gândirea postcolonială
şi la sociologie în general pentru a explora noi arii de cercetare; alţii se
îndreaptă către studiile de etică sau teorie politică. Multe din întrebările care
i-au fascinat pe cercetătorii feminişti – despre patriarhat, identitatea genurilor,
etc. – pot căpăta răspuns doar ieşind din graniţele tradiţionale ale disciplinei.
Este cazul gândirii recente privind ecologismul internaţional, care, în mod
necesar, priveşte dincolo de disciplina standard (a se vedea Capitolul 10 în acest
volum). Cea mai recentă fază din istoria globalizării i-a determinat pe mulţi să
aprofundeze mutaţia către multidisciplinaritate (Scholte 2000). Rezultatul
acestor evoluţii este contestarea acerbă a graniţelor Relaţiilor Internaţionale şi
redesenarea semnificativă a acestora în multe subdomenii. Nu înseamnă
sfârşitul Relaţiilor Internaţionale ca disciplină academică, deşi măsura în care
împrumută din alte domenii, fără a exercita ea însăşi prea multă influenţă asupra
ştiinţelor sociale în general, este pentru unii un motiv serios de preocupare (a se
vedea Buzan şi Little 2001). Toate teoriile relaţiilor internaţionale trebuie să se
confrunte cu statul şi naţionalismul, cu lupta pentru putere şi securitate, şi cu
utilizarea forţei, dar nu se raportează la aceste fenomene în acelaşi mod.
Diferenţele de concepţie asupra domeniului de investigaţie, scopului şi
metodologiei, arată că problemele războiului şi păcii care au alcatuit nucleul dur
al disciplinei sunt conceptualizate şi analizate în modalităţi din ce în ce mai
diversificate.
37
Evaluarea teoriilor
Probabil că nu ar trebui să aşteptăm prea mult de la o teorie empirică.

Nicio teorie nu identifică, explică sau înţelege toate structurile cheie şi dinamica
relaţiilor internaţionale. Istoricii internaţionali precum Gaddis (1992-3) au
subliniat că niciuna din tradiţiile importante ale teoriei relaţiilor internaţionale
nu a prezis colapsul Uniunii Sovietice şi consecinţele sale imediate pentru
Europa şi pentru restul lumii. Dar mulţi teoreticieni nu cred că scopul lor este
predicţia, sau nu acceptă că teoriile ar trebui evaluate în funcţie de cât de bine
pot prezice evenimentele. Deci, o evaluare a diferitelor teorii nu poate începe
comparând realizările lor în explicarea realităţii politice internaţionale.
Ceea ce am încercat să arătăm în această introducere, iar celelalte
capitole o demonstrează, este că unele din cele mai interesante dezbateri se
axează pe întrebarea privind ce înseamnă oferirea unei bune descrieri a oricărui
domeniu al politicii internaţionale. Nu pretindem că acest volum oferă o trecere
în revistă exhaustivă a domeniului în momentul de faţă, şi nu negăm drepturile
altor perspective care nu sunt reprezentate aici. Dar credem că o comparaţie a
celor nouă teorii majore avute în vedere în acest volum arată de ce natura unei
bune descrieri a fenomenelor politice internaţionale este contestată intens şi de
ce dezbaterile despre acest subiect sunt relevante. De aceea, înmulţirea semni-
ficativă a abordărilor teoretice ar trebui să fie mai curând aplaudată decât
deplânsă ca o dovadă că disciplina şi-a pierdut drumul sau s-a prăbuşit din
cauza grupărilor aflate în competiţie. Ne putem da seama dacă dispunem de o
imagine bună asupra oricărui fenomen politic internaţional doar concentrându-ne
atenţia pe diferite teorii. În acest fel, analiştii relaţiilor internaţionale devin mai
conştienţi de diversele modalităţi de a-şi practica meseria şi de omisiunile şi
excluderile care pot reflecta atitudini părtinitoare personale sau culturale.
Această temă este deosebit de importantă în cazul în care autorii cu înclinaţii
critice au dreptate atunci când susţin că toate formele de investigaţie au
implicaţii şi consecinţe politice, cel mai evident prin texte care privilegiază într-
o anumită măsură anumite puncte de vedere şi experienţe.
Un singur aspect ar mai trebui menţionat înainte de a comenta pe scurt
capitolele care urmează. Este necesar să ne întoarcem la un comentariu făcut la
începutul acestei Introduceri, şi anume că realiştii şi internaţionaliştii liberali au
fost implicaţi într-o controversă asupra celor mai adecvate forme de acţiune
politică într-un domeniu unde lupta pentru putere şi securitate este predo-
minantă. Merită de asemenea să reamintim poziţia lui Steve Smith, conform
căreia „teoriile nu doar explică sau prezic, ele ne spun ce posibilităţi există
pentru acţiunea şi intervenţia umană; ele nu ne definesc doar posibilităţile
explicative, ci şi orizonturile etice şi practice” (vezi p. 16). Analistul oricăreia
din dimensiunile politicii internaţionale poate să nu fie preocupat de
38
Introducere
posibilităţile „acţiunii şi intervenţiei umane”; şi mulţi teoreticieni ai relaţiilor

internaţionale ar nega că acesta ar fi de fapt scopul teoriei. Nu există niciun
motiv pentru a propune o agendă pe care toate teoriile bune ar trebui să o
respecte. Dar a ne uita la principalele perspective şi la dezbaterile dintre ele
înseamnă a vedea că întrebarea dacă sistemul politic internaţional poate fi sau
nu reformat este doar una din întrebările recurente care îi privesc pe toţi. Pentru
cei care cred că reforma globală este posibilă, urmează imediat şi alte întrebări.
Cum pot fi evaluate diferite viziuni asupra vieţii politice internaţionale şi care
sunt şansele realizării lor? Noi sugerăm că aceste întrebări oferă o măsură a unei
bune descrieri a politicii mondiale. Alţii nu vor fi de acord. Pentru a decide
meritele diferitelor poziţii asupra posibilităţilor „acţiunii şi intervenţiei umane”
– fie ele mari sau mici – cineva are nevoie să fie familiarizat cel puţin cu
perspectivele care sunt luate în considerare în acest volum.
În Capitolul 2, Jack Donnelly analizează realismul clasic care a dominat
disciplina cel puţin în primii săi cincizeci de ani de existenţă şi care rămâne şi
astăzi deosebit de influent în domeniu. Scrierile realiştilor timpurii precum Carr
şi Morgenthau rămân puncte cheie de referinţă în dezbaterile contemporane, la
mai mult de cinci decenii de la prima publicare. Ceea ce este interesant, după
cum se explică în Capitolul 2, este faptul că neorealismul, care a apărut în anii
’70 şi care s-a aflat în centrul majorităţii dezbaterilor din următoarele două
decenii, a fost una din cele mai mari provocări pentru realismul clasic. Totuşi,
neorealismul a fost preocupat în mod deosebit de critica abordărilor liberale (ca
şi a marxismului şi a altor abordări radicale din domeniu) pe care le consideră
vinovate de a fi exagerat capacitatea proceselor economice şi sociale globale de
a schimba structura de bază a politicii internaţionale. În Capitolul 3, Scott
Burchill discută dezvoltarea tradiţiei liberale, observând mai ales cât de multe
descrieri ale pieţei mondiale şi pledoarii în favoarea liberului schimb sunt în
acord cu ideile promovate de liberalii economici în secolul al XIX-lea. Totuşi,
liberalismul contemporan conţine mai mult decât o concepţie particulară despre
cum eliberarea comerţului şi a pieţelor globale din mâinile statului poate
promova prosperitatea materială şi stabili condiţiile pentru o pace durabilă. Alte
orientări influente în ultimii ani includ apărarea culturii universale a drepturilor
omului şi dezvoltarea dreptului internaţional penal, studiul „cooperării în
condiţii de anarhie” asociat cu instituţionalismul neoliberal şi discuţia deosebit
de importantă despre pacea liberală. Aceste trăsături ale gândirii liberale despre
relaţiile internaţionale vor fi de asemenea discutate în Capitolul 3.
În Capitolele 4 şi 5, Andrew Linklater analizează Şcoala Engleză şi
marxismul. Niciuna nu s-a bucurat de influenţa largă a realismului/neorealismului
şi liberalismului/ neoliberalismului, cu toate că Şcoala Engleză a avut o
influenţă specială în mediile britanice de Relaţii Internaţionale. După 1998, a
crescut interesul pentru teoria Şcolii Engleze asupra societăţii internaţionale şi
39
poziţia sa ca o „a treia cale” între pesimismul realismului şi formele mai

idealiste ale liberalismului şi ale diferitelor perspective radicale incluzând
marxismul. Capitolul 4 acordă o atenţie specială contribuţiei lui Wight, Vincent
şi Bull la disciplină şi remarcă relevanţa lor deosebită pentru discuţiile
contemporane despre drepturile omului, intervenţia umanitară şi utilizarea forţei
în chestiunile internaţionale. Capitolul 5 se îndreaptă către marxism, care a fost
adesea criticat de neorealişti şi de membrii Şcolii Engleze, cu toate că niciunii,
nici ceilalţi, nu şi-au bazat critica pe o interpretare atentă a unuia din principalii
săi adversari. Dacă respingerea marxismului a ignorat abilitatea acestuia de a
aduce o contribuţie semnificativă în domeniu este o întrebare pe care Capitolul
5 o analizează în detaliu. O atenţie specială este acordată scrierilor lui Marx
despre globalizare, analizei marxiste a naţionalismului şi internaţionalismului şi
reflecţiilor asupra importanţei formelor de producţie – şi în special a dezvoltării
formelor de producţie capitaliste moderne – pentru politica globală. Dimen-
siunea „critică” a marxismului – interesul său nu doar pentru explicarea lumii,
ci şi pentru schimbarea ei – va fi, de asemenea, menţionat în acest capitol.
Marxismul a oferit baza intelectuală pentru dezvoltarea teoriei critice,
după cum au făcut-o membrii Şcolii de la Frankfurt, precum Horkheimer şi
Adorno în anii ’30, şi Habermas, Honneth şi alţii în perioada mai recentă. În
Capitolul 6, Richard Devetak explică scopurile centrale ale teoriei critice şi
impactul lor asupra unor teoreticieni precum Ashley la începutul anilor ’80,
precum şi asupra lui Ken Booth (1991a, b) şi Cox, care au susţinut o versiune a
politicii internaţionale dedicată ideii emancipării umane. Cu toate că termenul
„teorie critică” a fost asociat iniţial cu Şcoala de la Frankfurt, care îşi extrage
multe din ideile sale din dialogul cu marxismul ortodox, el este de asemenea
puternic asociat cu postmodernismul, o perspectivă care este profund suspi-
cioasă în ceea ce priveşte pretenţiile emancipatoare ale marxismului clasic. În
Capitolul 7, Richard Devetak explică turnura postmodernă în ştiinţele sociale
luând în considerare scrierile lui Derrida, Foucault şi Lyotard, şi analizează
influenţa acestora asupra relaţiilor internaţionale începând cu anii ’80. Critica sa
la adresa „proiectului Iluminist” al emancipării umane universale este un
element important al acestui capitol, după cum este şi insistenţa asupra criticii
perspectivelor „totalizante” care sunt considerate o ameninţare pentru dezvol-
tarea diferenţelor umane.
Constructivismul, analizat de Christian Reus-Smit în Capitolul 8, a
apărut ca o provocare serioasă pentru perspectivele ortodoxe în domeniu, în
special pentru teoriile care presupun că unele din interesele statelor sunt o
consecinţă a plasării acestora într-un context anarhic. Într-o critică renumită a
acestor abordări, Alexander Wendt (1992), susţinea că „anarhia este ceea ce
statele o fac să fie”. Ideea era că anarhia este construită social, că este modelată
de credinţele şi atitudinile statelor; nu este o structură imuabilă care impune
40
Introducere
anumite constrângeri asupra statelor şi le obligă să participe la o luptă nesfârşită

pentru putere şi securitate. Constructivismul, care s-a concentrat în special pe
relaţia între interese şi identităţi, cuprinde câteva abordări concurente. Unele
sunt influenţate de postmodernism, altele de teoria critică din tradiţia Şcolii de
la Frankfurt; unele împărtăşesc concentrarea neorealistă pe analiza relaţiilor
între state, detaşată de alte procese (constructivismul sistemic) în timp ce altele
văd sistemele statale în conexiune cu o serie de fenomene culturale şi politice, la
nivel naţional şi global (constructivism holistic).
În Capitolul 9, Jacqui True clarifică un subiect care a apărut pentru
prima dată pe agenda Relaţiilor Internaţionale la mijlocul anilor ’80, şi anume
feminismul. Această perspectivă nu poate fi redusă la problema poziţiei
femeilor în ordinea globală, deşi mulţi feminişti precum Cynthia Enloe s-au
străduit să explice cum sunt afectate femeile de război şi de evoluţiile din
economia globală, inclusiv de politicile de ajustare structurală, în anii ’80 şi ’90.
Lipsa totală de vizibilitate a femeilor în abordările principale şi în multe din
alternativele critice a fost unul din motivele dezvoltării literaturii feministe.
Totuşi, perspectivele feministe nu au fost mai omogene decât alte puncte de
vedere teoretice. Unii feminişti, precum Christine Sylvester (1994a, 2002) au
folosit abordări postmoderne pentru a pune sub semnul întrebării descrieri
„esenţialiste” ale femeilor, ale drepturilor şi intereselor lor. Una din preocupări a
fost să se pună sub semnul întrebării enunţul potrivit căruia concepţiile
dominante occidentale privind „femeia” sunt valide pentru femeile de
pretutindeni. Alţi feminişti, precum Steans (1998), au fost influenţaţi de tradiţia
marxistă. Este important de subliniat faptul că feminismul nu este interesat doar
de locul femeilor în ordinea economică şi politică globală. Este de asemenea
preocupat de construcţii ale genului, înclusiv de cele ale masculinităţii, şi de
felul în care acestea afectează unele forme de putere şi inegalitate şi, la nivel
epistemologic, anumite pretenţii privind cunoaşterea lumii.
Matthew Paterson discută evoluţiile din gândirea politică ecologistă în
Capitolul 10. Degradarea mediului, poluarea transnaţională şi schimbarea climei
au avut un impact semnificativ asupra studiului politicii globale. Aceste
chestiuni s-au remarcat în studii ale „regimurilor internaţionale” cu respon-
sabilităţi pentru probleme de mediu. Aspectele legate de dreptatea globală s-au
aflat în centrul discuţiilor despre distribuţia justă între săraci şi bogaţi, despre
responsabilităţile morale de a repara daunele aduse mediului. Obligaţiile faţă de
speciile non-umane şi faţă de generaţiile viitoare au fost teme importante ale
eticii mediului. Ecologismul internaţional a criticat presupoziţiile dominante
până în anii ’60 despre creşterea economică nelimitată şi despre încrederea în
virtuţile capitalimului sălbatic. Întrebări privind perspectivele „responsabilităţii
ecologice” a statelor şi cetăţenia ecologică globală, care au fost discutate recent
în gândirea şi practica politică a verzilor, au o importanţă specială pentru
cercetătorii Relaţiilor Internaţionale. Acestea sunt unele din modalităţile prin
41
care gândirea şi practica ecologistă au încercat să reconfigureze studiul rela-

ţiilor internaţionale pentru a se acorda mai multă atenţie, pe termen lung, soartei
planetei şi diferitelor forme de viaţă care o populează.
Majoritatea autorilor se identifică cu una din perspectivele analizate în
această carte, dar niciunul nu susţine că o anumită teorie poate să rezolve nume-
roasele probleme cu care sunt confruntaţi teoreticienii relaţiilor internaţionale.
Apreciem toate abordările care sunt prezentate în continuare şi considerăm că
implicarea din „interior” la nivelul oricărei perspective teoretice este deosebit de
importantă pentru a vedea lumea din perspective teoretice diferite, pentru a
învăţa din ele, pentru a ne testa ideile personale prin raportare la fiecare şi
pentru a ne gândi cu atenţie la ceea ce alţii ar vedea ca puncte vulnerabile ale
abordării noastre, oricare ar fi acelea. Cei care predau teoria relaţiilor interna-
ţionale sunt adesea întrebaţi: „care este teoria corectă?”. Sperăm că cititorii
noştri vor concluziona că nu există o teorie corectă care să rezolve toate
problemele prezentate în această Introducere şi analizate în detaliu în paginile
următoare. Unii ar putea fi de acord cu Martin Wight (Wight 1991) că adevărul
despre relaţiile internaţionale nu va fi găsit în niciuna dintre tradiţii, ci în
dialogul şi dezbaterea continuă dintre ele. Aceasta este aproape cu siguranţă
atitudinea corectă atunci când cineva se implică în studiul relaţiilor interna-
ţionale pentru prima dată, şi ar putea fi cea mai bună concluzie a analizei
fiecăruia.
Traducere de Irina IONESCU
42
Realismul
Capitolul 2
Realismul
10
Jack Donnely
Realismul este un termen folosit într-o varietate de moduri în discipline

foarte diferite. În filosofie, el denumeşte o teorie ontologică opusă idealismului
şi nominalismului. „Realismul ştiinţific” este o filosofie a ştiinţei opusă
empirismului, instrumentalismului, verificaţionismului şi pozitivismului.
„Realismul” în literatură şi cinematografie este opus abordărilor romantice şi
celor care promovează evadarea din realitate. În Relaţiile Internaţionale,
realismul politic este o tradiţie de analiză care pune în evidenţă imperativele cu
care statele se confruntă în urmărirea politicii de putere pentru îndeplinirea
interesului naţional. Acesta este unicul înţeles al realismului la care ne vom
referi aici, notând totodată diferitele înţelesuri care, în ciuda asemănărilor
etimologice, nu au neapărat legătură între ele. Mulţi realişti politici, de exemplu,
sunt nominalişti şi empirişti în filosofie.
Realismul politic, Realpolitik, „politica de putere”, este cea mai veche
şi cea mai răspândită teorie în realţiile internaţionale. Orice student serios
trebuie nu numai să capete o cunoaştere profundă a realismului politic, ci să şi
înţeleagă cum se poziţionează el însuşi în raport cu tradiţia realistă. Ca să pun
cărţile pe faţă încă de la început, eu nu sunt un realist. Din punct de vedere
normativ, mă răzvrătesc împotriva lumii descrise în teoria realistă şi resping
realismul ca teorie prescriptivă a politicii externe. Din punct de vedere analitic,
totuşi, nu sunt nici antirealist, în aceeaşi măsură în care nu sunt realist. Voi
10
Smith (1986) şi Donnelly (2000) oferă introduceri de lungimea unei cărţi care se
concentrează exclusiv pe realism. Doyle (1997) şi Wight (1991) analizează realismul în
relaţie cu două tradiţii alternative. Donnelly (1992), Forde (1992), Grieco (1997) şi
Jervis (1998) sunt introduceri reprezentative de mărimea unui capitol. Pe tema locului
realismului în disciplina academică a studiilor internaţionale vezi Donnelly (1995),
Kahler (1997), Guzzini (1998), Schmidt (1998) şi Vasquez (1998).
43
argumenta că realismul este o abordare importantă, limitată dar puternică, ce

oferă intuiţii asupra relaţiilor internaţionale.
Acest capitol evidenţiază unele din formele caracteristice ale realismu-
lui, precum şi punctele sale slabe şi tari. Mă folosesc de asemenea de discuţia
asupra realismului pentru a aborda şi evalua chestiunile mai largi ale naturii
teoriei relaţiilor internaţionale.
Teoria este o abstractizare vicleană. Ne distrage atenţia de la învălmă-
şeala de detalii derutante, direcţionând-o către ceea ce este „cel mai important”
în cazul respectiv. Teoriile sunt lumini călăuzitoare, lentile sau filtre care ne
orientează către ceea ce, conform teoriei, este esenţial pentru înţelegerea unei
părţi a lumii.
Teoriile luate în considerare în acest volum au două dimensiuni
importante. Sunt orientări generale înrădăcinate într-un punct central sau o
intuiţie cu caracter substanţial: de exemplu, genul pentru feminism, societatea
internaţională pentru Şcoala Engleză, puterea pentru realism. Pe de altă parte,
ele includ şi teorii explicative particulare, modele sau propoziţii specifice: de
exemplu, patriarhatul şi masculinitatea hegemonică sau anarhia şi echilibrul
puterii. Acest capitol începe şi se încheie cu o privire asupra caracterului general
al abordării realiste. În cuprins, ne concentrăm pe explicaţii realiste particulare.
Definirea realismului
Deşi definiţiile realismului diferă în detaliile lor (vezi Cusack şi Stoll

1990: capitolul 2; Donnelly 2000: 6-9), ele împărtăşesc o clară asemănare de
familie, o „aromă foarte distinctivă şi uşor de recunoscut” (Garnett 1984: 110).
Realismul evidenţiază constrângerile asupra politicii impuse de egoismul uman
şi de absenţa unui guvern internaţional („anarhia”), care duc la „primatul puterii
şi securităţii în toate aspectele vieţii politice”(Gilpin 1986: 305). Raţionalitatea
şi centrarea pe stat sunt identificate frecvent ca presupoziţii centrale ale
realismului (de exemplu Keohane 1986: 164-65). Dar nicio teorie (suficient de
cuprinzătoare) a relaţiilor internaţionale nu presupune iraţionalitatea. Iar dacă ne
referim la „state” ca la o prescurtare pentru ceea ce Gilpin numeşte „grupuri de
conflict” (1996:7) sau ceea ce Waltz (1979) numeşte „unităţi”, centrarea pe stat
este împărtăşită în mod larg (deşi nu universal) de către teoriile internaţionale.
Coroborarea egoismului şi a anarhiei şi rezultanta imperativă a politicii de
putere ne oferă miezul realismului. Reprezenţii săi emblematici în secolul al
XX-lea sunt, printre alţii, George Kennan, Hans Morgenthau, Reinhold Niebuhr
şi Kenneth Waltz în Statele Unite şi E. H. Carr în Marea Britanie. În istoria
gândirii politice occidentale, Niccolò Machiavelli şi Thomas Hobbes sunt de
44
Realismul
obicei consideraţi realişti. Tucidide este văzut uneori ca realist, dar în zilele
noastre această poziţie este minoritară.
Realiştii, deşi recunosc că dorinţele umane sunt extrem de extinse şi de
variate, evidenţiază „limitările pe care aspectele josnice şi egoiste ale naturii
umane le impun conduitei diplomatice” (Thompson 1985:20). Conform lui
Machiavelli, în politică trebuie să ne comportăm ca şi cum „toţi oamenii sunt
ticăloşi şi gata oricând să scoată la lumină răul din ei atunci când apare ocazia
potrivită” (1970: Cartea I, Capitolul 3). „Este mai presus de toate important să
nu ceri naturii umane mai mult decât slăbiciunea sa morală poate să ofere”
(Treitschke 1916: 590).
Unii teoreticieni (Niebuhr 1932; Tellis 1995-96: 89-94) adoptă
realismul ca teorie generală a politicii. Cei mai mulţi însă tratează realismul ca
teorie a politicii internaţionale. Aceasta ne deplasează atenţia de la natura
umană către structura politică. „Diferenţa între civilizaţie şi barbarie este o
revelaţie a ceea ce este în fond aceeaşi natură umană când funcţionează în
condiţii diferite” (Butterfield 1949:31). În interiorul statelor, egoismul este de
obicei limitat de conducerea politică ierarhică. În relaţiile internaţionale, anarhia
îngăduie şi chiar încurajează revelarea celor mai rele aspecte ale naturii umane.
Arta conducerii statului implică prin urmare atenuarea şi gestionarea
conflictelor, iar nu eliminarea lor; căutarea unei lumi mai puţin periculoase, mai
degrabă decât a uneia sigure, drepte şi paşnice. Consideraţiile etice trebuie să
facă loc raţiunilor de stat. „Realismul susţine că principiile morale universale nu
pot fi aplicate acţiunilor statelor” (Morgenthau 1948/1954/1973: 9).
Mulţi dintre realişti, cu precădere în ultimele decenii, au acordat atenţie
aproape în exclusivitate anarhiei, absenţei unei conduceri politice ierarhice. De
exemplu, John Herz susţine că anarhia asigură centralitatea luptei pentru putere
„chiar în absenţa agresivităţii sau a altor asemenea factori” (1970:10; compară
cu Waltz 1979:62-63). „Realismul structural” este eticheta standard pentru
asemenea teorii. „Neorealismul” este celalalt termen standard, distingând
această accentuare structurală riguroasă de realiştii timpurii, mai eclectici. Cei
doi termeni sunt în general folosiţi interşanjabil.
Alţi realişti, fără a nega centralitatea anarhiei, accentuează de asemenea
şi natura umană. De exemplu, Morgenthau este de părere că „lumea socială nu
este altceva decât o proiecţie a naturii umane în planul colectiv” (1962:7,
compară cu Niebuhr 1932:23). Aceşti realişti „văd conflictul ca fiind explicabil
parţial de elemente conjuncturale, dar ... consideră că şi de nu ar fi fost aşa,
mândria, lăcomia şi goana după glorie ar face ca războiul tuturor împotriva
tuturor să continue pe o perioadă nelimitată. Până la urmă, conflictul şi războiul
sunt înrădăcinate în natura umană” (Waltz 1991:35). „Realismul clasic” este cea
mai obişnuită etichetă pentru această poziţie. (Eu prefer denumirea de „realism
45
biologic”, care identifică o caracteristică substanţială distinctivă a acestui tip de

realism. Sunt însă puţini cei care susţin această alegere.)
Realiştii mai pot fi clasificaţi în continuare pe baza intensităţii şi a
exclusivităţii ataşamentului lor pentru presupoziţiile realiste centrale. Aici
putem imagina un continuum de poziţii diferite.
Realiştii „radicali” exclud din politica internaţională aproape orice
altceva în afară de putere şi interes propriu. Trimişii atenieni către Melos din
Istoria lui Tucidide (1982: Cartea V, Capitolul 85-113) exprimă o astfel de
viziune, însă aceasta nu este susţinută de mai nimeni dintre teoreticienii
relaţiilor internaţionale.
Realiştii „duri” susţin predominanţa puterii, a interesului propriu şi a
conflictului, dar acordă şi un spaţiu modest pentru alte preocupări politice non-
realiste. Carr, Morgenthau şi Waltz, realiştii de frunte ai generaţiilor lor, se
poziţionează cu toţii în această zonă. După cum o spune Carr, „până la urmă nu
putem găsi un refugiu în realismul pur” (1939/1945/1946:89).
Realiştii „slabi” acceptă analiza realistă a problemelor politicii interna-
ţionale, dar sunt deschişi unei game mai largi de posibilităţi şi văd elemente mai
importante ale relaţiilor internaţionale ca situându-se în afara realismului.
Realismul slab se transformă treptat în ceva diferit. La un moment dat,
ingredientele non-realiste ajung să depăşească nucleul dur realist. Şi invers,
analize care pleacă de la alte perspective pot face apel la forţe şi explicaţii
caracteristice realismului, care sunt afine cu propriile lor teorii.
Hobbes şi realismul clasic
Capitolul 13 al Leviathanului lui Thomas Hobbes, publicat iniţial în

1651, imaginează politica într-o stare naturală presocială. Rezultatul este o
teorie realistă clasică, neobişnuit de clară, care acordă cam aceeaşi greutate
naturii umane şi anarhiei la nivel internaţional şi despre care se consideră în
mod aproape universal că oferă perspective importante asupra unor probleme
perene ale relaţiilor internaţionale.
Starea de natură hobbesiană
Hobbes face trei presupuneri simple:
46
Realismul
1) Bărbaţii* sunt egali. (Limbajul genizat este comun secolului al XVII-lea.

Am putea, totuşi, să vedem analiza – în special ipotezele lui Hobbes despre
motivaţiile principale ale „bărbaţilor” – ca fiind şi mai profund genizată,
reflectând o anumită perspectivă masculină. Vezi Tickner 1988 şi capitolul
9 al acestui volum).
2) Ei interacţionează în anarhie.
3) Sunt impulsionaţi de competiţie, neîncredere şi glorie.
Suprapunerea acestor condiţii conduce la un război al tuturor împotriva

tuturor.
Oamenii sunt egali în sensul elementar în care „cel mai slab are sufi-
cientă putere cât să-l omoare pe cel mai puternic, fie prin maşinaţiuni, fie prin
alierea cu alţii” (vezi paragraful 1). „Din această egalitate de abilităţi izvorăşte
egalitatea de speranţe în îndeplinirea scopurilor proprii” (paragraful 3). Sunt la
fel de bun ca şi tine şi deci trebuie să am (cel puţin) atât de mult ca şi tine. Dar
raritatea resurselor împiedică pe fiecare să aibă atât cât îşi doreşte – ceea ce îi
transformă pe oameni în duşmani.
Duşmănia este exacerbată de competiţie, neîncredere şi dorinţă de
glorie. „Prima îi face pe oameni să invadeze alte tărâmuri pentru a obţine câştig;
a doua, pentru a obţine siguranţă; iar cea de-a treia, pentru reputaţie” (paragraful
7). Chiar şi când cineva nu caută câştigul, teama de alţii duce la război defensiv,
căci „anticiparea este pentru oricine cea mai chibzuită metodă de a fi în sigu-
ranţă” (paragraful 4). Iar dorinţa fiecărui om ca „semenul său să-l stimeze la
acelaşi nivel ca pe sine însuşi” (paragraful 5) duce la conflict pe seama
reputaţiei.
Dacă adăugăm lipsa guvernământului, acest amestec devine alunecos şi
malefic. „Atâta vreme cât oamenii trăiesc fără a avea o putere comună care să îi
ţină pe toţi în frâu, ei se află în acea condiţie care se cheamă război; şi un astfel
de război este al tuturor împotriva tuturor” (paragraful 8). Deşi nu au loc lupte
în mod regulat, orice dispută poate degenera rapid în acte violente. Prin urmare,
dezvoltarea umană nu poate fi decât foarte limitată, „iar viaţa omului e solitară,
săracă, neplăcută, brutală şi scurtă”. (paragraful 10).
Logica conflictului poate fi evitată doar dacă una sau mai multe dintre
asumpţiile modelului fie nu sunt satisfăcute, fie sunt contrabalansate de alte
forţe. Inegalităţile de putere fundamentale conduc în mod caracteristic la
impunerea unei ordini ierarhice, care atenuează substanţial conflictul şi violenţele.
*
Limba engleză foloseşte acelaşi substantiv pentru „oameni” şi „bărbaţi” – men. Am
tradus prin „bărbaţi” în acest paragraf pentru a pune în lumină observaţia lui Jack
Donnelly cu privire la interpretarea studiilor de gen asupra ipotezelor lui Hobbes. În
continuare însă, vom folosi „oameni” pentru traducerea englezescului men (n. trad.).
47
Instalarea unui guvern internaţional ar merge şi mai departe, încheind (cel puţin
formal) starea de război. Chiar şi în anarhie, frecvenţa şi intensitatea conflictelor
pot fi reduse în mod decisiv prin limitarea competiţiei, neîncrederii şi dorinţei
de glorie. Menţinerea sub control a goanei după câştig şi glorie ar fi deosebit de
eficientă, deoarece neîncrederea duce la război în primul rând din cauza fricii de
a fi prădat.
Printre forţele ce acţionează în sens contrar, Hobbes enumeră
„pasiunile care îl îndeamnă pe om la pace” şi raţiunea, care „sugerează compro-
misuri pacifice convenabile, asupra cărora oamenii ar putea cădea la înţelegere”
(paragraful 14). Dar el are prea puţină încredere în capacitatea acestor forţe de a
învinge pornirile mai egoiste, în special în absenţa unui guvern care să
garanteze reguli de cooperare.
Evaluarea realismului hobbesian
Hobbes admite (paragraful 12) că o stare atât de sălbatică precum o

descrie el nu a existat niciodată pe glob. Aş sugera să mergem mai departe şi să
abandonăm orice referire la istorie şi la antropologia comparativă. Hobbes, în
această lectură, identifică o logică a interacţiunii, un model ideal-tipic de
presiuni şi tendinţe. Când actori egali interacţionează în anarhie, mânaţi de
competiţie, neîncredere şi dorinţă de glorie, un conflict caracterizat de violenţă
generalizată poate fi prezis.
Teoria necesită o simplificare radicală. Precum o caricatură reuşită care
selectează, exagerează şi distorsionează cu bună ştiinţă pentru a capta trăsăturile
definitorii ale subiectului, o teorie bună simplifică semnificativ şi în mod
intenţionat pentru a evidenţia forţele care controlează în mod tipic com-
portamentul. Decât să ne întrebăm dacă Hobbes descrie lumea în mod precis –
desigur, el nu o face: o mare parte, chiar cea mai mare, a politicii se află în afara
sferei sale de analiză – ar trebui să ne întrebăm dacă presupoziţiile sale teoretice
ne ajută să înţelegem elemente importante ale realităţii politice internaţionale.
Hobbes, la fel ca cei mai mulţi dintre realişti, se arată sceptic în ce
priveşte schimbarea naturii umane. Analiştii pot în mod raţional să nu fie de
acord asupra variabilităţii şi maleabilităţii naturii umane sau asupra intereselor
statelor. Cei mai mulţi sunt însă de acord că accentul pus de Hobbes pe im-
portanţa competiţiei, a neîncrederii şi a dorinţei de glorie reprezintă o caricatură
pătrunzătoare, deşi unilaterală, care merită o reflecţie temeinică.
Anarhia a fost înlocuită de conducerea politică ierarhică în majoritatea
statelor. Chiar şi guvernele rele şi ineficiente reuşesc în general să ofere un nivel
considerabil de securitate pentru viaţa şi proprietatea cetăţenilor lor, reducând în
mod dramatic presiunile pentru înlocuirea stării de natură la nivel internaţional
cu un guvernământ internaţional. Este, prin urmare, de aşteptat ca anarhia
48
Realismul
internaţională să persiste, chiar fără a lua în calcul dorinţa puternică de

autonomie a statelor şi a cetăţenilor lor.
Inegalitatea materială reduce numărul jucătorilor cu o importanţă auten-
tică. Dar, în afara cazului în care unul este clar superior tuturor celorlalţi, logica
hobbesiană va reapărea în relaţiile dintre cei puternici. „Marile puteri” – state ce
deţin capacitatea de a provoca daune ca pedeapsă, sau chiar de a ameninţa cu
moartea pe oricare altă putere din sistem – sunt egale din punctul de vedere al
lui Hobbes. Ar trebui să notăm în trecere că aceasta sugerează că realismul
(hobbesian) este o teorie a politicii marilor puteri, mai degrabă decât o teorie
generală a relaţiilor internaţionale. Relaţiile dintre puteri fundamental inegale ar
putea fi guvernate de o altă logică a interacţiunii.
Fiecare dintre ipotezele lui Hobbes pare a fi aplicabilă unor părţi
importante ale relaţiilor internaţionale. Întrebarea crucială este în ce măsură alţi
factori şi alte forţe împing în direcţii diferite. Cât din relaţiile internaţionale, şi
în ce circumstanţe, este guvernat de conjuncţia hobbesiană dintre anarhie,
egoism şi egalitate? Ca să folosim jargonul ştiinţelor sociale, care sunt forţele
relative ale „variabilelor endogene” (factori incluşi în teorie) şi ale „variabilelor
exogene” (cei neincluşi)? Vom reveni, în mai multe rânduri, la această întrebare
pe măsură ce avansăm.
Waltz şi realismul structural
Realismul „clasic” al lui Hobbes acordă importanţă anarhiei şi

egoismului aproape în aceeaşi măsură. Deşi realismul „neoclasic” (Rose 1998) a
reintrat oarecum în atenţie recent, cea mai mare parte a operei realiste, începând
din anii 1970, a fost mai mult sau mai puţin strict structurală, în mare parte ca
rezultat al influenţei lui Kenneth Waltz.
Structuralismul waltzian
Realismul structural încearcă să „facă abstracţie de toate atributele

statelor, cu excepţia capacităţilor lor” (Waltz 1979:99), cu scopul de a evidenţia
impactul anarhiei şi distribuţia capacităţilor. „Structura internaţională apare din
interacţiunea statelor, iar apoi le constrânge pe acestea să se abţină de la
anumite acţiuni, împingându-le în acelaşi timp către alte acţiuni” (1991:29).
Prin urmare, în ciuda unor variaţii mari privind atributele şi interacţiunile dintre
state, există o „asemănare izbitoare a calităţii vieţii internaţionale de-a lungul
mileniilor” (1979:66).
49
Structurile politice sunt definite prin principiul lor de ordonare, prin

diferenţierile funcţiilor şi prin distribuţia capacităţilor. Cum sunt entităţile legate
una de cealaltă ? Cum sunt alocate funcţiile politice ? Cum este distribuită puterea?
Ierarhia şi anarhia sunt două principii fundamentale de ordonare
politică. Unităţile se află fie în relaţii de autoritate şi subordonare (ierarhie), fie
nu se află în astfel de relaţii (anarhie). Waltz argumentează că există diferenţe
calitative izbitoare „între politica făcută într-o situaţie cu reguli prestabilite şi
politica făcută în condiţii de anarhie” (1979:61). Unele dintre aceste diferenţe
vor face obiectul următoarelor subsecţiuni.
„Ierarhia implică relaţii de supra- şi subordonare între părţile unui
sistem, ceea ce duce la diferenţierea acestora” (1979:93). Să ne gândim la
separaţia puterilor legislativă, executivă şi judecătorească. Ordinile anarhice,
însă, au prea puţină diferenţiere funcţională. Fiecare unitate trebuie „să se pună
într-o poziţie în care să fie capabilă să aibă grijă de ea însăşi din moment ce nu
se poate baza pe nimeni altcineva pentru aceasta” (1979:107). Diferenţele dintre
state sunt de capacitate, nu de funcţii (1979:96). „Politica la nivel naţional
constă în unităţi diferenţiate care execută funcţii specifice. Politica
internaţională constă în unităţi identice care întreprind acelaşi tip de activităţi”
(1979:97).
Dacă toate tipurile de ordine internaţională sunt anarhice, şi dacă
aceasta implică o diferenţiere funcţională minimală, atunci structurile politice
internaţionale diferă doar în ceea ce priveşte distribuţia capacităţilor. Ele sunt
definite de evoluţia schimbătoare a marilor puteri. La modul abstract, ordinile
internaţionale variază în funcţie de numărul marilor puteri.
Echilibrarea
Concluzia teoretică centrală a realismului structural este că, în anarhie,

statele tind mai degrabă să echilibreze sistemul (balance) decât să se alinieze
(bandwagon) (1979:126). În ordinile politice ierarhice, actorii tind să se alinieze
candidatului din frunte sau celui care a ieşit recent victorios, deoarece
„înfrângerea nu le pune securitatea în pericol” (1979:126). „Aliniaţii” încearcă
să îşi mărească avantajele (sau să îşi reducă pierderile) alăturându-se părţii mai
puternice. În anarhie, pe de altă parte, alinierea poate duce la dezastru, prin
întărirea cuiva care mai apoi se poate întoarce împotriva ta. Puterea celorlalţi –
în special a marilor puteri – este întotdeauna o ameninţare atât timp cât nu există
un guvern care să asigure protecţia. „Echilibratorii” încearcă să reducă riscurile
opunându-se părţii mai puternice.
Statele slabe nu prea au de ales decât să ghicească corect şi să spere că o
coalizare timpurie cu câştigătorul le va aduce un tratament favorabil. Ar fi
prostesc din partea puterilor mari să se comporte astfel. În schimb, ele vor echi-
50
Realismul
libra, atât pe plan intern, prin realocarea de resurse pentru securitatea naţională,
cât şi pe plan extern, mai ales prin formarea de alianţe şi alte înţelegeri formale
sau informale (Randall Schweller 1994, 1997, totuşi, a susţinut posibila
raţionalitate a alinierii în faţa unei puteri revoluţionare emergente).
Presiunile structurale pentru echilibrare explică unele caracteristici
importante şi în acelaşi timp enigmatice ale relaţiilor internaţionale. Să luăm
relaţiile sovieto-americane. Statele Unite s-au opus Revoluţiei ruse, şi timp de
două decenii au rămas implacabil ostile Uniunii Sovietice. Cu toate acestea,
inamicul comun, Germania hitleristă, a creat alianţa americano-sovietică în cel
de-al Doilea Război Mondial. În ciuda diferenţelor interne profunde dintre ele şi
a istoriei de animozităţi, ele au echilibrat împotriva unei ameninţări comune.
După război, Statele Unite şi Uniunea Sovietică au devenit din nou adversari. În
această versiune a teoriei, totuşi, diferenţele interne şi ideologice nu au cauzat o
rivalitate înnoită (deşi este posibil să fi influenţat virulenţa şi forma sa).
Inamiciţia a fost indusă structural. Într-o lume bipolară, fiecare superputere este
singura ameninţare serioasă pentru securitatea celeilalte. Fiecare, indiferent de
preferinţele şi înclinaţiile sale, trebuie să o echilibreze pe cealaltă.
Războiul Rece, în această ordine de idei, nu a fost determinat de
nimeni, ci a fost rezultatul normal al bipolarităţii. Expansiunea sovietică în
Europa Centrală şi de Est nu a avut loc nici din cauza liderilor malefici de la
Kremlin şi nici din cauza anti-comuniştilor nebuni de la Washington. A fost
comportamentul normal al unei ţări care a fost invadată din Vest, cu consecinţe
devastatoare, de două ori în douăzeci şi cinci de ani, şi încă o dată cu un secol
înainte. De asemenea, conflictele din timpul Războiului Rece, precum cele din
Vietnam, America Centrală sau Africa de Sud, nu au fost parte a unei conspiraţii
comuniste, ci au fost mai degrabă eforturi normale ale unei mari puteri de a-şi
creşte influenţa la nivel internaţional.
Acest exemplu sugerează o foarte importantă interpretare. Realismul
este o relatare teoretică a felului cum operează lumea. Poate fi folosit la fel de
bine pentru scopuri paşnice – există câţiva Quakeri realişti – precum şi pentru
război. De exemplu, sute de mii de vieţi ar fi putut fi salvate, ca şi milioane de
răniţi, dacă Statele Unite ar fi urmărit o rivalitate bipolară realistă cu Uniunea
Sovietică, mai degrabă decât un Război Rece ideologic. Realişti de frunte
precum Niebuhr şi Morgenthau (1970:33) nu numai că au criticat puternic
războiul din Vietnam, dar au făcut-o de timpuriu. Robert Tucker (1985) s-a opus
sprijinului administraţiei Reagan pentru contrarevoluţia armată din Nicaragua.
Un fapt frapant este că de pe lista de suporteri ai invaziei americane din Irak în
2003 lipsesc aproape în totalitate realiştii proeminenţi.
51
Dilema prizonierului, avantajele relative şi cooperarea
Anarhia şi egoismul îngrădesc enorm cooperarea. Dilema prizonierului

oferă o reprezentare formală standard a acestei logici. Să ne închipuim doi
răufăcători arestaţi în mod separat de către poliţie şi interogaţi. Fiecăruia îi este
oferită o înţelegere favorabilă în schimbul mărturiei împotriva celuilalt. Fără
mărturie, totuşi, ei pot fi condamnaţi doar pentru o fărădelege mult mai mică.
Fiecare trebuie să aleagă între cooperare (să tacă) şi trădare sau defectare
(mărturisind împotriva celuilalt). Să ne închipuim de asemenea că cei doi au
următoarea ordine de preferinţe: 1) să depună mărturie în timp ce celălalt tace;
2) amândoi tac; 3) amândoi mărturisesc 4) să tacă în timp ce celălalt
mărturiseşte. Să presupunem în final că aversiunea lor faţă de risc ia o formă
specifică: vor să minimizeze pierderile maxime posibile.
Cooperarea (tăcerea) îi răsplăteşte pe amândoi cu alegerea numărul doi
(pedeapsa mai mică). Dar în aceeaşi măsură îl face pe cel ce doreşte cooperarea
vulnerabil celui mai prost deznodământ cu putinţă (să primească pedeapsa cea
mai mare ştiind că partenerul este cel care l-a trimis în închisoare). Fiecare se
poate asigura împotriva dezastrului mărturisind (defectând cooperarea). Astfel,
alegerea raţională este abandonarea cooperării, chiar dacă amândoi ştiu că ar
ieşi mai bine cooperând. Amândoi sfârşesc cu alegerea numărul trei, deoarece
acesta este singurul mod să se asigure că amândoi evită deznodământul cel mai
prost cu putinţă.
În acest caz, conflictul nu survine din cauza vreunui defect specific al
actorilor. Ei sunt într-adevăr egoişti, dar nu neapărat rău-intenţionaţi. Departe de
a-şi dori conflictul, amândoi preferă în fapt cooperarea. Nu sunt nici ignoranţi
nici prost informaţi. Într-un mediu anarhic, chiar şi cei capabili să-şi gestioneze
năzuinţele de câştig şi glorie sunt constrânşi de teamă să-i trateze pe toţi ceilalţi
ca inamici.
Anarhia poate învinge chiar şi cele mai bune intenţii ale noastre – pe
care realiştii oricum le consideră ca fiind destul de rare. Fără scheme de
siguranţă care să reducă riscul cooperării şi fără proceduri care să determine
avantajele, chiar şi cei care vor să colaboreze pot rămâne prinşi într-un cerc
vicios al competiţiei reciproc distructive. De exemplu, statele se pot angaja în
curse ale înarmării costisitoare şi contraproductive, deoarece înţelegerile de
control al armamentelor nu pot fi verificate independent.
Herbert Butterfield denumeşte această stare de lucru „teama
hobbesiană”. „Dacă te imaginezi încuiat într-o cameră cu o altă persoană cu care
ai fost de cele mai multe ori în trecut în relaţii de ostilitate şi presupunând că
fiecare dintre voi are un pistol, te poţi găsi într-o situaţie în care amândoi aţi
dori să aruncaţi pistoalele pe fereastră, şi totuşi, nu se poate găsi un mod
inteligent de a face acest lucru” (1949:89-90). „Dilema securităţii” (Jervis 1978;
52
Realismul
Glaser 1997) are o logică similară. „Dată fiind implacabila nesiguranţă faţă de
intenţiile celorlalţi, măsurile de securitate luate de un actor sunt percepute de
alţii ca ameninţătoare; ceilalţi iau măsuri pentru a se proteja; aceste măsuri sunt
ulterior percepute de primul actor ca o confirmare a temerilor sale iniţiale că
ceilalţi sunt periculoşi; şi aşa mai departe într-o spirală a temerilor iluzorii şi a
capacităţilor defensive ne-necesare” (Snyder 1997:17).
Presiunile anarhice către echilibrare şi împotriva cooperării sunt
consolidate de relativitatea puterii. Puterea reprezintă controlul asupra rezul-
tatelor, „abilitatea de a face sau de a influenţa ceva” (Oxford English
Dictionary). Este mai puţin o chestiune de capacităţi absolute – cât de multe are
unul din competitori – cât de capacităţi relative. Când înfruntă un om neînarmat,
un tanc este puternic. Acelaşi tanc înfruntând o escadrilă de avioane de
vânătoare nu mai este deloc puternic.
Relativitatea puterii le cere statelor să „să fie mai preocupate de puterea
relativă decât de avantajele absolute” (Waltz 1979:106). Comportamentul de
aliniere denotă căutarea avantajelor absolute, prin coalizarea timpurie cu o
putere în creştere pentru a câştiga o parte a profiturilor victoriei. Echilibrarea
urmăreşte avantajele relative.
Preocupările pentru avantaje relative împiedică în mod serios
cooperarea. Trebuie să te gândeşti nu numai la avantajele proprii, dar, şi mai
important, dacă cele proprii sunt mai consistente decât ale celorlalţi (care, în
anarhie, trebuie văzuţi ca potenţiali adversari). Chiar şi cooperarea pentru pradă
este problematică, în afara cazului în care ea menţine capacităţile relative ale
părţilor ce colaborează. De fapt, statele sunt mulţumite cu conflictele din care
ies prost, atât timp cât adversarii lor ies şi mai prost.
Polaritatea
Cele două subsecţiuni precedente au luat în considerare unele din impli-

caţiile teoretice ale anarhiei, primul element al structurii (principiul ordonator).
Dacă, la fel ca Waltz, vedem o diferenţiere funcţională minimă în ordinile
anarhice, cealaltă contribuţie majoră a realismului structural ar trebui să constea
în analiza impactului distribuţiei capacităţilor. Cum influenţează polaritatea,
adică numărul de mari puteri dintr-un sistem, relaţiile internaţionale ?
Unipolaritatea a devenit o temă la modă de la sfârşitul Războiului Rece.
Logica structurală (Layne 1993; Mastanduno 1997) sugerează că unipolaritatea
este instabilă. Tendinţa de echilibrare va facilita ridicarea unor noi mari puteri,
la fel cum ascensiunea unui hegemon (ex: Franţa sub Napoleon) duce la
constituirea unei mari coaliţii care uneşte celelalte mari puteri. (Wohlforth 1999
respinge, totuşi, această argumentaţie. În mod mai general, vezi Kapstein şi
Mastanduno 1999.) Dar oricât de puţin durabilă ar fi unipolaritatea, atât timp cât
53
hegemonia persistă (cât şi rezistenţa la ea), relaţiile internaţionale vor avea un

caracter foarte diferit de sistemele cu două sau mai multe mari puteri.
Schweller (1998) a arătat că sistemele tripolare au o logică structurală
diferită. Iar sistemele care au fie foarte multe puteri, fie niciuna – ceea ce
înseamnă acelaşi lucru – au o logică structurală diferită de sistemele multipolare
cu câteva (patru, cinci, sau puţin mai multe) mari puteri. Sistemele cu una, două,
trei sau câteva mari puteri sunt monopoliste sau oligopoliste. Cele cu multe sau
cu nicio mare putere se comportă mai mult ca pieţe competitive.
Mare parte a atenţiei teoreticienilor s-a concentrat, totuşi, pe diferenţele
dintre ordinile bipolare şi cele multipolare. De exemplu, conflictele periferice
pun foarte puţin în pericol echilibrul general bipolar. În sistemele multipolare,
unde puterea este împărţită între mai mulţi actori, o schimbare de aceeaşi
magnitudine la periferie poate avea un impact semnificativ asupra echilibrului
general.
Semnificaţia unei asemenea diferenţe este totuşi neclară. Ar trebui oare
să fie mai frecvente conflictele periferice în sistemele bipolare deoarece sunt
mai puţin destabilizatoare şi deci marile puteri sunt mai ferite ? Sau ar trebui să
fie mai puţin frecvente, deoarece nu există motive serioase ca ele să intervină ?
Există deci un dezacord considerabil asupra relativei stabilităţi a sistemelor
bipolare şi multipolare. Deutsch şi Singer (1964), Waltz (1964) şi Rosecrance
(1966) susţin, respectiv, bipolaritatea, multipolaritatea şi „bi-multipolaritatea”
(ambele/niciuna). Analize mai sofisticate încearcă să încorporeze, de exemplu,
impactul diferitelor forme de coalizare (Christensen şi Snyder 1990) şi
schimbările de-a lungul timpului în distribuţia capacităţilor (Copeland 1996).
Din păcate, testele empirice sunt limitate de faptul că, în 2500 de ani de istorie
occidentală, au existat doar patru sisteme bipolare (Atena-Sparta în secolul al V-
lea î.Chr., Cartagina-Roma în secolul al III-lea î.Chr., rivalitatea Habsburg-
Bourbon în secolul al XVI-lea şi Statele Unite-Uniunea Sovietică în secolul
XX) (Copeland 1996).
Natura predicţiilor structurale
O parte a problemei ce vizează stabilitatea relativă a sistemelor bipolare

şi multipolare este că întrebarea în sine, pusă în termeni structurali, este probabil
pusă greşit. De exemplu, un „revizionist” în ascensiune sau o putere „revo-
luţionară” cu o înclinaţie mare către risc pune probleme foarte diferite de cele
ridicate de puterile precaute, satisfăcute de status quo. Asemenea consideraţii
cad în afara ariei de cuprindere a teoriei structurale a lui Waltz (deşi ele sunt
importante pentru mulţi teoreticieni realişti clasici, precum Kissinger 1957;
Morgenthau 1948/1954/1973: Capitolele 4, 5). Dacă efectele lor caracteristice
sunt la fel de mari sau mai mari ca cele ale polarităţii, nu poate exista răspuns la
54
Realismul
întrebarea (structurală) privind relativa stabilitate a sistemelor bipolare şi

multipolare.
Structura împinge statele în anumite direcţii. Ea nu determină în mod
mecanic rezultatele. Statele sunt de asemenea subiectele a numeroase alte
presiuni şi influenţe. Uneori, „variabilele exogene” sunt decisive în determi-
narea deznodămintelor. Aceasta nu scade din importanţa polarităţii sau a
anarhiei. Se întâmplă doar ca, uneori, alte forţe să fie mai puternice.
Predicţiile realismului structural sunt, precum notează în mod repetat
Waltz, „indeterminate” (1979: 124, 122, 71; 1986: 343). Teoriile ştiinţelor
sociale identifică de obicei regularităţi similare legilor, mai degrabă decât legi
deterministe ce nu îngăduie excepţii. Ele identifică forţe care conduc într-o
anumită direcţie. Este treaba analistului, nu a teoreticianului, să determine dacă
o anumită logică teoretică se aplică în viaţa reală. Dacă o „teorie bună”, în
sensul unei logici riguroase a interacţiunii, este o teorie „bună de aplicat” în
orice caz particular depinde nu de teorie, ci de faptele concrete, contingente.
Dacă nu se ajunge la un rezultat prezis pe cale teoretică deoarece
asumpţiile teoriei nu au fost în totalitate satisfăcute în situaţia în cauză, o
asemnea „eroare” trebuie atribuită în întregime analistului. Dacă asumpţiile
importante sunt satisfăcute, dar rezultatul prezis nu are loc, eroarea trebuie
atribuită teoriei. Cea mai interesantă situaţie este, totuşi, cea în care presiunile
prevăzute pe cale teoretică intervin, dar ele sunt copleşite de alte forţe.
Semnficaţia celui de-al treilea tip de „eroare” teoretică depinde de care
dintre variabilele exogene triumfă, cât de des şi în care anume cazuri. Vom dori
să ştim de asemenea cât de puternice trebuie să fie acele forţe exogene pentru a
triumfa în faţa variabilelor endogene. Dacă variabilele endogene reuşesc ca
aproape de fiecare dată să ţină piept manifestărilor forţelor exogene, cu excepţii
doar când acestea din urmă se află la expresia lor maximă, atunci înseamnă că
teoria este deosebit de puternică. Dacă o gamă largă de variabile exogene relativ
slabe modifică în mod regulat efectele variabilelor endogene, teoria nu este
tocmai „greşită” – presiunile prezise operează totuşi – dar nici nu este foarte utilă.
Orice teorie trebuie să emită ipoteze simplificatoare. Asumpţiile
fructuoase nu iau în considerare factori care sunt de obicei mai puţin importanţi
pentru determinarea rezultatelor decât cei evidenţiaţi de teorie. Multe dintre
dezacordurile dintre realişti şi criticii lor pot fi văzute, în fond, ca dispute asupra
frecvenţei şi semnificaţiei erorilor de tipul al treilea ale realismului.
Motivaţiile contează
Cât de departe putem să mergem cu teorii pur structurale – adică,

anarhia, distibuţia capacităţilor şi nimic altceva ? Nu foarte departe, aşa cum voi
55
arăta. Motivaţiile statelor sunt esenţiale, aşa cum a fost sugerat şi de centra-
litatea lor în dilema prizionerului şi dilema securităţii.
Ignorarea şi asumarea motivaţiilor
Waltz pretinde că „face abstracţie de toate atributele statelor, cu

excepţia capacităţilor lor” (1979:99), precum o sugerează discursul său în care
vorbeşte de „unităţi” abstracte, concentrări de capacităţi lipsite de caracter. De
fapt, cu toate acestea, teoria sa, aşa cum admite şi el, „este bazată pe presu-
puneri ce vizează statele”, „construită pe motivaţiile presupuse ale statelor”
(1979:1918; 1996:54). Dar este o diferenţă uriaşă între ignorarea tuturor
particularităţilor şi asumarea unora dintre ele. Iar substanţa asumpţiilor realiste
despre state este răspunzătoare pentru mare parte a caracterului distinctiv al
teoriei.
Anarhia, singură, nu produce războiul lui Hobbes al tuturor împotriva
tuturor. El apare din competiţia între indivizi egali, împinşi de competiţie,
neîncredere şi dorinţa de glorie, ce interacţionează în anarhie. Eroii homerici în
căutarea gloriei prin fapte măreţe, egoiştii hobbesieni conduşi de frica unei
morţi violente, indivizii nietzscheeni conduşi de voinţa de putere şi homo
economicus se pot comporta foarte diferit în aceeaşi structură anarhică. După
cum o spune Butterfield, „războaiele ar fi foarte improbabile dacă toţi oamenii
ar fi sfinţi creştini şi nu ar concura unii cu alţii pentru nimic, în afară poate de
altruism” (McIntire 179:73).
Chiar şi Waltz, în ciuda faptului că susţine în mod repetat contrariul, o
admite. „Din punct de vedere structural, putem să descriem şi să înţelegem
presiunile la care sunt supuse statele. Nu putem însă prezice cum vor reacţiona
ele la presiuni fără o cunoaştere a alcătuirii lor interne” (1979:71). Ignorarea
tuturor atributelor statelor (în afara capacităţilor) nu lasă teoriei nicio putere
predictivă sau explicativă. Astfel că, în practică, Waltz, ca şi alţi realişti, se
bazează foarte mult pe cunoaşterea sau asumarea intereselor şi intenţiilor
statelor.
Dacă ipotezele privind motivaţiile statelor sunt simple, clare şi coerente,
şi dacă se aplică tuturor unităţilor din sistem, teoria rezultantă ar rămâne puternic
structurală. Cea mai uşoară cale ar fi presupunerea unei singure motivaţii.
Statele sunt „actori unitari cu o motivaţie unică – dorinţa de a supravieţui”
(Waltz 1996:54; compară cu Spykman 1942:18; Morgenthau 1948/1954/1973:9;
Kissinger 1977:46).
Dar dacă statele caută doar supravieţuirea – aşa cum ar trebui dacă
supravieţuirea este singura motivaţie presupusă în teorie –, nu va exista agre-
siune. Introducerea motivaţiilor aferente aferente dorinţei de a obţine mai mult
face teoria mai „realistă”. Dar considerând că „unele state pot urmări ţeluri pe
56
Realismul
care le preţuiesc mai mult decât supravieţuirea”, Waltz (1979:92) admite că

asemenea state pot alege în mod raţional să nu adopte un comportament de
echilibrare. Iar în practică Waltz introduce mai multe motivaţii suplimentare
care subminează fatal coerenţa logică a teoriei sale.
Waltz pretinde că statele caută „cel puţin supravieţuirea proprie şi cel
mult impunerea dominaţiei universale” (1979:118). Supravieţuirea nu este totuşi
o cantitate scăzută de dominare, după cum nici dominarea nu este un surplus de
supravieţuire. Iar zona dintre ele nu implică nici multă supravieţuire, nici puţină
dominare, ci altceva – în fapt, multe alte lucruri.
„Prima preocupare a statelor este … să îşi menţină poziţiile în sistem”
(Waltz 1979:126). Menţinerea unei poziţii relative nu înseamnă totuşi nici
supravieţuire, nici dominaţie. Ea este în mod evident incoerentă în raport cu
dominaţia (cu excepţia hegemonilor) şi poate implica riscarea supravieţuirii. Iar
riscul la adresa supravieţuirii poate fi şi mai mare dacă, aşa cum susţine
Mearsheimer, statele „urmăresc să îşi maximizeze poziţiile de putere relativă
faţă de alte state” (Mearsheimer 1994/5:11).
Dar Waltz nu se opreşte aici. El pretinde de asemenea că statele
urmăresc bogăţia, avantajele şi bunăstarea (1993:54; 1986:337; 1979:112),
coexistenţa paşnică (1979:144) şi pacea şi prosperitatea (1979:144, 175),
protejarea suveranităţii, autonomiei şi independenţei (1979:204, 107, 104) şi că
acţionează conduse de mândrie sau de sentimentul de a fi înşelate (1993:66, 79).
Comportamentul prezis variază însă substanţial de la statele ce urmăresc să
supravieţuiască, la cele care doresc să îşi menţină poziţia relativă, să îşi
îmbunătăţească calitatea vieţii, să răspundă la provocări, sau să-şi asigure
dominaţia universală. Contrar reputaţiei sale de rigurozitate, Waltz alternează
între aceste motivaţii fără niciun fel de justificare teoretică şi fără a ţine cont de
profunda incoerenţă pe care o introduce în teorie.
Dar chiar dacă statele caută doar supravieţuirea, fără a şti cine ce
capacităţi anume deţine şi ce intenţii are – precum şi cine suntem şi pe ce
punem preţ – pur şi simplu nu putem spune dacă există în sistem o ameninţare
pe care să o combatem. Astfel că Stephen Walt (1987), unul din studenţii de
frunte ai lui Waltz, a introdus teoria echilibrării ameninţării: statele caută să
echilibreze nu împotriva (tuturor) capacităţilor externe, ci împotriva ame-
ninţărilor, care sunt definite atât prin intenţii, cât şi prin capacităţi. În acest sens,
putem compara comportamentul american faţă de arsenalele nucleare ale Marii
Britanii, Franţei şi Chinei (sau ale Israelului, Indiei şi Coreei de Nord), care au
cam aceeaşi pondere în distribuţia generală a capacităţilor.
Din nefericire, realismul a avut foarte puţine de spus despre ameninţări.
Iar realismul structural, în principiu, nu poate avea nimic de spus despre
ameninţare (spre deosebire de ce are de spus despre capacităţi), lăsând variabila
explicativă crucială complet în afara sferei de cuprindere a teoriei. Astfel că
57
John Vasquez (1998:254-7) susţine că echilibrarea ameninţării este o teorie

degenerativă, un adaos ad hoc al teoriei care era incoerent cu afirmaţiile sale de
bază, dar care era necesar pentru „salvarea” ei de erorile teoretice inerente ale
premiselor sale fundamentale.
Realismul ofensiv şi cel defensiv
Predicţiile bazate exclusiv pe anarhie şi polaritate sunt atât de

indeterminate încât au rareori o valoare semnificativă. Dacă teoriile realiste se
vor a fi de utilitate substanţială pentru analişti şi decidenţi, trebuie incluse şi alte
variabile – nu în felul ad hoc şi incoerent în care Waltz face apel la motivaţii
multiple, ci integrate riguros într-unul sau mai multe modele teoretice.
Supravieţuirea şi dominaţia pot fi văzute ca enunţări extreme ale
orientărilor defensivă şi expansionistă. Literatura despre realismul ofensiv şi cel
defensiv (vezi Lynn-Jones 1995; Labs 1997: 7-17; Zakaria 1998: 25-42;
Taliaferro 2000/1; Snyder 2002) în fond readuce distincţia realismului clasic
dintre puterile de status quo şi cele revizionste sau revoluţionare şi dezvoltă
două teorii realiste diferite pornind de la aceste orientări contrastante. De
exemplu, Michael Mastanduno (1991) susţine că „realiştii se aşteaptă ca statele-
naţiune să evite decalajele care îi favorizează pe partenerii lor, dar nu neapărăt
să maximizeze decalajele în favoarea lor înşile. Statele-naţiune nu sunt
«maximizatori de decalaje». Ele sunt, în termenii lui Joseph Grieco, «poziţio-
nalişti defensivi» (Mastanduno 1991:79, n. 13). Dimpotrivă, John Mearsheimer
este de părere că „statele caută să supravieţuiască în anarhie maximizându-şi
puterea în raport cu alte state” (1990:12). Statele sale sunt „maximizatori de
putere pe termen scurt” (1994/5:82); adică, poziţionalişti ofensivi. După cum
arată Fareed Zakaria, „cea mai bună soluţie a problemei eterne a incertitudinii
vieţii internaţionale este ca un stat să-şi întărească controlul asupra mediului prin
expansiunea persistentă a intereselor sale politice în afara graniţelor” (1998:20).
Această dezbatere internă între realişti este prezentată deseori (ex: Labs
1997) ca o chestiune de alegere a celei mai bune sau celei mai adevărate ipoteze
sau teorii. Am văzut mai devreme, totuşi, că o lume a poziţionaliştilor defensivi
ar fi nerealist de paşnică. Cu toate acestea, în afara cazului în care majoritatea
statelor ar fi poziţionalişti defensivi, relaţiile internaţionale ar fi un război
hobbesian al tuturor împotriva tuturor – ceea ce nu este. Realismul pare să aibă
nevoie de amândouă presupoziţiile pentru a menţine raza de acţiune la care cei
mai mulţi dintre realişti aspiră.
Există cel puţin două modalităţi de a proceda. Realismul ofensiv şi cel
defensiv pot fi văzute ca tipuri de logică abstractă a interacţiunii, mai degrabă
decât ca argumente substanţiale asupra naturii statelor (compară cu Snyder
2002:172). Predicţiile constrastante ale celor două modele pot fi folosite atât
58
Realismul
pentru a orienta politicile şi analizele, cât şi pentru a facilita cercetarea

suplimentară a obiectivelor părţilor (prin deducerea intenţiilor din comporta-
mentul prevăzut pe bază teoretică). Cealaltă posibilitate ar fi includerea
motivaţiilor ofensive şi defensive într-o singură teorie, care să explice când ar
trebui să triumfe fiecare dintre orientări. The Tragedy of Great Power Politics
(2001) a lui Mearsheimer poate fi citită ca o încercare de a explica de ce, când şi
în ce mod au prioritate motivaţiile ofensive în comportamentul marilor puteri.
Proces, instituţii şi schimbare
Conceptualizarea explicită a motivaţiilor statelor este doar una din

numeroasele strategii posibile pentru îmbunătăţirea preciziei şi a sferei de
aplicare a teoriilor realiste. În această secţiune examinăm conceptualizarea lui
Glenn Snyder a ceea ce el numeşte „variabile de proces” în teoretizarea realistă
structurală. Ne referim apoi la instituţii, norme şi identităţi, variabile care au
fost în mod tradiţional denigrate de către realişti. Această secţiune se încheie
prin examinarea chestiunii schimbării în relaţiile internaţionale, o temă de o
importanţă considerabilă care apare din discuţia asupra importanţei procesului şi
a instituţiilor în această disciplină.
Variabile de proces
Snyder încearcă să producă teorii explicative realiste mai bine determi-

nate introducând o serie de „variabile de proces”. De fapt, aceasta implică
regândirea naturii teoretizării la nivel sistemic şi extinderea ei dincolo de
structuralismul extrem de îngust al lui Waltz.
Un sistem este un spaţiu limitat definit de: a) entităţi care interacţio-
nează între ele mult mai intens decât interacţionează cu altele din afara
sistemului; b) structura în care acestea interacţionează; şi c) interacţiunile
caracteristice ale unităţilor din cadrul acelei structuri. Variabilele de proces se
concentrează pe tipare de interacţiune care nu sunt nici structurale, nici la
nivelul unităţilor – adică, sunt sistemice, dar nu structurale.
Să luăm în considerare coalizarea. Statele se pot afla în relaţii amicale
sau duşmănoase, percepându-se reciproc ca aliaţi sau adversari. (Alte relaţii –
cel mai evident, neutralitatea – sunt caracteristici obişnuite ale relaţiilor
intenaţionale, dar simplificarea în aliaţi şi adversari este una folositoare.) Statele
se tem arareori de toate concentrările de putere externe, iar frica lor nu este
bazată doar pe capacităţile materiale. Statele, de exemplu, sunt predispuse să
echilibreze mai curând împotriva adversarilor, decât a aliaţilor. Dimpotrivă,
59
consideraţiile referitoare la avantajele relative pot apropia aliaţii, situaţie

ilustrată şi de sprijinul Statelor Unite pentru integrarea europeană în anii 1950 şi
1960.
Atât aliaţii, cât şi adversarii pot avea interese comune sau divergente,
ceea ce ajută la elaborarea unor predicţii mai precise. Interesele comune faci-
litează cooperarea – deşi, desigur, anarhia şi avantajele relative conlucrează
întotdeauna împotriva acesteia. Dimpotrivă, interesele divergente pot împie-dica
sau preveni echilibrarea împotriva unui inamic comun.
Realismul structural al lui Waltz ne îngăduie doar să prezicem că
alianţele se vor forma. Luarea în considerare a coalizării, a intereselor şi a altor
variabile de proces ne îngăduie să prezicem care anume alianţe sunt probabile
pe viitor şi care nu. „Dacă, după spusele lui Waltz, structurile sistemului nu fac
altceva decât să dea formă şi să impulsioneze, variabilele de proces dau un
impuls mai hotărât” (Snyder 1997:32).
Costul este totuşi reprezentat de mai marea complexitate şi de
generalitatea mai scăzută. O profunzime crescută necesită un sacrificiu în
extensie. Variabilele adiţionale care adaugă profunzime, bogăţie şi precizie
produc o teorie cu o rază mai îngustă. Structura influenţează toate statele, în
timp ce variabilele de proces speciale influenţează numai unele părţi ale
sistemului.
Parcimonia şi cuprinderea sunt mari virtuţi teoretice; a explica totul cu
o singură variabilă este utopia oricărui teoretician. Este important să apreciem
atractivitatea abilităţii lui Waltz de a spune unele lucruri foarte importante
despre relaţiile internaţionale, aproape oriunde şi oricând, având ca fundamente
doar anarhia şi distribuţia capacităţilor. O asemenea teorie, în domeniul său de
aplicabilitate, are o putere considerabilă. Snyder apreciază totuşi – corect, în
viziunea mea – că Waltz este vinovat de „parcimonie excesivă, în sensul că
aportul explicativ al unor elaborări suplimentare depăşeşte costurile reducerii
generalităţii” (1996:167).
Aceasta nu sacrifică totuşi teoretizarea la nivel sistemic. Coalizarea, de
exemplu, se referă la distribuţia de amiciţie şi inamiciţie, şi deci nu este mai
puţin sistemică decât distribuţia de capacităţi. Nivelul sistemic al teoretizării nu
se reduce la structură (care este doar unul din elementele definitorii ale
sistemului). În mod similar, realiştii ofensivi şi cei defensivi tratează de obicei
motivaţiile drept prezumate sau stipulate, identificând tipuri abstracte de actori
şi funcţionând astfel tot la nivelul sistemului. În măsura în care anarhia şi
distribuţia de capacităţi determină alegerea obiectivelor ofensive sau defensive,
teoria poate fi chiar riguros structurală.
60
Realismul
Norme, instituţii şi identităţi
Snyder identifică de asemenea ceea ce el numeşte modificatori

structurali, „influenţe pe întreg sistemul care sunt structurale în natura lor
inerentă, dar nu suficient de puternice la nivel internaţional pentru a justifica
această categorizare” (1996:169). El ia în considerare tehnologia militară şi
normele şi instituţiile. În ceea ce priveşte tehnologia militară, să ne gândim, de
exemplu, la caracterul special al armelor nucleare, de care Waltz (1990) se
foloseşte (destul de incoerent totuşi) pentru a explica pacea din timpul
Războiului Rece, sau impactul avantajului relativ al forţelor ofensive şi
defensive asupra războiului şi a înclinaţiei către război (ex. Glaser şi Kaufmann
1998; Van Evera 1998). Aici vom lua în considerare pe scurt normele şi
instituţiile.
Normele şi instituţiile sunt în mod clar structurale în sistemul politic
intern. „Ele creează ierarhia puterii şi diferenţierea funcţiilor care reprezintă
cadrul unui sistem politic intern bine ordonat, dar care sunt prezente doar la
nivel rudimentar în societatea internaţională. În principiu, ele sunt structurale şi
la nivel internaţional (Snyder: 1996:169).
Aşa cum o arată clar atât acest citat, cât şi referirea anterioară la forţa
variabilelor, impactul real al normelor şi instituţiilor este o chestiune empirică,
nu teoretică. Valorile împărtăşite şi instituţiile pot, în cazuri particulare, să
modeleze actorii chiar mai puternic decât structura (waltziană). Să luăm în
considerare nu numai Uniunea Europeană, ci şi ţările nordice şi relaţia SUA-
Canada. Literatura despre comunităţile pluraliste de securitate (ex: Adler şi
Barnett 1998) evidenţiază impactul potenţial al instituţiilor, al valorilor şi
identităţilor chiar şi la nivelul înalt al securităţii internaţionale. Într-un ton
oarecum diferit, dar în mare parte complementar, vezi discuţia referitoare la
relaţiile de securitate regională în Buzan şi Waever 2003.
Chiar şi la nivel global, normele şi instituţiile pot avea o influenţă
considerabilă. Suveranitatea şi alte drepturi ale statelor reprezintă o chestiune de
recunoaştere reciprocă, nu de capacităţi. Puterea singură nu ne va spune nici
măcar care sunt drepturile de care statele beneficiază în realitate. Este pur şi
simplu neadevărat ceea ce au spus atenienii la Melos, că „cei puternici fac ce
vor, cei slabi suferă ceea ce trebuie” (Tucidide 1982: Cartea V, Cap. 89). Cei
puternici sunt deseori constrânşi chiar de drepturile statelor slabe. Ei pot,
desigur, să violeze normele suveranităţii. Dar predicţiile bazate pe, să spunem,
regula non-intervenţiei nu sunt mai „indeterminate” decât cele bazate pe anarhie
şi polaritate. Iar răspunsul la întrebarea dacă logica dreptului sau cea a puterii
este răspunzătoare cel mai frecvent pentru comportamentul internaţional este o
chestiune empirică, nu teoretică.
61
Să ne gândim de asemenea la principiul autodeterminării, care a jucat

un rol central în crearea unui număr mare de state noi şi, de obicei, slabe.
Majoritatea statelor postcoloniale au supravieţuit nu datorită propriei lor puteri
sau puterii aliaţilor lor, ci datorită recunoaşterii internaţionale. Supravieţuirea
lor – pe care în special realiştii ofensivi trebuie să o găsească inexplicabilă! – a
fost întărită de abolirea războiului de agresiune în a doua parte a secolului al
XX-lea.
Urmărind această linie de analiză (vezi şi Buzan, Jones şi Little 1993)
ajungem în zona slabă a spectrului realist, despre care am vorbit la început.
Snyder este în mod clar un realist: el evidenţiază anarhia şi lupta pentru putere
şi este sceptic faţă de puterea relativă a normelor şi instituţiilor. Dar abordarea
sa faţă de instituţii şi norme este neobişnuit de deschisă, sugerând conversaţii
interesante cu analize non-realiste convergente.
De exemplu, Alexander Wendt (1999: Cap. 6) demonstrează că ordinea
anarhică funcţionează foarte diferit când actorii se percep unii pe alţii ca fiind
„inamici”, gata să se distrugă unii pe ceilalţi, „rivali” care concurează dar care
nu ameninţă supravieţuirea celuilalt şi „prieteni” care au renunţat la forţă în
relaţiile dintre ei. Realismul în fapt devine un caz special de inamiciţie, şi
anume ceea ce Wendt numeşte anarhie „hobbesiană”,. Suveranitatea, înţeleasă
ca dreptul la integritate teritorială şi independenţă politică, transformă relaţiile
după modelul celor existente între rivalii lui Locke, cu rivalitatea substanţial
moderată de abolirea războiului de agresiune.
Mare parte a realiştilor subestimează totuşi semnificaţia instituţiilor, aşa
cum se sugerează în titluri ca „The False Promise of International Institutions”11
(Mearsheimer 1994/5) şi Sovereignty: Organized Hypocrisy12 (Krasner 1999).
Instituţiile şi normele sunt tratate ca şi cum ar putea fi reduse la interesele
materiale ale celui puternic. Ele sunt, în cel mai bun caz, „variabile interme-
diare”, de la care se poate aştepta să aibă efecte independente doar în chestiuni
minore, îndepărtate de lupta pentru putere. (O interesantă şi puţin explorată
alternativă este reprezentată de încercarea lui Schweller şi Priess 1997 de a
teoretiza instituţiile din interiorul perspectivei realiste).
Realiştii sunt ceva mai puţin reticenţi în a vorbi despre identităţi – deşi,
de obicei, nu o fac în mod intenţionat. Este cel mai evident în distincţia realistă
clasică dintre puterile de status quo şi cele revizioniste sau sciziunea paralelă
dintre realiştii structurali ofensivi şi defensivi. Dar există multe alte exemple. A
fi o „mare putere” înseamnă nu numai a avea capacităţi materiale deosebite, ci
şi un rol de gestiune şi răspundere în societatea internaţională (Bull 1977: Cap.
9; Simpson 2004) şi un tip specific de identitate. Echilibrul de putere este şi un
11
„Falsa promisiune a instituţiilor internaţionale” (n. trad.).
12
Suveranitatea: ipocrizie organizată (n. trad.).
62
Realismul
set complex de instituţii (Gulick 1967); Bull 1977: Cap. 4; Cronin 1999: Cap.
1). Statul teritorial suveran este un exemplu de construcţie la scară sistemică a
unei identităţi a unităţii (compară Cronin 1999; Reus-Smit 1999). Ca să luăm un
exemplu simplu, atitudinea faţă de teritoriu este foarte diferită între suveranii
dinastici din modernitatea timpurie şi statele suverane naţionale teritoriale de la
sfârşitul secolului al XIX-lea şi din secolul al XX-lea. (Despre importanţa
generală a identităţii în gândirea politică internaţională vezi Keene, 2005.)
Realiştii structurali nu au totuşi o bază teoretică pentru a încorpora
identitatea. La fel cum procedează Waltz în definirea motivaţiei statelor, con-
cepţiile despre identitate sunt în mod implicit şi ilicit încorporate într-o analiză
care se prezintă în termeni diferiţi. Realiştii (neo)clasici au însă spaţiu teoretic
pentru identitate şi pentru rolul instituţiilor, dar puţini sunt cei care au urmărit
această pistă în mod sistematic. O excepţie notabilă este lucrarea lui Schweller
despre puterile revizioniste (1994, 1999:18-23), care încearcă să combine
elemente structurale, motivaţionale şi identitare într-o relatare realistă riguroasă.
Permanenţă şi schimbare
Identităţile, instituţiile şi normele sunt importante pentru scopurile

noastre nu neapărat pentru că ar fi preocupări centrale ale celor mai mulţi
realişti, ci pentru că ele reprezintă principalele puncte de divergenţă substanţială
între abordările realiste şi celelalte, în teoria contemporană a relaţiilor inter-
naţionale. Ele ridică indirect şi problema schimbării. O critică frecventă cu
privire la realism este incapacitatea sa de a percepe schimbările fundamentale
din relaţiile internaţionale. Implicaţiile acestei acuze sunt, totuşi, mai puţin
condamnabile decât îşi imaginează unii.
Realismul este o teorie construită pentru a explica permanenţa. Realiştii
sunt mai impresionaţi de ocurenţa repetată a unor tipare de-a lungul timpului
decât de diversitatea istorică şi culturală de netăgăduit a actorilor şi a interac-
ţiunilor în relaţiile intenaţionale. Ei evidenţiază permanenţa nu întâmplător, ci
ca urmare a unei alegeri teoretice conştiente. Deşi este posibil ca alţii să nu
împărtăşească această judecată, ea este una în privinţa căreia oameni raţionali
pot să se contrazică în mod rezonabil.
Eşecul realismului de a explica sfârşitul Războiului Rece explică în
mare parte scăderea popularităţii sale de-a lungul ultimilor cincisprezece ani.
Paradoxal, realiştii pot însă afirma că ei nu au încercat niciodată să explice
schimbarea. Ei pot chiar nota, cu o oarecare automulţumire, că nici celelalte
teorii ale relaţiilor internaţionale nu au făcut o treabă mai bună. Toată lumea a
fost luată prin surprindere.
Este de înţeles că schimbarea radicală poate fi invocată împotriva unei
teorii care pune accentul pe permanenţă. Dar oricare ar fi tipul de eşec, el este
63
împărtăşit şi de toate celelalte teorii proeminente ale relaţiilor internaţionale.

Este un eşec al disciplinei în ansamblul său, mai degrabă decât unul al
realismului în mod special.
Moralitate şi politică externă
În discuţiile populare şi în cele de politică externă, termenul „realist” se

referă cel mai frecvent la argumente împotriva urmăririi obiectivelor morale în
relaţiile internaţionale. Deşi este în principiu doar un caz special al chestiunii
mai largi a normelor şi instituţiilor, locul moralităţii în politica externă a fost o
preocupare centrală a tradiţiei realiste clasice, nu numai în texte canonice
precum „Dialogul Melian” al lui Tucidide şi „Principele” lui Machiavelli, dar şi
în lucrările unor realişti de frunte din secolul al XX-lea, precum Carr,
Morgenthau şi Niebuhr. Este de asemenea o chestiune de importanţă sub-
stanţială vitală. Prin urmare, merită din plin purtarea unei discuţii aici, chiar
dacă a devenit o preocupare marginală a realiştilor academici începând de prin
anii 1970. Preocupările acestora au fost mai ştiinţifice şi orientate mai degrabă
scolastic decât direct către formularea de politici.
Subordonarea moralităţii faţă de putere este prezentată deseori ca o
propoziţie descriptivă a faptelor din viaţa politică internaţională. „Acţiunile
statelor nu sunt determinate de principii morale şi angajamente legale, ci de
raţiuni de interes şi putere” (Morgenthau 1970: 382). „În anarhie, statele nu îşi
pot permite să fie morale. Posibilitatea unui comportament moral rezidă în
existenţa unui guvern eficient care să poată descuraja şi pedepsi acţiunile
ilegale” (Art şi Waltz 1983:6).
Asemenea prezumţii sunt însă în mod evident false. Tot aşa cum
indivizii se pot comporta moral în absenţa unei impuneri, din partea guvernului,
a regulilor morale, statele pot şi chiar acţionează deseori pe baza unor preo-
cupări de natură morală. Să luăm în considerare, spre exemplu, afluxul de
ajutoare internaţionale în urma tsunamiului din Oceanul Indian şi a altor
dezastre naturale ori politice.
Pur şi simplu nu este adevărat, nici despre oameni şi nici despre state,
faptul că „niciodată nu fac bine decât dacă sunt împinşi de necesitate”, că „toţi
fac rău în aceeaşi măsură, atunci când nu este nimic care să îi împiedice”
(Machiavelli 1970: Cartea I, Cap. 2, 58). Uneori – eu aş zice chiar frecvent –
statele apreciază conformitatea cu normele etice şi umanitare din motive care nu
au nimic sau au foarte puţin de a face cu frica de coerciţie. Iar chiar şi atunci
când statele violează normele din cauza absenţei unei puteri care să le apere,
forţa etică independentă a unei norme încălcate este adesea o parte
64
Realismul
semnificativă a calculului normativ pe care îl fac atât statul în cauză, cât şi cei
care judecă fapta.
De asemenea, trebuie să ne amintim că şi în anarhie, impunerea
coercitivă este uneori posibilă, cel mai evident prin mecanismul de „fiecare
pentru sine” (self-help). În plus, există diferite mecanisme pentru a induce, chiar
şi atunci când nu pot forţa, conformitatea cu normele. Opinia publică, atât la
nivel naţional cât şi internaţional, poate fi un factor puternic. În unele cazuri,
puterea şi autoritatea instituţiilor interguvernamentale poate fi semnificativă. La
modul mai general, dreptul internaţional, ce include unele obligaţii care sunt de
asemenea şi obligaţii morale, nu este violat mai frecvent decât dreptul naţional.
În orice caz, violările au de obicei costurile lor pentru state (deşi uneori nu
suficient de mari pentru a obliga conformarea).
Realiştii subliniază pe bună dreptate că un stat, în special unul puternic,
care ţine să violeze o normă morală internaţională, poate scăpa de obicei
nesancţionat – şi că, atunci când nu poate scăpa, aceasta se întâmplă deoarece
puterea celorlalte state a fost mobilizată în numele normei morale. Cu toate
acestea, statele se conformează uneori normelor morale atât de dragul lor, cât şi
în urma luării în considerare a costurilor neconformării. De fapt, statele ajung în
mod normal la concluzia că în unele situaţii îşi pot permite să fie morale, în
ciuda anarhiei internaţionale.
De exemplu, intervenţiile umanitare din Kosovo, Timorul de Est şi
Darfur, deşi târzii şi limitate, pur şi simplu nu pot fi înţelese fără a lua în calcul
forţa normativă independentă a normei anti-genocid şi a principiilor umanitare.
Asemenea preocupări normative sunt arareori singura motivaţie din spatele
acţiunilor de politică externă. Dar ele sunt deseori un element important al
calculului. Şi, invers, sunt puţine acţiunile semnificative de politică externă care
reflectă exclusiv o motivaţie egoistă. Politica externă este propulsată de inter-
sectarea mai multor motivaţii, unele dintre ele fiind de natură etică, într-un
număr mare de ţări.
Urmărirea obiectivelor morale precum extinderea democraţiei sau
prevenirea maladiilor infantile pot fi cu siguranţă costisitoare. Dar niciun ţel
politic nu poate fi atins fără costuri. Întocmai precum costul presupus de
urmărirea obiectivelor economice nu poate justifica excluderea intereselor
economice din cadrul politicii externe, costurile urmăririi obiectivelor morale nu
justifică excluderea lor categorică din agendele de politică externă. Demersul
potrivit este să cântărim costurile şi beneficiile urmăririi tuturor intereselor
relevante, fie ele morale sau imorale. Valorile morale sunt într-adevăr valori şi
prin urmare ele trebuie luate în considerare în orice calcul politic rezonabil şi
realist. Astfel că până şi Mearsheimer îngăduie existenţa „unor motive bune
pentru a aplauda invazia Cambogiei din 1978 de către Vietnam, din moment ce
l-a înlăturat de la putere pe criminalul Pol Pot” (1994/5:31).
65
Realiştii sugerează adesea că cetăţenii de rând şi chiar politicienii, în

special în regimuri democratice, tind să subestimeze costurile – şi astfel să
supraestimeze spaţiul disponibil – urmăririi intereselor morale. Dar în măsura în
care acesta este un adevăr, cei mai mulţi non-realişti ar avea aceeaşi linie critică.
Nu este nimic exclusiv realist în insistenţa ca politica externă să se bazeze pe un
calcul raţional al costurilor şi beneficiilor.
Să notăm că, pe măsură ce această discuţie a avansat, ne-am deplasat
către argumente mai prescriptive ce contestă înţelepciunea urmăririi obiec-
tivelor morale. Pe aceleaşi căi, realiştii accentuează deseori constrângerile
asupra politicii externe impuse de misiunea de om de stat. De exemplu, Kennan
apreciază că „obligaţia primară a oricărui guvern este faţă de interesele
naţionale ale societăţii pe care o reprezintă” şi, prin urmare, „aceleaşi concepte
morale nu mai sunt relevante pentru el” (1954:48; 1985/6:206). Morgenthau
vorbeşte despre cerinţele speciale ale treburilor statului în termeni de
„autonomie a politicului” (1948/1954/1973:12; 1962:3).
Kennan susţine că preocuparea prioritară pentru interesul naţional este o
„necesitate inevitabilă” şi prin urmare ea „nu poate fi clasificată nici ca «bună»,
nici ca «rea»” (1985/6:206). Dar dacă interesul naţional reprezintă nu doar
binele, ci binele la un nivel foarte ridicat, nu există niciun motiv pentru a-l
accepta ca standard pentru a judeca comportamentul politic internaţional.
„Necesitatea” invocată aici este una etică, şi nu o chestiune de constrângere
fizică sau logică.
Astfel, mulţi realişti prezintă în mod explicit urmărirea interesului
naţional şi politica de putere realistă ca pe o chestiune de obligaţie etică. Istoria
socială a realiştilor americani de după război a lui Joel Rosenthal este intitulată
Righteous realists (Realiştii virtuoşi) (1991). Morgenthau merge atât de departe
încât vorbeşte despre „demnitatea morală a interesului naţional” (1951:33-9).
Unii realişti adoptă o etică naţionalistă radicală, care susţine că „statul
nu poate fi judecat conform standardelor care se aplică indivizilor, ci pe baza
celor care îi sunt fixate prin propria sa natură şi propriile sale ţeluri supreme”
(Treitschke 1916:99). Cei mai mulţi însă dovedesc diferite grade de disconfort
cu faptul că „marea majoritate persistă în ideea conturării unei distincţii clare
între bunăstarea celor care împărtăşesc aceeaşi colectivitate cu ei şi bunăstarea
umanităţii” (Tucker 1977:139-40). Mulţi se folosesc de limbajul tragediei, de
exemplu, în titluri precum Truth and Tragedy (Adevăr şi tragedie), Thompson şi
Meyers 1977) şi The Tragedy of Great Power Politics (Tragedia politicii de
forţă) (Mearsheimer 2001). Niebuhr (1932) deplânge diminuarea severă a
sentimentelor şi resurselor noastre morale în viaţa socială în general şi în
politica internaţională în special. Carr merge şi mai departe, pretinzând că
„imposibilitatea de a fi un realist coerent şi pătrunzător este una din cele mai
sigure şi ciudate lecţii ale ştiinţei politice” (1939/1945/1946:89).
66
Realismul
Cerinţele etice speciale ale treburilor statului merită cu siguranţă

evidenţiate. Omul de stat are o obligaţie etică de a proteja şi promova interesul
naţional, tot astfel cum avocaţii, în special în sistemele de drept adversariale, au
o obligaţie etică de a apăra interesele clienţilor lor, deşi deseori acestea sunt
contrare dreptăţii şi adevărului. Ne aşteptăm pe bună dreptate ca liderii naţionali
să atribuie o importanţă specială intereselor naţionale. Ar fi nu numai ires-
ponsabil din punct de vedere politic, ci şi o abandonare a eticii ca în formularea
şi implementarea politicii externe să se ia în considerare doar preceptele
religioase, principiile morale universale, dreptul internaţional sau un interes
uman lărgit.
Supravieţuirea, în special, este o prioritate absolută în asemenea
măsură, încât până şi mulţi moralişti ar fi de acord cu Machiavelli că „atunci
când siguranţa ţării depinde în întregime de decizia ce urmează a fi luată, nicio
atenţie nu ar trebui acordată nici dreptăţii, şi nici nedreptăţii” (1970: Cartea 1,
Cap. 41). Dar un asemenea argument se aplică în aceeaşi măsură obiectivelor
non-morale, precum urmărirea intereselor economice sau sprijinul acordat unui
aliat. Iar supravieţuirea este arareori în joc în relaţiile internaţionale.
Este pur şi simplu neadevărat că „lupta pentru putere este identică cu
lupta pentru supravieţuire” (Spykman 1942:18). Tot atât de neadevărat este că
„sistemul forţează statele să se comporte conform dictatelor realismului, în caz
contrar riscând distrugerea” (Mearsheimer 1995:91). Multe obiective morale de
politică externă nu prezintă niciun risc pentru supravieţuirea naţională. Iar alte
interese naţionale pur şi simplu nu sunt bazate pe prioritatea etică a
supravieţuirii. Tot astfel cum unui avocat care află despre clientul său că este pe
cale să comită o crimă i se cere în mod normal să renunţe la confidenţialitate,
obligaţiile etice ale omului de stat faţă de interesul naţional trebuie uneori să fie
puse în balanţă cu alte norme şi valori.
Realiştii sunt cu certitudine îndreptăţiţi să critice „moralismul”,
convingerea că relaţiile internaţionale pot fi judecate doar prin prisma normelor
morale convenţionale. Dar niciunul sau puţini dintre teoreticienii sau activiştii
serioşi nu şi-au însuşit această viziune. Chiar şi activiştii pentru pace din
perioada interbelică, pe care realiştii îi desconsideră, numindu-i peiorativ
„idealişti”, au avut de obicei vederi mult mai complexe (Lynch 1999).
În măsura în care există o tendinţă către moralism în politica externă, în
special în Statele Unite, realiştii pot oferi un remediu sănătos. În urmă cu cinci
sute de ani, poate că era scandalos ca Machiavelli să afirme că un bun om de
stat trebuie „să înveţe să nu fie bun, şi să se folosească sau nu de acest lucru în
funcţie de necesităţi” (1985: Cap. 15). Astăzi, aproape toţi studenţii în relaţii
internaţionale sunt de acord că uneori omul de stat trebuie să acţioneze într-o
manieră contrară principiilor morale private – de exemplu, să acorde o mai mare
importanţă salvării vieţii propriilor soldaţi decât a soldaţilor adversarului.
67
Controversa apare cu privire la când, unde şi cât de des este necesară cu

adevărat violarea normelor morale. Realiştii susţin că anarhia şi egoismul
contrâng atât de sever spaţiul destinat preocupărilor morale, încât nu ar fi o prea
mare exagerare să spunem că, în anarhie, statele nu îşi pot permite să fie morale.
Aceasta este totuşi o ipoteză empirică contingentă, asupra căreia oamenii
raţionali pot, în mod acceptabil, să se contrazică. Chiar şi dacă o acceptăm, ea
nu ne oferă o bază pentru a exclude în mod categoric moralitatea din politica
externă. Chiar dacă obligaţia primară a unui om de stat este interesul naţional,
aceasta nu este singura. Statele nu numai că sunt libere să acţioneze incluzând
anumite obiective morale în definiţia pe care o dau interesului naţional, dar
adesea chiar o fac.
Cum să gândim despre realism (şi criticii săi)
În repetate rânduri am identificat o tendinţă nefericită a realiştilor de a

forţa o intuiţie importantă mult dincolo de punctul ei critic. Nu numai ei sunt
înclinaţi către exagerări retorice, precum afirmaţia lui Nicholas Spykman că
„urmărirea puterii nu este făcută pentru îndeplinirea aspiraţiilor morale; ci
acestea din urmă sunt folosite pentru a facilita acapararea puterii” (1942:18).
Chiar şi oamenii de stat mai moderaţi sunt în general lipsiţi de temperanţa
necesară. Notăm absenţa unor adverbe precum „adesea”, „frecvent” şi chiar a
lui „de obicei” în afirmaţia lui Kennan, citată mai sus, conform căreia
consideraţiile non-morale „trebuie lăsate să triumfe”. Tot astfel, Mearsheimer,
pe aceeaşi pagină unde susţine că instituţiile „au doar o importanţă marginală” –
o afirmaţie controversată dar plauzibilă empiric, înrădăcinată în analiza realistă
standard a impactului anarhiei – expune de asemenea pretenţia evident falsă că
instituţiile „nu au un efect independent asupra comportamentului statelor”
(1994/5:7).
Se întâmplă adesea ca susţinătorii înfocaţi ai unei teorii să alunece pe
nesimţite dinspre simplificări teoretice (justificabile) către afirmaţii descriptive
(nejustificabile). Aşa cum am arătat de mai multe ori, teoriile sunt nevoite să
abstractizeze, să simplifice şi astfel să exagereze. Pericolul apare atunci când
aceste tipuri ideale simplificate teoretic sunt prezentate ca dovezi empirice
categorice. Este ironic, dar nu foarte surprinzător, că realiştii sunt la fel de
înclinaţi către această confuzie ca şi susţinătorii altor teorii.
Waltz sintetizează cu o butadă contribuţia realismului: acesta „ne spune
un număr redus de lucruri mari şi importante” (1986:329). Dacă realiştii,
inclusiv Waltz însuşi, ar fi fost întotdeauna atât de modeşti, această disciplină ar
fi fost, îndeosebi în Statele Unite, mult mai câştigată – în special dacă realiştii ar
fi ţinut cont de implicaţiile negative ale faptului că există un număr mare şi
68
Realismul
important de lucruri asupra cărora realismul nu ne spune nimic. Realismul pur şi

simplu nu reuşeşte să explice cea mai mare parte a relaţiilor internaţionale.
Anarhia, egoismul şi distribuţia de capacităţi nu pot explica o vastă majoritate a
lucrurilor care se întâmplă în aceste relaţii.
Răspunsul realist cum că ei explică „cele mai importante lucruri” este o
judecată normativă discutabilă. Mai mult, dată fiind lipsa de claritate a celor mai
multe dintre predicţiile realiste, nu reiese deloc că realismul ar oferi explicaţii
profunde sau satisfăcătoare chiar şi asupra situaţiilor cărora le este aplicat
(compară Wendt 1999: 18, 251-9). Dar chiar şi dacă realismul explică adecvat
cele mai importante câteva lucruri, nu există niciun motiv pentru care ar trebui
să reducem disciplina doar la acelea. Sărăcirea rezultată ar fi echivalentă cu
restrângerea medicinei la a studia şi trata doar bolile ce cauzează moartea.
Că realismul nu poate explica arii largi ale relaţiilor internaţionale nu
reprezintă un motiv pentru a-l denigra sau marginaliza. Realiştii trebuie totuşi să
permită acelaşi lucru celorlalte teorii. Realismul trebuie să fie o parte
importantă, chiar esenţială, a disciplinei pluraliste a studiilor internaţionale.
Nimic mai puţin. Dar şi nimic mai mult.
Întebarea familiară „Eşti realist?” poate fi potrivită doar dacă înţelegem
realismul ca pe o teorie morală sau o viziune asupra lumii. Câţiva realişti, în
special creştinii augustinieni precum Niebuhr (1941, 1943) şi Butterfield (1953)
au tratat realismul în astfel de termeni. Printre realiştii academici contemporani,
Robert Gilpin (1986, 1996) se apropie, poate, de o asemenea viziune. Dar
viziunile asupra lumii – dreptul natural, islamismul, kantianismul, creştinismul,
aristotelismul, umanismul – nu sunt ceea ce înţelegem de obicei prin „teorii ale
relaţiilor internaţionale”. Dacă vorbim despre teorii analitice sau explicative, a fi
sau a nu fi realist nu prea are sens.
Exceptând cazul în care previziunile sau explicaţiile realiste ar reuşi să
fie aproape întotdeauna corecte de-a lungul întregii arii a relaţiilor internaţionale
– dar nici realismul şi nicio altă teorie a relaţiilor internaţionale nici măcar nu se
apropie de acest lucru –, niciun student sau practician serios n-ar dori să fie un
realist în sensul de a aplica întotdeauna sau a acţiona conform teoriei realiste.
Dar dacă realismul a oferit uneori informaţii sau explicaţii valoroase – şi chiar
cei mai radicali critici sunt de acord cu asta –, nicio persoană rezonabilă nu ar
dori să fie un antirealist, în sensul că nu doreşte să folosească nicodată teorii
realiste.
Întrebările corecte sunt cât de regulat, în ce domenii şi în ce scopuri ne
ajută realismul să înţelegem lumea sau cum să ne comportăm în ea. Răspunsul
meu general este: „,mult mai rar decât pretind cei mai mulţi dintre realişti, dar
mult mai frecvent decât ar vrea să conceadă cei mai mulţi antirealişti”. Dar mai
important decât acest răspuns general este faptul că, în funcţie de interesul
69
politic şi de preocupările empirice, realismul poate fi folosit în mod regulat,

ocazional, sau aproape niciodată.
Realismul trebuie să fie o parte a cutiei cu unelte analitice a fiecărui
student serios al relaţiilor internaţionale. Dar dacă acesta este singurul nostru
instrument – sau chiar instrumentul nostru de bază –, vom fi dureros de
insuficient echipaţi pentru sarcinile noastre analitice; viziunea noastră asupra
relaţiilor internaţionale va fi în mod trist sărăcită şi, în măsura în care teoria are
impact asupra practicii, proiectele pe care le desfăşurăm în lume sunt pasibile de
a fi ciopârţite şi greşit modelate.
Traducere de Doru FRÂNŢESCU
70
Liberalismul
Capitolul 3
Liberalismul
Scott Burchill
Reprezentând unul dintre cele două mari produse filosofice ale

Iluminismului european, liberalismul a avut un impact considerabil asupra
formării tuturor societăţilor moderne industriale. El susţine guvernarea limitată
şi raţionalitatea ştiinţifică, fiind de părere că indivizii ar trebui să fie liberi faţă
de puterea arbitrară a statului, faţă de persecuţie şi superstiţie. Este un partizan
al libertăţii politice, al democraţiei şi al drepturilor garantate constituţional, şi
pune libertatea şi egalitatea individuale înaintea legii. Liberalismul a pledat
pentru competiţia indivizilor în societatea civilă, declarând că economia de piaţă
promovează cel mai bine bunăstarea tuturor printr-o alocare mai eficientă a
resurselor rare în cadrul societăţii. Deoarece ideile sale au fost puse în aplicare
în tranziţiile democratice recente în ambele emisfere şi s-au manifestat în
globalizarea economiei mondiale, liberalismul rămâne o doctrină puternică şi
influentă.
Există mai multe curente ale gândirii liberale care au influenţat studiul
relaţiilor internaţionale. Capitolul de faţă va începe cu o analiză a renaşterii
gândirii liberale după Războiul Rece. Apoi va explica modul în care se
atitudinile liberale tradiţionale faţă de război şi importanţa democraţiei şi a
drepturilor omului continuă să inspire gândirea contemporană. Va fi evaluată
influenţa liberalismului economic, în special a teoriei interdependenţei şi a
instituţionalismului liberal, după care vom examina argumentele liberale pentru
globalizare şi impactul terorismului nestatal asupra gândirii liberale. Concluzia
va evalua contribuţia liberalismului la teoria relaţiilor internaţionale.
După Războiul Rece
Prăbuşirea comunismului sovietic la începutul anilor 1990 a conso-

lidat influenţa teoriilor liberale ale relaţiilor internaţionale în cadrul forurilor
academice. Este vorba de o tradiţie despre care s-a crezut multă vreme că fusese
discreditată de perspectivele care subliniază trăsăturile recurente ale relaţiilor
71
internaţionale. Într-o reafirmare încrezătoare a teleologiei liberalismului,

Fukuyama a susţinut la începutul anilor 1990 că prăbuşirea Uniunii Sovietice a
demonstrat că democraţia liberală nu are niciun competitor ideologic serios: a
fost „sfârşitul evoluţiei ideologice a umanităţii” şi „forma finală a guvernării
umane” (1992: xi-xii). Este un argument care a fost întărit de tranziţiile recente
spre democraţie în Africa, Asia de Est şi America Latină.
Pentru Fukuyama, sfârşitul Războiului Rece a reprezentat un triumf al
„statului ideal” şi al unei forme speciale a economiei politice, „capitalismul
liberal”, care nu poate fi îmbunătăţit: nu poate exista „niciun progres, de aici
înainte, în dezvoltarea principiilor şi a instituţiilor fundamentale” (1992: xi-xii).
Potrivit lui Fukuyama, sfârşitul conflictului dintre Est şi Vest a confirmat acest
fapt: capitalismul liberal nu putea fi contestat ca model şi punct maxim al
dezvoltării politice şi economice al omenirii. La fel ca mulţi liberali, el vede
istoria ca fiind progresivă, liniară şi „direcţională” şi este convins de faptul că
„există un proces fundamental în desfăşurare care dictează un model de evoluţie
comună pentru toate societăţile umane – pe scurt, un fel de o Istorie Universală
a umanităţii îndreptată în direcţia democraţiei liberale” (Fukuyama 1992: xi –
xii, 48).
Credinţa lui Fukuyama că formele occidentale ale guvernării şi ale
economiei politice sunt destinaţia ultimă pe care întreaga rasă umană o va atinge
ridică un număr de provocări pentru ortodoxia Relaţiilor Internaţionale. În
primul rând, părerea sa conform căreia dezvoltarea politică şi economică se
termină cu democraţia capitalist-liberală presupune că drumul occidental spre
modernitate nu se mai poate confrunta cu o provocare de tipul comunismului, şi
va duce până la urmă la o concordie globală. În al doilea rând, argumentul lui
Fukuyama presupune că diferenţele naţionale şi culturale nu reprezintă un
impediment pentru triumful democraţiei liberale şi al capitalismului, care nu au
de înfruntat nicio rezistenţă serioasă. În al treilea rând, teoria lui Fukuyama
ridică întrebări importante despre guvernare şi comunitate politică. Care sunt
implicaţiile globalizării pentru statele-naţiune şi puterile lor suverane?
Mult mai important, Fukuyama crede că progresul în istoria umanităţii
poate fi măsurat prin eliminarea conflictului global şi prin adoptarea principiilor
legitimităţii care au evoluat de-a lungul timpului în sistemele politice naţionale.
Aceasta constituie o abordare „din interior spre exterior” a relaţiilor interna-
ţionale, prin care comportamentul statelor poate fi explicat prin examinarea
aranjamentelor lor interne. De asemenea, ea duce la ipoteza importantă a lui
Doyle conform căreia „democraţiile liberale doresc mai mult decât orice să
evite utilizarea forţei în relaţiile dintre ele”, o viziune ce respinge propoziţia
realistă potrivit căreia natura anarhică a sistemului internaţional facee ca statele
să fie prinse în mod necesar în lupta pentru putere şi securitate (Linklater
1993:29).
72
Liberalismul
Internaţionalismul liberal: o perspectivă „dinspre

interior spre exterior”
Deşi consideră că „ipotezele lui rămân corecte”, evenimentele din 11

Septembrie l-au determinat pe Fukuyama să reflecteze ulterior asupra rezistenţei
la convergenţa politică şi economică în lumea modernă şi asupra reacţiei multor
societăţi împotriva dominaţiei occidentului (Fukuyama 2002:28). În 2005,
drumul către modernitatea occidentală nu pare la fel de drept sau de inevitabil
pe cât părea cu un deceniu sau mai mult în urmă. Emergenţa militantismului
islamic poate fi doar o revoltă pasageră şi cu influenţă disproporţionată
împotriva autorităţii culturale occidentale, dar, din perspectiva anului 1990, ea a
fost pe cât de neaşteptată, pe atât de violentă.
Cu toate acestea, în anii 1990, Fukuyama a repus în discuţie o viziune
îndelung consolidată printre liberali: cea conform căreia răspândirea ordinilor
politice naţionale legitime va aduce până la urmă sfârşitul conflictelor
internaţionale. Această poziţie neokantiană pleacă de la premisa că anumite
state, cele cu un liberalism democratic consolidat, constituie un ideal pe care
restul lumii îl va imita. Fukuyama este uimit de gradul în care democraţiile
liberale şi-au depăşit instinctele violente şi au instituţionalizat norme care
pacifică relaţiile dintre ele. El este impresionat în mod special de emergenţa
principiilor împărtăşite asupra legitimităţii printre marile puteri, o tendinţă
despre care el credea că va continua şi în perioada post-Război Rece.
Proiectarea principiilor liberal-democratice spre domeniul internaţional este
considerată a oferi cea mai bună perspectivă pentru o ordine mondială pacifică,
pentru că „o lume compusă din democraţii liberale ar trebui să aibă mult mai
puţine tendinţe către război, din moment ce toate naţiunile îşi vor recunoaşte
reciproc legitimitatea.” (Fukuyama 1992: xx).
Această viziune este respinsă de neorealişti, care pretind că aspiraţiile
morale ale statelor sunt frustrate de absenţa unei autorităţi superioare care să le
reglementeze comportamentul. Natura anarhică a sistemului internaţional tinde
să omogenizeze comportamentul de politică externă prin socializarea statelor în
sistemul politicii de putere. Cerinţele de a avea putere strategică şi securitate
sunt dominante într-o lume nesigură, şi ele vor prima asupra aspiraţiilor etice
ale statelor, indiferent de arhitectura lor politică naţională.
Întrucât subliniază importanţa legitimităţii ordinilor politice interne în
explicarea comportamentului de politică externă, consideră că liberalii sunt
vinovaţi – în viziunea unor realişti precum Waltz – de „reducţionism”, când de
fapt ei ar trebui să scoată în evidenţă trăsăturile „sistemice” ale relaţiilor
internaţionale. Acest conflict între perspectiva „din interior spre exterior” şi cea
„din exterior spre interior” a devenit o importantă linie de demarcaţie în teoria
73
internaţională modernă. O parte semnificativă a acestui capitol se va apleca

asupra măsurii în care critica neorealistă a internaţionalismului liberal poate fi
susţinută în perioada post-Război Rece.
Argumentul lui Fukuyama nu este numai o celebrare a faptului că, în
realitate, capitalismul liberal a supravieţuit ameninţării marxismului. Acesta
implică, de asemenea, faptul că neorealismul a trecut cu vederea „principala
tendinţă macropolitică de pe scena politicii mondiale de astăzi: extinderea ariei
liberale de pace” (Linklater: 1993: 29). Contestarea viziunii conform căreia
anarhia condiţionează comportamentul internaţional este argumentul lui Doyle
pentru a susţine că există un grup din ce în ce mai mare de state pacifiste care au
învăţat să îşi rezolve diferendele fără a recurge la violenţă. Probabila expansiune
a acestei sfere pacifiste este considerată cea mai semnificativă caracteristică a
peisajului post-comunist. Dacă această teorie poate fi susţinută, ea va constitui
o importantă revenire a unei teorii internaţionale despre care s-a crezut că fusese
serios zdruncinată de Carr prin critica sa la adresa utopismului liberal, în anii
1940. De asemenea, ea va fi o provocare serioasă pentru o disciplină care, până
cu ceva timp în urmă, fusese dominată de ipoteze conform cărora războiul este o
trăsătură endemică a vieţii internaţionale (Doyle 1986: 1151-69).
Război, democraţie şi liber schimb
Bazele internaţionalismului liberal contemporan au fost puse în

secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea de către liberalii care au propus anumite
precondiţii pentru o ordine mondială paşnică. Pe scurt, ei au ajuns la concluzia
că perspectivele de eliminare a războiului sunt legate de preferinţa pentru
democraţie în defavoarea aristocraţiei şi pentru liberul schimb faţă de autarhie.
În această secţiune, vom analiza pe rând aceste argumente şi măsura în care ele
influenţează gândirea liberală contemporană.
Perspective de pace
Pentru liberali, pacea este starea normală a lucrurilor: în cuvintele lui

Kant, pacea poate fi perpetuă. Legile naturii dictează armonia şi coope-rarea
dintre popoare. Războiul este aşadar contrar naturii şi iraţional, o invenţie
artificială şi nu un produs al naturii umane. Liberalii cred în progres şi în
perfectibilitatea condiţiei umane. Prin credinţa lor în puterea raţiunii umane şi în
capacitatea fiinţelor umane de a-şi realiza potenţialul interior, ei rămân
încrezători în ideea că „pata” războiului poate fi eliminată din experienţa umană
(Gardner 1990: 23-39; Hoffman 1995: 159-77; Zacher şi Matthew 1995: 107-
74
Liberalismul
50). O idee larg răspândită, începând de la Rousseau, Kant şi Cobden, până la

Schumpeter şi Doyle, este aceea că războaiele au fost provocate de guverne
militariste şi nedemocratice, pentru interesele lor ascunse. Războaiele au fost
puse la cale de o „clasă războinică” înclinată spre extinderea puterii şi bogăţiei,
prin cucerire teritorială. Conform lui Paine, în The Rights of Man, „sistemul
războiului” a fost inventat „pentru a menţine puterea sau slujbele oamenilor de
stat, ale soldaţilor, ale prinţilor, ale diplomaţilor şi ale fabricanţilor de arme, şi
pentru a consolida şi mai mult tirania lor asupra poporului” (Howard, 1978:31).
Războaiele le oferă guvernelor scuze pentru a inventa taxe, pentru a-şi extinde
aparatul birocratic şi pentru a-şi creşte controlul asupra cetăţenilor. Popoarele,
pe de altă parte, sunt iubitoare de pace prin natura lor, şi sunt aruncate în
conflicte doar după bunul plac al unor conducători care nu îi reprezintă.
Războiul a fost un cancer pentru corpul politic. Dar a fost o suferinţă
pe care fiinţele umane însele aveau capacitatea s-o vindece. Tratamentul pe care
liberalii au început să-l prescrie de la începutul secolului al XVIII-lea nu s-a
schimbat: „maladia” războiului ar putea fi tratată cu succes de cele două leacuri
democraţia şi liberul schimb. Procesul democratic şi instituţiile ar sparge
monopolul puterii elitelor conducătoare şi le-ar supune înclinaţia către violenţă.
Comerţul liber şi relaţiile de afaceri ar învinge barierele artificiale între indivizi
şi i-ar uni peste tot într-o comunitate unică.
Pentru liberali precum Schumpeter, războiul a fost produsul instincte-
lor agresive ale elitelor nereprezentative. Înclinaţia către război a acestor lideri a
condus masele ezitante spre conflicte violente care, pe cât de profitabile au fost
pentru industriile de armament şi pentru aristocraţii militari, pe atât de
dezastruoase au fost pentru aceia care luptau. Pentru Kant, crearea formelor de
guvernământ republicane în care conducătorii erau răspunzători pentru faptele
lor, iar drepturile individuale erau respectate, ar conduce la relaţii internaţionale
paşnice, pentru că cetăţenii ar fi aceia care ar trebui să decidă, în ultimă instanţă,
războiul (Kant 1970: 100). Atât pentru Kant, cât şi pentru Schumpeter, războiul
era rezultatul guvernării de către o minoritate, deşi Kant nu era un susţinător al
guvernării democratice (MacMillan 1995). Statele liberale, fondate pe drepturile
individuale precum egalitatea în faţa legii, libertatea de exprimare şi libertăţi
civile, respectul pentru proprietatea privată şi guvernarea reprezentativă, nu ar
avea aceeaşi tendinţă spre război şi conflict. Pacea era în mod fundamental o
problemă de stabilire a unor ordini naţionale legitime pretutindeni în lume.
„Când cetăţenii care poartă povara războiului îşi aleg guvernele, războaiele
devin imposibile” (Doyle 1986: 1151).
Temele duale ale legitimităţii interne şi gradului în care statele liberal-
democratice au intenţii temperate şi pacifice în politica lor externă au fost
abordate mai recent de Doyle, Russett şi alţii. Într-o reformulare a argumentului
lui Kant că „federaţia pacifică” (foedus pacificum) poate fi construită prin
75
extinderea numărului de state cu constituţii republicane, Doyle afirmă că

democraţiile liberale sunt unice în abilitatea lor şi în dorinţa de a stabili relaţii
de pace între ele. Pacificarea relaţiilor externe dintre statele liberale este
considerată un produs direct al ordinilor lor politice legitime, bazate pe principii
şi instituţii democratice. Recunoaşterea reciprocă a acestor principii comune –
angajamentul faţă de domnia legii, de drepturile individului şi de egalitatea în
faţa legii, şi guvernarea reprezentativă bazată pe consimţământul popular –
înseamnă că democraţiile liberale arată un interes redus pentru conflictele între
ele şi nu au nicio bază în a-şi contesta una alteia legitimitatea: ele şi-au construit
o „pace separată” (Doyle 1986: 1161; Fukuyama 1992: xx). Aceasta nu
înseamnă că ele sunt mai puţin înclinate să facă război cu statele nedemocratice,
şi Doyle are dreptate în a sublinia că democraţiile au o poftă sănătoasă pentru
divergenţe cu statele autoritare, după cum au demonstrat-o conflictele din
Orientul Mijlociu şi din Asia Centrală. Dar tot acest fapt sugerează că cea mai
bună probabilitate de a pune capăt războiului dintre state rezidă în răspândirea
guvernelor liberal-democratice de-a lungul globului. Extinderea zonei de pace
din centru către periferie reprezintă, de asemenea, baza optimismului lui
Fukuyama în privinţa erei postcomuniste (Doyle 1986, 1995, 1997; Russett 1993).
Există atât aspecte structurale, cât şi normative referitoare la „teoria
păcii democratice”. Anumiţi liberali accentuează constrângerile instituţionale
asupra statelor liberal-democratice, precum opinia publică, statul de drept şi
guvernământul reprezentativ. Alţii pun accentul pe preferinţa normativă pentru
com-promis şi rezolvarea conflictelor, care poate fi găsită în democraţiile
liberale. O combinaţie între cele două explicaţii întăreşte argumentul conform
căruia statele liberal-democratice nu îşi rezolvă diferendele în mod violent, deşi
criticii realişti scot în evidenţă problemele de definire a ideii de democraţie
liberală şi problema acţiunii ascunse, apreciind că, cel mult, teoria păcii
democratice identifică o corelaţie în politica internaţională, mai degrabă decât o
„lege de fier” sau o teorie (Maoz şi Russett 1993; Owen 1994).
Argumentul este extins şi de Rawls, care spune că societăţile liberale
sunt, de asemenea, „mai puţin înclinate să se angajeze într-un război cu statele
non-liberale aflate în afara legii, în afară de cazul în care există motive de
legitimă apărare (sau în apărarea aliaţilor legitimi), sau intervenţia în cazuri
extreme pentru apărarea drepturilor omului” (Rawls 1999:49). Recentele
războaie purtate de Statele Unite în Afganistan şi în Irak au zdruncinat serios
ipoteza că doar legitima apărare şi umanitarismul determină statele liberal-
democratice să intre în război.
Un argument al lui Mueller (1989) afirmă că suntem deja martori la
tendinţa de dispariţie a războiului dintre puterile majore. Resuscitând credinţa
liberală în capacitatea oamenilor de a îmbunătăţi condiţiile morale şi materiale
ale vieţii lor, Mueller crede că, aşa cum duelul şi sclavia au fost până la urmă
76
Liberalismul
considerate inacceptabile din punct de vedere moral, războiul este văzut din ce
în ce mai mult, în lumea dezvoltată, ca inacceptabil, imoral şi necivilizat. Faptul
că violenţa este văzută, pe scară din ce în ce mai largă, ca o formă anacronică de
interacţiune socială nu se datorează vreunei schimbări în natura umană ori în
structura sistemului internaţional. Conform lui Mueller, tendinţa de dispariţie a
războiului în ultima parte a secolului XX este produsul unei învăţări morale, o
mutaţie în conştiinţa etică ce se îndepărtează de formele coercitive ale
comportamentului social. Deoarece războiul implică mai multe costuri decât
beneficii şi nu mai este văzut ca o preocupare nobilă sau romantică, el a devenit
„de neconceput în mod raţional” (Mueller 1989) .
Pacea lungă dintre statele industrializate ale lumii este cauza unui
optimism profund pentru liberali precum Fukuyama şi Mueller, care sunt siguri
că am intrat deja într-o perioadă în care războiul, ca instrument al diplomaţiei
internaţionale, devine demodat. Dar dacă războiul a fost un factor important în
construcţia naţiunii, precum au argumentat Giddens, Mann şi Tilly, faptul că
statele învaţă să îşi ţină în frâu tendinţa spre violenţă va avea şi importante
consecinţe pentru formele de comunitate politică ce sunt pe cale de a apărea în
centrele industriale ale lumii. Sfârşitul războiului dintre marile puteri poate avea
efectul de a slăbi rigiditatea frontierelor lor politice şi de a însufleţi un val de
revolte subnaţionale, deşi noul val al terorismului anti-occidental poate
complica lucrurile în această privinţă, încurajând statele să îşi solidifice
graniţele şi să aibă pretenţii mai mari în ceea ce priveşte loialitatea cetăţenilor.
Dacă războiul a fost atât o forţă de coagulare, cât şi una distructivă în relaţiile
internaţionale, problema menţinerii coeziunii comu-nităţilor va fi o provocare
importantă pentru centrele metropolitane.
Departe de a împărtăşi optimismul post-Război Rece al liberalilor,
realiştii, precum Waltz şi Mearsheimer, argumentează că prăbuşirea bipolarităţii
la începutul anilor 1990 era un motiv de serioasă îngrijorare. Disuasiunea
nucleară reciprocă a menţinut un echilibru stabil al puterii în lume, în timp ce
unipolaritatea nu va dura, ducând în cele din urmă la instabilitate şi război.
După cum argumentează Waltz, „în politica internaţională, puterea neechilibrată
constituie un pericol, chiar şi atunci când e vorba de puterea americană” (Waltz
1991a:670). Prin urmare, extinderea unei zone de pace nu este un antidot pentru
calculele puterii brute într-o lume anarhică.
Recentele conflicte din Balcani, din Asia Centrală şi din Golful Persic
– toate implicând puteri industriale importante – reprezintă un semnal de alarmă
că perioada post-Război Rece rămâne instabilă şi sugerează că războiul nu şi-a
pierdut din eficacitate în diplomaţia internaţională. Niciunul dintre acestea nu
este un conflict între statele democratice, dar ele nu sunt mai puţin importante
pentru menţinerea ordinii mondiale. Acestea şi alte lupte în aşa numitele „state
eşuate” precum Afganistan, Somalia şi posibil Indonezia şi Papua Noua Guinee
77
subliniază faptul că fragmentarea statelor-naţiune şi războaiele civile apărute din

mişcările secesioniste nu au beneficiat de atenţia liberalilor, spre deosebire de
războaiele interstatale.
Ele ne amintesc şi de limitările teoriei păcii democratice, care oferă
prea puţine îndrumări despre cum ar trebui să se poarte statele liberale cu statele
non-liberale. Rawls, pe de altă parte, este preocupat de măsura în care popoarele
liberale şi non-liberale pot fi participanţi egali într-o „Societate a Popoarelor”.
El argumentează că principiile şi normele dreptului şi practicii internaţionale –
„Dreptul Popoarelor” – pot fi dezvoltate şi împărtăşite atât de societăţile
liberale, cât şi de cele non-liberale sau decent-ierarhice, fără a ne aştepta ca
democraţia liberală să fie punctul terminus pentru toate. Îndrumările şi bazele
principale pentru stabilirea unor relaţii armonioase între popoarele liberale şi
cele non-liberale, reglementate de un „Drept al Popoarelor”, duce teoria liberală
internaţională într-o direcţie mai sofisticată, deoarece confirmă explicit nevoia
ca gândirea utopică să fie realistă (Rawls 1999:11-23).
Deoarece numărul societăţilor islamice şi din Asia de Est care resping
superioritatea normativă a democraţiei liberale este în creştere, apare o îndoială
cu privire la credinţa că lumea non-europeană caută să imite drumul occidental
de modernizare politică. Acest lucru a fost foarte bine ilustrat de valul actual al
terorii islamiste anti-occidentale. Linklater sugerează că nu răspândirea demo-
craţiei liberale în sine are o atractivitate universală, „ci ideea puterii limitate
care îi este consubstanţială, dar nu perfect sinonimă, democraţiei liberale”
(Linklater 1993: 33-6; Rawls 1999). Noţiunea de putere limitată şi respectul
pentru statul de drept conţinute în ideea de „constituţionalism” poate fi unul
dintre mijloacele rezolvării caracterului exclusivist al zonei liberale a păcii. Este
un proiect mult mai puţin ambiţios şi poate mai sensibil în ceea ce priveşte
diferenţele culturale şi politice între statele din sistemul internaţional actual. El
poate evita pericolul ca sistemul să se bifurce între un cerc interior privilegiat şi
un cerc exterior dezavantajat şi neputincios (Linklater 1993:33). Cea mai mare
barieră în calea extinderii zonei de pace a centrului este în fond percepţia, la
nivelul periferiei, că ea constituie o altă formă a dominaţiei unei culturi asupra
alteia.
Spiritul comerţului
Liberalii din secolele al XVIII-lea şi al-XIX-lea credeau că spiritul

războiului şi cel al comerţului erau reciproc incompatibile. Multe războaie au
fost duse de state pentru a-şi îndeplini scopurile mercantiliste. După părerea lui
Carr, „scopul mercantilismului... nu era să promoveze bunăstarea comunităţii şi
a membrilor săi, ci să mărească puterea statului, a cărei încarnare era
78
Liberalismul
suveranul... bogăţia era sursa puterii, sau, mai exact, a capacităţii de a purta
război”. Până la războaiele napoleoniene, „bunăstarea, concepută în forma sa
cea mai simplă ca metal preţios, era adusă în interiorul ţării prin exporturi; iar,
din moment ce în concepţia statică asupra societăţii care domina în acea
perioadă, pieţele de export erau într-un număr fix, care nu putea creşte, în
ansamblu, atunci singura cale pentru o naţiune de a-şi extinde pieţele şi prin
urmare bunăstarea era să le ia de la altă naţiune, purtând un război motivat
comercial, dacă era necesar” (Carr 1945: 5-6).
Liberul schimb a reprezentat un mijloc mult mai paşnic de a acumula
bunăstare naţională deoarece, conform teoriei avantajului comparativ, fiecare
economie ar avea de câştigat din punct de vedere material în astfel de condiţii,
decât în condiţii de naţionalism şi autarhie. Comerţul liber ar şterge diviziunile
dintre state şi ar uni indivizii de pretutindeni într-o comunitate. Barierele
artificiale puse comerţului au distorsionat percepţiile şi relaţiile dintre indivizi,
în felul acesta ducând la tensiuni internaţionale. Liberul schimb ar extinde aria
contactelor şi a nivelurilor de înţelegere dintre popoarele lumii şi ar încuraja
prietenia şi înţelegerea internaţională. După părerea lui Kant, comerţul fără
obstacole între popoarele lumii le-ar uni pe acestea într-o activitate comună şi
paşnică. „Comerţul... ar creşte bunăstarea şi puterea unei părţi a populaţiei care
este iubitoare de pace, în defavoarea aristocraţiei orientate către război, şi... ar
face ca oamenii aparţinând diferitelor popoare să se afle unii cu alţii în contact;
contacte care le-ar demonstra în mod clar că interesele lor fundamentale sunt
convergente” (Howard 1978: 20; Walter 1996). În mod similar, Ricardo credea
că liberul schimb „leagă printr-un şir comun de interese şi interacţiuni societatea
universală a naţiunilor în întreaga lume civilizată” (Ricardo 1911: 114).
Conflictele au fost adesea cauzate de către state, prin aceea că au
ridicat bariere care au distorsionat şi au mascat armonia naturală a intereselor
împărtăşite de către indivizii din toată lumea. Soluţia problemei, au argumentat
Adam Smith şi Tom Paine, era libera circulaţie a bunurilor de consum, a
capitalului şi a muncii. „Dacă comerţului i s-ar permite extinderea de care este
capabil, el ar extirpa sistemul războiului şi ar produce o revoluţie în
comportarea necivilizată a guvernelor” (Howard 1978:29). În 1848, John Stuart
Mill afirma şi el că liberul schimb era mijlocul prin care se putea pune capăt
războiului: „comerţul face ca războiul să devină irelevant, consolidând şi multi-
plicând interesele individuale care acţionează într-o opoziţie naturală cu acesta”
(Howard 1978:37). Extinderea pieţelor va plasa societăţile pe cu totul alte
fundamente. În locul conflictelor asupra resurselor limitate, cum este pământul,
revoluţia industrială a adus perspectiva unei prosperităţi nelimitate şi fără
precedent pentru toţi: producţia materială, atâta timp cât va fi tranzacţionată în
mod liber, va aduce progres umanităţii. Comerţul va crea relaţii de dependenţă
reciprocă, care ar contribui la buna înţelegere între oameni şi ar reduce
79
conflictul. Interesul economic ar fi atunci o piedică pentru război.

Liberalii au crezut întotdeauna că schimburile economice libere ar
încuraja legăturile peste frontiere şi ar produce o mutaţie la nivelul loialităţilor
faţă de statul-naţiune. Liderii ar ajunge până la urmă să admită că beneficiile
liberului schimb depăşesc costurile cuceririi teritoriale şi ale expansiunii
coloniale. Atracţia de a merge la război pentru a promova interesele mercan-
tiliste ar fi din ce în ce mai slabă pe măsură ce societăţile învaţă că războiul nu
face decât să împiedice comerţul şi perspectivele de prosperitate economică.
Interdependenţa ar lua locul competiţiei naţionale şi ar descuraja actele
unilaterale de agresiune şi represaliile reciproce.
Interdependenţa şi instituţionalismul liberal
Liberul schimb şi eliminarea barierelor comerciale se află în centrul

teoriei moderne a interdependenţei. Dezvoltarea integrării regionale economice
în Europa, de exemplu, a fost inspirată de credinţa că probabilitatea conflictului
dintre state ar fi redusă prin crearea unui interes comun referitor la comerţ şi
colaborare economică printre membrii aceleiaşi regiuni geografice. Aceasta ar
încuraja state ca Franţa şi Germania, care în mod tradiţional şi-au rezolvat
diferendele prin forţa armelor, să coopereze într-un cadru economic şi politic
decis de comun acord, în beneficiul lor reciproc. Statele ar avea atunci un
interes în ceea ce priveşte pacea şi prosperitatea celuilalt. Uniunea Europeană
este cel mai bun exemplu de integrare economică ce a dus la o cooperare
economică şi politică mai strânsă într-o regiune marcată istoric de conflicte
naţionale.
După cum a argumentat Mitrany, la început, cooperarea dintre state ar
fi demarată în domenii tehnice unde ea ar fi reciproc convenabilă, dar odată
reuşită, ea ar putea fi extinsă în alte zone funcţionale în care statele cred că pot
exista avantaje pentru toate părţile (Mitrany 1948:350-63). În dezvoltarea
acestui argument, Keohane şi Nye au explicat modul în care, prin apartenenţa la
instituţii internaţionale, statele şi-ar putea lărgi semnificativ concepţiile asupra
interesului propriu, pentru a extinde sfera cooperării. Acceptarea regulilor
acestor organizaţii nu numai că descurajează preocuparea îngustă pentru
interesele naţionale, dar slăbeşte şi semnificaţia şi atractivitatea suveranităţii
statale (Keohane şi Nye 1977). Aceasta sugerează că sistemul internaţional este
reglementat prin norme într-o măsură mult mai mare decât ne-ar fi lăsat să
credem realiştii. Această idee a fost dezvoltată apoi de autori aparţinând Şcolii
Engleze, precum Wight şi Bull (Vezi capitolul 4 din acest volum).
O dezvoltare a acestui argument poate fi găsită în instituţionalismul
liberal, care împărtăşeşte cu neorealismul acceptarea importanţei statului şi a
condiţiei anarhice a sistemului internaţional, deşi instituţionaliştii liberali
80
Liberalismul
argumentează că perspectivele de cooperare, chiar şi într-o lume anarhică, sunt

mai mari decât ne-ar fi lăsat să credem neorealiştii (Young 1982; Nye 1988;
Powell 1994). În viziunea instituţionaliştilor liberali, cooperarea dintre state
poate şi trebuie să fie organizată şi formalizată în instituţii. „Instituţiile”, în
acest sens, reprezintă seturi de reguli care guvernează comportamentul statelor
în domenii specifice, cum ar fi, de exemplu, dreptul mării.
Acceptând structurile largi ale neorealismului, dar folosind teoria
alegerii raţionale şi teoria jocurilor pentru a anticipa comportamentul statelor,
instituţionaliştii liberali caută să demonstreze că înţelegerea dintre state poate fi
intensificată chiar şi în lipsa unui jucător hegemonic, care să asigure confor-
mitatea cu regulile. Pentru ei, anarhia este atenuată de regimuri şi de cooperarea
instituţională care duce la niveluri mai înalte de predictibilitate şi de regularitate
a relaţiilor internaţionale. Regimurile constrâng comportamentul statelor prin
formalizarea aşteptărilor fiecărei părţi printr-un acord, acolo unde există un
interes comun. Instituţiile îşi asumă apoi rolul de a încuraja obiceiurile
cooperative, monitorizând conformarea la reguli şi sancţionând pe defectori.
Regimurile intensifică de asemenea încrederea, continuitatea şi stabilitatea în
lumea anarhică.
Neorealiştii şi neoliberalii nu sunt de acord asupra modului în care
statele îşi concep propriile interese. În timp ce neorealiştii, precum Waltz, susţin
ideea că statele sunt interesate de „avantajele relative”– aceasta însemnând
avantaje evaluate în termeni comparativi (cine câştigă mai mult?), neoliberalii
susţin că statele sunt preocupate de maximizarea „avantajelor absolute” – o
evaluare a propriei lor bunăstări, independent de cea a rivalilor lor (cum pot face
să câştig mai mult?). Prin urmare, neorealiştii spun că statele vor fi reticente la
cooperare dacă se vor aştepta ca rivalii lor să câştige mai mult. Instituţionaliştii
liberali, pe de altă parte, cred că relaţiile internaţionale pot să nu fie doar un joc
de sumă nulă, deoarece multe state se simt suficient de sigure ca să-şi
maximizeze propriile avantaje, fără să le pese de ce câştigă ceilalţi. Beneficiile
reciproce rezultate din cooperare sunt posibile deoarece statele nu sunt
preocupate întotdeauna de avantajele relative.
Instituţionaliştii liberali admit că înţelegerea dintre state este fragilă, în
mod special acolo unde procedurile de constrângere sunt slabe. Totuşi, într-un
mediu de creştere a integrării regionale şi globale, statele pot deseori să
descopere – cu sau fără susţinerea unui hegemon – o coincidenţă a intereselor
strategice şi economice, care poate fi transformată într-un acord care să
stabilească reguli de comportament. În domenii ca degradarea mediului şi
ameninţarea terorismului, argumentul pentru formalizarea cooperării dintre state
este foarte convingător.
Conform lui Rosecrance (1986), creşterea interdependenţei economice
a fost însoţită de un declin al valorii cuceririi teritoriale pentru state. În lumea
81
contemporană, beneficiile comerţului şi ale cooperării dintre state depăşesc cu

mult pe acelea ale competiţiei militare şi controlul teritorial. În mod tradiţional,
statele-naţiune au privit dobândirea de teritoriu drept mijlocul principal de
creştere a bunăstării naţionale. În vremurile recente, totuşi, a devenit evident că
un teritoriu suplimentar nu te ajută neapărat să concurezi într-un sistem
internaţional unde „statul comerciant” mai degrabă decât „statul militar” devine
dominant. În anii ’70, elitele statale au început să realizeze că bunăstarea este
determinată de participarea lor pe piaţa internaţională de bunuri şi servicii.
Acest fapt a avut două efecte semnificative. Primul este că epoca statului
independent, auto-suficient, s-a terminat. Straturi complexe de interdependenţă
economică certifică faptul că statele nu pot acţiona agresiv fără să rişte
penalizări economice impuse de alţi membri ai comunităţii internaţionale, un
pericol chiar şi pentru marile puteri. De asemenea, este ilogic ca un stat să-şi
ameninţe partenerii comerciali, ale căror pieţe şi investiţii de capital sunt
esenţiale pentru propria dezvoltare economică. În al doilea rând, cucerirea
teritorială în era nucleară este şi periculoasă, şi costisitoare pentru statele
criminale. Alternativa – dezvoltarea economică prin intermediul comerţului şi
investiţiilor străine – este o strategie mult mai atractivă şi cu mai mare potenţial
de câştig (Rosecrance 1986; Strange 1991).
Neorealiştii au două răspunsuri la revendicarea liberală conform căreia
interdependenţa economică asigură pacea în relaţiile internaţionale (Grieco
1988). Mai întâi, aceştia au argumentat că în orice luptă dintre discipline
concurente, mediul anarhic şi insecuritatea pe care el o generează vor avea
mereu prioritate asupra urmăririi prosperităţii economice. Interdependenţa
economică nu va avea niciodată prioritate în faţa securităţii strategice, deoarece
statele trebuie să fie preocupate în primul rând de supravieţuire. Capacitatea lor
de a explora căi de cooperare economică va fi aşadar limitată de cât de sigure se
simt şi de măsura în care sunt solicitate să se angajeze în competiţie militară cu
altele. În al doilea rând, ideea interdependenţei economice implică un grad
înşelător de egalitate şi de vulnerabilitate comparabilă faţă de forţele economice
din economia globală. Interdependenţa nu elimină hegemonia şi dependenţa în
relaţiile inter-statale, deoarece puterea este foarte inegal distribuită în comerţul
şi pieţele financiare din lume. Jucătorii dominanţi, precum Statele Unite, sunt
cei care au creat de obicei regulile prin care a sporit interdependenţa. Aşadar,
conflictul şi competiţia nu par să dispară, deşi ele ar putea fi canalizate către
forme mai paşnice.
82
Liberalismul
Drepturile omului
Sprijinirea democraţiei şi comerţului liber prefigurează altă idee pe

care internaţionalismul liberal a introdus-o în teoria internaţională. Liberalii au
crezut mereu că legitimitatea ordinii politice interne este determinată în mare
măsură de susţinerea pe care statele o arată faţă de domnia legii şi respectul
pentru drepturile omului. Dacă este greşit ca un individ să se angajeze în
comportamente inacceptabile social sau criminale, acest lucru este greşit şi
pentru state.
Referinţele la nevoile umane esenţiale sunt implicite în unele din cele
mai timpurii coduri juridice, de la cele din vechiul Babilon la cele din budismul
timpuriu, la textele confucianiste şi hinduse, deşi prima menţiune explicită a
principiilor universale ce guvernează standardele comune ale conduitei umane
pot fi găsite în Occident.
Ideea drepturilor universale ale omului îşi are originile în tradiţia legii
naturale, în dezbaterile occidentale din perioada Iluminismului asupra „drep-
turilor omului” şi în experienţa indivizilor care se luptau împotriva autorităţii
arbitrare a statului. Magna Carta din 1215, dezvoltarea legislaţiei penale engleze
şi Bill of Rights din 1689 au fost paşi însemnaţi în evoluţia către garantarea
prin lege a drepturilor umane fundamentale, aşa cum au fost şi contribuţiile
intelectuale ale lui Grotius (dreptul naţiunilor), Rousseau (contractul social) şi
Locke (consimţământul popular, limitele suveranităţii). O articulare legală
timpurie a drepturilor omului poate fi găsită în Declaraţia americană de
independenţă din 1776 („considerăm aceste adevăruri de la sine evidente: că toţi
oamenii au fost creaţi egali, şi că ei au fost înzestraţi de Creatorul lor cu anumite
drepturi inalienabile, printre care viaţa, libertatea şi căutarea fericirii”) şi în
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din Franţa, din 1789 („toţi oamenii
se nasc liberi şi egali în drepturi”).
Se spune că fiinţele umane sunt înzestrate – prin însuşi caracterul lor
uman – cu anumite drepturi fundamentale. Aceste drepturi sunt privite ca fiind
inerente, în sensul că ele sunt drepturile din naştere ale tuturor, inalienabile,
deoarece nu se poate renunţa la ele sau nu pot fi luate, şi universale, deoarece se
aplică tuturor, indiferent de naţionalitate, statut, sex sau rasă.
Extinderea acestor drepturi la toate popoarele ocupă un loc important
în gândirea liberală de politică externă şi relaţii internaţionale, din două
motive. Mai întâi, aceste drepturi dau o bază legală emancipării, justiţiei şi
libertăţii umane. Negarea lor de către autorităţile statului constituie un afront
adus demnităţii tuturor şi o pată asupra condiţiei umane. În al doilea rând,
statele care îşi tratează propriii cetăţeni în mod etic şi permit acestora
participarea la procesul politic sunt considerate ca fiind mai puţin înclinate spre
agresivitate pe plan internaţional. Sarcina liberalilor a fost aceea de a dezvolta şi
83
promova standarde morale care să întrunească consensul universal, fiind

conştienţi că, astfel, statele şi-ar putea periclita urmărirea propriilor lor interese
naţionale. Aceasta s-a dovedit a fi o sarcină dificilă, în ciuda progresului evident
în dreptul muncii, în abolirea sclaviei, în emanciparea politică a femeilor în
Occident, în tratamentul popoarelor indigene şi în sfârşitul supremaţiei albe în
Africa de Sud.
Crearea de coduri legislative, instrumente şi instituţii importante în
perioada de după cel de al Doilea Război Mondial este o măsură a reuşitei în
domeniu. Cele mai importante instrumente sunt Declaraţia universală a
drepturilor omului (1948), Pactul internaţional privind drepturile civile şi
politice (1966) şi Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi
culturale (1966), în timp ce Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM) şi Curtea
Internaţională de Justiţie (CIJ) joacă un rol instituţional şi simbolic însemnat în
protejarea drepturilor omului. O preocupare mai mare pentru crimele de
genocid, pentru scoaterea în afara legii a pedepselor crude şi inumane şi pentru
drepturile celor capturaţi pe câmpul de luptă constituie o imagine a progresului
în domeniu.
Într-o lucrare foarte importantă, Vincent (1986) a identificat dreptul
individului de a nu fi înfometat ca fiind unicul drept uman care pare a beneficia
de un consens global. Comunitatea internaţională, indiferent de orientările
religioase sau ideologice, este de acord că un drept la subzistenţă este esenţial
pentru demnitatea omului. Dincolo de acest drept, statele-naţiune se străduiesc
să găsească un acord, în ciuda faptului că ţările în curs de dezvoltare
suspectează că pledoaria privind drepturile omului din centrele metropolitane nu
este altceva decât un pretext pentru interferenţa nejustificată în afacerile lor
interne. Majoritatea statelor nu doresc să dea celor din afară puterea de a-i
constrânge să-şi amelioreze performanţele etice, deşi se consideră tot mai mult
că principiul suveranităţii teritoriale nu ar trebui să mai fie folosit de guverne
drept o scuză credibilă pentru evitarea supravegherii internaţionale legitime.
Marxiştii au respins drepturile umane liberale ca fiind doar libertăţi
burgheze care nu se referă la problema fundamentală a naturii de clasă a
exploatării din relaţiile capitaliste de producţie. Realiştii ar adăuga că, de fapt,
„condiţiile de insecuritate profundă pentru state nu permit consideraţiilor etice şi
umane să primeze asupra consideraţiilor naţionale primare” (Linklater 1992b:
27). La urma urmei, interesele sunt cele care determină acţiunea politică, iar pe
arena globală, politica este lupta amorală pentru puterea de a promova interesele
respective.
Liberalii încearcă să evite acuzaţia conform căreia concepţiile lor
asupra democraţiei şi drepturilor omului sunt specificităţi culturale, etnocentrice
şi deci irelevante pentru societăţile care nu sunt occidentale ca orientare
culturală. Pentru multe societăţi, invocarea universalităţii este o modalitate de
84
Liberalismul
a ascunde mijloacele prin care o societate dominantă îşi impune propria cultură
asupra alteia, în timp ce încalcă independenţa şi suveranitatea acesteia.
Promovarea drepturilor omului dinspre centru spre periferie asumă un grad de
superioritate morală – care pleacă de la premisa că Occidentul nu numai că
deţine adevăruri morale pe care alţii sunt obligaţi să le respecte, ci şi că acesta
se poate erija în judecător al altor societăţi.
Chestiunea este complicată şi mai mult prin argumentul că drepturile
economice, sociale şi culturale ar trebui să le preceadă pe cele civile şi politice,
argument adus mai demult de statele comuniste şi mai recent de un număr de
guverne din Asia de Est, şi care reprezintă o provocare directă a ideii că
drepturile omului sunt indivizibile şi universale, o revoltă contra Occidentului.
Argumentul presupune că diminuarea sărăciei şi dezvoltarea economică în
aceste societăţi depinde de negarea iniţială a libertăţilor politice şi a drepturilor
umane pentru cetăţean. Totuşi, pretenţia că drepturile pot fi ierarhizate în acest
mod sau că libertăţile procedurale şi cele substanţiale sunt incompatibile este
problematică şi este percepută, întrucâtva pe bună dreptate, drept un argument
al guvernelor pentru a justifica autoritarismul.
Un număr din ce în ce mai mare de lideri politici conservatori din Asia
de Est au argumentat, de asemenea, că există un model asiatic superior de
organizare politică şi socială, ce include principiile armoniei, ierarhiei şi
consensului (confucianismul), în contrast cu ceea ce ei consideră drept
confruntare, individualism şi decădere morală care caracterizează liberalismul
occidental. Indiferent de cât de avantajos este acest argument – şi este rareori
oferit de guvernanţii aleşi în mod democratic –, el reprezintă o provocare
fundamentală pentru sugestia lui Fukuyama că în perioada de după războiul rece
democraţia liberală nu se confruntă cu nicio provocare universală serioasă. Este
clar că aceste state nu se străduiesc să imite calea occidentală spre modernizarea
politică. Unele chiar au refuzat-o categoric.
Chiar dacă s-ar putea găsi un consens asupra normelor şi instru-
mentelor universale, cum ar putea fi asigurată conformitatea cu standardele
universale? Liberalii sunt divizaţi în această privinţă, între nonintervenţioniştii
care apără suveranitatea statului şi cei care cred că promovarea principiilor etice
poate justifica intervenţia în afacerile interne ale altor state (vezi Bull 1984a).
Exemplele recente de aşa numite „intervenţii umanitare” în
Cambodgia, Rwanda, Serbia, Somalia şi Timorul de Est ridică o provocare tot
mai mare la adresa protecţiei împotriva interferenţei externe arogată în mod
tradiţional prin revendicări de suveranitate. Aceasta se aplică şi acuzării celor
suspectaţi de a fi comis crime de război şi crime contra umanităţii de către
tribunale internaţionale precum CIJ (Forbes şi Hoffman 1993). Curtea Penală
Internaţională (CPI), încă embrionară, poate fi văzută ca o expresie a senti-
mentelor liberale care se opun cruzimii arbitrare a liderilor politici şi folosirii
85
instituţiilor statului pentru persecuţia minorităţilor şi a oponenţilor. Totuşi,

propriile sale structuri şi funcţii limitează dreptul suveran al unui guvern de a
administra afacerile interne ale statului fără amestec din afară. State precum
SUA, care refuză să ratifice statutul CPI din motive de suveranitate, vor fi
supuse la presiuni din ce în ce mai mari în anii ce vor veni, pentru a se conforma
cu ceea ce pare a fi un consens global din ce în ce mai larg.
Procesele derulate (Miloşevici, Saddam) şi atenţia acordată non-
proceselor (Pinochet, Suharto) indică o îndepărtare semnificativă de la
prevederea tradiţională a imunităţii suverane a şefilor de stat şi celor vinovaţi de
crime de război şi crime împotriva umanităţii. În timp ce în trecut, justiţia, dacă
era făcută vreodată, ar fi venit din interiorul statului, înfiinţarea unor foruri
legale internaţionale şi dezvoltarea ulterioară a legislaţiei internaţionale în acest
domeniu se datorează în mare măsură influenţei internaţionalismului liberal şi
accentului pe care acesta l-a pus pe importanţa unor standarde globale şi a
statului de drept. Este adevărat că astfel de cazuri nu pot fi niciodată separate în
mod real de atmosfera politică a zilei, în special de climatul politic intern din
fiecare ţară direct implicată; cu toate acestea, simplul fapt că ele apar în cadrul
jurisdicţiilor legale internaţionale indică un progres însemnat către un sistem de
justiţie globală.
Formele moderne ale intervenţiei umanitare urmează un model stabilit
la mijlocul secolului al XVIII-lea, când britanicii şi olandezii au intervenit cu
succes în favoarea comunităţii evreieşti de la Praga, care era ameninţată cu
deportarea de către autorităţile din Boemia. Protecţia minorităţilor creştine
periclitate în Europa şi Orient în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea prin Tratatul
de la Kucuk-Kainardji (1774) şi Tratatul de la Berlin (1878) fac, de asemenea,
parte din acelaşi precedent legal, ca şi pledoariile primului ministru britanic
Gladstone în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi cele ale preşedintelui
SUA, Wilson, la începutul secolului al XX-lea. Invadarea Cambodgiei de către
Vietnam în 1978, când s-a refractat prin prisma ideologică a Războiului Rece, a
scos la lumină natura dependentă de politic a intervenţiei umanitare în perioada
modernă. Pentru liberalii care susţin atât drepturile suverane ale statelor
independente, cât şi dreptul la intervenţie externă în cazurile când există o acută
criză umanitară, este dificilă reconcilierea ambelor norme internaţionale
(Chomsky 1999a).
Economie şi terorism
Optimismul lui Fukuyama de după Războiul Rece apare ca motivat,

dacă luăm în considerare gradul în care liberalismul economic a devenit
86
Liberalismul
ideologia dominantă a perioadei contemporane. Mişcarea către o economie

politică globală, organizată de-a lungul liniilor neoliberale, este o orientare la fel
de însemnată ca şi expansiunea zonei de pace. La începutul noului secol,
economia mondială se aseamănă mai mult cu prescripţiile lui Smith şi Ricardo
decât în orice perioadă anterioară. După cum a estimat MacPherson, această
dezvoltare ne arată şi „cât de adânc au pătruns presupunerile de tip piaţă în
teoria liberal-democratică privind natura omului şi a societăţii” (MacPherson
1977:21). Norul întunecat de la orizont este însă la fel de serios pe cât a fost de
neaşteptat. Valul recent al terorismului islamic anti-occidental reprezintă un
blocaj semnificativ în calea globalizării şi îi pune pe liberali în faţa unei serii de
dileme intelectuale şi răsturnări politice pentru care nu erau pregătiţi.
Înainte de a examina gradul în care liberalismul a influenţat contu-
rurile economiei mondiale de astăzi şi impactul terorismului islamic, este
important să recunoaştem că experienţa capitalismului de laissez faire din
secolul al XIX-lea a pus sub semnul îndoielii numeroase asumpţii liberale
privind fiinţele umane, piaţa şi rolul statului. Acest lucru este deseori uitat sau
nu este bine înţeles de liberalii economici contemporani.
Critici precum Polanyi au pus în evidenţă măsura în care câştigul
material egoist este ceva necesar pentru supravieţuirea într-o societate de piaţă
nereglementată, mai degrabă decât o reflectare a condiţiei umane în starea sa
naturală. Astfel, nu este înţelept din partea liberalilor să generalizeze de la cazul
specific al capitalismului de piaţă, până la a crede că un tip de comportament,
impus ca rezultat al unei forme de economie politică nouă şi probabil pasageră,
ar fi o imagine autentică a sinelui chintesenţial al fiinţei umane. (Polanyi 1944;
Block şi Somers 1984).
Intervenţia statului in viaţa economică a unei societăţi a fost de fapt un
act de legitimă apărare a comunităţii împotriva puterii distructive a pieţelor
descătuşate care, conform lui Polanyi, dacă sunt lăsate nereglementate,
ameninţă să anihileze societatea. Totuşi, intervenţia statului în economie a fost
necesară şi pentru pieţe, pentru ca acestea să funcţioneze – comerţul liber,
schimburile comerciale şi pieţele liberale au fost mereu politici ale statului şi nu
s-au ivit în mod organic sau independent de acesta.
Aşa cum au explicat List şi mulţi alţii care l-au urmat, statul joacă un
rol crucial în dezvoltarea economică a societăţilor industriale, protejând indus-
triile embrionare împotriva concurenţei externe, până când acestea sunt gata să
câştige poziţii pe piaţa globală în condiţii egale. Există foarte puţine, dacă nu
chiar deloc, exemple de state ce se impun ca puteri industriale prin adoptarea de
la început a politicii liberului schimb. Protecţionismul şi dezvoltarea coordonată
de stat au fost primele ingrediente cheie ale succesului economic în lumea
modernă, după cum o sugerează experienţa de după război din Asia de Est.
87
Liberalism şi globalizare
Într-o mare măsură, globalizarea economiei mondiale a coincis cu

renaşterea gândirii neoliberale în lumea occidentală. Triumful politic al „Noii
Drepte” în Marea Britanie şi SUA îndeosebi la sfârşitul anilor 1970 şi 1980 a
fost obţinut pe seama keyne-sianismului, prima filozofie coerentă a intervenţiei
statului în viaţa economică. Conform formulei keynesiene, statul a intervenit în
economie pentru a facilita ciclul afacerilor, pentru a furniza un grad rezonabil de
echitate socială şi securitate, şi pentru a menţine scăzută rata şomajului. Neo-
liberalii, care au favorizat întotdeauna jocul liber al „forţelor pieţei” şi un rol
minimal pentru stat în viaţa economică, au dorit să „restrângă” statul bunăstării,
destabilizând astfel consensul social-democratic creat în majoritatea statelor
occidentale în perioada postbelică.
În timp ce guvernele occidentale au devenit mai preocupate de
eficienţă şi productivitate, şi mai puţin de bunăstare şi justiţie socială, puterea
statului de a reglementa piaţa a fost erodată de forţele globalizării, în special
prin de-reglementarea pieţelor financiare şi monetare. Mijloacele prin care
societăţile interne ar putea fi administrate pentru a se reduce inegalităţile, provo-
cate de structurile sociale moştenite şi accentuate de dinamica naturală a pieţei,
au cunoscut un vizibil declin. În plus, dispariţia multor industrii tradiţionale în
economiile occidentale, efectele schimbărilor tehnologice, concurenţa din ce în
ce mai mare pentru investiţii şi producţie şi mobilitatea capitalului au subminat
puterea de negociere a sindicatelor. Suveranitatea capitalului a început să
domine atât asupra comportamentului intervenţionist al statului, cât şi asupra
puterii colective a muncitorilor organizaţi.
Există o dezbatere considerabilă asupra globalizării, între liberalii care
cred că aceasta constituie o fază cu totul nouă a capitalismului şi susţinătorii
statului, care sunt sceptici în această privinţă (Held et al. 1999; Held şi McGrew
2000). Liberalii arată irelevanţa crescândă a graniţelor naţionale pentru
desfăşurarea şi organizarea activităţii economice. Ei se bazează pe creşterea
comerţului liber, pe capacitatea coporaţiilor transnaţionale (CTN) de evita
reglementarea politică şi jurisdicţiile legale naţionale, precum şi pe eliberarea
capitalului de constrângerile naţionale şi teritoriale (Ohmae 1995; Friedman
2000; Micklewait şi Wooldridge 2000). Scepticii, pe de altă parte, consideră că
lumea era mai puţin deschisă şi globalizată la sfârşitul secolului al XX-lea decât
fusese în secolul al XIX-lea. Ei sugerează că volumul comerţului mondial
raportat la dimensiunea economiei mondiale este aproape identic cu acela din
1914, deşi pînă la urmă sunt de acord că enorma explozie de transferuri de
capital speculative pe termen scurt după colapsul sistemului Bretton Woods, la
începutul anilor 1970, a restricţionat posibilităţile de planificare ale guvernelor
naţionale. În mod semnificativ, scepticii doresc să facă deosebirea între ideea
88
Liberalismul
unei economii internaţionale cu relaţii din ce în ce mai strânse între economiile

naţionale separate, idee cu care sunt de acord, şi o unică economie globală fără
graniţe naţionale sau diviziuni semnificative, pe care o neagă (Weiss 1998;
Chomsky 1999b; Hirst şi Thompson 1996; Hobsbawm 2000).
Următoarea secţiune a acestui capitol va examina revendicările
liberalilor şi măsura în care ideile lor au modelat ordinea economică actuală. Ea
se va axa pe natura contemporană a comerţului mondial, pe problemele de
suveranitate şi investiţii străine, precum şi pe provocările la adresa ideilor
liberale, ridicate recent de terorismul islamic.
Natura „liberului schimb”
Pentru neoliberali, principiile liberului schimb enunţate pentru prima

dată de Smith şi Ricardo continuă să aibă relevanţă şi astăzi. Comercianţii ar
trebui să poată schimba bani şi bunuri fără a fi împiedicaţi de barierele
naţionale. Ar trebui să existe cât mai puţine restricţii legale asupra comerţului
internaţional, şi niciun fel de protecţie artificială sau subvenţii care să
constrângă libertatea schimburilor. O piaţă globală deschisă, unde bunurile şi
serviciile pot traversa liber graniţele naţionale, ar trebui să fie obiectivul
guvernanţilor din toate statele. Numai comerţul liber va maximiza creşterea
economică şi va genera concurenţa, care va promova cea mai eficientă folosire a
resurselor, oamenilor şi capitalului.
Dimpotrivă, „protecţionismul” este văzut ca o influenţă dăunătoare
asupra corpului politic. Politicile care protejează industriile necompetitive de
principiile pieţei corup comerţul internaţional, distorsionează cererea de pe
piaţă, scad artificial preţurile şi încurajează ineficienţa, penalizându-i în acelaşi
timp pe comercianţii corecţi. Protecţia este expresia intereselor „speciale” sau
„ascunse” din societate, iar guvernul ar trebui să i se opună, în „interesul
naţional”. Ea penalizează naţiunile în curs de dezvoltare, excluzându-le de la
intrarea pe piaţa globală, unde îşi pot exploata avantajele pe care le deţin, şi
anume forţa de muncă ieftină.
Temelia argumentului privind liberul schimb este teoria „avantajului
comparativ”, care descurajează auto-suficienţa naţională, recomandând statelor
să se specializeze în acele bunuri şi servicii pe care le pot produce cel mai ieftin.
Ele pot apoi schimba bunurile lor contra unor produse fabricate mai ieftin în altă
parte. Astfel, totul este produs în modul cel mai eficient, conform mecanismului
preţurilor, iar belşugul este maximizat şi este mai bine pentru toţi. Pentru Smith,
„mâna invizibilă” a forţelor pieţei conduce pe fiecare membru al societăţii, din
fiecare stat, către poziţia cea mai avantajoasă în economia globală. Interesul
fiecăruia devine interesul general al tuturor.
Relevanţa teoriei avantajului comparativ în era globalizării a fost de
89
curând pusă în discuţie (Strange 1985; Bairoch 1993; Daly şi Cobb 1994;
Clairmont 1996). Prima dificultate este aceea că ea a fost inventată într-un
moment când deplasările de capital erau controlate la nivel naţional. Capitalul,
au presupus Ricardo şi Smith, era imobil şi disponibil numai pentru investiţii
naţionale. Ei au mai presupus că întreprinzătorul capitalist era înainte de toate
membru al unei comunităţi politice naţionale, care era contextul în care el îşi
crea identitatea comercială: „mâna invizibilă” a lui Smith presupunea legături
interne ale comunităţii, astfel încât capitalistul simţea „o lipsă de înclinaţie
naturală” către investiţiile în străinătate. Smith şi Ricardo nu ar fi putut
prevedea „o lume a managerilor cosmopoliţi şi a companiilor transnaţionale
care, după ce au limitat răspunderea pe care o aveau în faţa guvernelor
naţionale, au depăşit până la urmă şi acele guverne şi nu mai văd în comunitatea
naţională contextul lor firesc” (Daly şi Cobb 1994: 215). Apariţia capitaliştilor
care s-au eliberat de obligaţiile şi devotamentul pentru comunitate şi care nu au
„o lipsă de înclinaţie naturală” de a investi în străinătate, le-ar fi părut absurdă.
Pieţele de capital, foarte mobile şi volatile, reprezintă o provocare majoră pentru
teoria avantajului comparativ.
Cea de-a doua problemă este că formele comerţului internaţional s-au
schimbat în mod radical în ultimele decenii. Ideea statelor naţionale, suverane,
care fac schimburi între ele ca unităţi economice coerente, devine un
anacronism. Comerţul în interiorul industriilor şi în interiorul firmelor domină
sectorul prelucrător din economia mondială. Peste 40% din întregul volum de
schimburi este reprezentat acum de tranzacţii intra-firmă, în cadrul companiior
transnaţionale – schimburi care traversează graniţele şi sunt controlate de la
centru, o „mână cât se poate de vizibilă”. Comerţul intra-firmă contrazice teoria
avantajului comparativ, care recomandă naţiunilor să se specializeze în produse
pentru care înzestrarea cu factori de producţie asigură un avantaj comparativ de
cost. Mobilitatea capitalului şi tehnologiei şi nivelul la care firmele fac comerţ
între ele înseamnă că „guvernele din aproape toate societăţile industriale au
acum un interes activ în încercarea de a facilita legăturile dintre propriile lor
firme interne – inclusiv ramificaţiile celor multi-naţionale – şi reţelele globale”
în industriile strategice. Ele nu mai pot rămâne departe de afaceri, aşa cum o cere
teoria economică neoliberală (Emy 1993: 173).
În mod similar, globalizarea economiei mondiale a antrenat răspân-
direa industriilor spre multe ţări aflate în curs de dezvoltare şi relocalizarea
centrelor de producţie transnaţionale către zone cu salarii mici şi posibilităţi de
exploatare – regiuni cu standarde reduse de sănătate şi siguranţă, unde sindi-
catele sunt deseori suprimate sau ilegale. Companiile transnaţionale devin tot
mai mult adeptele ocolirii graniţelor naţionale în căutarea forţei de muncă
ieftine şi a accesului la materii prime, şi puţine state pot refuza să le găzduiască.
Crearea de noi centre de producţie survine oriunde pot fi maximizate
90
Liberalismul
oportunităţile de profit, deoarece deciziile de investiţii sunt dirijate mai degrabă

de dorinţa de profitabilitate absolută, decât de preocuparea pentru avantajul
comparativ. Pentru liberali, aceasta este totuşi cea mai bună cale de a încuraja
investiţiile străine atât de necesare în ţările în curs de dezvoltare şi de a crea un
profil comercial pentru ţările care, altfel, ar putea fi complet excluse din
comerţul mondial.
Condiţiile moderne ale comerţului sunt mult diferite de estimările
analizei neoliberalilor asupra modului cum funcţionează de fapt pieţele şi
comerţul. Internaţionalizarea producţiei, mobilitatea capitalului şi dominaţia
corporaţiilor transnaţionale sunt doar trei tipuri de evoluţie care fac oarecum
anacronice teoriile avantajului comparativ. Ideea statelor naţionale suverane,
care fac schimburi între ele ca unităţi economice coerente, devine încet-încet
excepţia, mai degrabă decât regula. Teoria neomercantilistă, care pune accentul
pe maximizarea bogăţiei naţionale, nu explică nici ea realităţile comerciale
actuale. O descriere mai precisă este „mercantilismul corporativ”, cu „inter-
acţiuni comerciale controlate în interiorul şi între marile grupări corporative şi
intervenţia regulată a statului în cele trei blocuri majore din Nord pentru a
subvenţiona şi a proteja corporaţiile internaţionale de provenienţă locală şi
instituţiile financiare naţionale” (Chomsky 1994: 95). Dacă există ceva ce poate
fi numit avantaj comparativ al naţiunii, el este în mod clar o reuşită a omului şi
nicidecum un dar de la natură, deşi acest punct de vedere rămâne neortodox în
cadrul cercurilor economice puternice.
A treia provocare faţă de relevanţa teoriei avantajului comparativ este
erodarea înceată, dar sigură a normelor care au sprijinit comerţul multilateral în
era postbelică. Deşi a existat o reducere a barierelor în calea comerţului în
cadrul blocurilor, precum Uniunea Europeană sau Acordul Nord American de
Liber Schimb (NAFTA), acestea au devenit din ce în ce mai importante între
blocuri. Taxele vamale au scăzut, însă au fost înlocuite de o gamă largă de
obstacole non-tarifare, inclusiv cotele de import şi acordurile privind restricţiile
voluntare? Aceasta îi afectează pe comercianţii mici, „corecţi”, care nu pot
beneficia de subvenţii ca cele furnizate de europeni şi nord-americani. Statele
care adoptă unilateral doctrinele pieţei libere, în timp ce celelalte societăţi
industriale o iau în direcţie opusă, se plasează într-o poziţie vulnerabilă în
economia mondială. Însă indiferent de desfiinţarea barierelor vamale, piaţa
mondială nu va fi „liberă” în niciun sens relevant, din cauza puterii companiilor
transnaţionale de a controla şi distorsiona pieţele prin preţuri de transfer şi alte
instrumente.
Proliferarea acordurilor de liber schimb şi a organizaţiilor precum
NAFTA, Cooperarea Economică din Asia şi Pacific (APEC) şi Organizaţia
Mondială a Comerţului (OMC), precum şi importanţa din ce în ce mai mare a
organizaţiilor internaţionale precum G8, Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi
91
Banca Mondială, indică influenţa neoliberalismului în perioada de după

Războiul Rece. Acestea sunt organisme transnaţionale puternice, încarnări ale
ideologiei care le conduce: liberul schimb. Din punctul de vedere al adepţilor
lor, ele oferă societăţilor în curs de dezvoltare singura oportunitate de a învinge
dificultăţile financiare şi de a-şi moderniza economiile. Din punctul de vedere al
criticilor, însă, ele impun greutăţile pieţei libere societăţilor în curs de
dezvoltare. Ele sunt în primul rând organizaţii care formalizează şi institu-
ţionalizează relaţiile de piaţă dintre state. Constrângând ţările în curs de
dezvoltare prin acorduri care le forţează să-şi reducă barierele de protecţie,
NAFTA şi OMC, de exemplu, le împiedică Sudul să-şi dezvolte un profil
comercial diferit de modelul dictat de presupusul lor „avantaj comparativ”. FMI
şi Banca Mondială, pe de altă parte, asigură finanţarea (sau mai precis
„debitul”) către societăţile în curs de dezvoltare, cu condiţia acceptării
unilaterale din partea acestora a normelor pieţei libere – „condiţionalitatea” aşa
numitelor „politici de ajustare structurală”.
Criticii atacă aceste instituţii pentru că legitimează un anumit tip de
ordine globală, bazată pe relaţii inegale de piaţă. Mai precis, aceste instituţii
sunt criticate pentru că impun prescripţii identice pentru dezvoltarea economică
în toate ţările, indiferent de condiţiile locale predominante. Se aşteaptă ca
societăţile în curs de dezvoltare să adopte principiile pieţei libere (uneori
denumite „Consensul de la Washington”) – deschiderea economiilor lor pentru
investiţiile străine, de-reglementare financiară, reduceri ale cheltuielilor
guvernamentale şi ale deficitelor bugetare, privatizarea întreprinderilor de stat,
abolirea măsurilor protecţioniste şi a subvenţiilor, dezvoltarea economiei
orientate spre export – , altfel ele riscând să li se retragă sprijinul şi finanţarea
atât de necesare. Şi, deoarece li se cere să desfiinţeze controalele naţionale
asupra mişcărilor de capital – care permit statelor să ajungă la concluzii proprii
privind priorităţile de investiţii şi cheltuieli –, direcţia dezvoltării lor
economice este dictată din ce în ce mai mult de pieţe financiare amorfe, care
acţionează sub imboldul oportunităţilor de profit mai degrabă decât din
considerente legate de interes naţional sau comunitar.
Argumentele în favoarea comerţului liber sunt încă puternic bazate pe
eficienţa economică drept unica metodă de a integra lumea în curs de dezvoltare
în economia globală. Protecţionismul din Nord este acuzat că afectează Sudul în
primul rând prin forţarea unor preţuri care exclud statele Sudului de pe pieţele
din lumea industrializată, refuzându-le astfel oportunitatea de a-şi moderniza
economiile.
Cu toate acestea, pentru actorii dominanţi, liberul schimb este adesea
lipsit de reciprocitate şi constituie o armă ideologică folosită pentru regle-
mentarea dezvoltării economice a societăţilor subordonate. Retorica lor, ce
sprijină sacralitatea principiilor pieţei, se potriveşte arareori cu propria conduită
92
Liberalismul
economică. Această tendinţă, împreună cu schimbările fundamentale ale

structurii economiei mondiale şi ale formelor comerţului internaţional, aduce
unele îndoieli privind măsura în care liberalii pot explica globalizarea
economiei mondiale exclusiv în propriii termeni.
Suveranitate şi investiţii străine
Volumul enorm al capitalului nereglementat eliberat prin colapsul

sistemului Bretton Woods, la începuturile anilor 1970, a transformat relaţiile
dintre state şi pieţe. Creditul (obligaţiuni şi împrumuturi), investiţiile
(investiţiile străine directe – ISD) şi moneda (valuta) circulă în prezent mai mult
decât mărfurile. Ca rezultat, creşterea puterii capitalului transnaţional şi
diminuarea suveranităţii economice naţionale este poate cea mai semnificativă
realizare a ideilor economice liberale (Strange 1996, 1998).
Relaţia dintre prosperitatea economică a unei naţiuni şi pieţele
monetare mondiale este decisivă. Deoarece majoritatea statelor sunt incapabile
să genereze suficientă bogăţie endogenă pentru a-şi finanţa dezvoltarea
economică, guvernele trebuie să asigure condiţiile economice interne care să
atragă investiţii străine în ţările lor. Într-o lume unde pieţele de capital sunt
conectate global şi banii pot fi transferaţi electronic în întreaga lume în câteva
microsecunde, statele sunt judecate în termenii „ospitalităţii” lor comparative
pentru capitalul străin: adică, ele trebuie să ofere cele mai atractive climate de
investiţii pentru resursa relativ rară de capital. Acest fapt dă comunităţii de
investiţii străine o pârghie de influenţă importantă asupra stabilirii politicilor şi
asupra cursului dezvoltării economice a unei naţiuni în general, şi constituie o
diminuare a suveranităţii economice a ţării.
E greu de supraestimat puterea capitalului financiar transnaţional din
perioada modernă. Volumul de tranzacţionare a monedelor străine în centrele
financiare majore ale lumii, estimat la peste 1,5 mii de miliarde dolari pe zi, a
ajuns să depăşească comerţul internaţional de cel puţin 60 ori. Statisticile ONU
sugerează că cele mai mari 100 de companii transnaţionale din lume, cu active
de peste 5 mii de miliarde dolari, deţin o treime din totalul de investiţii străine
directe ale statelor lor de origine, ceea ce le conferă o influenţă din ce în ce mai
mare asupra economiilor ţărilor gazdă.
Brokerii de pe Wall Street şi din Tokyo, clienţii „jocheilor ecranelor”
din sălile de schimb valutar şi auditorii de la agenţiile de rating pentru credite,
precum Moody’s şi Standard & Poor’s, iau astăzi decizii zilnice privind
gestionarea economiilor fiecărei ţări şi semnalează comunităţii financiare
mondiale oportunităţile comparative de profit ce pot fi găsite într-o anumită
ţară. Politicile intervenţioniste necorespunzătoare ale guvernelor pot fi rapid
descurajate sau penalizate cu o reducere (ameninţătoare) a nivelului de
93
creditare al ţării, o depreciere a monedei sale sau o „grevă” a investiţiilor.

Cerinţele pieţelor internaţionale nu pot fi ignorate decât cu preţul punerii în
pericol grav a economiei naţionale. Nu numai că statele-naţiune au pierdut
controlul direct asupra valorii monedelor lor şi a mişcărilor de capital în lume,
dar ele nu mai pot nici să stabilească cadrul instituţional în care operează pieţele
de capital. Comentatorii financiari neoliberali privesc această evoluţie ca pe o
schimbare pozitivă, crezând că în privinţa alocării resurselor, pieţele, mai
degrabă decât guvernele, ştiu ce este în interesul popoarelor.
Pieţele financiare, dominate de mari bănci şi instituţii financiare,
societăţi de asigurări, brokeri şi speculatori, există numai pentru a-şi maximiza
propriile bogăţii. Nu există niciun motiv convingător pentru ca ele să acţioneze
în interesul celor săraci, al celor fără casă, al celor infirmi sau al celor lipsiţi de
drepturile umane fundamentale de către propriile lor guverne. Statele care
cedează suveranitatea economică acestor jucători globali în numele comerţului
liber riscă aşadar să ridice câştigul comercial privat la rangul de obiectiv
prioritar de politică externă a statului.
Atunci când comunitatea de investiţii străine este eliberată de barierele
şi controalele de stat şi este capabilă să aleagă locaţia cea mai profitabilă pentru
capitalul său, acest lucru are efectul de a omogeniza dezvoltarea economică a
statelor-naţiune pe tot globul. În cadrul a ceea ce este, efectiv, un „război al
ofertelor” pentru infuziile de capital atât de necesare, statele sunt determinate de
efectul celui mai mic numitor comun în încercarea lor de a reduce
reglementările, standardele, salariile şi constrângerile, pentru a părea cât mai
atractive pentru comunitatea de investiţii. Orientarea către eficienţă şi profit este
prioritară. Ameninţarea retragerii investiţiilor devine o justificare pentru ca
pieţele să fie mai presus decât şefii guvernelor. Pentru liberali, aceasta este o
răsturnare încântătoare a istoriei moderne, pe care ei o văd ca pe o luptă de
eliberare din puterea arbitrară a statului. În mod ironic, în multe cazuri cheia
atragerii investiţiilor străine este ca guvernul ţării gazdă să ofere investitorului
transnaţional subvenţii şi măsuri de protecţie faţă de forţele pieţei. În unele
cazuri, acesta este unicul mod ca statele să poată câştiga şi menţine încrederea
pieţelor globale.
Nefericitul Acord Multilateral asupra Investiţiilor este o dovadă vie a
gradului în care guvernele din lumea dezvoltată au fost pregătite să urmeze
recomandările liberale şi să renunţe la puterea lor economică discreţionară în
favoarea pieţelor. În acest caz, membrii Organizaţiei pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică (OECD) s-au oferit să-şi restricţioneze capacitatea de a
discrimina capitalul străin. Acordul Multilateral asupra Investiţiilor este încă o
dovadă a faptului că, la fel ca şi înfiinţarea pieţelor naţionale în secolul al XIX-
lea, globalizarea nu este rezultatul emancipării treptate şi spontane a sferei
economice faţă de controlul guvernelor. Dimpotrivă, ea a fost rezultatul
94
Liberalismul
intervenţiei conştiente şi uneori violente din partea statelor capitaliste avansate.

La fel cum pe plan intern, piaţa forţei de muncă poate fi „eliberată” numai prin
restricţii legislative asupra sindicatelor, crearea regimului comercial liberal de
după război şi de-reglementarea pieţelor mondiale de capital în anii 1970 au
necesitat acte deliberate ale statelor intervenţioniste.
În actuala fază a globalizării, suveranitatea economică naţională a fost
nu atât pierdută, cât fie oferită cu entuziasm, fie concedată cu reticenţă.
Capacitatea statului de a dirija economia naţională a fost subminată deliberat şi
semnificativ prin globalizarea relaţiilor de producţie şi de schimb. O mare parte
a puterii suverane a fost cedată deţinătorilor de obligaţiuni, managerilor de
fonduri, agenţilor de schimb valutar, speculanţilor, băncilor transnaţionale şi
societăţilor de asigurări – grupuri care prin definiţie nu pot fi trase la răspundere
în mod democratic în nicio jurisdicţie naţională. În realitate, economia mondială
a ajuns să semene cu mediul strategic global. A devenit anarhică în caracter şi,
în consecinţă, concurenţa pentru securitatea economică este la fel de intensă ca
şi căutarea securităţii strategice.
Nu este de mirare că au apărut preocupări legate de un „deficit
democratic” în creştere, în cadrul filosofiei politice liberale. Pledoaria lui David
Held (1995) pentru democraţia cosmopolită este văzută ca o utopie de realiştii
neînduplecaţi; cu toate acestea, ea este o încercare serioasă de a aduce unele din
forţele globalizării sub un oarecare control popular. Propuneri ca cele de creare
a parlamentelor regionale şi de devoluţie a puterii suverane către organismele
regionale, de garantare a drepturilor universale ale omului prin jurisdicţiile
interne şi de monitorizare de către curţile internaţionale, de o reformă radicală a
Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi promovarea societăţii civile globale
sunt sugestii serioase pentru extinderea şi modernizarea politicilor democratice.
Lucrearea lui Held şi a colegilor săi este un semn important că, pe lângă
schimburile economice, globalizarea are importante consecinţe politice pe care
liberalii nu le pot ignora (Held 1995; Archibugi şi Held 1995; Archibugi 1998).
Terorismul non-statal
Indiferent dacă actualul val al militantismului islamic este sau nu

ultimul capitol al unei îndelungate revolte împotriva Occidentului, este sigur că
acesta reprezintă o provocare directă atât a ideii că democraţia liberată este o
destinaţie istorică universală, cât şi a presupunerii că globalizarea este inexo-
rabilă. Oricât de incoerent şi improbabil ar fi ca program politic, terorismul
islamic este profund anti-laic şi un opozant al modernităţii liberale (Gray 2004).
Astfel, pare prematur şi neîndreptăţit pentru liberali să considere că
apariţia Al-Qaeda şi a grupurilor afiliate care propovăduiesc terorismul
transnaţional constituie o victorie pentru deteritorializarea politicii mondiale
95
(Buzan 2003:297,303). Mai degrabă, aşa cum notează David Harvey, „războiul
împotriva terorii, urmat îndeaproape de perspectiva războiului din Irak... a
permis statului să acumuleze mai multă putere”, o teză greu de combătut, care
naşte o nouă provocare neaşteptată pentru liberalii care credeau că globalizarea
a erodat în sfârşit semnificaţia suveranităţii statale (Harvey 2003: 17). Statul
securităţii naţionale a renăscut.
Resuscitarea puterii statale în lumea industrializată după atacurile din
11 Septembrie a luat numeroase forme, inclusiv aducând noi restricţii asupra
libertăţilor civile, mai mari puteri de supraveghere şi detenţie, cheltuieli militare
sporite şi extinderea serviciilor de informaţii secrete. Ameninţările terorismului
islamic şi pericolul armelor de distrugere în masă au fost însoţite şi de o creştere
a intervenţiei statale în întreaga lume, în special în ceea ce priveşte coaliţiile
conduse de SUA ce acţionează în Afganistan şi Irak. Cu fiecare nou atac
terorist, statele care se consideră victime inocente au fost încurajate să intervină
unele în afacerile interne ale altora – uneori chiar preemptiv.
Preempţiunea, dezarmarea statelor despre care se presupune că deţin
arme de distrugere în masă, schimbarea de regim, umanitarismul şi răspândirea
democraţiei au fost invocate ca justificări publice pentru aceste intervenţii, deşi
criticii au atras atenţia asupra considerentelor geostrategice ascunse. Multe
state, precum China, Israel şi Rusia au folosit şi ele acoperirea oferită de
„războiul împotriva terorismului” pentru a-şi rezolva problemele interne cu
secesioniştii, dizidenţii şi cei care opuneau rezistenţă în teritoriile ocupate.
Altele par să fie victime ale „efectului de bumerang”, suferind consecinţe
dezastruoase şi neprevăzute ale unor acţiuni anterioare de politică externă.
Independent de motivele reale ale acestor intervenţii, ironia guvernelor
conservatoare din punct de vedere social dar neoliberale din punct de vedere
economic, care extind competenţele şi dimensiunile statului, nu ar trebui să mai
fie ignorată (Johnson 2002).
Revenirea statului cu competenţe extinse este poate un răspuns deloc
surprinzător la apelurile din partea comunităţii pentru protecţie împotriva
terorismului non-statal. Când cetăţenii unui stat cer ajutor medical de urgenţă,
cum au făcut multe victime ale bombardamentului din Bali din octombrie 2002,
nu are niciun sens să se creadă că forţele pieţei ar putea ajuta cu ceva. Iar cei
responsabili pentru atacuri precum atrocităţile de la şcoala din Beslan din
septembrie 2004 nu pot fi prinşi, dezarmaţi şi condamnaţi de companii
transnaţionale private. Chiar dacă statul nu mai este pregătit să apere propriii
cetăţeni de vicisitudinile economiei mondiale, se aşteaptă încă de la el să îi
apere de ameninţarea teroristă. Numai statul poate rezolva aceste probleme sau
multe altele, precum „protecţia graniţelor” şi criminalitatea transnaţională. Nu
există soluţii bazate pe piaţă la pericolele cauzate de ceea ce pare a fi ultimul
capitol din revolta împotriva Occidentului.
96
Liberalismul
Încă de la sfârşitul Războiului Rece, realişti precum Kenneth Waltz au

argumentat că în absenţa unor presiuni contrare eficiente, este probabil că
Statele Unite vor îmbrăţişa unilateralismul în încercarea de a-şi apăra interesele
de politică externă şi se vor baza pe puterea militară pentru a-şi pune în aplicare
viziunea asupra unei noi ordini mondiale. „Războiul împotriva terorii” pare să fi
schimbat puţine lucruri în acest sens. Aceste evenimente nu au făcut altceva
decât să consolideze o tendinţă despre care unii liberali au crezut sau sperat că
trecuse.
Istoricul marxist Eric Hobsbawm a observat că „elementul de bază
pentru a înţelege situaţia prezentă este că atentatele de la 11 Septembrie nu au
ameninţat în mod real SUA. A fost o tragedie umană teribilă care a umilit
Statele Unite, dar nu le-a slăbit în niciun fel. Trei, patru sau cinci atacuri nu vor
modifica poziţia Statelor Unite sau puterea lor în lume” (Hobsbawm 2002).
Acest punct de vedere este similar cu teza lui Waltz conform căreia
problema terorismului nu afectează continuitatea politicii internaţionale. „Deşi
teroriştii pot fi teribil de deranjanţi”, spune Waltz, „aceştia nu prea pot ameninţa
ţesutul unei societăţi sau securitatea statului... Terorismul nu schimbă datul de
bază al politicii internaţionale – marele dezechilibru al balanţei puterii
mondiale” în favoarea Statelor Unite. „În schimb, efectul lui 11 Septembrie a
fost întărirea puterii americane şi extinderea prezenţei sale militare în lume”
(Waltz 2002: 348-53). S-a zis cu sfârşitul statului-naţiune.
Realiştii din SUA au fost cei care au condus opoziţia intelectuală
împotriva atacului Washingtonului în Irak în martie 2003, argumentând că
Saddam Hussein ar fi putut fi îngrădit cu succes, fiind împiedicat de a folosi
armele de distrugere în masă împotriva Occidentului, datorită consecinţelor pe
care aceste acţiuni le-ar fi putut avea pentru el, şi că din motive similare el nu
putea risca să transmită aceste arme – dacă le deţinea într-adevăr – către grupuri
precum Al-Qaeda. La fel ca în timpul „celui de al doilea Război Rece”, realiştii
s-au găsit într-o poziţie neobişnuită, fiind la limitele dizidenţei decente în
dezbaterile privind războiul din Irak, ca o consecinţă a influenţei celor incorect
numiţi neoconservatori, al căror liberalism etalat a susţinut administraţia lui
George W. Bush (Mearsheimer şi Walt 2002).
Concluzie
La începutul acestui capitol am argumentat că liberalismul a fost o

abordare din interior spre exterior a relaţiilor internaţionale, deoarece liberalii
sunt în favoarea unei lumi în care endogenul determină exogenul. Intenţia lor
este de a extinde legitimitatea aranjamentelor politice interne din statele
97
democratice către relaţiile dintre toate statele-naţiune. Cu alte cuvinte, liberalii

cred că societatea democratică, în care libertăţile civile sunt protejate iar relaţiile
de piaţă au prioritate, poate avea o analogie internaţională sub forma unei ordini
globale pacifice. Piaţa liberă internă îşi are echivalentul în economia mondială
globalizată, deschisă. Dezbaterile parlamentare şi responsabilitatea sunt repro-
duse în foruri internaţionale precum ONU. Iar protecţia legală a drepturilor
civile în cadrul democraţiilor liberale se extinde la promovarea drepturilor
omului peste tot în lume. Odată cu colapsul comunismului ca ordine politică şi
economică alternativă, potenţialul de continuitate între intern şi internaţional a
devenit mai mare decât în orice altă perioadă anterioară.
Fukuyama avea dreptate să fie optimist. Răspândirea democraţiilor
liberale şi a zonei de pace a fost o evoluţie încurajatoare, la fel ca şi înţelegerea,
de către state, că liberul schimb este mai strâns corelat cu succesul economic
decât cucerirea teritorială. Numărul de guverne civile este în creştere faţă de cel
al guvernelor militare şi există semne că anumite considerente etice şi ideile de
justiţie umană îşi au un loc permanent pe agenda diplomatică. Colapsul
marxismului ca ordine politică alternativă legitimă înlătură o barieră substan-
ţială în calea răspândirii democraţiilor liberale şi este neîndoielnic că marile
puteri sunt acum mult mai puţin înclinate să folosească forţa pentru a-şi rezolva
diferendele politice. Se pare că democraţiile liberale sunt într-un proces de
construcţie a unei păci separate.
Globalizarea economiei mondiale înseamnă că mai sunt puţine
obstacole în calea comerţului internaţional. Liberalii doresc să elimine influenţa
statului în relaţiile comerciale dintre firme şi dintre indivizi, iar declinul
suveranităţii economice naţionale este un semn că influenţa corupătoare a sta-
tului se diminuează rapid. Companiile transnaţionale şi pieţele de capital
exercită o influenţă semnificativă asupra formei economiei mondiale, omo-
genizând în acelaşi timp economiile politice ale tuturor statelor membre ale
comunităţii internaţionale.
Globalizarea a subminat statul-naţiune în alte moduri decât şi-ar fi
dorit liberalii. Capacitatea fiecărui stat de a dirija loialităţile cetăţenilor săi a fost
diminuată prin creşterea conştientizării de către populaţie a problemelor cu care
se confruntă întreaga specie umană. Statul nu-şi poate împiedica cetăţenii să se
orienteze către o întreagă gamă de agenţi subnaţionali şi transnaţionali capabili
să le asigure identităţile politice şi să le promoveze obiectivele. Suveranitatea nu
mai este o protecţie automată împotriva interferenţei externe numită „intervenţie
umanitară”. Iar procesul de luare a deciziei într-o serie întreagă de probleme ce
ţin de mediu, de economie şi de securitate a devenit internaţionalizat, făcând ca
administraţiile naţionale să fie deseori mai puţin importante decât cooperarea
politică transnaţională.
În ciuda acestor importante modificări, există şi contratendinţe care
98
Liberalismul
pot fi identificate. Realiştii ar susţine că liberalii, precum Ohmae, s-au grăbit

când au anunţat decesul statului-naţiune. Ei le-ar putea reaminti entuziaştilor
favorabili globalizării ca formă preferată a comunităţii politice că statul-naţiune
nu are încă niciun rival serios. În prezent, în lume există peste 200 de state-
naţiune care-şi afirmă independenţa politică.
Realiştii citează un număr de competenţe importante reţinute de stat în
ciuda globalizării, inclusiv monopolul asupra armelor de război şi al utilizării
lor legitime şi dreptul lor unic de a percepe impozite. Ei ar susţine că numai
statul-naţiune poate încă întruni loialităţile politice ale cetăţenilor săi sau judeca
disputele dintre ei. Şi, în sfârşit, numai statul-naţiune are autoritatea exclusivă
de a angaja întreaga comunitate faţă de legislaţia internaţională.
Ei ar pune la îndoială gradul în globalizarea de astăzi este un fenomen
fără precedent, citând secolul al XIX-lea ca o perioadă în care au existat niveluri
similare de interdependenţă economică. Ei ar sublinia de asemenea numărul din
ce în ce mai mare de state care refuză argumentul conform căruia modernitatea
occidentală este universal valabilă sau că punctul terminus al dezvoltării politice
este întotdeauna democraţia liberal-capitalistă. Mai recent, realiştii au subliniat
extinderea puterii şi a competenţelor statului ca rezultat al ultimului val al
militantismului islamic anti-occidental – o răsturnare semnificativă pentru
liberalii care anticipaseră declinul iminent al statului-naţiune în viaţa modernă.
Islamismul este o provocare directă la ipotezele liberale privind finalitatea
economiei şi a politicii într-un consens capitalist liberal.
Provocările neprevăzute de acest fel au surprins liberalismul
nepregătit, suscitând întrebarea dacă drumul liniar al ameliorării condiţiei
umane este atât de direct şi de inexorabilă pe cât crezuseră ei nu cu mulţi ani în
urmă.
Traducere de
Alexandra BOGDANOVICI
Ruxandra IVAN
99
100
Şcoala Engleză
Capitolul 4
Şcoala Engleză
Andrew Linklater
„Şcoala Engleză” este un termen creat în anii ’70 pentru a descrie un

grup de autori preponderent britanic sau de inspiraţie britanică, pentru care
societatea internaţională este principalul obiect de analiză (Jones 1981;
Linklater şi Suganami 2006). Dintre cei mai influenţi membri ai săi amintim pe
Hedley Bull, Martin Wight, John Vincent şi Adam Watson, ale căror principale
publicaţii au apărut în perioada dintre mijlocul anilor ’60 şi sfârşitul anilor ’80
(vezi Bull 1977; Bull şi Watson 1984; Wight 1977, 1991; Vincent 1986; Watson
1982). Robert Jackson, Tim Dunne şi Nicholas Wheeler au fost printre cei mai
influenţi membri ai Şcolii Engleze în ultimii ani (Jackson 2000; Dunne 1998;
Wheeler 2000). Încă de la sfârşitul anilor ’90, Şcoala Engleză s-a bucurat de o
renaştere datorată în mare parte eforturilor lui Barry Buzan, Richard Little şi
altor autori (Buzan 2001, 2003; Little 2000). Şcoala Engleză rămâne una dintre
cele mai importante abordări ale politicii internaţionale, deşi influenţa sa este
probabil mai mare în Marea Britanie decât în alte comunităţi de studiu al
Relaţiilor Internaţionale.
Teza fundamentală a Şcolii Engleze este aceea că statele suverane
formează o societate, deşi una anarhică, în care ele nu trebuie să se supună
voinţei unei mari puteri superioare. Faptul că aceste state au reuşit să creeze o
societate de state suverane egale reprezintă pentru Şcoala Engleză una dintre
cele mai fascinante dimensiuni ale relaţiilor internaţionale. Ei argumentează că
există un nivel surprinzător de ridicat de ordine şi un nivel surprinzător de
scăzut de violenţă între state, dacă ne gândim că ele se află într-o condiţie de
anarhie (în sensul absenţei unei autorităţi politice superioare). Ei îşi invită
cititorii să reflecteze la probabilul nivel de violenţă, frică, insecuritate şi
neîncredere, chiar şi în cele mai paşnice societăţi, dacă autoritatea suverană s-ar
prăbuşi. Cel mai probabil rezultat ar fi o situaţie de haos, dar totuşi nu aceasta
este caracteristica centrală a politicii mondiale.
101
Asta nu înseamnă că sugerăm că Şcoala Engleză ignoră fenomenul

violenţei în relaţiile dintre state. Membrii săi privesc violenţa ca pe o trăsătură
endemică a „societăţii anarhice” (titlul celei mai faimoase lucrări a lui Hedley
Bull, 1977) dar ei subliniază de asemenea faptul că aceasta este controlată în
mare măsură de dreptul internaţional şi de moralitatea internaţională. Chiar şi
aşa, confuzia cu privire la scopul central al Şcolii poate rezulta din faptul că
membrii săi par uneori deosebit de realişti. Acest lucru este foarte vizibil în
eseul lui Wight, „De ce nu există o teorie internaţională?” (1966), în care el
susţine că politica internă reprezintă sfera bunăstării, în timp ce politica
internaţională este domeniul securităţii şi supravieţuirii (Wight 1966: 33).
Realismul este evident şi în argumentul său că relaţiile internaţionale sunt
„incompatibile cu o teorie orientată către progres”. Într-o afirmaţie care pare să
îl plaseze în tabăra realiştilor, Wight (1996: 26) susţinea că Sir Thomas More ar
recunoaşte trăsăturile elementare ale politicii internaţionale din anii ’60, căci
nimic fundamental nu se schimbase pe parcursul ultimelor câteva secole. Unii
au spus că Şcoala Engleză este de fapt doar o variantă britanică a realismului,
care exagerează importanţa aparenţelor societăţii şi acordă prea mică atenţie
rolului ei în menţinerea privilegiilor puterilor conducătoare şi ale altor interese
dominante (pentru critica acestei interpretări, vezi Wheeler şi Dunne 1996).
Membrii Şcolii Engleze sunt atraşi de elemente de realism şi idealism,
însă ei gravitează către o cale de mijloc între aceste extreme, niciodată în
întregime reconciliaţi cu oricare din cele două puncte de vedere. Acesta este
exact felul în care Wight (1991) descrie „raţionalismul” sau „tradiţia groţiană”,
din care descinde Şcoala Engleză, într-o faimoasă serie de conferinţe ţinute la
London School of Economics în anii ’50. El argumentează în acele conferinţe că
„raţionalismul” a fost „via media” dintre realism şi ceea ce el a numit
revoluţionarism – un grup de perspective ce cred în posibilitatea înlocuirii
ordinii internaţionale cu una bazată pe pace şi dreptate (vezi şi Wight 1966: 91).
În acest context, el se referă la comentariul lui Grotius din capodopera sa De
Jure Belli ac Pacis, publicată în 1625, potrivit căruia aceia care cred că totul
duce la război greşesc la fel de mult ca şi cei ce consideră că folosirea forţei nu
poate fi niciodată justificată. Grotius a conceput o societate internaţională în
care violenţa dintre statele catolice şi cele protestante ar fi înlocuită cu o situaţie
de coexistenţă relativ paşnică. În conferinţele sale, Wight deplânge faptul că
dezbaterile dintre realism şi utopism în perioada interbelică au condus la
neglijarea acelei „via media”, orientată către societatea internaţională.
Pe scurt, membrii Şcolii Engleze susţin că sistemul politic internaţional
este mai civilizat şi mai ordonat decât sugerează realiştii şi neorealiştii. Totuşi,
faptul că în viziunea lor violenţa nu poate fi eradicată, îi ridică deasupra
utopiştilor care cred în posibilitatea păcii perpetue. Membrii Şcolii Engleze nu
se aşteaptă ca sistemul politic internaţional să atingă niveluri de strânsă
102
Şcoala Engleză
cooperare şi un grad relativ înalt de securitate, ca acela din societăţile naţionale

stabile ale lumii. Ei spun că politica internaţională înseamnă mai mult decât
susţin realiştii, dar mult mai puţin decât ar dori cosmopolitiştii. De aceea, putem
spune că membrii Şcolii Engleze cred că a existat totuşi un anumit grad de
progres în politica internaţională.
Natura conceptului de „via media” poate fi explorată mai adânc prin
observarea contrastelor cu realismul şi „revoluţionarismul” (termen folosit de
Wight ca să descrie diverse perspective, incluzând cosmopolitismul care năzuia
să înlocuiască ordinea internaţională cu o comunitate universală a oamenilor) şi
din perspectiva clarificării tezei că membrii Şcolii Engleze oferă o descriere
limitat progresistă a politicii mondiale. După cum s-a discutat în Capitolul 2,
realismul pune accentul pe competiţia nesfârşită pentru putere şi securitate în
lumea statelor. Suveranitatea, anarhia şi dilema securităţii reprezintă termeni
cruciali în dicţionarul lui; în principal, ideea progresului global îi lipseşte din
vocabular. Principiile morale şi progresul social apar ca relevante pentru politica
internă, în care domină încrederea deoarece securitatea este asigurată de către
stat, dar proiectele cosmopolite au o importanţă mică pentru relaţiile interna-
ţionale, unde statele trebuie să-şi asigure propria securitate şi să se încreadă în
puţini dintre vecinii lor. În acest ultim domeniu, principiile morale servesc
pentru legitimarea intereselor naţionale şi pentru stigmatizarea principalilor
competitori: ele nu reprezintă baza unei noi forme de organizare politică mon-
dială care va înlocui statul naţiune.
Existenţa unei prăpăstii mai mult sau mai puţin de netrecut între politica
internă şi cea internaţională este tema centrală în gândirea realistă şi în special
neorealistă. Prin contrast, gânditorii cosmopoliţi iau în considerare o ordine
mondială – dar nu neapărat o guvernare mondială – în care principiile moralei
universale sunt luate în serios şi distanţa între politica internă şi cea
internaţională este redusă sau eliminată. Reforma politică mondială nu este
numai posibilă, ci are o importanţă vitală pentru a pune capăt luptei pentru
putere şi securitate. Tensiunea dintre aceste două abordări a fost crucială pentru
istoria gândirii internaţionale şi a fost clar evidenţiată în dezbaterile de la
sfârşitul secolului XX dintre realişti şi idealişti.
Caracteristicile acestor dezbateri nu ne interesează în mod special. Este
de ajuns de notat că dezbaterea a fost într-o mare măsură în jurul întrebării dacă
dezvoltarea unui puternic simţ al obligaţiei morale a fiinţei umane de
pretutindeni putea fi cheia construcţiei unor relaţii internaţionale paşnice. Libe-
ralii internaţionalişti considerau că realismul a fost nejustificat de pesimist cu
privire la fezabilitatea unei schimbări radicale şi a dat dovadă de lipsă de
imaginaţie politică. Realiştii considerau că liberalii internaţionalişti erau
optimişti naivi cu privire la şansele unei noi ordini mondiale bazate pe domnia
legii, diplomaţie deschisă şi securitate colectivă, şi considerau că ideile lor erau
103
periculoase pentru că ele distrăgeau atenţia de la principala sarcină a politicii

externe, aceea de a asigura securitatea şi supravieţuirea statului. Violenţa anilor
interbelici şi tensiunile particulare ale erei bipolare au asigurat victoria
realismului.
Bull argumenta că realiştii se concentrează asupra luptei pentru putere şi
securitate în sistemul internaţional, pe când oponenţii lor liberali sau utopişti se
concentrează asupra posibilităţii unei comunităţi mondiale. Şcoala Engleză
recunoaşte că fiecare abordare conţine intuiţii despre condiţia politicii
internaţionale. Ipoteza realiştilor că statele, spre deosebire de indivizii din
societatea civilă, sunt obligate să-şi asigure propria securitate în condiţii de
anarhie, este importantă, ca şi evidenţierea faptului că adversarii caută să se
înşele prin manevre dibace, să se controleze şi să se domine unii pe alţii.
Oricum, această perspectivă surprinde numai o parte a substanţei politicii
mondiale. Sistemul internaţional nu este o stare de război, în ciuda faptului că
fiecare stat deţine monopolul controlului instrumentelor represive în interiorul
propriului teritoriu. Datorită unui interes comun în a pune ordine în restricţiile
de utilizare a forţei, statele au dezvoltat arta înţelegerii şi compromisului, care
face posibilă societatea internaţională.
Watson (1987) argumenta ulterior că „o pledoarie puternică poate fi
articulată pe baza sistemelor din trecut precum şi a celor din prezent, şi anume
aceea că regulile şi instituţiile sistemului se îndreaptă în mod normal şi poate
inexorabil către un punct în care membrii devin conştienţi de valorile comune şi
sistemul devine o societate internaţională”. Această afirmaţie pare să dea
gânditorilor utopişti speranţa că progresul viitor este realizabil, dar aceasta nu
este o poziţie pe care Şcoala Engleză o aprobă, în general. Ei argumentează că
viziunea utopică a unei comunităţi universale umane se bazează pe faptul că
preocuparea pentru drepturile omului, pace şi justiţie a influenţat multă vreme
dezvoltarea politicii mondiale. La fel ca realiştii, membrii Şcolii Engleze pleacă
de la condiţia de anarhie, dar sunt mai înclinaţi să ia în serios argumentele
privind reformele globale, în loc să le trateze drept soluţii periferice în politica
mondială sau drept căi prin care fiecare stat concurează pentru influenţă şi
putere. Ei subliniază că vizionarii greşesc crezând că actuala ordine
internaţională este pur şi simplu un punct de trecere către o comunitate
universală. Şi asta nu din cauză că statele sunt obsedate de lupta pentru putere,
ci pentru că ele pot avea concepţii diferite despre drepturile omului sau
dreptatea globală, precum şi viziuni divergente despre modul în care astfel de
idei pot fi implementate. Dezbaterea contemporană în jurul întrebării dacă e
timpul să se introducă un principiu al intervenţiei umanitare pentru cazurile
când statul este vinovat de o violare flagrantă a drepturilor omului reprezintă
exemplul clasic al unui gen de dezacord moral pe care Şcoala Engleză îl
priveşte ca inerent unei comunităţi de state (Jackson 2000; Wheeler 2000).
104
Şcoala Engleză
Într-adevăr, membrii Şcolii Engleze insistă asupra faptului că eforturile de a

întări politica internaţională pot produce dezacorduri morale majore care să
tulbure relaţiile dintre state şi să prejudicieze ordinea internaţională. Cei mai
mulţi au fost sceptici cu privire la propunerile pentru o reformă la scară globală
şi mulţi au dubii că aceste propuneri vor fi vreodată interesante pentru
majoritatea statelor-naţiune sau pentru cei mai puternici membri ai comunităţii
globale.
Punctul esenţial este de fapt că nici realismul şi nici revoluţionarismul
nu recunosc performanţa la care au ajuns statele în crearea unei societăţi inter-
naţionale. Şcoala Engleză insistă, totuşi, că supravieţuirea ordinii internaţionale
nu poate fi niciodată garantată, deoarece poate fi subminată de puteri
revoluţionare sau agresive. Nu există nicio garanţie că vreo societate interna-
ţională va supravieţui pe termen nedefinit sau va reuşi să ţină sub control
interesele egoiste ale statelor, însă atâta timp cât societatea internaţională există,
este important să ne întrebăm cum poate fi ea îmbunătăţită. Remarcând că
cerinţele de moralitate şi justiţie au format întotdeauna o parte importantă a
istoriei relaţiilor internaţionale, Wight (1977:192) argumentează că „dintot-
deauna, sarcina politică fundamentală a fost aceea de a asigura ordinea, sau
securitatea, din care legea, dreptatea şi prosperitatea se pot dezvolta ulterior”. Se
înţelege că membrii Şcolii Engleze erau înclinaţi să sublinieze importanţa
menţinerii ordinii, mai degrabă decât pe cea a dreptăţii şi prosperităţii, pe durata
Războiului Rece, dar începând cu mijlocul anilor ’80, mulţi au luat o atitudine
mai explicit normativă în problema sărăciei şi a drepturilor omului. În lumea
mai optimistă a anilor ’90, membrii abordării teoretice a „societăţii interna-
ţionale critice” deveneau interesaţi mai ales de posibilitatea ca statele să poată fi
„buni cetăţeni internaţionali”, pomovând o ordine mondială mai cosmopolită
(Dunne 1998; Wheeler şi Dunne 1998).
Membrii Şcolii Engleze au argumentat îndelung că marile puteri pot fi
„marii responsabili” care să nu-şi plaseze propriile interese înaintea sarcinii de
a întări ordinea internaţională. Totuşi, de obicei chiar marile puteri sunt cele
care reprezintă ameninţarea cea mai mare pentru supravieţuirea societăţii
internaţionale (Wight 1991; 130). În era hegemoniei americane, membrii Şcolii
Engleze au revenit la una din principalele lor preocupări – dacă societatea
internaţională poate supravieţui în absenţa unui echilibru de puteri. Dunne
(2003) subliniază această problemă în descrierea pe care o face etapei actuale a
hegemoniei americane, în care se pune accentul pe războiul preventiv împotriva
regimurilor despre care se crede că se pregătesc să pună la dispoziţia organi-
zaţiilor teroriste arme de distrugere în masă. Ameninţarea la adresa societăţii
internaţionale este accentuată în această apreciere. Alţi membri ai Şcolii
Engleze continuă să examineze căile prin care societatea internaţională poate fi
îmbunătăţită. Această preocupare este în special evidenţiată în scrierile lui
105
Wheeler privind nevoia de a introduce un principiu limitat al intervenţiei

umanitare şi în argumentul lui Keal pentru schimbări care să îmbunătăţească
poziţia popoarelor indigene (Wheeler 2000; Keal 2003). Într-adevăr, este de
aşteptat ca aceia care susţin o perspectivă aflată între cei doi poli ai realismului
şi utopismului să exploreze posibilităţile îmbunătăţirii societăţii internaţionale şi
ale eliminării constrângerilor care o împiedică. Niciun membru al Şcolii
Engleze nu este naiv cu privire la posibilităţile de schimbare radicală; dar în
ultimii ani au apărut dezacorduri din ce în ce mai mari între „radicali” şi
„conservatori”, inclusiv asupra problemei dacă societatea statelor trebuie sau nu
să introducă principiul intervenţiei umanitare.
Vom reveni la această temă pe parcursul acestui capitol, care este
organizat în patru subcapitole principale. Primul se concentrează asupra ideii de
ordine şi societate în textele cele mai importante ale Şcolii Engleze. Cel de-al
doilea tratează analizele Şcolii Engleze asupra importanţei relative a ordinii şi
justiţiei în societatea tradiţională a statelor europene. Acesta este urmat de o
evaluare a „revoltei împotriva Occidentului” şi a apariţiei unei societăţi
universale a statelor, în care se fac frecvent auzite diferite cereri de dreptate.
Cea de-a patra secţiune revine la întrebarea dacă Şcoala Engleză rămâne fidelă
ideii că numai progresul limitat este posibil în relaţiile internaţionale, şi dacă
pretenţia ei de a fi „via media” între realism şi revoluţionarism este convingă-
toare în lumina dezbaterilor curente şi a evoluţiilor din domeniu.
De la putere la ordine: societatea internaţională
Am văzut că Şcoala Engleză este în principal preocupată de explicarea

gradului surprinzător de înalt de ordine care există între comunităţile politice
independente în starea de anarhie. Unii, ca Wight (1977: 43), erau fascinaţi de
numărul mic de societăţi internaţionale care au existat în istoria umană şi de
perioadele lor scurte de viaţă, toate exemplele anterioare fiind distruse de
imperii după câteva secole. Wight (1977: 35-9) notează şi tendinţa spre schisme
interne sub forma revoluţiilor internaţionale, care produc forţe politice şi
ideologii transnaţionale, mai degrabă decât să scindeze statele în conflict. El a
pus întrebarea interesantă dacă nu cumva comerţul este cel care a pus pentru
prima dată diferite societăţi în contact şi a furnizat contextul în care o societate
de state se putea dezvolta ulterior (1977: 33). În remarcile sale cu privire la trei
societăţi internaţionale care au cunoscut un mare avânt (Vechea Chină, greco-
romanii şi societatea modernă de state) Wight (1977: 33-5) menţionează că
fiecare dintre acestea a apărut într-o regiune cu un înalt nivel de unitate culturală
şi lingvistică. Aceste comunităţi politice independente au simţit că aparţineau
civilizaţiei mondiale şi erau superioare vecinilor lor. Conştientizarea „diferen-
106
Şcoala Engleză
ţierii lor culturale” de aşa-zisele popoare semicivilizate şi barbare facilita

comunicarea între acestea şi atingerea unui acord asupra drepturilor şi obli-
gaţiilor care le legau ca membre ale unei societăţi exclusive de state.
Scriind despre evoluţia societăţii moderne de state, protejatul lui Wight,
Hedley Bull (1977: 82) observa că „sub forma doctrinei legii naturale, ideile de
dreptate umană au precedat din punct de vedere istoric dezvoltarea ideilor de
dreptate internaţională sau interstatală şi au furnizat probabil principalele fun-
damente intelectuale pe care aceste idei s-au sprijinit la început”. Acesta pare să
fie un ecou la poziţia lui Wight conform căreia o percepţie a unităţii culturale
este necesară înaintea dezvoltării unei societăţi internaţionale, dar, până la urmă,
poziţia lui Bull este diferită. El crede că societăţile internaţionale pot exista în
absenţa unui fond comun lingvistic, cultural sau religios. Pentru a clarifica acest
aspect, Bull introduce o distincţie între sistemul internaţional şi societatea
internaţională, care nu există în opera lui Wight. Un sistem de state (sau un
sistem internaţional), argumentează el, „se formează atunci când două sau mai
multe state au suficiente contacte între ele, şi au un impact suficient unul asupra
deciziilor celorlalte pentru a le determina să se comporte – în mai mică sau mai
mare măsură – ca parte a unui întreg” (1977: 9-10). O „societate de state”, pe de
altă parte, apare „când un grup de state, conştiente de anumite interese şi valori
comune, formează o societate în sensul că ele consimt să fie legate printr-un set
comun de reguli în relaţiile dintre ele, şi contribuie la funcţionarea instituţiilor
comune” (1977: 13). Aceasta este o distincţie importantă care subliniază nevoia
de a oferi o descriere mai precisă a modului în care au evoluat societăţile
internaţionale.
Aşa cum am observat, Bull susţinea că ordinea poate exista şi între state
care nu se simt ca parte a unei civilizaţii comune. John Vincent (1984b: 213)
împărtăşeşte acest punct de vedere, argumentând că societatea internaţională
este „funcţională” sau utilitaristă, mai degrabă decât „culturală” sau morală.
Nevoia pragmatică de a coexista este suficientă pentru a produce ceea ce Bull
(1977: 316) numeşte o „cultură diplomatică” – adică un sistem de convenţii şi
instituţii care menţine ordinea între state cu culturi, ideologii şi aspiraţii complet
diferite. Cultura diplomatică, adaugă el, „va fi mai puternică dacă se ancorează
într-o „cultură politică internaţională” – adică dacă statele au un mod de viaţă
asemănător. Ilustrând acest aspect, Bull şi Watson argumentează că societatea
modernă de state, care este prima cu adevărat globală, nu se sprijină pe o cultură
politică internaţională în sensul în care o făcea societatea statelor europene în
secolul al XIX-lea. Cu toate acestea, regulile de bază ale societăţii interna-
ţionale care s-a născut în Europa au fost acceptate de larga majoritate a fostelor
colonii, acum membri suverani şi egali ai primei societăţi globale a statelor.
Nicio cultură politică internaţională nu susţine şi nu sprijină cultura diplomatică,
şi totuşi Bull (1977: 316-17) credea că acest lucru se poate schimba dacă
107
diferite elite din toata lumea vor ajunge să participe la „cultura cosmopolită” a
modernităţii.
Societatea anarhică (1977) a lui Bull furnizează cea mai detaliată
analiză a fundamentelor ordinii internaţionale. El susţine că toate societăţile,
interne şi internaţionale, au stabilit acorduri pentru protejarea celor trei scopuri
principale: „îngrădirea violenţei, sprijinirea dreptului de proprietate şi
asigurarea respectării înţelegerilor” (Bull 1977: 53-5). Faptul că aceste ţinte
principale le sunt comune societăţilor interne şi internaţionale explică respin-
gerea de către Bull a „analogiei interne”, adică a ideii că ordinea va fi instaurată
numai dacă statele renunţă la puterile lor suverane în favoarea unor instituţii
centralizate asemănătoare cu cele care menţin ordinea în interiorul statului-
naţiune (Suganami: 1989). După cum am arătat, autorii Şcolii Engleze s-au
îndepărtat de realism pentru că ei credeau că statele se pot bucura de beneficiile
unei societăţi fără să renunţe la puterea lor suverană în favoarea unei autorităţi
superioare. Abordarea lui Bull susţine că statele sunt de obicei înclinate să
limiteze utilizarea forţei, asigurând respectul pentru proprietate şi păstrarea
încrederii nu numai în relaţiile dintre cetăţeni, dar şi în interacţiunea lor unele cu
altele, în calitate de comunităţi politice independente. Acest teren comun, mai
degrabă decât o cultură comună sau un mod de viaţă comun este adevăratul
fundament al oricărei societăţi internaţionale.
Societăţile interne şi societatea internaţională sunt în egală măsură
interesate de satisfacerea obiectivelor lor primare, dar cea de-a doua este
diferită, pentru că ea este o „societate anarhică”. Cetăţenii statului modern sunt
conduşi de „regulile primare” ale societăţii, care stabilesc moduri de comporta-
ment, şi de „regulile secundare” care determină modul în care regulile primare
trebuie create, interpretate şi puse în aplicare (Bull 1977: 133). În statul modern,
instituţiile centrale au dreptul de a stabili regulile primare şi secundare, în timp
ce în societatea internaţională, statele sunt cele care creează regulile principale,
precum şi pe cele secundare care reglementează apariţia, interpretarea şi
întărirea primelor. Un aspect înrudit este acela că societatea internaţională are
un set de scopuri primare care îi sunt specifice (1977: 16-20). Ideea că entităţile
trebuie să fie suverane pentru a fi membre ale societăţii internaţionale este una
din trăsăturile sale caracteristice, alături de convingerea că societatea de state
este singura formă legitimă de organizare politică globală şi crezul că statele au
datoria de a respecta suveranitatea celorlalţi. Aceste obiective pot intra în
conflict unele cu altele, după cum observă Bull în scrierile sale despre ordine şi
dreptate, care vor fi tratate în continuare în acest capitol.
Societăţile de state există deoarece majoritatea comunităţilor politice
urmăresc să impună constrângeri privind utilizarea forţei şi să aducă civilitate în
relaţiile lor externe. O problemă interesantă este dacă unele societăţi naţionale
sunt mai înclinate decât altele să valorizeze societatea internaţională şi să aibă
108
Şcoala Engleză
grijă de instituţiile acesteia, care includ diplomaţia, dreptul internaţional şi

practica echilibrării puterii militare a statelor care aspiră să impună legea altora.
Autorii Şcolii Engleze argumentează că societatea internaţională poate fi
multidenominaţională şi poate include state cu diferite culturi şi filosofii de
guvernare. O sarcină centrală a diplomaţiei, în viziunea lor, este să găsească un
teren comun între state care sunt radical diferite şi au adesea suspiciuni
reciproce. După cum susţinea Wight (1991: 41-2) împotriva liberalilor de
inspiraţie kantiană, ei nu se lasă convinşi de aceia care cred că membrii
societăţii de state trebuie să aibă ideologii politice identice. Totuşi, autori
precum Wight au argumentat şi că societăţile cu un ataşament puternic faţă de
constituţionalism şi cu o istorie a rezistenţei la absolutismul politic au jucat un
rol vital în formarea societăţii europene de state şi în dezvoltarea dreptului
internaţional (Linklater 1993). Merită să ne oprim puţin asupra acestei teme, în
lumina discuţiilor neorealiste şi liberale despre relaţia dintre sistemul de state şi
părţile sale componente.
Argumentul neorealist al lui Kenneth Waltz (1979) susţine că sistemul
internaţional constrânge toate statele să ia parte la lupta pentru putere şi
securitate, independent de tipul de regim şi de credinţa ideologică. În opoziţie
cu neorealismul, Michael Doyle (1986) a argumentat că statele liberale au o
puternică predispoziţie către menţinerea păcii între ele, dar nu în aceeaşi măsură
cu statele nonliberale. Problema crucială este în ce măsură „interiorul” afectează
„exteriorul”, cu alte cuvinte, în ce măsură preferinţele naţionale interne sunt
depăşite de nevoia de a beneficia de putere şi securitate în condiţii de anarhie.
Pentru membrii Şcolii Engleze este esenţial să înţeleagă modul în care
„interiorul” influenţează „exteriorul” şi invers. Lucrarea lui Wight (1977) despre
legitimitatea internaţională ilustrează acest aspect. O parte a acestui eseu
tratează translaţia de la principiul de guvernare dinastic către convingerea că
statul trebuie să reprezinte naţiunea ca întreg, precum şi transformarea paralelă a
regulilor privitoare la calitatea de membru al societăţii internaţionale. În acest
context, Wight (1977: 153) nota că „aceste principii ale legitimităţii se află în
regiunea de graniţă dintre politica internă şi cea internaţională. Ele sunt
principiile care prevalează (sau cel puţin aşa sunt proclamate) atât în interiorul
majorităţii statelor ce formează societatea internaţională, cât şi în relaţiile dintre
ele”. Aceeaşi afirmaţie poate fi făcută despre pretenţia contemporană că
membrii legitimi ai societăţii internaţionale trebuie să respecte drepturile omului
şi să fie dedicaţi democraţiei. Acesta este unul dintre aspectele în care Şcoala
Engleză diferă de neorealism. Din punctul de vedere al celui din urmă, relaţiile
dintre state se aseamănă mai degrabă cu relaţiile dintre firme într-o piaţă – toţi
actorii sunt implicaţi într-o lume a forţelor cvasifizice. Şcoala Engleză respinge
această abordare sistemică a politicii internaţionale ce ignoră modul în care
principiile interne şi internaţionale ale bunei conduite şi comportamentului
109
rezonabil interacţionează şi modelează societatea de state. Această focalizare

asupra factorilor „normativi” şi „instituţionali”, care conferă societăţii interna-
ţionale propria logică, delimitează în mod fundamental Şcoala Engleză de
neorealism (Bull şi Watson 1984: 9). Această preocupare face din Şcoala
Engleză un aliat natural al constructivismului, care va fi discutat în capitolul 8.
Ordine şi dreptate în relaţiile internaţionale
Şcoala Engleză este interesată de procesele care transformă sistemele de

state în societăţi de state, de normele şi instituţiile care previn colapsul civilităţii
şi reapariţia puterilor de necontrolat. Ea este preocupată şi de întrebarea dacă
societăţile de state pot crea mijloace de promovare a dreptăţii pentru indivizi.
Bull, în particular, face diferenţa între societăţile internaţionale şi sistemele
internaţionale, identificând de asemenea diferite tipuri de societăţi internaţionale
cu scopul de a face lumină în relaţia dintre ordine şi dreptate în afacerile
globale.
Într-un eseu timpuriu (1966a), Bull făcea distincţia dintre concepţiile
„solidaristă” sau „groţiană” şi „pluralistă” ale societăţii internaţionale. El
susţinea că „asumpţia centrală groţiană este aceea a solidarităţii sau a solida-
rităţii potenţiale a statelor care formează o societate internaţională, cu privire la
consolidarea normei de drept” (Bull 1966a: 52). Solidarismul este vizibil în
convingerea groţiană că există o distincţie clară între războaiele drepte şi cele
nedrepte şi în asumpţia „din care derivă dreptul intervenţiei umanitare ... aceea
că fiinţele umane individuale sunt subiecţi de drept internaţional şi membri de
drept ai societăţii internaţionale” (1966a: 64). Pluralismul, aşa cum era prezentat
de Vattel, jurist internaţional din secolul al XVIII-lea, respinge această abordare,
argumentând că „statele nu manifestă solidaritate de acest gen, ci sunt capabile
să respecte acorduri numai asupra unor scopuri minime” (1966a: 52). Un
argument conex este acela că statele, şi nu indivizii, sunt membrii de bază ai
societăţii internaţionale (1966a: 68). Făcând această distincţie, Bull se întrebă
dacă există vreo dovadă că societatea internaţională pluralistă de după cel de-al
Doilea Război Mondial a devenit mai solidaristă. Răspunsul său din Societatea
anarhică a fost că aşteptarea unei mai mari solidarităţi era foarte „prematură”
(Bull 1977: 73).
Ca să se înţeleagă motivele acestei concluzii este necesar să ne aplecăm
asupra discuţiei făcute de Bull despre conflictul dintre scopurile primare ale
societăţii internaţionale (1977: 16-18, Capitolul 4). Bull argumenta că ţelul
conservării suveranităţii fiecăruia dintre state era adesea în conflict cu ţelul
conservării echilibrului de puteri şi menţinerii păcii. Independenţa Poloniei a
fost sacrificată de trei ori în secolul al XVIII-lea de dragul echilibrului interna-
110
Şcoala Engleză
ţional. Liga Naţiunilor a ales să nu apere Abisinia de agresiunea italiană

deoarece Marea Britanie şi Franţa aveau nevoie de Italia pentru a contrabalansa
puterea Germaniei naziste. În astfel de cazuri, ordinea a avut prioritate în faţa
dreptăţii, care cerea ca fiecare stat suveran să fie tratat în mod egal. Societatea
internaţională contemporană conţine alte exemple de tensiune dintre ordine şi
dreptate. Ordinea impune eforturi de a preveni accesul altor state la clubul
nuclear, în timp ce dreptatea sugerează că toate statele au un drept egal de a-şi
procura arme de distrugere în masă (1977: 227-8).
Un aspect legat de acesta este că statele au idei diferite şi adesea con-
flictuale cu privire la dreptate, şi că există pericolul ca ele să submineze
societatea internaţională dacă încearcă să-şi impună punctul de vedere în faţa
celorlalte. Eforturile de aplicare a principiilor de drept în relaţiile internaţionale
au fost deseori foarte selective, cum a fost în cazul tribunalelor crimelor de
război la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial (1977: 89). Ceea ce unii
credeau că este un răspuns raţional al lumii civilizate, pentru alţii era „dreptatea
învingătorului”. Acelaşi argument este valabil pentru Miloşevici şi Saddam
Hussein, în vremurile mai recente. Răspunsurile diferite la acţiunile NATO
împotriva Serbiei în 1999 ilustrează şi ele această situaţie. Ceea ce lideri ca
Blair priveau ca esenţial pentru ca lumea să fie eliberată de regimuri criminale
nu este pentru alţii nimic mai mult decât promovarea normelor şi intereselor
occidentale care duce la un nou imperialism. Semnificativ, Bull a susţinut că era
nevoie ca statele occidentale să recunoască faptul că unele concepţii liberale
occidentale asupra drepturilor omului nu prezintă atracţie pentru multe grupuri
non-occidentale. Argumentul său era că susţinătorii drepturilor universale ale
omului trebuiau să fie conştienţi că tensiunile asupra semnificaţiei acestor
drepturi erau de neevitat într-o societate multiculturală de state; ei trebuiau să
facă efortul de a înţelege aceste diferenţe morale şi culturale profunde, mai
curând decât să conchidă că alte popoare ar fi fost mai puţin raţionale şi cu mai
multe prejudecăţi (1977: 126; vezi şi Bull 1979a).
Statele pot să nu se înţeleagă asupra semnificaţiei dreptăţii dar,
argumentează Bull, ele pot discuta în legătură cu modul de a menţine ordinea
între ele. Majoritatea sunt de acord că fiecare stat trebuie să respecte suvera-
nitatea celorlalte şi să respecte principiul non-intervenţiei. Fiecare societate
poate să-şi promoveze apoi propria noţiune de bunăstare în interiorul propriului
teritoriu, recunoscut în mod egal de către toţi ceilalţi. Dar cu toate că Bull a
atras atenţia asupra tensiunilor dintre ordine şi dreptate, el a argumentat şi că
ordinea internaţională are o valoare morală, deoarece „ea este necesară pentru
atingerea scopului de a instaura ordinea în societatea umană ca întreg”.
„Valoarea supremă”, argumenta el, „este ordinea instaurată în întreaga uma-
nitate, nu doar în societatea de state” (1977: 22), iar „o societate sau comunitate
mondială” este un ţel pe care toate „persoanele inteligente şi sensibile” ar trebui
111
să îl ia în serios (1977: 289). Acest cosmopolitism vizibil vine în contradicţie cu

convingerea sa că nu prea există dovezi că diferitele societăţi ar fi pe cale să se
pună de acord asupra modalităţii de a construi o comunitate mondială. Dar,
implicit, Bull pare să creadă că statele trebuie să încerce să îmbunătăţească
societatea internaţională oridecâte ori circumstanţele o permit (vezi Buzan 2004
pentru o discuţie recentă despre relaţiile dintre societatea internaţională şi
societatea mondială la Şcoala Engleză).
Merită acum să revenim la ideea lui Wight că „raţionalismul” este „via
media” între realism şi revoluţionarism. Citită în paralel cu scrierile lui Bull
despre ordine şi dreptate, putem considera că Şcoala Engleză crede că existenţa
unei societăţi de state este dovada faptului că s-a făcut un progres în ceea ce
priveşte acordul asupra unor principii de bază ale coexistenţei şi a unor forme
rudimentare de cooperare. Tensiunea dintre ordine şi dreptate este însă un semn
că progresul nu a mers foarte departe. Revoluţionariştii sau kantienii sunt
acuzaţi că nu au recunoscut dificultatea pe care o au statele de a înainta
împreună în aceeaşi direcţie normativă. Aşadar, Şcoala Engleză trebuie să fie
preocupată în continuare de modul în care puterea brută sau absenţa diplomaţiei
prudente poate anula progresul limitat care s-a făcut; şi că mai trebuie să fie
interesată dacă există semne că statele fac progrese în crearea unei societăţi
internaţionale mai drepte.
Dezvoltarea gândirii Şcolii Engleze referitoare la drepturile omului este
fascinantă în această privinţă. Bull (1977: 83) argumenta că în istoria recentă a
societăţii internaţionale, pluralismul a triumfat asupra solidarismului. În secolele
anterioare, credinţa soli-daristă în primatul drepturilor omului a supravieţuit,
deşi „subteran”. Poate părea chiar că statele au intrat într-o „conspiraţie a
tăcerii… cu privire la drepturile şi datoriile cetăţenilor lor” (1977: 83). În plus,
multe state – inclusiv fostele colonii europene după cel de-al Doilea Război
Mondial – s-au temut că drepturile omului ar putea fi folosite ca un pretext
pentru intervenţia în afacerile lor interne. Bull era îngrijorat că aroganţa şi
condescendenţa occidentală referitoare la drepturile omului ar fi putut să
afecteze structura delicată a societăţii internaţionale. El observa de asemenea că
tăcerea relativă asupra importanţei drepturilor omului a produs o contrareacţie
puternică, şi că statele din secolul XX s-au aflat sub o presiune din ce în ce
mai mare de a asigura protecţia acestora (Bull 1984a).
Acesta este punctul de plecare al cărţii lui John Vincent, Drepturile
omului şi relaţiile internaţionale (1986), care argumenta că dreptul individului
de a nu suferi de foame este un drept uman asupra căruia toate statele pot cădea
de acord, în ciuda diferenţelor ideologice. Vincent argumenta că acţiunea
globală de a pune capăt înfometării este esenţială, deoarece absenţa mijloacelor
elementare de subzistenţă şochează conştiinţa umanităţii. Consensul în această
problemă ar fi un semnificativ pas înainte în relaţiile dintre lumea occidentală,
112
Şcoala Engleză
care a fost în mod tradiţional mai preocupată de ordine decât de dreptate, şi

lumea non-occidentală, care a subliniat întotdeauna nevoia de mai multă
dreptate. În unul din ultimele sale eseuri, Vincent a revenit la tema primei sale
cărţi, care apără principiul non-intervenţiei. El observa că statele sunt din ce în
ce mai mult supuse opiniei internaţionale şi presiunii de a respecta corpusul
internaţional al drepturilor omului (Vincent şi Wilson 1994). Anumite violări ale
drepturilor omului pot fi atât de şocante, încât statele vor renunţa la convenţia
de a nu interveni în afacerile interne ale altor state. Dacă şi cum ar trebui să o
facă sunt întrebări care au devenit centrale pentru relaţiile internaţionale după
distrugerea Iugoslaviei şi genocidul din Rwanda (Dunne si Wheeler 1999).
Acţiunea internaţională de a judeca persoanele suspecte de crime de război şi de
violări grave ale drepturilor omului a progresat, dar, aşa cum a demonstrat-o
dezbaterea asupra intervenţiei militare a NATO împotriva Serbiei, nu există un
consens global despre când poate fi încălcată suveranitatea de dragul drepturilor
omului.
De fapt, în ultimii ani au apărut în Şcoala Engleză două tendinţe foarte
diferite. Dunne şi Wheeler (1999) argumentau la sfârşitul anilor ’90 că sfârşitul
bipolarităţii face posibil ca statele să se poată înţelege asupra a noi principii ale
intervenţiei umanitare în societatea de state. Ei adăugau că un „bun cetăţean
internaţional” trebuie să fie pregătit să intervină în societăţile unde există
„urgenţe umanitare supreme” chiar dacă acţiunea aceasta ar fi o încălcare a
dreptului internaţional. Acest argument a fost respins de Jackson (2000: 291 şi
urm.) care, citând exemplul îndelungatei afinităţi dintre Rusia şi Serbia, atrăgea
atenţia asupra pericolului ca intervenţia umanitară să perturbe ordinea dintre
marile puteri. Jackson (2000) argumenta că cele mai mari violări ale drepturilor
omului au loc pe timp de război, şi deci menţinerea constrângerilor asupra
violenţei dintre state trebuie să aibă prioritate asupra uzului de forţă pentru
apărarea drepturilor omului, dacă este necesară alegerea între ele.
„Revolta împotriva occidentului” este subiectul următoarei secţiuni, dar
una din dimensiunile sale, cererea de egalitate rasială, are relevanţă pentru
discuţia de faţă. Bull (în Bull şi Watson 1984) şi Vincent (1984b) argumentau că
respingerea supremaţiei albe a fost o temă centrală în tranziţia de la societatea
europeană la prima societate universală de state. Cererea de egalitate rasială
demonstra că ordinea internaţională nu poate dura atât timp cât popoarele lumii
a treia nu-şi realizează aspiraţiile fundamentale de dreptate. Cu toate că ordinea
era şi ea o problemă – dezordinea din partea de sud a Africii a fost posibilă în
perioada regimurilor de supremaţie albă – problema cea mai profundă era de
fapt imoralitatea apartheidului. Această dimensiune de revoltă împotriva inega-
lităţii rasiale confirmă opinia lui Wight că societatea modernă de state diferă de
predecesoarele sale prin faptul că face din legitimitatea sau ilegitimitatea
formelor particulare de guvernare o problemă însemnată pentru întreaga
113
comunitate internaţională (Wight 1977: 41). Dezgustul faţă de apartheid a fost o

temă asupra căreia a căzut de acord întreaga societate internaţională. Atent la
competiţia ideologică dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică, Bull adăuga că
înţelegerea asupra apartheidului a fost tema care a suscitat cel mai înalt nivel de
consens moral global din anii ’70 şi ’80 (Bull 1982: 266).
Revolta împotriva supremaţiei albe dezvăluie cum pot fi făcute progrese
către o mai mare solidaritate. După cum aprecia Bull (1977: 95), dacă „există
dovada unui consens în societatea internaţională ca întreg în favoarea unei
schimbări considerate a fi corectă, în special dacă acest consens este împărtăşit
de toate marile puteri, [atunci] schimbarea poate avea loc fără a cauza altceva
decât o agitaţie temporară şi locală, după care ordinea internaţională ca întreg va
apărea nevătămată sau chiar va avea o poziţie mai puternică decât înainte”. Este
neclar dacă Bull credea că un consens moral global poate apărea şi în alte zone,
cu toate că Watson (1987: 152) spune că Bull, ca şi el, „înclina către viziunea
optimistă” că statele din sistemul contemporan „elaborează în mod conştient,
pentru prima dată, un set de valori şi standarde etice transculturale”. Consensul
tot mai mare privind nevoia de guvernare democratică – sau cel puţin de garanţii
constituţionale privind drepturile omului – relevă, probabil, faptul că s-au făcut noi
progrese. După cum subliniam mai devreme, scrieri recente ale membrilor
Şcolii Engleze dezbat cât de departe se poate extinde acest consens. Merită
adăugat că Bull (1983: 127-31) scria în anii ’80 că niciuna dintre marile puteri
nu părea să aibă „viziunea morală” necesară pentru a face faţă problemelor
centrale dintre „Nord” şi „Sud”. În prezent, o problemă crucială este dacă nu
cumva Statele Unite şi Marea Britanie s-au dovedit la fel de lipsite de viziune,
absenţă care tinde să adâncească diviziunile din societatea internaţională, prin
combinarea apărării valorilor liberal-democratice cu un „război împotriva
terorii” care includea schimbarea de regim în Irak fără aprobarea ONU.
Este greu de spus dacă Bull şi Watson credeau că expansiunea societăţii
internaţionale către fostele colonii occidentale va conduce la o mai mare
solidaritate sau va demonstra că aspiraţiile în această direcţie sunt încă
„premature” – şi puţini dintre membrii Şcolii Engleze au continuat această
dezbatere (Wheeler 2000; vezi de asemenea Mayall 1996). O excepţie este
Jackson (2000: 181), care crede că natura diversă a societăţii internaţionale din
era postcolonială face cu atât mai importantă apărarea concepţiei pluraliste
asupra societăţii internaţionale, pe care Jackson o priveşte ca pe cel mai bun
aranjament inventat până acum pentru promovarea relaţiilor paşnice între
societăţi care-şi valorizează diferenţele şi independenţa. Cât despre Bull (1977:
317), acesta credea într-adevăr că un cosmopolitism al elitelor era pe cale să
apară – şi observatorii ar putea adăuga acum că el a presimţit impactul
globalizării asupra societăţii de state –, dar el s-a grăbit să adauge că această “
cultură cosmopolită emergentă… înclină în favoarea culturilor dominante ale
114
Şcoala Engleză
occidentului”. Încorporarea unor idei non-occidentale în dreptul internaţional ar

putea contribui la depăşirea acestei probleme, dar, argumenta Bull (1984a: 6),
există dovezi clare că Occidentul şi Lumea a Treia se îndepărtau din ce în ce
mai mult:
„trebuie să ne amintim că atunci când aceste cereri de dreptate au fost înaintate

pentru prima dată, liderii popoarelor Lumii a Treia vorbeau ca petiţionari într-o
lume în care puterile occidentale încă deţineau poziţia dominantă. Cererile care
au fost înaintate trebuiau să fie justificate în termenii unor... convenţii ai căror
principali autori erau puterile occidentale; apelul la morală trebuia făcut în
termeni ce ar fi avut mai multă rezonanţă în societăţile occidentale. Dar pe
măsură ce... popoarele non-occidentale au devenit mai puternice ... iar liderii
occidentalizaţi ai primilor ani de independenţă au fost înlocuiţi în multe ţări de
noi lideri mai reprezentativi ai forţelor indigene locale, purtătorii de cuvânt ai
lumii a treia au devenit liberi să adopte o retorică ce lasă deoparte valorile
occidentale… sau le interpretează diferit. Astăzi există îndoieli legitime asupra
măsurii în care cererile emise de coaliţia Lumii a Treia sunt compatibile cu ideile
morale ale Occidentului.”
Aceste comentarii nasc întrebări neliniştitoare despre viitorul soli-

darităţii. În acelaşi timp, ele prefigurează mai recentele analize despre
„ciocnirea civilizaţiilor” şi discuţiile dacă emergenţa valorilor „indigene” şi
dezvoltarea grupurilor radicale sau militante islamice va adânci rivalităţile cu
occidentul (Huntington 1993). Nimic din scrierile lui Bull nu sugera că o
prăbuşire a societăţii internaţionale ar fi fost iminentă. Aşa cum vom vedea în
următoarea secţiune, Bull credea că majoritatea noilor state acceptă principiile
de bază ale societăţii internaţionale, inclusiv ideile de suveranitate şi non-
intervenţie. În ciuda diferenţelor culturale şi de alte tipuri, care păreau să
sporească, statele noi şi cele vechi puteau să se înţeleagă asupra unor principii
universale de coabitare şi asupra unor valori morale universale, cum este
principiul egalităţii rasiale. Modul în care diferite societăţi ajung să se înţeleagă
asupra principiilor universale pertinente pentru o concepţie pluralistă sau
solidaristă a societăţii internaţionale este tema centrală a unor forme de analiză
care se îndepărtează în mod clar de fatalismul neorealismului şi de credinţa
naivă în inevitabilitatea progresului global, care apare ocazional în formele
triumfaliste de liberalism. Până la urmă, practica diplomatică este cea care
stabileşte cât de mult se pot pune de acord statele asupra unor principii morale şi
politice universale care transcend diferenţele culturale şi de altă natură. Pe astfel
de baze se sprijină, de fapt, o „via media” între realism şi revoluţionarism.
115
Revolta împotriva Occidentului şi expansiunea

societăţii internaţionale
Impactul revoltei împotriva Occidentului asupra societăţii moderne de

state a reprezentat aspectul central al scrierilor lui Bull şi Watson în anii ’80.
Întrebarea lor cheie era dacă diferitele civilizaţii aduse împreună de către
expansiunea europeană au viziuni similare despre cum să menţină ordinea şi
despre apartenenţa la o societate internaţională, mai degrabă decât la un sistem
internaţional. Pentru a răspunde acestei întrebări, este necesar să ne amintim
lumea de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. În acea epocă, erau patru ordini
regionale internaţionale dominante (cea chineză, cea europeană, cea indiană şi
cea islamică). De altfel, „cea mai mare parte a guvernelor din fiecare grup avea
sentimentul ca face parte dintr-o civilizaţie comună, superioară celorlalte” (Bull
şi Watson 1984: 87). Cu toate că statele europene erau fidele principiului
egalităţii suverane în interiorul propriului continent, ele respingeau viziunea că
alte societăţi au aceleaşi drepturi suverane. Modul în care Europa trebuia să îşi
trateze coloniile a fost întotdeauna o chestiune disputată. Unii revendicau
dreptul de a înrobi sau anihila popoarele cucerite, în timp ce alţii argumentau că
acestea trebuie să fie membri egali ai societăţii universale a umanităţii şi
insistau să fie tratate uman. Teoriile dominante ale imperiului în secolul XX, aşa
cum erau ele exprimate în sistemul mandatelor Ligii Naţiunilor şi sistemul
tutelelor Organizaţiei Naţiunilor Unite, susţineau că puterile coloniale aveau
datoria să pregătească popoarele non-europene pentru o eventuală admitere
într-o societate de state, în termeni egali cu membrii occidentali (Bain 2003).
Europenii credeau că această tranziţie ar fi durat câteva zeci de ani, dacă
nu secole, în parte deoarece celelalte civilizaţii trebuiau să se despartă ele însele
de o concepţie hegemonică a societăţii internaţionale, în baza căreia se
considerau centrul lumii. China, de exemplu, se considera Regatul de Mijloc ce
merita să ia tribut de la alte societăţi despre care credea că sunt pe un nivel
inferior de dezvoltare. Viziunea islamică tradiţională a relaţiilor inter-naţionale
distingea între Casa Islamului (Dar al Islam) şi Casa Războiului (Dar al Harb)
– între credincioşi şi necredincioşi –, deşi posibilitatea unui armistiţiu temporar
cu puterile non-islamice era permisă. Nu mai puţin angajate într-o viziune
hegemonică asupra ordinii internaţionale, puterile europene credeau că
apartenenţa la o societate de state era imposibilă pentru aceia ce încă nu
atinseseră standardul lor de civilizaţie (Gong 1984).
Aceasta însemna că diferitele civilizaţii aparţineau unui sistem interna-
ţional în secolul al XVIII-lea. Odată cu expansiunea Europei, alte popoare au
fost forţate să se supună concepţiei acesteia despre lume, şi, în timp, majoritatea
acestor societăţi au ajuns să accepte principiile europene ale societăţii
internaţionale. Dar ele au ajuns să se bucure de egalitate în sânul societăţii
116
Şcoala Engleză
internaţionale de state numai după o luptă îndelungată pentru a demonta

sentimentul european al superiorităţii morale şi invincibilităţii politice europene.
Bull (în Bull şi Watson 1984: 220-4) numeau această luptă „revolta
împotriva Occidentului” şi argumentau că ea avea cinci componente principale.
Prima este „lupta pentru suveranitate egală”, dusă de societăţi precum China şi
Japonia care „şi-au păstrat independenţa formală” dar erau considerate „infe-
rioare” de puterile occidentale. Aceste societăţi erau guvernate de tratate
asimetrice, „încheiate sub presiuni”; din cauza principiului extrateritorialităţii, li
se nega dreptul de a judeca speţe ce implicau cetăţeni străini conform dreptului
intern. Ca o consecinţă a revoltei faţă de dreptul occidental, Japonia s-a alăturat
societăţii de state în 1900, Turcia în 1923, Egiptul în 1936 şi China în 1943.
Revolta politică împotriva Occidentului a fost cea de-a doua fază în acest
proces. În acest caz, fostele colonii care îşi pierduseră independenţa cereau
eliberarea de sub dominaţia colonială. Revolta rasială împotriva Occidentului,
care includea lupta pentru abolirea sclaviei şi a comerţului cu sclavi precum şi
toate formele supremaţiei albe, a fost a treia parte a bătăliei pentru libertate şi
demnitate; o a patra dimensiune a fost revolta economică împotriva formelor de
inechitate şi exploatare, asociate cu sistemul comercial şi financiar global
dominat de Occident. A cincea revoltă, cea culturală, a fost un protest împotriva
tuturor formelor imperialismului cultural occidental, incluzând asumpţia că
Occidentul era în măsură să decidă cum trebuie să trăiască alte popoare, prin
universalizarea concepţiilor liberal-individualiste despre drepturile omului.
Bull susţinea că primele patru dimensiuni ale revoltei lumii a treia îşi
găseau ecoul în concepţiile occidentale de libertate şi egalitate şi încercau să
facă puterile coloniale să-şi ia în serios propriile principii în relaţiile lor cu
diferitele părţi non-europene ale lumii. Aceasta părea să reprezinte o dorinţă de
a imita calea occidentală a dezvoltării sociale şi politice. Dar, după cum am
remarcat, revolta culturală a fost diferită, deoarece era de multe ori „o revoltă
împotriva valorilor occidentale” (Bull şi Watson 1984: 223). Întrebarea
inevitabilă era dacă expansiunea societăţii internaţionale care intervenise pe
fondul revoltei împotriva Occidentului va conduce la noi forme de conflict şi
neînţelegere. Importanţa acestei probleme a fost subliniată de către revolta
religioasă, în special de anumite forme islamice de revoltă împotriva
Occidentului, întrupate de Al-Qaeda, care se opuneau sprijinului american
pentru Israel, susţinerii elitelor pro-occidentale corupte din Orientul Mijlociu şi
extinderii valorilor seculare occidentale. În mod semnificativ, atacurile teroriste
de la 11 Septembrie din Statele Unite nu au fost urmate de solicitări diplomatice
care erau de obicei parte a obişnuitelor negocieri politice. Aceasta a fost o nouă
formă de revoltă împotriva Occidentului, una în care folosirea forţei nu respecta
faimosul dicton al lui Clausewitz că războiul este o continuare a politicii prin
alte mijloace.
117
Unde va duce această revoltă împotriva Occidentului şi ce înseamnă ea

pentru viitorul socie-tăţii internaţionale vor fi întrebări centrale în anii ce vor
urma. Pentru unii, nu există dovadă mai bună a valorii controversatei teze a lui
Samuel Huntington, conform căreia – contrar credinţei lui Francis Fukuyama în
triumful democraţiei liberale – apar noi falii în jurul vechilor diviziuni dintre
civilizaţii (Fukuyama 1992; Huntington 1993). Cei care găsesc viziunea lui
Huntington asupra civilizaţiilor prea simplistă subliniază faptul că este
important să nu se piardă din vedere ceea ce înseamnă în sens mai larg o revoltă
culturală împotriva Occidentului pentru societatea internaţională. Chris Brown
(1988) spunea că revolta împotriva Occidentului a pus sub semnul întrebării
„cerinţa modernităţii”, potrivit căreia Occidentul poate să-şi asume dreptul de a
determina alte societăţi să trăiască în concordanţă cu valorile sale proprii.
Aceasta ridică întrebarea interesantă dacă nu cumva diferitele societăţi pur şi
simplu nu pot face mai mult decât să ajungă la un acord asupra principiilor
pluraliste de organizare politică mondială, şi dacă nu cumva ele ar trebui să se
limiteze la asta.
Viziunea lui Bull şi Watson în anii ’80 a fost aceea că apariţia con-
flictelor culturale şi emergenţa culturii cosmopolite a modernităţii au evoluat
împreună. Aceasta sugerează, contrar părerilor menţionate în paragraful
anterior, că tensiunea dintre concepţiile „pluraliste” şi „solidariste” asupra
societăţii internaţionale s-ar putea adânci în viitor. Dacă aceasta era predicţia
lor, ea s-a dovedit a fi în linii mari corectă, după cum se poate vedea după
prăpastia din ce în ce mai adâncă dintre cei care cred în promovarea drepturilor
universale ale omului (prin forţă dacă este nevoie) şi cei care cred că este
necesar să se consolideze respectul pentru suveranitatea naţională în faţa noului
imperialism. Bull şi Watson credeau că o ordine internaţională care reflectă inte-
resele statelor non-occidentale fusese deja construită, în linii mari, în anii ’80.
Ei erau convinşi şi că societatea internaţională nu va întruni sprijinul majo-
rităţii popoarelor non-occidentale, dacă nu aveau loc schimbări radicale (Bull şi
Watson 1984: 429). Era nevoie mai ales de o redistribuire radicală a puterii şi
bogăţiei dinspre Nord spre Sud (Bull 1977: 316-17). Acest lucru este important,
dacă ne gândim la ce credea Bull despre tensiunea dintre ordine şi dreptate. Cu
toate că Bull a continuat să argumenteze că „dreptatea se realizează cel mai bine
în contextul ordinii”, în ultimele sale scrieri el a fost mult mai înclinat să susţină
că era necesară mai multă dreptate pentru a se asigura supravieţuirea ordinii
internaţionale. Acest lucru este vizibil în argumentul său potrivit căruia
„măsurile care sunt necesare pentru dobândirea dreptăţii pentru popoarele lumii
a treia sunt şi cele care vor maximiza perspectivele ordinii sau stabilităţii
internaţionale, cel puţin pe termen lung” (Bull 1984a: 18).
Bull nu a trăit să fie martor al expansiunii şi mai mari a societăţii
internaţionale prin destrămarea blocului sovietic şi dezintegrarea mai multor
118
Şcoala Engleză
societăţi din lumea a treia. Mişcările naţional-secesioniste au ridicat noi

provocări pentru societatea internaţională, argumentând că uneori dreptatea
poate fi realizată doar „cu preţul ordinii” (Keal 1983: 210). Alte noi probleme
au fost create de apariţia „statelor eşuate” (Helman şi Ratner 1992-3), de
violarea masivă a drepturilor omului în conflictele civile, de regimuri care sunt
în stare de război cu fracţiuni ale propriei lor populaţii, de guverne precum cel
taliban din Afganistan care oferă găzduire unor organizaţii teroriste ca Al-
Qaeda, şi de regimuri autoritare precum cel din Irak sub Sadam Hussein, pe care
Statele Unite şi Marea Britanie îl bănuiau că ar putea furniza arme de distrugere
în masă unor organizaţii teroriste, al căror scop era acela de a aduce cât mai
multe suferinţe populaţiilor civile. Dar, după cum vom vedea, acest gen de
evoluţii confirmă ideea lui Bull şi Watson că societatea internaţională modernă
este din ce în ce mai divizată între principiile pluraliste şi cele solidariste
privind organizarea politică mondială (Hurrell 2002).
Lucrarea Quasi States a lui Robert Jackson (1990) a oferit o nouă
abordare asupra expansiunii societăţii internaţionale, concentrându-se asupra
problemei „statelor eşuate”, care a devenit o preocupare centrală în politica
mondială. Punctul de plecare al lui Jackson era că statele lumii a treia erau
admise într-o societate de state suverane egale fără garanţia că ele se pot auto-
guverna în mod real. Într-adevăr, în 1960, Adunarea Generală a O.N.U. s-a
abătut conştient de la vechiul principiu potrivit căruia un popor trebuie să
demonstreze capacitatea de a asigura o bună guvernare, înainte să poată avea
pretenţii la dreptul de autoguvernare. Multe state noi deveneau titulare ale
„suveranităţii negative” (dreptul de a fi liber de interferenţele externe – deşi le
lipsea clar „suveranitatea pozitivă”) capacitatea de a satisface nevoile de bază
ale populaţiilor lor). O consecinţă a dobândirii suveranităţii a fost aceea că
elitele conducătoare aveau posibilitatea legală să facă orice doreau în teritoriile
respective. Violatorii drepturilor omului puteau atunci să apeleze la articolul 2,
paragraful 7 al Cartei Naţiunilor Unite, potrivit căruia comunitatea inter-
naţională nu are dreptul „să intervină în domenii ce aparţin esenţialmente
jurisdicţiei interne a oricărui stat”.
Jackson (1990) ridica problema dacă un sistem global mai eficient de
tutele ar fi putut să pregătească coloniile pentru independenţă politică, iar unii
au susţinut argumentul conform căruia comunitatea internaţională trebuia să-şi
asume responsabilitatea pentru guvernarea statelor care nu sunt îndeajuns de
viabile din punct de vedere economic sau politic (vezi de asemenea Helman şi
Ratner 1992-3). O problemă conexă a fost dacă este absolut necesar consimţă-
mântul guvernului statului în chestiune înaintea întreprinderii acestui gen de
acţiune de către comunitatea internaţională (1992-3).
Genocidul din Rwanda, violenţa împotriva poporului Timorului de Est,
criza umanitară din Sudan din anii 2004-2005 şi purificarea etnică din Balcani
119
au redeschis dezbaterea privind aspectele pozitive şi negative ale intervenţiei

umanitare. Dezbaterea asupra intervenţiei NATO în Kosovo din 1999 relevă că
nu există consens asupra ideii că dreptul la suveranitate poate fi surclasat de un
principiu moral presupus a fi mai înalt, cel al protejării drepturilor omului. Unii
observatori au susţinut acţiunea NATO pe baza ideii că statele au obligaţii către
întreaga umanitate, şi nu doar către conaţionali (Havel 1999: 6). Alţii au criticat
NATO pentru încălcarea principiilor Cartei O.N.U., pentru abordarea sa
selectivă în privinţa încălcărilor drepturilor omului şi pentru actele de violenţă
care au agravat suferinţa populaţiilor locale (Chomsky 1999a). Dezbaterea
asupra războiului din Irak a adâncit aceste diviziuni, iar unii, precum Blair, au
argumentat că războiul este justificat nu numai pentru că regimul este un pericol
pentru alte societăţi, dar şi pentru că este vinovat de grave încălcări ale
drepturilor omului. Alţii argumentează că guvernele american şi britanic sunt
vinovate de a se fi plasat deasupra societăţii internaţionale prin acţiuni în afara
sistemului O.N.U., în care toate statele beneficiază de egalitate în faţa legii (cu
toate că Bush şi Blair susţineau că apără această societate prin dezvoltarea unor
noi principii, precum doctrina războiului preventiv, în contextul unor ameninţări
inimaginabile înainte de epoca terorismului). Ecourile vechii tensiuni dintre
con-cepţiile pluralistă şi solidaristă ale societăţii interna-ţionale pot fi auzite în
aceste reacţii diferite privind felul în care trebuie trataţi violatorii drepturilor
omului şi regimurile care sunt judecate a fi în afara legii societăţii
internaţionale. Rămâne de văzut dacă societatea de state poate să ajungă la o
înţelegere asupra nevoii de intervenţie în caz de urgenţe umanitare supreme, şi
în acelaşi timp să reziste la orice tentativă de a diminua respectul pentru
principiul nonintervenţiei (Roberts 1993; vezi de asemenea Vincent şi Wilson
1994). Studiind tratativele diplomatice care înconjoară astfel de dezbateri,
Şcoala Engleză vine cu propriile ei soluţii.
Progresul în relaţiile internaţionale
Până unde este posibil progresul în relaţiile internaţionale reprezintă una

din cele mai interesante întrebări ale domeniului. Într-un eseu, Wight (1966: 26)
susţinea că sistemul internaţional este „domeniul recurenţei şi al repetiţiei”, o
formulare care este preluată şi în expunerile clasice ale lui Waltz despre neo-
realism (Waltz 1979: 66). Argumentul acestui capitol este acela că Şcoala
Engleză concepe progresul mai degrabă sub forma acordurilor asupra felului în
care să se menţină ordinea, şi într-o mai mică măsură sub forma promovării
principiilor dreptăţii. Scrierile lui Bull asupra acestui subiect sugerează deseori
că ordinea trebuie să preceadă dreptatea, ideea fiind că ordinea internaţională
este o realizare fragilă şi că statele au fost oricum incapabile să ajungă la un
120
Şcoala Engleză
acord privind sensul conceptului de dreptate globală. Câteodată, Bull pare să se

fi aliniat cu ceea ce Wight a descris ca aripa „realistă” a raţionalismului, dar, în
alte cazuri, el este mai aproape de aripa „idealiştilor” (Wight 1991: 59). S-a spus
că, spre sfârşitul vieţii sale, Bull s-a îndreptat foarte vizibil către un punct de
vedere mai „solidarist” (vezi Dunne 1998: Capitolul 7).
Această aparentă „răzgândire” este mai pronunţată în Conferinţele
Hagey, ţinute la Universitatea Waterloo din Canada în 1983 (Bull 1984b). Ea
este ilustrată de comentariul că „ideea că ar exista drepturi suverane în afara
regulilor trasate de societatea internaţională însăşi trebuie să fie respinsă, în
principiu”, unul din argumente fiind că „ideea de drepturi şi obligaţii ale
persoanei individuale şi-a câştigat un loc, deşi nesigur” în interiorul societăţii de
state şi „este de datoria noastră să căutăm să o extindem” (Bull 1984b: 11-12).
„Preocuparea morală pentru bunăstare la scară mondială” a fost dovada
„dezvoltării … unei conştiinţe morale cosmopolite” care a dus la „o schimbare
majoră a sensibilităţilor noastre” (1984b: 13). Agenda globală în permanentă
schimbare a făcut ca statele să devină „agenţi locali ai unui bine comun
mondial” (1984b: 14).
Ar fi o greşeală să sugerăm că Bull a ajuns la concluzia că soluţiile la
problemele globale ar fi uşor de găsit şi că nu mai trebuie făcute „alegeri
dificile” (1984b: 14). Scepticismul toceşte invariabil impulsul vizionar. Acest
lucru este clar din observaţia sa că este posibilă dezvoltarea unor comunităţi
politice post-suverane în Europa occidentală. Un pasaj bizar din The Anarchical
Society (1977) afirma că poate a sosit timpul pentru noi principii ale organizării
politice regionale, care să recunoască nevoia de niveluri de guvernare
subnaţional, naţional şi supranaţional, dar respinge ideea ca vreunul dintre ele să
beneficieze de suveranitate exclusivă (Bull 1977: 267). O Europă occidentală
„neo-medievală” poate „să evite capcanele clasice ale sistemului de state
suverane”, încurajând „structuri suprapuse şi loialităţi încrucişate” (1977: 255).
Dar o astfel de lume nu ar fi lipsită de pericole. Societatea internaţională
medievală, cu structura sa complexă de jurisdicţie şi loialitate multiplă, a fost
mai violentă decât sistemul modern de state. Bull (1979b) a construit o apărare
solidă a societăţii de state în care argumenta, împotriva revoluţionariştilor, că
cele mai multe state încă joacă „un rol pozitiv în afacerile mondiale”. În ciuda
multor defecte pe care le are societatea de state, este puţin probabil ca ea să
poată fi îmbunătăţită în viitorul previzibil prin vreo altă formă de organizare
politică mondială.
Am văzut cum Şcoala Engleză se deosebeşte de realism şi neorealism;
este acum necesar să ne oprim la evaluarea pe care ea o face „revolu-
ţionarismului” şi la variatele critici la adresa societăţii internaţionale de state pe
care le fac susţinătorii acestei perspective. Bull (1977: 22) argumenta că esenţa
revoluţionarismului poate fi găsită în credinţa lui Kant într-un „conflict
121
orizontal între ideologii, ce taie de-a curmezişul graniţele statelor şi divizează

societatea umană în două tabere – cei care cred în comunitatea imanentă a
omenirii şi aceia care îi stau în cale; dreptcredincioşii şi ereticii, eliberatorii şi
oprimaţii”. Conform interpretării kantiene a societăţii internaţionale, convenţiile
diplomatice trebuie să fie lăsate deoparte, de dragul unificării umanităţii. „Buna
credinţă cu ereticii” nu avea valoare intrinsecă, nu avea nimic mai mult decât
„utilitate tactică” pentru că „între aleşi şi damnaţi, între eliberatori şi oprimaţi,
nu se poate pune problema acceptării reciproce a dreptului la suveranitate sau
independenţă” (1977: 24).
Mulţi autori, inclusiv Stanley Hoffmann (1990: 23-4), au argumentat
despre Kant că era „mai puţin cosmopolit şi universalist în scrierile sale despre
problemele internaţionale decât sugera Bull”. Într-adevăr, în ciuda cosmo-
politismului său, Kant apăra o societate a statelor suverane care respectau
principiul nonintervenţiei. Din acest motiv, „kantianism” pare un termen
impropriu pentru a descrie un grup de perspective vizionare pe care Bull şi
Wight le respinseseră în final. Ideea revoluţionarismului este şi ea problematică,
întrucât pune laolaltă gânditori diferiţi precum Kant, Lenin (care susţine
răsturnarea violentă a ordinii internaţionale burgheze) şi Gandhi (care credea în
rezistenţa nonviolentă). Oricum, ceea ce-i tulbura cel mai mult pe autorii Şcolii
Engleze era crezul „revoluţionarist” că pacea nu poate fi instaurată în relaţiile
internaţionale până când toate societăţile nu vor împărtăşi aceeaşi ideologie
universală. Wight l-a interpretat pe Kant în sensul că acesta ar fi crezut că pacea
mondială poate exista numai când întreaga lume va fi formată din state
republicane (Wight 1991: 421-2), cu toate că unii membri recenţi ai şcolii au
contestat interpretarea sa (MacMillan 1995). Principalul punct care trebuie
înţeles este că Şcoala Engleză a apărat societatea internaţională de aceia ce sunt
intoleranţi cu deficienţele ei, nerăbdători să vadă schimbări rapide şi gata să
folosească forţa şi viclenia pentru a reuni celelalte societăţi în jurul ideologiilor
lor preferate. Există aici o paralelă cu acei realişti clasici care se opuneau
spiritului de cruciadă în relaţiile internaţionale (vezi capitolul 2 din acest
volum).
Wight a subliniat întotdeauna că „raţionalismul” s-a suprapus cu re-
alismul şi revoluţionarismul. Noi am văzut un punct de convergenţă între
realism şi Şcoala Engleză. Un punct de suprapunere dintre Şcoala Engleză şi
revoluţionarism poate fi găsit în prelegerile lui Wight, în care el îl descria pe
Kant ca pe un raţionalist care este în primul rând un reformist, „un practician al
ingineriei sociale graduale” (Wight 1991: 29). Lucrările clasice ale Şcolii
Engleze tindeau să se îndepărteze de viziunile despre cum poate sau trebuie să
fie organizată lumea. În cazul lui Bull, acest lucru se întâmpla deoarece el nu
avea niciun motiv să presupună că filosofii politicii vor reuşi acolo unde
diplomaţii eşuaseră în mod repetat, adică în identificarea principiilor morale pe
122
Şcoala Engleză
care toate sau majoritatea societăţilor le pot considera ca baze ale unei ordini
internaţionale mai bune. Pe de altă parte, atât argumentul lui Bull că ordinea
internaţională trebuie judecată, până la urmă, prin prisma contribuţiei ei la
ordinea mondială, cât şi ideea lui Wight că principala sarcină a politicii este
promovarea ordinii şi securităţii „din care legea, justiţia şi prosperitatea se pot
dezvolta ulterior”, sugerează că se poate totuşi spune câte ceva despre direcţia
pe care societatea internaţională ar trebui, în mod ideal, să o urmeze. Interesant,
acest lucru pare să-i apropie pe Bull şi pe Wight de Kant, care credea că era
important să se instaureze legea şi civilizaţia nu numai între state separate, ci şi
pe tot întinsul întregii societăţi mondiale. Unii gânditori ca Habermas (1997),
care se credeau datori să continue gândirea lui Kant, cred că acest scop poate fi
atins cel mai bine prin dezvoltarea dreptului penal internaţional şi prin crearea
de instituţii democratice cosmopolite care să se asigure că toţi actorii globali
(statele, corporaţiile multinaţionale şi aşa mai departe) sunt făcuţi responsabili
în faţa celor pe care îi afectează.
Principala miză aici este întrebarea cum pot statele şi alţi actori crea o
comunitate mondială fără să primejduiască existenţa societăţii de state.
Interesant, Bull (1969/1995) credea că scrierile lui Karl Deutsch despre
„comunităţile de securitate” (comunităţi în care membrii au renunţat să
folosească forţa în relaţiile dintre ei, având un simţ acut al legăturii dintre ei –
„we-feeling”) erau „impregnate de implicaţii pentru o teorie generală a relaţiilor
internaţionale”. Deutsch, spunea Bull, a fost original în gândirea lui despre dife-
ritele tipuri de comunităţi politice, despre caracteristicile lor distinctive, despre
elementele care le asigură coeziunea şi, lucru esenţial, despre gradul lor de
responsabilizare faţă de interesele şi bunăstarea altor popoare (Bull 1966b).
Acest interes pentru gândirea lui Deutsch nu este surprinzător, pentru că o
societate de state poate exista numai în măsura în care comunităţile politice
independente sunt sensibile la interesele legitime, economice şi politice, ale
altor state şi sunt tolerante faţă de diverse puncte de vedere culturale şi morale
(Wight 1991: 120, 248). În mod similar, dezvoltarea elementelor unei comu-
nităţi mondiale, chiar şi rudimentară, depinde de măsura în care statele urmăresc
„scopuri care sunt mai presus de ele însele” – nu numai menţinând ordinea între
state suverane, separate, dar şi prin promovarea unei ordini mondiale care este
preocupată de securitatea şi dreptatea pentru indivizi (Bull 1973: 137). Acestea
sunt teme care devin importante pentru Şcoala Engleză odată cu solidarismul
târziu al lui Bull, cu apărarea lui Vincent a dreptului universal al omului de a nu
suferi de foame, cu eseurile lui Dunne şi Wheeler despre drepturile omului şi
despre bunul cetăţean internaţional, şi cu argumentul lui Wheeler în favoarea
intervenţiei în caz de „urgenţă umanitară supremă” şi în favoarea unei protecţii
mai bune a civililor în caz de război. Tema comună este nevoia de mai multă
cooperare internaţională, nu pentru a impune un set de principii morale statelor
123
ce se opun, ci pentru a contribui pe cât posibil la ajutorul pentru ceea ce Dunne

şi Wheeler au numit „umanitatea suferindă”.
Înainte de a încheia acest capitol este util să notăm cum se situează
Şcoala Engleză în raport cu alte ramuri actuale ale teoriei Relaţiilor Interna-
ţionale. Se poate face o paralelă între studiile asupra societăţii internaţionale ale
Şcolii Engleze şi argumentele instituţionaliste neoliberale despre cum este
posibilă cooperarea chiar şi în contextul anarhiei. Membrii Şcolii Engleze nu i-
au urmat pe instituţionaliştii neoliberali în utilizarea teoriei jocurilor pentru a
explica modul în care se poate dezvolta cooperarea între egoişti raţionali
(Keohane 1989a). Într-adevăr, noţiunea că teoria internaţională poate începe cu
egoiştii raţionali este o blasfemie pentru membrii Şcolii Engleze, care cred că
interesele statelor sunt întotdeauna definite în relaţie cu şi formate de principiile
morale şi legale ale societăţii internaţionale. Se poate face o paralelă cu
constructivismul (vezi capitolul 8 din acest volum), care pretinde că interesele
statului sunt construite social şi influenţate de normele globale. Similar,
membrii Şcolii Engleze sunt de acord cu constructivismul că anarhia este, cum
o spune faimoasa frază a lui Wendt, „ceea ce statele o fac să fie” (Wendt 1992).
De asemenea, ambele şcoli văd suveranitatea nu ca pe o realitate de neschimbat
a politicii mondiale, ci ca pe un fenomen al cărui sens se modifică în funcţie de
ideile schimbătoare despre, de exemplu, locul pe care drepturile omului ar
trebui să îl aibă în societatea internaţională. După cum arăta Bull, statele pot
crea un sistem internaţional sau o societate internaţională chiar din condiţia de
anarhie, şi uneori ele pot să conformeze această societate cu câteva principii ale
dreptăţii umane (vezi de asemenea Wight 1977 şi Reus-Smit 1999). Nimic nu
este stabilit dinainte; totul depinde de felul cum se concep statele pe ele însele
ca fiind comunităţi politice separate şi de care anume consideră ele că sunt
drepturile şi obligaţiile lor faţă de restul umanităţii. De aceea, membrii Şcolii
Engleze au fost interesaţi în mod special de dimensiunile legale şi morale ale
politicii mondiale, de relaţiile dintre ordine şi dreptate în afacerile interna-
ţionale, de progresul pe care statele l-au făcut în crearea unei societăţi şi de
reuşita sau eşecul construcţiei unei comunităţi mondiale.
Ne-am referit mai devreme la măsura în care abordările critice au
influenţat Şcoala Engleză. Mai mult, diferite ramuri ale teoriei critice ( fie ea
derivată din şcoala de la Frankfurt sau din abordările postmoderniste – vezi
capitolele 6 şi 7 din acest volum) s-au fundamentat şi ele pe scrierile Şcolii
Engleze (Der Derian, 1987; Linklater, 1998). Membrii Şcolii Engleze au fost
interesaţi multă vreme de diversitatea culturală în politica internaţională şi au
precedat, într-un fel, cercetările postmoderne spre „alteritate” (otherness). Cel
de-al patrulea capitol al lucrării lui Wight International Theory: Three
Traditions (1991) demonstrează un interes particular pentru studiul colonizării.
După cum notam, analizele lui Bull şi Wight asupra expansiunii societăţii
124
Şcoala Engleză
internaţionale demonstrează o preocupare specială pentru revolta împotriva

Occidentului şi pun o întrebare ce a atras atenţia diferitelor abordări critice ale
relaţiilor internaţionale: dacă societăţi diferite din punct de vedere cultural se
pot înţelege asupra vreunor principii morale şi legale, sau, dimpotrivă, vor fi
inevitabil divizate asupra gradului în care acestea exprimă de fapt interese
sectare şi preferinţe parohiale.
Este de înţeles că Şcoala Engleză a acordat mai multă atenţie
„dialogului diplomatic” dintre state (Watson 1982), recunoscând în acelaşi timp
că statele erau adesea tentate să folosească forţa pentru a-şi realiza obiectivele
sau pentru a-şi rezolva diferendele majore. Este important de subliniat că
analiza lui Bull despre revolta împotriva Occidentului aduce la suprafaţă
diferenţele morale dintre „Nord” şi „Sud”, care nu pot fi rezolvate prin forţă, ci
necesită căutarea unui acord printr-un proces de dialog. S-a argumentat că ideea
lui Bull potrivit căreia societatea modernă de state trebuie să se bazeze pe
consimţământul tuturor popoarelor, inclusiv al acelora ce trăiesc în regiunile
sărace ale lumii, a fost dezvoltată mai departe în noţiunea de „conversaţii
cosmopolite”, care spune că toate fiinţele umane au dreptul moral de a participa
la luarea deciziilor care le-ar putea afecta negativ (Linklater 1998: Capitolul 6;
Shapcott 1994). Dar este important să nu se ducă aceste puncte prea departe.
Este esenţial să ne amintim că Bull nu a dedicat prea mult timp viziunilor asupra
unor forme alternative de organizare politică mondială care să se abată de la
practicile politicii externe; că Jackson dă expresie unui element puternic al
abordării Şcolii Engleze, atunci când argumentează că rolul analistului este să
înţeleagă lumea reală a politicii internaţionale mai curând decât să emită
preferinţe morale; şi că cei mai mulţi membri ai Şcolii Engleze se îndoiesc că
statele – chiar şi cele mai bine intenţionate – ar avea voinţa politică, viziunea şi
competenţa de a crea o mai bună formă de organizare politică mondială (Mayall
2000). Este foarte posibil ca, dacă ar fi trăit, Wight, Bull şi Vincent să fi
aplaudat recentele încercări de a promova drepturile omului, de a slăbi
principiul imunităţii suverane şi de a-i judeca pe cei acuzaţi de comiterea
crimelor de război; dar e posibil ca ei să nu fi fost foarte surprinşi că noul
discurs umanitar a determinat forme de violenţă, cum este războiul împotriva
Irakului, ce au creat noi diviziuni în societatea internaţională.
Concluzie
În The Twenty Years’ Crisis 1919 – 1939, E.H. Carr (1939/1945/1946:

12) argumenta că teoria internaţională trebuie să evite „sterilitatea” realismului
şi „naivitatea” idealismului. Şcoala Engleză poate pretinde că a trecut acest test
al unei bune teorii internaţionale. Ei au analizat elemente ale societăţii şi
125
civilizaţiei care prezentau un interes scăzut pentru realişti. Deşi au fost în primul
rând interesaţi de înţelegerea ordinii internaţionale, ei au luat în considerare şi
posibilitatea dreptăţii globale, iar unii au argumentat pentru crearea unei ordini
mondiale mai juste. Membrii Şcolii Engleze nu erau convinşi de argumentele
revoluţionariste şi utopice care susţineau că statele îşi pot rezolva diferendele
majore cu privire la moralitate şi dreptate. Ideea că Şcoala Engleză este via
media între realism şi revoluţionarism se bazează pe astfel de considerente.
Şcoala Engleză susţine că societatea interna-ţională este o realizare
precară, dar ea este în acelaşi timp singurul context în care pot avea loc evoluţii
mai radicale. Progresul în direcţia protecţiei globale a drepturilor omului,
susţineau ei, nu poate fi făcut în absenţa ordinii internaţionale. Este de aşteptat
că vor fi întotdeauna două părţi ale Şcolii Engleze: partea ce detectează rapid
ameninţările la adresa societăţii internaţionale şi partea ce identifică moduri în
care societatea poate deveni mai sensibilă faţă de nevoile indivizilor şi ale
asociaţiilor lor. Relaţia dintre aceste două orientări diferite se schimbă şi va
continua să se schimbe ca răspuns la circumstanţele istorice. Anii Războiului
Rece nu au încurajat căutarea unor principii alternative la ordinea mondială;
concepţia „solidaristă” a societăţii internaţionale a fost considerată a fi
„prematură”. Din mai multe puncte de vedere, dispariţia bipolarităţii a fost mai
favorabilă pentru dezvoltarea solidarismului, deşi discuţiile dacă statele trebuie
să intervină pentru a preveni încălcarea drepturilor omului au creat un conflict
între preocuparea „solidariştilor” pentru drepturile individuale şi insistenţa
„pluralismului” asupra pericolelor implicate de încălcarea suveranităţii
naţionale. Era hegemoniei americane pune în mod inevitabil problema dacă
tema „solidaristă” nu cumva a fost deturnată de interesele politice dominante
din Statele Unite şi Marea Britanie, şi dacă nu cumva societatea de state de
astăzi se confruntă cu noi ameninţări la însăşi supravieţuirea sa. În dezbaterile
contemporane asupra acestor probleme se pot vedea ecouri ale lungii discuţii a
Şcolii Engleze cu privire la importanţa relativă a „sistemului”, „societăţii” şi
„comunităţii” în afacerile internaţionale. Reflecţiile sale asupra acestor
probleme vor rămâne cu siguranţă importante pentru eforturile viitoare de a
înţelege nisipurile mişcătoare ale politicii mondiale.
Traducere de Paula GAMPE
126
Marxismul
Capitolul 5
Marxismul
Andrew Linklater
La mijlocul anilor 1840, Marx şi Engels scriau că globalizarea de tip

capitalist eroda dramatic fundamentele sistemului internaţional de state. În
opinia lor, conflictul şi rivalitatea între statele-naţiune nu se terminaseră, însă
principalele linii de demarcaţie din viitor păreau că vor gravita în jurul celor
două clase sociale principale: burghezia naţională, care controla diferite sisteme
de guvernare, şi un proletariat din ce în ce mai cosmopolit. Conturul unui
experiment social absolut nou deja era conţinut de cele mai avansate mişcări
politice ale clasei muncitoare industriale. Prin acţiune revoluţionară, prole-
tariatul internaţional urma să înscrie idealurile iluministe de libertate, egalitate
şi fraternitate într-o ordine mondială cu totul nouă care avea să elibereze toate
fiinţele umane din exploatare şi dominaţie (Marx şi Engels 1977).
Numeroşi teoreticieni clasici ai relaţiilor internaţionale au indicat erorile
marxismului sau ale „materialismului dialectic” în evaluarea istoriei mondiale.
Marxismul a constituit fondul argumentului lor că politica internaţională se
desfăşoară de mult timp în jurul rivalităţii şi conflictului între comunităţi
politice independente, şi acest lucru va continua să se întâmple şi în viitor.
Realişti precum Kenneth Waltz susţineau că marxismul era o teorie de tip „cea
de-a doua imagine” a relaţiilor internaţionale, care considera că apariţia
regimurilor socialiste în directă opoziţie cu cele capitaliste ar urma să elimine
conflictul dintre state. Aspiraţiile sale utopice urmau să fie înşelate, pentru că
lupta pentru putere şi securitate este o consecinţă de neînlăturat a anarhiei
internaţionale, pe care numai analiza celei de-a treia imagini o poate explica
(Waltz 1979). Gânditorii din Şcoala Engleză, precum Martin Wight, susţineau
că lucrarea lui Lenin Imperialismul: Stadiul cel mai înalt al capitalismului
(1916) poate părea un studiu de politică internaţională, însă aceasta era prea
preocupată de aspectele economice ale problemelor umane pentru a putea fi
considerată drept o contribuţie în domeniu demnă de luat în seamă (Wight
1966). Marxiştii subestimaseră importanţa crucială a naţionalismului, a statului
127
şi a războiului, precum şi semnificaţia echilibrului de putere, a dreptului şi a

diplomaţiei internaţionale în structura politicii globale.
Începând cu anii 1980 au apărut noi interpretări ale marxismului:
perspectiva a constituit o armă importantă în critica realismului şi au existat
numeroase încercări inovative în vederea utilizării ideilor sale pentru a dezvolta
o concepţie corectă din punct de vedere istoric asupra dezvoltării relaţiilor
internaţionale moderne (Cox 1981, 1983; Gill 1993a; Halliday 1994; Rosenberg
1994; Teschke 2003). Impactul său asupra teoriei critice a relaţiilor interna-
ţionale a fost imens. De asemenea, a constitut o resursă importantă în domeniul
economiei politice internaţionale, în cadrul căreia cercetătorii au analizat
interacţiunea dintre state şi pieţe, dintre sistemul statelor şi economia capitalistă
mondială, dintre sferele de putere şi producţie. Pentru unii, prăbuşirea Uniunii
Sovietice şi triumful capitalismului asupra socialismului au marcat decesul
marxismului ca teorie socială şi practică politică. În anii 1990 existau păreri
conform cărora relevanţa marxismului crescuse odată cu sfârşitul erei bipo-
larităţii şi rapida apariţie a unei noi etape a globalizării economice (Gamble
1999). O biografie a lui Marx, apărută la sfârşitul anilor 1990, susţinea că, după
căderea Uniunii Sovietice, analiza lui Marx asupra modului în care capitalismul
dărâmă Zidurile Chinezeşti şi aduce unitate umanităţii ajunsese în sfârşit la
maturitate (Wheen 1999). Pentru alţii, renaşterea politicii de securitate naţională
odată cu atacurile teroriste din 11 Septembrie confirmă faptul că marxismul
aduce prea puţină lumină în realităţile primare ale politicii internaţionale.
Principalul scop al acestui capitol este evaluarea diverselor aprecieri asupra
lucrărilor lui Marx şi asupra contribuţiilor aduse de marxism.
Nu era înţelept să pretinzi prea mult pentru marxism în anii 1990 fără a
ţine seama de previziunile însemnate în ceea ce priveşte modul în care capi-
talismul devenea forma dominantă de producţie în lume. Aceasta nu se întâmpla
numai din cauza opiniei marxiste că trimful capitalismului urma să fie de scurtă
durată, iar legile sale implacabile urmau să conducă la distrugerea acestuia şi la
inevitabila înlocuire cu comunismul. Şi nici doar pentru că marxis-mul avea o
înţelegere limitată în ceea ce priveşte statul-naţiune şi violenţa în lumea
modernă, un aspect asupra căruia marxiştii au consimţit în anii 1970 şi 1980 (a
se vedea Giddens 1985). Se întâmplă, de asemenea, şi pentru că formele
moderne ale globalizării au fost însoţite de violenţă etnică repetată şi frag-
mentare naţională, fenomene pe care Marx şi Engels, deşi plini de intuiţie cu
privire la marşul globalizării capitaliste şi la inechităţile economice crescânde,
nu au avut cum să-l prevadă. Alţi autori marxişti aveau alte perspective. Lenin,
de exemplu, vedea în capitalism cauza fragmentării naţionale, precum şi a
progreselor fără precedent înregistrate de globalizare, însă acest lucru nu
înseamnă neapărat că marxismul oferă cea mai bună explicaţie privind modul în
128
Marxismul
care globalizarea şi fragmentarea s-au desfăşurat în tandem în epoca modernă,

mai ales de la căderea Uniunii Sovietice.
O evaluare a marxismului nu poate să evite concluzia că exponenţii săi
erau preocupaţi într-o măsură prea mare de chestiunea producţiei şi de aceea a
luptei de clasă pentru a putea să pătrundă curiozităţile epocii moderne sau să
dezvolte o teorie critică adecvată a lumii moderne. Cu toate acestea, se poate
constata că analizele marxiste asupra globalizării şi fragmentării capitaliste
invită la reconsiderarea argumentului aparţinând lui Waltz şi Wight, şi anume că
marxismul nu poate fi privit ca o contribuţie serioasă la studiul politicii
internaţionale sau că acesta este în mod clar inferior abordărilor convenţionale
din domeniu. De asemenea, se poate susţine că proiectul său pentru dezvoltarea
unei teorii critice a societăţii mondiale este un aspect în care marxismul
depăşeşte abordările care domină studiul anglo-american al politicii interna-
ţionale. În cazul acesta, problema constă în a afla cum putem construi pe
temeliile sale, cum îi putem păstra punctele forte şi cum îi putem depăşi erorile
şi slăbiciunile. Acesta era sarcina pe care şi-au asumat-o primii membri ai Şcolii
de la Frankfurt. Gânditori ai Şcolii de la Frankfurt precum Horkheimer
susţineau în anii 1930 că provocarea era să conservi „spiritul” şi să te desprinzi
în acelaşi timp de „litera” marxismului clasic (Friedman 1981: 35-6). În cadrul
aceleiaşi tradiţii, Habermas susţinea în anii 1970 că sarcina cheie era aceea de a
determina „reconstrucţia materialismului istoric” (Linklater 1990b; a se vedea
de asemenea Capitolul 6 din prezentul volum).
Prima secţiune a acestui capitol descrie principalele trăsături ale mate-
rialismului istoric şi explică modul în care relaţiile internaţionale se încadrau în
această structură, iar cea de-a doua secţiune rezumă temele esenţiale prezente în
analiza marxistă privind naţionalismul şi imperialismul. Urmează o trecere în
revistă succintă a criticii ortodoxe la adresa marxismului în cadrul relaţiilor
internaţionale şi a reabilitării sale din anii 1980, atunci când economia politică
şi teoria critică ies în prim plan. Secţiunea finală evaluează tradiţia marxistă în
lumina recentelor evoluţii din teoria relaţiilor internaţionale.
Clasă, producţie şi relaţii internaţionale în

lucrările lui Marx
Pentru Marx, istoria umană a fost o luptă asiduă pentru satisfacerea

nevoilor materiale primare, pentru înţelegerea şi îmblânzirea lumii fizice, pentru
a ţine piept dominaţiei şi exploatării de clasă şi pentru a învinge teama şi
neîncrederea în restul rasei umane. Cele mai importante realizări ale istoriei
omeneşti includ victoria treptată asupra forţelor naturale ostile care se găseau
129
odinioară dincolo de controlul şi înţelegerea umană, eliminarea constantă a

ignoranţei şi superstiţiei, capacitatea crescândă de a suprima lipsurile materiale
paralizante şi exploatarea, precum şi potenţialul de a reface societatea astfel
încât toate fiinţele umane să poată dezvolta o seamă de puteri creative care sunt
unice speciei. Însă istoria modernă configurată de capitalism s-a desfăşurat în
mod dramatic, în viziunea lui Marx. Puterea societăţii asupra naturii se
amplificase până la un nivel fără precedent, dar indivizii deveniseră prizonieri ai
diviziunii internaţionale sociale a muncii, expuşi forţelor descătuşate ale pieţei
şi exploataţi de către noi forme ale producţiei manufacturiere, care trans-
formase muncitorii în anexe ale maşinii (Marx 1977a: 477). Capitalismul, după
cum considera Marx, reuşise să avanseze enorm în ceea ce priveşte reducerea
senti-mentului de înstrăinare între societăţi. Naţionalismul, gândea el, nu are ce
să caute în inima şi mintea celor mai avansate secţiuni ale proletariatului, care
erau angajate într-un proiect politic cosmopolit. Însă capitalismul era un sistem
de exploatare, într-o mare măsură nesupus niciunui control, în care burghezia
controla puterea de muncă a membrilor proletariatului şi profita de pe urma
muncii acestora. Era cauza primară a unei condiţii de alienare în care rasa
umană – burghezia şi proletariatul deopotrivă – se găsea la mila structurilor şi
forţelor pe care le născuse. Filosofii oferiseră doar interpretări ale lumii, scria
Marx, pe când principala problemă era schimbarea acesteia (Marx 1977b: 158).
Sfârşitul alienării, exploatării şi înstrăinării era principala aspiraţie politică a lui
Marx şi scopul eforturilor sale de a înţelege legile capitalismului şi mişcarea
largă a istoriei umane. Aceasta era moştenirea sa de căpătâi pentru gânditorii din
tradiţia marxistă.
Marx credea că rolul istoric al forţelor de producţie (tehnologia) şi
relaţiilor de producţie (în special împărţirea între aceia care sunt proprietari
asupra mijloacelor de producţie şi aceia care trebuie să muncească pentru a
supravieţui) au fost neglijate de mişcarea hegeliană cu care Marx a fost strâns
asociat în anii de formare intelectuală. Hegel se concentrase asupra
numeroaselor forme de gândire religioasă, filosofică, artistică, istorică şi politică
– tipurile variate de conştiinţă de sine – prin care rasa umană trecuse în timpul
lungii sale călătorii spre cunoaşterea de sine. După moartea sa, şi ca parte a
dezbaterii privind moştenirea lui Hegel, hegelienii de stânga au atacat religia,
considerând că era o formă de „conştiinţă falsă” care împiedica fiinţele umane
să dobândească o înţelegere profundă a ceea ce sunt şi a ceea ce pot deveni.
Însă, pentru Marx, credinţa religioasă nu era o eroare intelectuală care trebuia
corectată prin analiză filosofică, ci era o expresie a frustrărilor şi aspiraţiilor
oamenilor care se luptau cu condiţiile materiale ale vieţii de zi cu zi. Religia era
„opiul maselor” şi „suspinul unei creaturi oprimate” (Marx 1977c: 64) iar revo-
luţionarii trebuiau să înţeleagă şi să conteste condiţiile sociale care generaseră
130
Marxismul
consolarea oferită de credinţele religioase. „Critica cerului”, după cum se

exprima Marx, trebuia să devină „critica pământului” (1977c).
Tema centrală în concepţia materialistă a lui Marx asupra istoriei este
aceea că indivizii trebuie mai întâi să îşi satisfacă nevoile fizice sau materiale de
bază, înainte de a putea face orice altceva. În practică, aceasta a însemnat că
umanitatea, pentru a supravieţui, a trebuit să renunţe la controlul asupra puterii
sale de muncă în favoarea acelora care aveau în proprietate instrumentele de
producţie. Dată fiind realitatea de bază a relaţiilor de producţie, clasele
dominante de-a lungul istoriei au putut exploata clasele subordonate, însă acest
lucru a dus întotdeauna la conflict de clasă. Într-adevăr, Marx credea că lupta de
clasă a constituit principala formă de conflict de-a lungul întregii istorii
omeneşti. Revoluţia politică fusese principalul agent al dezvoltării istorice, în
timp ce inovaţia tehnologică constituise forţa motrice din spatele schimbării
sociale.
Marx a scris că istoria era transformarea con-tinuă a naturii umane
(Marx 1977a: 105). Cu alte cuvinte, fiinţele umane nu numai că modifică natura
lucrând asupra sa; ei se schimbă şi pe ei înşişi şi dezvoltă noi aspiraţii şi nevoi.
Istoria dezvoltării speciei umane ar putea fi înţeleasă numai prin urmărirea
dezvoltării modurilor dominante de producţie care, în Occident, includeau
comunismul primitiv, societăţile sclavagiste, feudalismul şi capitalismul, care
avea în curând să fie înlocuit de socialism la nivel internaţional. Faptul că Marx
considera socialismul un fenomen global mai degrabă decât unul european
merită observaţii suplimentare. În timp ce războiul, imperialismul şi comerţul
nu făcuseră decât să distrugă starea de izolare a societăţilor omeneşti anterioare,
capitalismul direcţiona toate secţiunile rasei umane spre un singur curent istoric.
Puţini dintre adepţii curentului dominant din Relaţiile Internaţionale au
recunoscut importanţa acestei preocupări pentru unificarea sub aspect economic
şi tehnologic a speciei umane, pentru lărgirea graniţelor cooperării sociale şi
pentru forţele care stăvileau progresul pe calea solidarităţii umane (Gill 1993a).
Puţini cercetători clasici au comentat fascinaţia lui Marx privind relaţia dintre
internaţionalizare şi internaţionalism, însă acestea sunt teme cruciale în lucrările
sale care conţin multe aspecte de care ar trebui să se arate interesat un cercetător
al afacerilor internaţionale contemporane (Halliday 1988a).
În reflecţiile sale asupra capitalismului, Marx susţinea că istoria
universală a luat naştere atunci când relaţiile sociale de producţie şi schimb au
devenit globale şi atunci când au apărut gusturile cosmopolite, cum ar fi dorinţa
de a consuma produse din societăţi îndepărtate şi de a consuma o „literatură
mondială” din ce în ce mai vastă. Însă forţele care au unificat umanitatea au
controlat şi creşterea solidarităţii umane prin asmuţirea membrilor burgheziei
împotriva proletariatului (precum şi unul împotriva celuilalt) şi prin forţarea
membrilor clasei muncitoare să concureze unul cu celălalt pentru locuri de
131
muncă puţine. Cu toate acestea, chiar tensiunea dintre bogăţia generată de

capitalism şi sărăcia multor vieţi individuale a determinat noi forme de
solidaritate în rândul claselor exploatate. Solidaritatea internaţională a clasei
muncitoare a fost de asemenea declanşată de modul remarcabil în care
societăţile capitaliste utilizau limbajul libertăţii şi egalităţii pentru a justifica
relaţiile sociale existente, în timp ce refuzau sistematic libertatea reală şi
egalitatea claselor mai sărace.
Pretenţii considerabile de ordin normativ sunt ridicate de ceea ce
înseamnă a fi cu adevărat liber şi egal. În general, Marx şi colaboratorul său,
Engels, desconsiderau studiul eticii, însă cu greu se puteau considera angajaţi
într-o analiză la rece a capitalismului industrial din secolul al XIX-lea (cu toate
că ei credeau că era posibil să se dezvolte o ştiinţă a legilor dezvoltării
capitaliste, după modelul ştiinţelor fizice). Nu există nicio îndoială că
investigaţia lor asupra capitalismului era de natură complet normativă (Luke
1985; Brown 1992). Într-adevăr, scopul personal al lui Marx era clarificat în
remarcile introductive la Optsprezece Brumar a lui Ludovic Bonaparte, unde
scria că fiinţele umane îşi construiesc singure istoria, dar nu în condiţiile alese
de ele (Marx 1977e: 300). Ceea ce dorea el să spună era că oamenii îşi
construiesc singuri istoria deoarece ei posedă puterea autodeterminării, de care
alte specii fie nu beneficiază, fie nu o pot folosi în aceeaşi măsură. Şi totuşi
oamenii nu pot crea istoria după bunul plac, deoarece au deasupra lor structurile
de clasă care le constrâng în mare măsură libertatea de a acţiona. Un proiect
politic distinctiv este deja conţinut de această observaţie, respectiv maniera în
care fiinţele umane pot ajunge să facă mai mult din istoria lor, în condiţii pe
care să le aleagă în mod liber.
Cu toate că Marx a respins studiul hegelian asupra istoriei şi politicii, el
a rămas fidel uneia dintre temele centrale ale lui Hegel şi anume aceea că, de-a
lungul istoriei lor, fiinţele umane dobândesc o apreciere mai adâncă faţă de ceea
ce înseamnă să fii liber, precum şi o mai bună înţelegere asupra necesităţii de a
schimba societatea înainte de a putea atinge un grad mai mare de libertate. În
continuarea credinţei sale că istoria se învârte în jurul procesului muncii, Marx a
observat că libertatea şi egalitatea în cadrul capitalismului înseamnă că
burghezul, ca şi proletarul, se angajează într-un contract de muncă de pe o
poziţie egală din punct de vedere juridic, însă inechităţi sociale majore fac ca
muncitorii să se găsească la mila burgheziei şi le diminuează libertatea şi
egalitatea. El a adoptat părerea conform căreia organizaţiile proletare începeau
să înţeleagă modul în care socialismul putea realiza aspiraţiile de libertate şi
egalitate care erau deja prezente în societăţile capitaliste. Condamnarea
pasională a capitalismului de către Marx trebuie interpretată în această lumină.
Este o critică din interiorul ordinii capitaliste, mai degrabă decât o provocare
din afară care invocă o noţiune de moralitate superioară.
132
Marxismul
Marx respingea punctul de vedere etic, care se poate identifica în

lucrările lui Kant, conform căruia fiinţele umane se pot pune de acord asupra
ade-vărurilor universale făcând uz de raţiune, însă împărtăşea convingerea lui
Kant că eforturile politice în sensul atingerii libertăţii în cadrul unui stat suveran
erau în ultimă instanţă inutile, pentru că ele puteau fi cu repeziciune distruse din
cauza şocului brusc al evenimentelor din exterior. Pentru Kant, războiul era
ameninţarea principală la adresa creării societăţii perfecte; de unde şi credinţa sa
în prioritatea de a munci pentru pacea perpetuă. Pentru Marx, pericolul recurent
era constituit de criza capitalistă globală. În consecinţă, ideea de „socialism
într-o singură ţară” era irelevantă din punctul său de vedere, în contextul
globalizării capitaliste. Libertatea umană nu putea fi atinsă decât prin
intermediul solidarităţii universale şi al cooperării în vederea restabilirii
societăţii umane ca întreg. Acesta este un motiv pentru care Marx nu a avut atât
de mult de spus în ceea ce priveşte relaţiile dintre state, concentrându-se în
schimb asupra importanţei globalizării capitaliste pentru lupta dusă în vederea
realizării egalităţii şi libertăţii. Marx şi Engels (căruia i se spunea „Generalul”
din cauza interesului său real în domeniul strategiei şi al războiului) erau
conştienţi de importanţa geopoliticii în istoria umanităţii; ei ştiau că victoriile,
pentru obţi-nerea cărora motivaţiile economice erau de obicei predominante,
conduseseră la dezvoltarea unor asociaţii politice din ce în ce mai cuprinzătoare.
Erau conştienţi de faptul că lupta pentru putere între statele europene condusese
la expansiune imperială, cu toate că ei considerau raţiunile de ordin economic
ca fiind principala cauză a dezvoltării comeţului mondial şi pieţei mondiale. Pe
scurt, analiza lor se concentra într-o măsură mai mică asupra contribuţiei
statelor beligerante la procesul globalizării şi mai mult pe explicarea modului în
care dinamica internă a capitalismului a condus inexorabil la această condiţie.
Cu toate că este posibil ca statele să fi contribuit la globalizarea vieţii sociale şi
politice, în opinia lui Marx, această contribuţie a fost cauzată mai ales de legile
interne de mişcare ale sistemului capitalist de producţie.
Unele dintre cele mai izbitoare fragmente din lucrările lui Marx şi ale
lui Engels subliniază logica expansionismului, care este specifică şi pentru
capitalismul modern. Esenţa capitalismului este „a te strădui să dărâmi orice
barieră din calea interacţiunii”, „a cuceri întreaga lume pentru a o transforma în
piaţă” şi a anihila tirania distanţei prin „reducerea la minim a timpului petrecut
în mişcare dintr-un loc în altul” (Marx 1973: 539). Într-un fragment celebru din
Manifestul comunist (Marx şi Engels 1977) care demonstrează că Marx şi
Engels au fost printre primii teoreticieni ai globalizării, aceştia susţineau că
„Burghezia, prin exploatarea pieţei globale, a conferit un caracter cosmopolit

producţiei şi consumului în fiecare ţară…Toate industriile naţionale învechite au
fost distruse sau sunt distruse zilnic…În locul vechilor dorinţe, safisfăcute prin
133
producţia ţării, găsim noi dorinţe, care solicită, în vederea satisfacerii, produse
din alte ţinuturi, cu alte clime. În locul vechii izolări şi autarhii locale şi naţionale
avem legături în orice direcţie, interdependenţă universală a naţiunilor…
Burghezia, prin îmbunătăţirea rapidă a tuturor instrumentelor de producţie, prin
mijloacele de comunicare mult înlesnite atrage spre civilizaţie toate naţiunile,
chiar şi pe cele mai sălbatice. Preţurile scăzute ale mărfurilor sale reprezintă
artileria grea cu care spulberă orice ziduri chinezeşti, prin care forţează să
capituleze ura înverşunată a barbarilor faţă de străini. Obligă toate naţiunile, sub
ameninţarea cu dispariţia, să adopte modul burghez de producţie…adică să
devină burgheze ele însele. Într-un cuvânt, creează o lume după modelul său”.
(Marx şi Engels 1977: 224-5)
Acestă afirmaţie remarcabilă avea implicaţii clare pentru strategia revo-

luţionară. Simţul „naţionalităţii” poate să fi „murit” deja în rândul celor mai
luminaţi membri ai proletariatului, însă umanitatea rămânea încă împărţită în
state-naţiune, iar burgheziile naţionale rămâneau sub controlul structurilor
statului pe care le utilizau pentru a promova pretinse interese naţionale. Marx şi
Engels considerau că fiecare proletariat trebuia mai întâi să regleze conturile cu
propria burghezie naţională, însă lupta revoluţionară urma să fie naţională
numai în formă. Nu avea să se sfârşească cu dobândirea puterii de stat, pentru că
obiectivele şi aspiraţiile politice ale proletariatului erau internaţionale (1977:
230, 235).
Realişti precum Waltz au susţinut că membrii proletariatului au ajuns, în
timpul Primului Război Mondial, la concluzia că aveau mai mult în comun cu
burghezia naţională proprie decât cu clasele muncitoare din alte ţări. Argu-
mentul era că nimeni care poseda o înţelegere bună a naţionalismului, a statului
şi a războiului, nu ar fi trebuit să fie câtuşi de puţin surprins de această
întorsătură de situaţie, şi cu toate acestea numeroşi socialişti erau consternaţi de
acţiunile proletariatului european. Pentru realişti, eşecul de a anticipa acest
rezultat demonstrează principalul defect al marxismului – reducţionismul său
economic, aşa cum se manifestă el în convingerea că înţelegerea capitalismului
ar putea explica misterele lumii moderne şi oportunităţile sale politice fără
precedent (Waltz 1959: Capitolul 5). Este una dintre cele mai cunoscute critici
aduse marxismului în cadrul studiului relaţiilor internaţionale. În legătură cu
aceasta se impun trei observaţii.
În primul rând, cu toate că Marx şi Engels erau în mod cert conştienţi de
globalizarea vieţii economice şi sociale, ei considerau conflictul de clasă în
cadrul societăţilor separate, dar nu autonome, drept declanşator al marilor
revoluţii politice din epocă (Giddens 1981). Asumpţia lor era aceea că revoluţia
se va răspândi rapid de la societatea în care a erupt prima dată la restul
societăţilor capitaliste de frunte. Conform acestei viziuni asupra lumii, acti-
vitatea capitalistă transnaţională, în dezvoltare, spulbera iluzia societăţilor
134
Marxismul
aparent separate – o iluzie creată de graniţele geografice care despărţeau

popoarele guvernate de sisteme politice diverse. S-a susţinut că natura relativ
paşnică a sistemului internaţional de la mijlocul secolului al XIX-lea a încurajat
asemenea credinţe; teoria statului a făcut loc teoriilor despre societate şi
economie (Gallie 1978). Reflectând una din tendinţele dominante ale epocii,
Marx (1973: 109) susţinea că relaţiile dintre state erau importante, însă se
prezentau ca forţe „secundare” sau „terţiare” în ceea ce priveşte problemele
omeneşti, prin comparaţie cu modurile de producţie şi legile dezvoltării
acestora. Într-o scrisoare adresată lui Annenkov, Marx (1966: 159) se întreba
dacă „întreaga organizare a naţiunilor şi toate relaţiile lor internaţionale
constituiau altceva decât expresia unui anumit tip de diviziune a muncii. Şi nu
trebuie să se schimbe acestea atunci când se schimbă diviziunea muncii?”.
Aceasta este o întrebare, mai degrabă decât un răspuns, dar cu toate acestea
mulţi au opinat – Waltz este un astfel de exemplu – că marxismul a ingnorat în
mare măsură geopolitica, naţionalismul şi războiul. Chiar şi cel mai înţelegător
cititor al operei lui Marx trebuie să admită acest lucru. Nu încape nicio îndoială
că Marx credea că soarta lumii moderne avea să fie determinată de globalizarea
capitalistă şi conflictul de clasă.
În al doilea rând, Marx şi Engels au fost obligaţi să îşi reconsidere ideile
privind naţiunea datorită importanţei naţionalismului în contextul revoluţiilor
din 1848 şi, mai târziu în timpul aceluiaşi secol, influenţei sale crescânde din
punct de vedere politic. Ei au scris că irlandezii şi polonezii erau victime ale
dominaţiei naţionale mai degrabă decât ale exploatării de clasă şi au adăugat că
eliberarea de sub dominaţia naţională era esenţială în cazul în care popoarele
subordonate urmau să devină aliaţi ai proletariatului internaţional (Marx şi
Engels 1971; a se vedea de asemenea Benner 1995). Aceste remarci indică
faptul că, deşi Marx şi Engels erau în primul rând preocupaţi de structura de
clasă a societăţilor capitaliste, ei erau pe deplin conştienţi de persistenţa
animozităţilor între grupurile naţionale – însă ei aproape cu siguranţă au
continuat să creadă că diferenţele naţionale îşi vor pierde în final din importanţă
şi poate chiar vor dispărea în întregime (Halliday 1999: 79). Ameninţarea din ce
în ce mai mare reprezentată de violenţa interstatală în ultima parte a secolului al
XIX-lea a dat naştere altor adaptări ale gândirii lor. Lucrările lui Engels, care
subliniau rolul războiului în istoria umanităţii, prevedeau niveluri fără precedent
de violenţă şi suferinţă în cadrul următorului conflict european major. El
considera că rivalitatea din punct de vedere militar, mai degrabă decât criza
capitalistă, ar putea constitui scânteia de aprindere a revoluţiei proletare. Într-un
mod interesant, Engels susţinea că probabilitatea destul de ridicată a unui război
major însemna că mişcarea socialistă trebuia să ia în considerare în mod serios
problemele care priveau securitatea şi apărarea naţională (Gallie 1978; vezi şi
Carr 1953).
135
În al treilea rând, după cum a remarcat Gallie (1978), acele comentarii

interesante privind naţionalismul, statul şi războiul nu i-au făcut pe Marx şi pe
Engels să îşi reconsidere afirmaţiile timpurii despre puterea explicativă a
materialismului istoric. O distincţie inutilă între baza economică şi supra-
structura juridică, politică şi ideologică a societăţii a rămas punctul central
pentru majoritatea rezumatelor acestei perspective. De prea multe ori statul a
fost privit ca un instrument al clasei conducătoare, cu toate că era considerat în
măsură să dobândească un anumit nivel de independenţă faţă de clasa
conducătoare, în împrejurări politice neobişnuite. Scrierile politice ale lui Marx
şi ale lui Engels trădau o subtilitate din ce în ce mai mare, însă afirmaţiile
principale ale poziţiei lor teoretice continuau să privilegieze clasa şi producţia,
să privească puterea economică drept forma dominantă de putere şi să considere
proiectul revoluţionar ca tratând în mod fundamental promovarea tranziţiei de la
capitalism la socialism (Cummins 1980).
Marx a dezvoltat o analiză a capitalismului care trebuie să rămână un
punct central de referinţă pentru oricine este interesat de o teorie critică a
politicii mondiale, care vizează promovarea emancipării umane. Ilustrarea
efectelor de alienare şi exploatare ale capitalismului industrial a fost pusă în
relaţie cu o viziune politică care aştepta cu nerăbdare democratizarea procesului
muncii (considerat la fel de important ca şi democratizarea instituţiilor statului,
şi poate chiar mai important). Indiferent cât de strălucită a fost analiza asupra
expansiunii capitalismului către toate sectoarele societăţilor moderne şi toate
părţile globului, este clar că preocuparea pentru dominaţia de clasă şi inechi-
tăţile materiale a pus în umbră alte forme de excludere socială şi suferinţă
umană care trebuie să figureze, şi ele, într-o teorie critică cuprinzătoare a
politicii globale. Acestea includ formele de dominaţie şi discriminare ancorate
în noţiunile de superioritate de rasă şi de gen, precum şi în idei privind naţiunea
şi clasa.
Marx şi Engels au creat o parte din fundamentele unei teorii critice,
rămânând la latitudinea teoreticienilor radicali de mai târziu să construiască
pornind de la realizările acestora. O astfel de încercare este evidentă în lucrările
austro-marxiştilor, care au dezvoltat o analiză mai subtilă şi mai complexă a
globalizării capitaliste şi a fragmentării naţionale, într-un mod care a rămas fidel
spiritului, însă nu şi literei textelor fondatoare. Scriind în prima parte a secolului
XX, austro-marxişti precum Karl Renner şi Otto Bauer susţineau că Marx şi
Engels subestimaseră impactul diferenţelor culturale asupra istoriei umane,
puterea statornică a loialităţii naţionale şi nevoia de a satisface cererile de
autonomie culturală în viitoarea lume socialistă (Bottomore şi Goode 1978). Pe
câtă vreme Marx şi Engels fuseseră vagi în ceea ce priveşte supravieţuirea sau
dispariţia diferenţelor naţionale în orânduirea socialistă a lumii, austro-marxiştii
prevedeau un viitor în care diversitatea culturală din ce în ce mai mare ar fi
136
Marxismul
aclamată, în timp ce cosmopolitismul, înţeles ca „prietenie faţă de întreaga rasă

umană” mai degrabă decât „lipsă a ataşamentului naţional”, s-ar dezvolta.
Aceasta ar urma să combine o sociologie a clasei şi a identităţii naţionale cu o
viziune mai largă a emancipării umane universale.
Răspunsul austro-marxist la forţele gemene ale globalizării şi frag-
mentării imagina o lume în care fiinţele umane s-ar bucura de niveluri ale
solidarităţii şi diversităţii culturale fără precedent. Acestea erau idei contro-
vesate care se ciocneau de ideea socialistă care s-a dezvoltat în Rusia sovietică
sub Lenin şi Stalin, dar indicau un mod de a construi pornind de la moştenirea
marxistă şi de reconstrucţie a materialismului istoric. Cu toate acestea, apariţia
marxism-leninismului sovetic însemna că ceea ce Gouldner (1980) catalogase
drept anomalii, contradicţii şi posibilităţi latente în interiorul tradiţiei marxiste,
erau suprimate în cadrul unui sistem închis, cvasiştiinţific de presupuse
adevăruri care distrugeau posibilitatea creşterii şi dezvoltării ulterioare. În
această perioadă, din marxism au derivat mai multe idei, după cum observă
Anderson (1983), însă literatura marxistă referitoare la naţionalism şi
imperialism de la începutul secolului XX a dus mai departe în mod interesant
discuţia despre globalizarea capitalistă.
Naţionalism şi imperialism
Am văzut că Marx şi Engels erau interesaţi cu precădere de modurile de

producţie, conflictul de clasă, revoluţia politică şi socială precum şi de
unificarea sub aspect tehnologic a rasei umane. Lucrările lor au dat naştere la
întrebări cheie privind tensiunea dintre forţele centrifuge şi centripete în
societăţile capitaliste. Acestea s-au concentrat asupra legăturilor naţionale care îi
ţineau pe membrii societăţilor moderne împreună şi îi separau de restul rasei
umane; au analizat ceea ce considerau a fi slăbirea legăturilor naţionale din
cauza globalizării capitaliste, recunoscând totodată rezistenţa loialităţilor de tip
naţional în cadrul multor state-naţiune din Europa; au adus în discuţie ceea ce
priveau ca dezvoltarea unor noi forme de solidaritate umană şi apariţia lentă a
unei comunităţi globale care ar include în final întreaga rasă umană. Aşadar, în
discursul lor despre Europa modernă, aceşti cercetători au analizat modul în
care capitalismul timpuriu a adunat în state-naţiune din ce în ce mai omogene
grupuri locale împrăştiate. În această perioadă, clasele conducătoare au creat
legături naţionale care ţineau în frâu formarea identităţilor de clasă separatoare.
Mai târziu, capitalismul a izbucnit din graniţele sale naţionale. Exploatarea
sporită în epoca globalizării capitaliste a dat naştere la sentimente interna-
ţionaliste şi la alianţe în rândul proletariatului industrial. Asumpţii oarecum
simpliste despre modul în care internaţionalizarea capitalistă ar fi urmată de
137
internaţionalismul socialist au fost regândite la sfârşitul secolului al XIX-lea şi

începutul secolului XX, din cauza revirimentului naţionalismului şi a pericolului
ridicat de război major. În acest context ar trebui privită teoria imperialismului
capitalist.
Lenin (1968) şi Buharin (1972) au dezvoltat teoria imperialismului
pentru a aduce o explicaţie cauzelor Primului Război Mondial. Ei au susţinut că
războiul era rezultatul unei nevoi disperate de noi pieţe de desfacere pentru
surplusul de capital acumulat de statele capitaliste dominante. Teoria imperia-
lismului capitalist a fost discreditată din cauza reducţionismului său economic
însă, în ciuda lipsurilor sale, aceasta privea întrebarea principală despre modul
în care comunităţile politice s-au autoizolat în acea perioadă – o preocupare
inevitabilă, dată fiind asumpţia marxistă anterioară că tendinţa dominantă era
aceea de cooperare sporită între proletariatul diferitelor naţiuni (Linklater
1990b: Capitolul 4). Teoria imperialismului a dezvoltat analiza lui Marx şi a lui
Engels asupra relaţiei dintre naţionalism şi internaţionalism, şi dintre globalizare
şi fragmentare. În acest fel, a pus în evidenţă tensiunea dintre forţele care
promovau accentuarea simţului comunitar şi cele care promovau diminuarea
acestuia.
Cu toate acestea, mai presus de orice, studiul imperialismului critica
aserţiunea liberală conform căreia capitalismul târziu era dedicat internaţio-
nalismului liberului schimb, care ar fi urmat să conducă la pace între naţiuni; era
o reluare a afirmaţiei lui Lenin că, în viitor, capitalismul era sortit să se
confrunte cu crize frecvente. Lenin şi Buharin susţineau că tendinţa dominantă
în epocă era apariţia noilor state mercantiliste, mai dispuse ca niciodată să
utilizeze forţa în atingerea scopurilor economice şi politice. Acumulările
naţionale de surplus de capital erau considerate ca fiind cauza principală pentru
căderea unui sistem internaţional relativ paşnic (cu toate că Lenin credea că
declinul hegemoniei britanice şi echilibrul de putere în schimbare contribuiseră,
într-un mod secundar, la relaxarea constrângerilor asupra forţei în relaţiile dintre
statele capitaliste principale).
Lenin şi Buharin opinaseră că ideologiile naţionaliste şi militariste
puseseră în umbră loialităţile de clasă şi împiedicaseră conflictul de clasă în
acest mediu internaţional în schimbare. În lucrarea sa Imperialismul: stadiul cel
mai înalt al capitalismului, Lenin (1968: 102) susţinea că „niciun zid chinezesc
nu separă [clasa muncitoare] de celelalte clase”. Într-adevăr, o aristocraţie
muncitorească mituită din profiturile coloniale şi legată strâns de burghezie se
dezvoltase în societăţile capitaliste de monopol. Odată cu izbucnirea primului
Război Mondial, clasele muncitoare care fuseseră „înhămate la caleaşca …
puterii de stat burgheze” au făcut front comun în jurul apelurilor pentru apărarea
patriei (Buharin 1972: 166). Însă se considera că schimbarea „centrului de
greutate” de la conflictul de clasă la rivalitatea interstatală nu avea să dureze la
138
Marxismul
nesfârşit. Ororile războiului aveau să demonstreze claselor muncitoare că „rolul

jucat de ele în politica imperială era neînsemnat în comparaţie cu daunele
provocate de război” (1972: 167). În loc să se „agaţe de caracterul îngust al
statului naţional” şi să sucombe la idealul patriotic de „apărare sau lărgire a
graniţelor statului burghez”, proletariatul avea să revină la proiectul principal de
„desfiinţare a graniţelor statului şi înglobare a tuturor popoarelor într-o singură
familie socialistă” (1972: 167).
Cum am notat mai devreme, Marx şi Engels credeau că toate premisele
de extindere a loialităţii umane dinspre naţiune spre specie fuseseră create de
capitalism – iar Lenin şi Buharin considerau că, după un mic ocol pe calea
dezastruoasă a militarismului şi a războiului, procesul de distrugere a
comunităţii naţionale şi de reîntoarcere la cosmopolitism ar fi reluat. Ideea lor
că surplusul de capital cauzase Primul Război Mondial era greşită, însă aceasta
nu înseamnă că analiza lor este lipsită de merite. La fel ca şi Marx şi Engels
înaintea lor, ei tratau o temă foarte importantă care s-a bucurat de prea puţină
atenţie din partea curentului dominant din Relaţiile Internaţionale. Aceasta
priveşte modul în care comunităţile politice sunt transformate de lupta dintre
naţionalism şi internaţionalism într-un sistem politic mondial; priveşte
însemnătatea unor niveluri neobişnuit de ridicate ale globalizării şi fragmentării
pentru viitorul comunităţii politice şi pentru gradul de solidaritate dintre
oameni; şi priveşte modul în care structurile economice şi politice naţionale şi
globale afectează vieţile grupurilor marginale din societate, cele mai vulnerabile.
Scrierile marxiste despre naţionalism discutau mai detaliat pe marginea
limitelor loialităţii şi comunităţii. Afirmaţii recente privind modul în care lumea
contemporană este modelată de globalizare şi fragmentare îşi găsesc o paralelă
interesantă în gândirea lui Lenin:
„Capitalismul în curs de dezvoltare cunoaşte două tendinţe istorice în ceea ce

priveşte problema naţională. Prima este deşteptarea vieţii naţionale şi a
mişcărilor naţionale, lupta împotriva oricărui tip de opresiune la nivel naţional şi
crearea statelor naţionale. A doua este dezvoltarea şi frecvenţa sporită a
legăturilor internaţionale sub orice formă, prăbuşirea barierelor naţionale, crearea
unităţii internaţionale a capitalului, a vieţii economice în general, a politicii, a
ştiinţei etc. ” (Lenin 1964: 27)
Globalizarea şi fragmentarea erau puse în legătură în discursul lui Lenin

despre modul în care capitalismul se răspândeşte în mod inegal în lume. Aceasta
era o temă centrală în analiza lui Troţki privind „dezvoltarea combinată şi
inegală” a capitalismului precum şi în cadrul fenomenului ulterior al mar-
xismului de Lumea a Treia (Knei-Paz 1978). Conform celei de-a doua perspec-
tive, societăţile capitaliste metropolitane din centru, inclusiv proletariatul,
exploatau societăţile periferice care fuseseră aduse sub controlul lor. Răspunsul
139
de înţeles oferit de acestea nu era căutarea dezvoltării de alianţe cu clasele

muncitoare din societăţile bogate, ci lupta pentru independenţa naţională.
Lenin ştia că grupuri speciale, precum evreii, erau oprimate din cauza
religiei şi etniei lor, iar dorinţa de autodeterminare naţională constituia riposta
lor deloc surprizătoare. Socialiştii erau nevoiţi să recunoască faptul că
înstrăinarea între grupurile religioase şi cele naţionale era un obstacol imens în
calea cooperării universale. Cu toate că Lenin susţinea că socialiştii ar trebui să
sprijine mişcările naţionale progresiste şi să încerce să le angajeze pentru cauza
lor, el respingea abordarea austro-marxistă faţă de „problema naţională”.
Aceştia pledaseră în favoarea unei abordări de tip federal care ar urma să ofere
culturilor naţionale un grad semnificativ de autonomie în cadrul comunităţilor
naţionale existente. Opinia lui Lenin era aceea că mişcările naţionale ar trebui
determinate să aleagă între a se despărţi integral de stat şi a rămâne în
continuare membre în virtutea unor drepturi egale şi identice cu toate celelalte
grupuri. Raţionamentul său era că majoritatea mişcărilor naţionale vor decide
împotriva secesiunii pentru simplul motiv că societăţile la scară mică nu aveau
să se bucure de nivelurile de creştere economică întâlnite în societăţile mai mari
şi cu mai mulţi membri. Acele mişcări care se vor fi pronunţat în favoarea
secesiunii ar urma să se elibereze de formele de dominaţie şi discriminare care
cultivau vrajba naţională sau neîncrederea. Pe termen lung, secesiunea naţională
ar urma să permită dezvoltarea solidarităţii între diversele proletariate naţionale.
Această abordare a naţionalismului a fost destinată să oprească proletariatul de
la fragmentarea în „curente separate naţionale” (Stalin 1953: 343, 354). Lenin,
ca şi numeroşi alţi marxişti, vedea fragmentarea naţională ca pe o consecinţă
inevitabilă a răspândirii globale a capitalismului, însă, spre deosebire de austro-
marxişti, ei considerau esenţială evitarea unui compromis al socialismului cu
naţionalismul. Internaţionalismul proletar era mult mai important decât crearea
comunităţilor politice multiculturale.
Teoriile privind imperialismul împărtăşeau credinţa marxistă conform
căreia capitalismul era o forţă progresistă pentru că urma să aducă dezvoltare
industrială şi o bază pentru prosperitatea materială a tuturor popoarelor.
Asumpţia era că modelele capitaliste occidentale şi ulterior dezvoltarea de tip
socialist urmau să fie imitate de alte regiuni ale globului. Ideea lui Troţki
privind dezvoltarea combinată şi inegală a capitalismului putea duce la
posibilităţi diferite: întâlnirea între regiunile capitaliste şi cele pre-capitaliste din
lume ar conduce la crearea unor tipuri cu totul noi de societate (Knei-Paz 1978).
Teoriile dezvoltării şi subdezvoltării, apărute după cel de-al Doilea Război
Mondial, au preluat acest proiect. Teoreticienii dependenţei considerau că
alianţele exploatatoare între grupurile care apărau interesele clasei dominante
din societăţile din centru şi cele periferice le împiedicau pe acestea din urmă să
se industrializeze (Frank 1964). Ei credeau că despărţirea de economia capita-
140
Marxismul
listă globală era vitală pentru dezvoltarea industrială a periferiei. Teoria

sistemului mondial, aşa cum a fost elaborată de Wallerstein în anii 1970 şi 1980,
contesta de asemenea opinia clasică marxistă conform căreia capitalismul aduce
dezvoltare industrială la scară globală, cu toate că el susţinea că dezvoltarea era
posibilă cel puţin în cadrul unora dintre societăţile „semi-periferice”
(Wallerstein 1979). Teoria dependenţei şi abordarea în termenii sistemului
mondial au fost catalogate drept „neomarxiste” deoarece nu consideră că
răspândirea capitalismului va aduce dezvoltare industrială regiunilor mai sărace,
dar şi pentru că au schimbat direcţia analizei dinspre relaţiile de producţie către
fenomene precum „schimburile inegale” pe pieţele globului (Emmanuel 1972).
Teoriile marxiste şi neomarxiste privind economia mondială s-au bucurat de cea
mai mare vizibilitate în anii 1970 şi 1980, însă ele continuă să rămână
semnificative în epoca contemporană a inegalităţilor globale crescânde (Thomas
1999: 428).
S-a remarcat în cele de mai sus că mai mulţi marxişti încadraţi în
curentul marxist din Lumea a Treia susţineau că proletariatul din lumea indus-
trială este unul din beneficiarii neoimperialismului; ei sprijineau revolta
naţională a periferiei, mai degrabă decât idealul socialist occidental de
internaţionalism proletar (Emmanuel 1972). Marxiştii occidentali nu reuşeau să
se pună de acord dacă ar trebui să susţină sau nu mişcările de eliberare naţională
din societăţile aflate în exteriorul spaţiului occidental, şi mulţi dintre ei nu se
simţeau deloc în largul lor faţă de formele de politică naţionalistă care aveau ca
rezultat diluarea angajamentelor intenaţionaliste ale marxismului clasic (Warren
1980; Nairn 1981). De importanţă capitală aici este faptul că marxismul este o
doctrină occidentală care îşi are rădăcinile în Iluminismul european.
Cosmopolitismul marxist s-a dezvoltat în epoca dominaţiei europene – în era
colonială căreia marxismul îi purta o mare admiraţie – într-un moment în care
era rezonabil să presupui că lumea non-europeană avea să devină mai
asemănătoare cu Occidentul, în cele mai multe privinţe. Ascensiunea
„marxismului Lumii a Treia” în anii 1960 şi 1970 a fost o dovadă a faptului că
lumea modernă intra treptat în era post-europeană. Apariţia sa ar putea fi privită
ca o ilustrare a „revoltei culturale împotriva Occidentului” sau ca o încercare de
a adapta ideile europene la împrejurări foarte variate (Bull 1984a; Brown 1988).
Mai recent, numeroase guverne şi mişcări din exteriorul spaţiului occidental au
respins făţiş modelele vestice de dezvoltare economică şi politică, şi multe se
opun la ceea ce consideră drept valori occidentale străine şi decadente. În acest
context, toate formele de cosmopolitism – fie ele marxiste sau nu – sunt privite
cu suspiciune. Principala problemă nu este că marxismul clasic a subestimat
importanţa naţionalismului, statului şi geopoliticii, ci, după cum susţin mulţi, că
a exprimat o viziune determinată cultural asupra lumii, moştenită de la
Iluminismul european. Cu toate că marxismul clasic a apărat idealul emancipării
141
umane universale, viziunea sa asupra viitorului presupunea că spaţiul non-

european ar urma să devină, şi ar trebui să devină, identic cu spaţiul occidental
modern. Problema este atunci dacă nu cumva proiectul său de emancipare a fost
întotdeauna, de fapt, un proiect de dominaţie şi asimilare.
Soarta schimbătoare a marxismului

în Relaţiile Internaţionale
Să recapitulăm: abordările marxiste privind relaţiile internaţionale au

reflectat procesele care au condus la unificarea economică şi socială a rasei
umane şi au scos în evidenţă rolul jucat de capitalismul modern în accelerarea
acestui proces de dezvoltare. Aspiraţia sa etică era înlocuirea alienării,
exploatării şi înstrăinării cu o formă de cooperare universală care ar promova
libertatea pentru toţi. Proletariatul internaţional era socotit subiectul istoric care
avea să realizeze aceste obiective, însă naţionalismul în expansiune şi pericolul
din ce în ce mai mare reprezentat de un război în Europa i-au determinat pe
Marx şi pe Engels să reconsidere natura drumului spre emancipare universală.
De la început şi până la analizele mai recente în ceea ce priveşte inegalitatea
globală, marxiştii au fost nevoiţi să stabilească dacă globalizarea capitalistă este
destinată să pregătească calea pentru internaţionalism sau dacă puternicele
loialităţi naţionale vor împiedica acest proces. Discuţia care urmează, precum şi
cea din Capitolele 6 şi 7, explică modul în care principalele curente ale teoriei
critice au ajuns să abandoneze „paradigma producţiei”, debarasându-se de
credinţa conform căreia clasa muncitoare este instrumentul privilegiat al
schimbării radicale, şi să se rupă de viziunea marxistă a unei emancipări uni-
versale. Însă, după cum s-a remarcat în cele de mai sus, acest lucru nu înseamnă
că studenţii la Relaţii Internaţionale nu au nimic de învăţat din marxism.
Până destul de recent, exista un consens larg în studiul relaţiilor
internaţionale asupra faptului că marxismul avea puţin, dacă nu cumva chiar
nimic, de oferit analistului profesionist. Realiştii susţineau că marxismul privea
mai degrabă modul în care societăţile au interacţionat cu natura decât să
tratateze felul în care societăţile interacţionează între ele, uneori provocând
războaie majore. Paradigma producţiei analiza structura de clasă şi conflictul de
clasă, mai degrabă decât loialităţile naţionale persistente, puterea statului şi
rivalitatea de ordin geopolitic. Neînţelegerea acestor fenomene însemna că
marxiştii s-au înşelat atunci când au considerat globalizarea capitalistă ca
preludiu pentru o lume cosmopolită mai paşnică. Ilustrând acest argument,
Waltz a susţinut că marxiştii nu au reuşit să aprecieze implicaţiile convingerii că
socialismul s-ar putea institui mai întâi în cadrul unuia sau mai multor state-
142
Marxismul
naţiune. Deznodământul acestei aşteptări era acela că guvernele vor trebui să-şi
asigure supravieţuirea naţională înainte de a putea spera să exporte socialismul
în alte părţi ale lumii (Waltz 1959). Remarca lui Troţki privind faptul că el va
rosti doar proclamaţii revoluţionare în calitate de Comisar al Rusiei pentru
Afaceri Externe, înainte de „a închide cu totul prăvălia”, a fost adesea citată în
sprijinul naivităţii de care au dat dovadă marxiştii în legătură cu realităţile
imuabile din sfera problemelor internaţionale.
Rapiditatea cu care regimul sovietic a recurs la metode diplomatice
tradiţionale pentru a-şi perpetua existenţa şi securitatea pare să confirme punctul
de vedere realist. Lenin a subliniat în 1919 că „trăim nu doar într-un stat, ci într-
un sistem de state” (citat în Halliday 1999: 312) – şi, departe de a transforma
sistemul internaţional, marxismul a fost, el însuşi, supus transformării de către
sistem, contribuind la perpetuarea lui. Sistemul sovietic de dominaţie asupra
Europei de Est a dat naştere aspiraţiilor naţionaliste de autodeterminare care s-
au concretizat în cele mai multe cazuri. Invadarea Cambodgiei de către
Vietnam, precum şi războiul dintre China şi Vietnam, au fost de asemenea citate
ca probe în sprijinul afirmaţiei realiste că politica de putere tradiţională avea să
supravieţuiască tranziţiei de la capitalism la socialismul de stat (Kubalkova şi
Cruickshank 1980; Giddens 1981: 250). Eşecul marxiştilor de a anticipa acest
rezultat a constituit, în viziunea realistă, urmarea inevitabilă a teoriei
defectuoase a marxismului privind statul.
Acesta este un aspect pe care numeroşi marxişti l-au admis în anii 1970
şi 1980. Se consideră adesea că esenţa poziţiei lui Marx poate fi regăsită în
observaţia sa că statul în societatea capitalistă este pur şi simplu „comitetul
executiv al burgheziei”. Asumpţia lui era că puterea în sfera producţiei este
elementul cheie în ceea ce priveşte puterea asupra societăţii în general (Marx şi
Engels 1977: 223). În anii 1960 şi 1970, marxiştii s-au îndepărtat de acest
reducţionism simplu. Mulţi au susţinut că statul trebuia să aibă un anumit grad
de autonomie faţă de clasa conducătoare pentru a asigura supravieţuirea
capitalismului şi pentru a pacifica forţele de clasă subordonate – fie prin
garantarea accesului forţei de muncă la educaţie primară şi îngrijirea sănătăţii,
fie prin împiedicarea tendinţei capitaliştilor de a scădea salariile până la nivelul
la care însăşi supravieţuirea sistemului ar fi periclitată. Unii marxişti au adoptat
o poziţie mai radicală, recunoscând importanţa afirmaţiei lui Max Weber că
puterea imensă a statului îşi are originea în monopolul asupra instrumentelor
violenţei, iar legitimitatea – în responsabilitatea sa de a proteja „societatea” de
ameninţări interne şi externe. În anii 1970 şi 1980, o literatură vastă a încercat
să reorienteze marxismul astfel încât acesta să ţină seama în mod corespunzător
de domeniul rivalităţii geopolitice şi cel al războiului în care statul posedă
adesea o autonomie considerabilă faţă de forţele de clasă dominante (Anderson
1974; Skocpol 1979; Block 1980).
143
Chiar în perioada în care marxismul asimila idei care sunt asociate

realismului clasic, relaţiile internaţionale începeau să ia în considerare multe din
preocupările marxiştilor şi neomarxiştilor. Teoria dependenţei avea o importanţă
capitală din două motive: îi determina pe specialiştii în Relaţii Internaţionale să
analizeze inegalităţile materiale care sunt cel puţin parţial rezultatul organizării
economiei globale capitaliste, şi susţinea necesitatea unui angajament moral în
ceea ce priveşte problema inegalităţii globale. Teoria argumenta în favoarea
unui angajament critic cu lumea – nu numai pentru a o interpreta, ci şi pentru a
încerca să înţelegem cum o putem schimba – într-o perioadă în care noile state
independente încercau să introducă problema dreptăţii economice şi sociale
globale pe agenda diplomatică.
Studiul inegalităţii globale a fost mijlocul prin care tradiţia marxistă a
fost pusă în contact într-un mod mai direct cu studiul relaţiilor internaţionale.
Analiza lui Robert Cox asupra forţelor sociale, asupra statelor şi ordinii
mondiale rămâne una din cele mai ambiţioase încercări de a utiliza mate-
rialismul istoric pentru a evita limitările teoriei care consideră statul ca punct
central în relaţiile internaţionale. Concepţia materialistă a lui Cox privind
stucturile economice şi politice globale se concentra pe interacţiunea dintre
metodele de producţie – în special metoda capitalistă –, state şi ordinea
mondială, însă în aşa fel încât reducţionismul economic să fie evitat. Cox
susţinea că producţia modelează şi alte domenii, precum natura puterii statului
şi interacţiunea strategică, mai mult decât se acceptă în cadrul teoriei
tradiţionale a relaţiilor internaţionale, însă producţia este şi ea modelată de
acestea. Importanţa relativă a fiecărui domeniu în contextul oricărei epoci era
mai degrabă o problemă empirică decât o chestiune care putea fi stabilită a
priori. Cu toate acestea, Cox era în mod special interesat de analizarea mai întâi
a formelor de producţie şi abia apoi de tratarea celorlalte părţi constitutive ale
ordinii globale. El a accentuat cu precădere internaţionalizarea relaţiilor de
producţie în epoca modernă capitalistă şi formele de guvernare globală care
perpetuează inegalităţile de putere şi bogăţie. Dezvoltând o temă introdusă de
marxistul italian Antonio Gramsci în anii 1920 şi 1930, Cox s-a concentrat
asupra naturii hegemonice a ordinii mondiale – adică asupra modului în care
arhitectura politică a capitalismului global ajută la menţinerea inegalităţilor
materiale prin intermediul unei combinaţii între constrângere şi efortul de a
obţine consimţământul (Cox 1993).
Abordarea pe care şcoala neogramsciană o oferă în ceea ce priveşte
economia politică internaţională a tratat în mod special încurajarea studiului
originilor, dezvoltării şi posibilei transformări a hegemoniei globale (Gill
1993b). Membrii săi au analizat modul în care hegemonia este menţinută prin
cooperarea strânsă între elitele puternice din interiorul şi din afara regiunilor
centrale ale sistemului mondial precum şi prin reţeaua din ce în ce mai vastă de
144
Marxismul
instituţii internaţionale economice şi politice care sunt responsabile de

guvernarea globală (Gill 1993b; vezi şi Cox 1983). Ideea de „neoliberalism
disciplinar” duce mai departe această formă de investigaţie prin analizarea
„noului constituţionalism” în care instituţiile globale presează guvernele
naţionale să accepte dictatele concepţiilor neoliberale despre stat, societate şi
economie (Gill 1995). De maximă importanţă sunt aici formele de guvernare
globală exercitate prin „condiţionalitate” politică şi presiuni internaţionale în
vederea de-reglementării în diferitele sectoare ale economiei interne şi
permiterii expansiunii capitalismului global. Analiza se concentrează asupra
modului în care dezvoltarea capitalistă transnaţională, structurile de stat şi
instituţiile economice internaţionale interacţionează pentru a da naştere unei
anumite forme de hegemonie globală şi inegalităţilor de putere aferente, precum
şi resurselor şi oportunităţilor. De asemenea, se concentrează asupra tipurilor de
opoziţie pe care acestea le atrag după sine (Rupert 2003: 181).
Aceste abordări vin în sprijinul comentariului lui Halliday că „sistemul
modern inter-statal a apărut în contextul răspândirii capitalismului la nivel
mondial şi al subjugării societăţilor pre-capitaliste. Acest sistem socio-economic
a sprijinit atât natura statelor individuale, cât şi caracterul relaţiilor dintre
acestea: nicio analiză a relaţiilor internaţionale nu este posibilă fără a face
trimitere la capitalism, la formaţiunile sociale cărora acesta le-a dat naştere şi la
sistemul mondial care le cuprinde” (Halliday 1994: 61; vezi şi Rosenberg 1994).
Acest comentariu este perfect compatibil cu argumentul realist că statele
urmăresc adesea propriile obiective şi acţionează independent de forţele de clasă
dominante, cu toate că reprezintă o invitaţie categorică de a nu exagera
autonomia statelor, în special în condiţiile moderne ale globalizării capitaliste,
care le constrâng, pe cele mai multe dintre acestea să respecte puterea pieţelor şi
instituţiilor financiare globale. Diferitele analize privind dezvoltarea formei
moderne a relaţiilor internaţionale de-a lungul ultimelor secole subliniază cât de
puţin poate fi înţeles prin prisma unei explicaţii realiste. Lucrările lui Rosenberg
(1994) şi cele ale lui Teschke (2003) reprezintă exemple puternice în ceea ce
priveşte felul în care materialismul istoric este utilizat pentru a demonstra că
sistemele geopolitice sunt ancorate în relaţii de producţie specifice şi pentru a
analiza modurile în care sistemul modern de state şi formele capitaliste de
producţie s-au dezvoltat împreună.
Rezultatul acestor evoluţii este acela că marxismul nu mai este găsit
vinovat de ignorarea puterii de stat şi a lumii clasice a relaţiilor internaţionale,
astfel cum este aceasta concepută de realişti. Aceasta nu înseamnă că marxiştii
vor concede, măcar pentru o clipă, că relaţiile internaţionale pot fi reduse la
rivalitatea dintre marile puteri de-a lungul liniilor principale ale argumentului
lui Waltz (a se vedea Capitolul 3 de mai sus). În timpul Războiului Rece,
marxiştii şi simpatizanţii acestora se arătau critici la adresa argumentului realist
145
că rivalitatea strategică ar putea fi separată de lupta dintre două sisteme sociale

şi perspective ideologice, cu toate că viziunea lor avea puţini adepţi în rândul
curentului principal de studiu al relaţiilor internaţionale (Halliday 1983).
Dispariţia bipolarităţii şi ascensiunea rapidă a „civilizaţiei globale de afaceri” a
încurajat reconsiderarea scrierilor lui Marx asupra globalizării capitaliste.
Marxismul poate apărea mai puţin relevant în contextul revirimentului politicii
de securitate naţională începând cu 11 Septembrie, însă analiza sa asupra relaţiei
dintre capitalism şi stat poate încă să contribuie la studiul guvernării globale
într-o perioadă în care subordonarea multor state faţă de dictatele capitalismului
global este peremptorie (Bromley 1999; Hay 1999). Marxismul îşi intră în
drepturi când analizează relaţia dintre sistemul de state şi capitalismul global şi
atunci când se apleacă asupra structurii hegemoniei globale. Acestea sunt două
aspecte în care marxismul este cel mai în măsură să contribuie la studiul
relaţiilor internaţionale (Gamble 1999).
Marxismul a avut o importanţă sporită în dezvoltarea abordărilor
economiei politice internaţionale, abordări care au o intenţie critică sau de
emancipare. Marx a scris despre originea şi dezvoltarea capitalismului modern,
dar nu ca un scop în sine: el era interesat cu precădere de forţele sociale care
urmau să antreneze prăbuşirea sa, având ca rezultat eliberarea umanităţii de sub
dominaţie şi exploatare. Abordările neo-gramsciene funcţionează în acelaşi
sens, axându-se pe rolul forţelor politice contrare hegemoniei în ordinea globală
– adică, pe diversele grupuri care se opun unui sistem mondial care generează,
între altele, inegalităţi majore la nivel global şi cauzează daune mediului
natural. Teoriile dominante ale relaţiilor internaţionale s-au opus mult timp faţă
de ceea ce ele consideră a fi cercetare angajată politic, cu toate că pretenţiile lor
de neutralitate şi obiectivitate au fost contestate în literatura critică (a se vedea
Capitolele 6 şi 7 din prezentul volum). Realismul şi neorealismul au fost supuse
criticii pe motiv că sunt orientate către rezolvarea problemelor, în loc să aibă o
dimensiune critică. Importanţa acestei distincţii va fi expusă în detaliu în
Capitolul 6 din prezentul volum. Cu toate acestea, este necesar să fie prezentată
în acest stadiu al discuţiei pentru a putea face o serie de observaţii asupra
reconstruirii materialismului istoric.
Distincţia între teoria orientată către soluţionarea problemelor (problem-
solving) şi teoria critică a fost făcută de Cox (1981: 128) şi a fost pusă în
legătură cu remarca sa des menţionată conform căreia „cunoaşterea serveşte
întotdeauna cuiva anume şi unui scop anume”. Altfel spus, investigaţia politică
nu este niciodată obiectivă şi independentă de valori, ci comportă, în mod oricât
de neintenţionat, anumite concepţii despre societate care favorizează interese
sectoriale ce pot fi identificate. Cox susţinea că neorealismul este o versiune a
teoriei orientate către rezolvarea problemelor, care consideră ordinea interna-
ţională existentă ca pe un dat şi pune întrebarea cum poate fi aceasta
146
Marxismul
determinată „să funcţioneze mai bine”. În principal, aceasta înseamnă concen-

trarea asupra problemelor rezultate din relaţiile dintre marile puteri. Prin
contrast, teoria critică pune întrebarea cum a luat fiinţă ordinea globală politică
şi economică prezenta, şi dacă nu cumva aceasta poate fi schimbată. Urmând
exemplul studiului lui Marx despre capitalism, şi cu luare aminte la observaţia
sa că „tot ceea ce este solid se risipeşte în aer în cele din urmă” (Marx şi Engels
1977: 224), teoria critică se concentrează asupra provocărilor aduse unei ordini
internaţionale care probabil va dispărea într-o bună zi, pentru a li se alătura
celorlalte civilizaţii dispărute; se concentrează asupra a ceea ce ar putea fi
primele zvâcniri ale unei forme mai umane de organizare politică mondială.
Rezultatul acestui argument este că teoreticienii internaţionali din curentul
dominant s-au grăbit prea tare să respingă marxismul numai din cauza
reducţionismului şi utopismului său economic. Ceea ce lipsea din discursul lor
era recunoaşterea faptului că marxismul nu este numai o sociologie a ceea ce se
găseşte „în realitate”; este o prezentare politică conştientă a formelor de
dominaţie şi a forţelor care lucrează împotriva lor. Unul dintre principalele
rezultate ale unui angajament întârziat cu marxismul este că astfel de
consideraţii sunt acum mult mai importante în teoria relaţiilor internaţionale.
Însă investigaţia politică de inspiraţie marxistă constituie numai o
ramură a teoriei critice contemporane. Abordări precum feminismul, post-
modernismul şi postcolonialismul tratează subiecte ca patriarhatul, construcţiile
identităţii şi alterităţii în contextul politicii naţionale şi globale, care nu s-au
numărat printre dimensiunile centrale ale studiilor marxiste asupra politicii
mondiale. Cu toate acestea, versiunea de materialism istoric a lui Cox a luat în
considerare recentul avânt al politicii identitare asociată cu naţiunile minoritare
şi popoarele indigene; de asemenea, el a dat o importanţă specială analizei
consecinţelor politice ale identităţilor civilizaţionale în contextul ordinii
mondiale post-europene. Viziunea normativă care poate fi identificată în
lucrările lui Cox pe această temă trece dincolo de preocuparea clasică a stângii
de a diminua inegalităţile de ordin material. El afirmă că „o ordine post-
hegemonică ar fi una în care diferitele tradiţii civilizaţionale ar putea să
coexiste, fiecare având la bază o intersubiectivitate diferită care defineşte un set
distinct de valori şi o cale distinctă către dezvoltare”. „Recunoaşterea şi
înţelegerea reciprocă” sunt considerate drept fundamentele necesare ale unei
ordini sociale drepte în care diversele identităţi culturale îşi au locul binemeritat
(Cox 1992b, 1993: 265).
Atenţia acordată culturii şi civilizaţiei se suprapune proiectului de
reconstruire a materialismului istoric asociat cu scrierile teoreticianului critic
din Şcoala de la Frankfurt, Jürgen Habermas. În anii 1970, acesta susţinea că
marxismul se făcea vinovat de supraestimarea importanţei „muncii” pentru
structura socială şi schimbarea istorică şi de subestimarea rolului „interacţiunii”
147
– adică al formelor de comunicare care fac posibilă convieţuirea fiinţelor

umane. Realizarea marxismului rezida în „paradigma producţiei”, care a adus în
prim-planul investigaţiei politice şi sociale moderne modul în care fiinţele
umane acţionează asupra naturii; principalul neajuns era faptul că nu tratase
problema, la fel de importantă, legată de modul în care fiinţele umane utilizează
limbajul pentru a crea societăţi ordonate şi cum au ajuns acestea la principiul că
societăţile bune ar trebui să exprime voinţa membrilor lor. Pentru Habermas,
„paradigma producţiei”, care priveşte modul în care oamenii învaţă să contro-
leze natura, trebuie să fie complementată de „paradigma comunicării”, care
priveşte modul în care oamenii au dezvoltat principiul moral conform căruia toţi
indivizii au dreptul de a fi implicaţi în orice proces de luare a deciziilor care îi
poate afecta. Ceea ce lipsea din viziunea sa normativă era recunoaşterea faptului
că emanciparea universală necesită nu doar diminuarea inegalităţilor de clasă, ci
şi democratizarea tuturor dimensiunilor vieţii sociale, economice şi politice
(Habermas 1979; Roderick 1986). În această formulare se poate desluşi ecoul
afirmaţiei lui Marx că scopul teoriei şi al acţiunii politice este de a înţelege şi a
sprijini crearea unei lumi în care fiinţele umane pot beneficia mai mult de pe
urma istoriei, în condiţiile pe care ele însele le-au ales.
Reconstruirea materialismului istoric a condus la o discuţie complexă
despre trăsăturile universale ale comunicării, şi pe această bază Habermas a
dezvoltat „etica discursului” sau „teoria moralităţii discursive”. Cel mai direct
mod de explicare a abordării discursive este acela că mulţi oameni în lumea
modernă şi-au pierdut convingerea că anumite principii morale sunt corecte
datorită faptului că sunt ancorate în adevăruri mai adânci de natură religioasă
sau deoarece au la bază autoritatea tradiţiei. Ei se închipuie pe sine ca trăind
într-o lume diversă din punct de vedere moral, în care nu există nicio şansă, sau
există o şansă minimă, de a ajunge la un consens în privinţa existenţei unui cod
moral unic care să fie valabil pentru toţi. Întrebarea filosofică este dacă oamenii
se pot pune de acord în ceea ce priveşte importanţa aplicării unor proceduri
neutre specifice care vor înlesni convieţuirea exponenţilor diferitelor viziuni
asupra lumii. Habermas susţine că teoria moralităţii discursive oferă cel mai bun
răspuns acestei întrebări. Cerinţa esenţială a acesteia este ca toţi indivizii să fie
pregătiţi să-şi prezinte poziţiile etice diferite în faţa instanţei dezbaterilor libere.
Ei ar trebui să fie pregăţiţi să asculte pe oricine şi să trateze cu respect toate
punctele de vedere, recunoscând că înaintea dialogului însuşi nu există
certitudine cu privire la „cine urmează să înveţe de la cine” sau cu privire la
„argumentul cel mai bun”. Ideea este că prin intermediul dialogului deschis,
oameni care provin din diverse medii religioase şi culturale şi care au puncte de
vedere morale şi politice opuse pot explora posibilitatea unui consens în ceea ce
priveşte cele mai bune trăsături ale unui argument moral. În cazul în care nu
rezultă o situaţie de consens – şi consensul nu trebuie niciodată impus –, le
148
Marxismul
rămâne sarcina de a identifica un compromis echilibrat între poziţii rivale

(Habermas 1999).
Două aspecte trebuie subliniate în legătură cu rezultatul reconstruirii
materialismului istoric de către Habermas. În primul rând, Habermas a respins
de timpuriu afirmaţile marxiste clasice privind întâietatea producţiei şi poziţia
centrală a conflictului de clasă în orice formă de viaţă. Ideea emancipării
universale ca diminuare şi eradicare a inegalităţii de clasă este depăşită de o
viziune a societăţii bune în care există o mai mare înţelegere umană şi în care
nimeni nu îl privează „pe celălalt de alteritate” (Habermas 1994: 119-20).
Logica din spatele acestui argument datorează mult „spiritului” lui Marx şi
marxismului, însă „litera” sa respinge ceea ce numeroşi marxişti consideră
esenţa poziţiei lor, respectiv întâietatea paradigmei producţiei. Aceasta ridică
întrebarea cum ar trebui aceia care îşi găsesc afinităţi cu teoria critică marxistă
să construiască pe baza moştenirii sale. Ne vom întoarce la această chestiune în
secţiunea următoare. În al doilea rând, fără a aduce atingere criticii sale la
adresa marxismului, Habermas continuă să rămână în mare măsură dedicat
proiectului iluminist de a crea o lume cosmopolită în care toate fiinţele umane
se pot bucura de un grad sporit de libertate. După cum s-a recunoscut, această
viziune nu include o apărare a idealurilor clasice marxiste, precum abolirea
proprietăţii private, sfârşitul instrumentalizării muncii, proprietatea comună a
mijloacelor de producţie ş.a.m.d. Este o viziune care ţine seama de diversitatea
culturală sporită şi incidenţa tot mai mare a conflictului moral în era post-
europeană, însă este o viziune fără consistenţă, din cauza faptului că Habermas
spune chiar mai puţin decât Marx în ceea ce priveşte natura societăţii bune.
Ceea ce ni se oferă este viziunea unei lumi în care oamenii recurg la proceduri
specifice pentru a dezvolta principii politice care le vor înlesni convieţuirea.
În mod rezonabil, nu trebuie ca o persoană să fie marxistă pentru a
sprijini această viziune a unei „comunităţi a comunicării universale”. Este
suficient să fii liberal sau să ai convingeri mai degrabă liberal-democratice.
Pentru unii autori, aici se află una dintre cele mai mari probleme ale acestei
tentative de a construi pe baza tradiţiei marxiste a teoriei critice. La fel ca Marx
şi marxiştii clasici, Habermas este deja dedicat unei concepţii occidentale a
societăţii, în acest caz unei viziuni de democraţie radicală atât la nivel naţional,
cît şi internaţional, care este respinsă în numeroase regiuni ale lumii care nu
aparţin spaţiului occidental (şi chiar de către multe mişcări politice din
Occident). Eurocentrismul poziţiei sale discursive este şi mai pronunţat atunci
când se recunoaşte că dezvoltarea unei comunităţi a comunicării universale
necesită îndepărtarea tuturor „asimetriilor” din cadrul societăţii – nu numai
eliminarea inegalităţilor materiale vădite şi dispariţia noţiunilor de superioritate
rasială sau etnică, dar şi dezafectarea structurilor patriarhale care perpetuează
supunerea femeilor (Apel 1980; a se vedea de asemenea Cohen 1990). Tot ceea
149
ce trebuie adăugat aici este că mulţi dintre cei aflaţi în afara spaţiului occidental
considerau feminismul ca pe o ideologie vestică străină de tradiţiile lor (pentru o
discuţie mai aprofundată, vezi Capitolul 9 din prezentul volum). Dezbateri
dificile se profilează în jurul acestor probleme, după cum este explicat şi în
ultimele capitole din acest volum. Însă, trebuie adăugat, întrebările care se
găsesc în centrul acestor dezbateri îi privesc mai ales pe aceia care sunt
interesaţi de soarta marxismului şi a teoriei critice influenţate de marxism. Ele
prezintă o importanţă mai mică pentru cei care consideră că materialismul
istoric oferă instrumente esenţiale pentru explicarea relaţiei dintre sistemul
internaţional de state şi economia capitalistă mondială sau structura şi dinamica
hegemoniei globale.
Marxismul şi teoria relaţiilor internaţionale în prezent
Până destul de recent, marxismul era forma puternic dominantă a teoriei

sociale critice: el combina o analiză serioasă a dezvoltării istoriei umane cu un
studiu detaliat al evoluţiei capitalismului şi cu reflecţii despre modul în care s-ar
putea ajunge la emancipare universală prin lupta de clasă. Ataşamentul său
pentru paradigma producţiei i-a făcut pe marxişti vulnerabili în faţa acuzaţiei de
neglijare a inegalităţilor de rasă, etnice, religioase şi de gen. Autori post-
modernişti şi feminişti au dezvoltat forme noi ale teoriei sociale critice care
datorează foarte puţin marxismului, iar mulţi resping ideea emancipării
universale pe motivul că toate proiectele cosmopolite conţin sâmburii unor noi
forme de dominaţie. Ei aduc în sprijinul lor exemplul marxismului, odată
instalat la putere. Au avut loc eforturi de reconstruire a materialismului istoric şi
de import de idei care se înscriu în alte tradiţii, după cum o relevă dezvoltarea
gândirii lui Habermas. O întrebare care apare în urma acestor provocări la
adresa marxismului şi în urma revizuirilor marxismului este în ce măsură
perspectiva de acum poate avea vreo contribuţie la viitorul teoriei critice
internaţionale. Problema este dacă iniţiativa, în cadrul acestei teorii, aparţine
unor abordări postmarxiste, sau se află de fapt în afara tradiţiei marxiste.
Un răspuns este acela că marxismul clasic a fost depăşit de noi forme
ale teoriei critice care au abandonat ideea conform căreia istoria umană poate fi
redusă la un singur fir narativ istoric major care evoluează spre o stare de
emancipare universală. Acest argument poate fi urmărit până la lucrările lui
Horkheimer şi ale lui Adorno (1972) – fondatorii teoriei critice a Şcolii de la
Frankfurt –, care opinau în anii 1940 că problemele marxismului erau produsul
eşecurilor Iluminismului european. Ei susţineau că Marx şi Engels împărtăşesc
viziunea iluministă conform căreia sporirea cunoştinţelor ştiinţifice şi
tehnologice conduce la o mai mare libertate umană; de fapt, aceasta conducea la
150
Marxismul
noi forme de dominaţie birocratică. În anii 1970, scriitorul postmodernist Jean-

François Lyotard (1984) spunea şi el că, de fapt, credinţa că istoria umană era o
călătorie de la dominaţie şi superstiţie către libertate şi iluminare nu lua în
calcul partea întunecată a raţionalităţii de tip occidental şi a progresului
ştiinţific. Într-o mare măsură, aceste argumente erau un răspuns la totalitarismul
sovietic şi la stalinism.
Un alt aspect, mai controversat, este că gânditorii iluminişti
desconsiderau societăţile care nu aparţineau spaţiului occidental (Vogel 2003).
Lăsând la o parte dezbaterea, nu încape nicio îndoială că Marx şi Engels afişau
adesea o atitudine condescendentă şi dispreţuitoare la adresa societăţilor care nu
se înscriau în spaţiul occidental. Ei erau convinşi că imperialismul occidental şi
răspândirea capitalismului erau necesare în vederea eliberării „popoarelor lipsite
de istorie” de miturile religioase şi tirania tradiţiei. În acest stadiu al
argumentării, este important să ne amintim cât de chinuitor era pentru marxiştii
clasici să vorbească despre rolul mişcărilor de eliberare naţională în lupta pentru
socialism şi despre locul ocupat de naţiune în viitoarea ordine mondială
socialistă. Curente mai recente ale teoriei critice au avut mai mult curaj să
celebreze diversitatea umană şi diferenţele culturale. În cazul lui Lyotard,
apărarea drepturilor celuilalt este legată de idealul „unei comunităţi globale a
discursului” care are câteva paralele cu poziţia lui Habermas referitoare la etica
discursivă şi democraţia cosmopolită – pe care unii o privesc ca pe o prelungire
a etosului democratic radical care există în lucrările lui Marx (Carver 1998).
Lyotard (1993) susţine că toate fiinţele umane au dreptul egal de a-şi „institui
comunitatea prin contract”, utilizând „raţiunea şi dezbaterea”. Însă, împotriva
lui Habermas, Lyotard subliniază pericolele inerente în privilegierea unei
noţiuni idealizate de dialog, mai ales că diversitatea radicală va fi sacrificată în
decursul tentativelor de a ajunge la un consens.
Marxiştii se vor întreba dacă aceste viziuni despre o lume care
avansează spre un dialog mai extins şi spre diversitate îşi pun problema modului
în care inegalităţile materiale împiedică instituirea comunităţilor bazate pe
contract şi consimţământ. Lucrările lui Jacques Derrida, fondatorul decon-
structivismului, merită atenţie (pentru o discuţie detaliată a se vedea Capitolul 7
din prezentul volum). În analiza sa asupra relevanţei contemporane a
Manifestului comunist al lui Marx şi Engels, Derrida (1994a, 1994b) apără o
„Internaţională nouă” pe motiv că „violenţa, inegalitatea, excluderea, foametea
şi deci opresiunea economică nu au afectat niciodată în istoria pământului şi a
umanităţii atâţia oameni”. În timp ce apără „spiritul” marxismului, Derrida
(1994a: 56) argumentează în favoarea revizuirii idealului lui Marx de „dispariţie
a statului”. Acesta ar trebui eliberat de ideile anterioare privind interna-
ţionalismul socialist şi dictatura proletariatului. „Noua Internaţională” ar trebui
să protesteze împotriva „situaţiei dreptului internaţional, a conceptelor de stat şi
151
naţiune” şi să se desprindă de ideile moştenite privind suveranitatea exclusivă şi

concepţiile naţionale de cetăţenie. Derrida (1994a: 56) preconiza forme noi ale
comunităţii politice în contextul cărora statul nu mai are la dispoziţie „un spaţiu
pe care să îl …domine” şi pe care „nu l-a dominat niciodată fără să-l dividă”.
Aici trebuie evidenţiate noile aranjamente politice care sunt în unele privinţe
mai cosmopolite decât cele care le-au precedat (deoarece sunt preocupate de
dreptul tuturor fiinţelor umane la un trai decent), mai sensibile la diferenţele
culturale sau de alt tip (concretizând astfel una din marile aspiraţii ale austro-
marxiştilor) şi mai angajate în procesul de diminuare a inegalităţilor economice
globale, rămânând astfel fidele trăsăturilor principale ale marxismului clasic
(Linklater 1998). Cu toate acestea, Derrida subliniază că aceia care continuă să
lucreze „în spiritul marxismului” ar trebui să dea mai multă atenţie analizării
statului, cetăţeniei, comunităţii politice şi dreptului internaţional.
Ne întoarcem acum la principala critică adusă marxismului în literatura
dominantă a Relaţiilor Internaţionale, şi anume eşecul acestuia de încadra statul,
naţionalismul sau războiul, sau neglijarea diplomaţiei, a echilibrului de putere şi
a dreptului internaţional. Realiştii şi neorealiştii au susţinut că geopolitica este
cu mult mai importantă decât globalizarea economică şi, de aceea, oamenii
continuă să se bazeze pe statele-naţiune pentru a li se garanta securitatea, mai
degrabă decât să se străduiască în vederea unor noi forme de comunitate
politică. Ei subliniază că internaţionalismul marxist a fost sacrificat pe altarul
politicii de putere în timpul Primului Război Mondial; astfel, el nu are nicio
relevanţă pentru o lume constituită din state.
Argumentul dă naştere unor întrebări fundamentale privind scopul
studierii relaţiilor internaţionale. Aici, nu poate încăpea nicio îndoială că două
războaie mondiale în secolul XX şi lupta bipolară care a dominat cea de-a doua
jumătate a secolului au înlesnit definirea disciplinei de către realişti şi
neorealişti. Recentul reviriment al politicii de securitate naţională şi războaiele
duse împotriva regimului talibanilor şi a lui Saddam Hussein i-au încurajat pe
realişti să susţină că evenimentele petrecute nu demult au demonstrat încă o dată
că politica internaţională este „tărâmul recurenţei şi al repetiţiei”, tărâmul
politicii care nu se schimbă în aspectele fundamentale (Waltz 2002). Ei susţin că
în anii 1990, o seamă de analişti ai relaţiilor internaţionale au fost zăpăciţi de
aparentele noutăţi – niveluri crescute de globalizare economică, „căderea în
desuetudine a forţei” şi altele. Aceste critici sunt îndreptate în special către
liberali, cu toate că neorealiştii pretind că ele îi privesc în egală măsură şi pe
marxişti. Faptul că marxismul nu este nici măcar menţionat în acest context se
datorează cvasi-absenţei sale din studiul american al relaţiilor internaţionale.
Aceia care argumentează în favoarea luării în serios a marxismului nu
vor pune neapărat sub semnul îndoielii aceste observaţii privind importanţa
politicii de securitate naţională, însă invariabil vor susţine că s-a dezvoltat o
152
Marxismul
înţelegere mai cuprinzătoare asupra felului în care sistemul internaţional

modern a evoluat de-a lungul ultimelor secole şi că aceasta nu poate ignora în
prezent evoluţia capitalismului modern, dominaţia sa în lume şi impactul său
asupra instituţiilor internaţionale şi a dreptului internaţional; după cum nu poate
ignora nici structura şi dinamica hegemoniei globale, sporirea inegalităţilor
economice şi soarta schimbătoare a mişcărilor care se opun hegemoniei şi care
apără viziunile unei ordini sociale mai drepte. Parţial, acesta este un argument
despre cum putem înţelege structura politicii mondiale; în parte, este o
dezbatere despre modul în care această structură dă naştere la „învingători” şi
„învinşi”. În anii 1960 şi 1970, unele abordări marxiste au înlocuit umanismul
din scrierile timpurii ale lui Marx cu o analiză structurală seacă, ce a pierdut din
vedere problemele etice care sunt miza politicii. Cu toate acestea, marxismul
şi-a intrat mereu în drepturi atunci când a combinat analiza empirică a
structurilor şi proceselor globale cu un angajament moral spre înţelegerea şi
combaterea inegalităţilor dramatice de putere, resurse şi oportunităţi. Într-
adevăr, convingerea sa că preocuparea pentru asimetrii şi inegalităţi ar trebui să
fie forţa motrice a analizei rămâne o realizare majoră, cu o importanţă de durată
în studiul Relaţiilor Internaţionale.
Concluzie
În ciuda slăbiciunilor sale, marxismul contribuie la teoria Relaţiilor

Internaţionale sub cel puţin patru aspecte. În primul rând, materialismul istoric,
cu accentul său asupra producţiei, relaţiilor de proprietate şi claselor, constiuie o
contrapondere importantă la teoriile realiste care consideră că lupta pentru
putere şi securitate determină structurile politicii mondiale. Aceasta conduce la
încă două aspecte, şi anume că marxismul a fost demult preocupat de
globalizarea capitalistă şi inegalităţile internaţionale, şi, din această cauză
răspândirea globală a capitalismului reprezintă pentru marxism fundalul
dezvoltării societăţilor moderne şi al organizării relaţiilor lor internaţionale. A
patra temă, care a apărut mai întâi în critica adusă de Marx economiei politice
liberale, este că explicaţiile vieţii sociale nu sunt niciodată la fel de obiective şi
inocente pe cât par. Aplicat politicii internaţionale, argumentul spune că analiza
realităţilor fundamentale şi imuabile poate ignora mult prea uşor relaţiile de
putere şi inegalitate nu între state, ci între indivizi. Curentele marxiste
dominante au adoptat opinia că una dintre pricipalele funcţii ale cercetării este
să înţeleagă principalele forme de dominaţie şi să imagineze o ordine mondială
dedicată diminuării inegalităţilor materiale. Această poziţie critică faţă de
politica mondială nu mai poate fi catalogată simplu „marxistă”, în sensul
perimat de utilizare a paradigmei producţiei pentru analizarea inegalităţilor de
clasă. Cu toate acestea, ea poate rămâne fidelă „spiritului marxist” prin
153
combinarea analizei empirice a formelor dominante de putere şi inegalitate cu o

viziune morală a unei ordini mondiale mai drepte. Această abordare critică
poate fi extinsă dincolo de analiza globalizării capitaliste şi a inegalităţilor
internaţionale din ce în ce mai mari, până la modurile în care statele îşi
desfăşoară politica naţională de securitate. Unul din lipsurile marxismului ca
sursă a teoriei critice internaţionale este tendinţa sa înnăscută de a acorda atenţie
cu precădere primului domeniu de investigaţie, în dauna celui de-al doilea.
Capitolele ulterioare pun în discuţie măsura în care alte ramuri ale teoriei critice
internaţionale au reuşit să învingă această limitare.
Traducere de Iulia SERAFIMESCU
154
Teoria critică
Capitolul 6
Teoria Critică
Richard Devetak
Dacă este ceva ce ţine laolaltă grupul disparat de intelectuali care aderă
la „teoria critică” este ideea că studiul relaţiilor internaţionale ar trebui să fie
orientat de o politică de emancipare. Atacurile teroriste din 11 Septembrie 2001
şi „războiul împotriva terorismului” care a urmat au arătat, printre altele, că
suferinţa umană inutilă rămâne un fapt central al vieţii internaţionale. Ar fi uşor
şi probabil acceptabil să supraestimăm noutatea sau însemnătatea lui 11
Septembrie pentru ordinea mondială. Totuşi, celei mai mari puteri a lumii i-a
fost aplicată o lovitură devastatoare chiar în capitala naţiunii, Washington, şi în
cel mai mare dintre oraşele sale, New York. Atacând Pentagonul şi World Trade
Center, teroriştii au atacat două simboluri ale proiecţiei puterii globale a
Americii: centrele sale militare şi financiare.
Pentru teoria critică, orice evaluare a gradului în care 11 Septembrie a
schimbat ordinea mondială va depinde de cât de mult sunt eliminate diversele
forme de dominaţie şi sunt promovate pacea, libertatea, dreptatea şi egalitatea.
Acest război neterminat „împotriva terorismului” dus de Washington şi de
Londra a făcut până acum prea puţin pentru a satisface preocupările teore-
ticienilor critici. Într-adevăr, mulţi teoreticieni critici au susţinut ideea că mai
degrabă va introduce forţe „de-civilizatoare” în relaţiile internaţionale.
Acest capitol este împărţit în trei părţi principale: în primul rând, o
schiţă a originilor teoriei critice; în al doilea rând, o examinare a naturii politice
a concepţiilor despre cunoaştere în relaţiile internaţionale; şi în fine, o descriere
detaliată a încercării teoriei critice internaţionale de a pune chestiuni legate de
comunitate în centrul studiului relaţiilor internaţionale. Aceasta va oferi
oportunitatea de a discuta ce spune teoria critică în legătură cu evenimentul din
11 Septembrie şi războiul împotriva terorismului care i-a urmat.
155
Originile teoriei critice
Teoria critică îşi are originile într-un curent de gândire care este adesea
identificat cu Iluminismul şi relaţionat cu scrierile lui Kant, Hegel şi Marx. Deşi
aceasta este o moştenire importantă pentru naşterea teoriei critice, nu este
singura ce poate fi identificată, deoarece trebuie luată în considerare şi amprenta
gândirii clasice greceşti despre autonomie şi democraţie, la fel ca şi gândirea lui
Nietzsche şi Weber. Totuşi, în secolul XX, teoria critică a fost cel mai mult
asociată cu un curent distinct de gândire cunoscut sub numele de Şcoala de la
Frankfurt (Jay 1973; Wyn Jones 2001). În scrierile lui Max Horkheimer,
Theodor Adorno, Walter Benjamin, Herbert Marcuse, Erich Fromm, Leo
Lowenthal şi mai recent Jürgen Habermas, teoria critică a dobândit o forţă nouă,
iar termenul de teorie critică a ajuns să fie folosit ca emblemă a unei filozofii
care pune sub semnul întrebării viaţa socială şi politică modernă prin metoda
criticii imanente. Este, în mare, o încercare de a recupera un potenţial critic şi de
emancipare care a fost neglijat de recentele tendinţe intelectuale, sociale,
culturale, politice, economice şi tehnologice.
Esenţială pentru teoria critică a Şcolii de la Frankfurt a fost preocuparea
de a înţelege trăsăturile centrale ale societăţii contemporane prin înţelegerea
dezvoltării ei istorice şi sociale şi identificarea contradicţiilor din prezent care ar
putea oferi posibilitatea de a transcende societatea contemporană, cu patologiile
şi formele ei inerente de dominaţie. Teoria critică intenţiona „nu doar să elimine
un abuz sau altul”, ci să analizeze structurile sociale fundamentale care au ca
rezultat aceste abuzuri, cu intenţia de a le depăşi (Horkheimer 1972: 206). Nu
este greu de observat aici prezenţa temei avansate de Marx în cea de-a
unsprezecea teză despre Feuerbach: „filozofii doar au interpretat lumea în
diverse moduri; scopul este de a o schimba” (Marx 1977a: 158). Acest interes
normativ în identificarea posibilităţilor imanente de trans-formare socială este o
caracteristică definitorie a unui curent de gândire care se întinde cel puţin de la
Kant, prin intermediul lui Marx, către teoreticienii critici contemporani cum este
Habermas. Această intenţie de a analiza posibilităţile de realizare a emancipării
lumii moderne a generat analize critice atât ale impedimentelor, cât şi ale
tendinţelor imanente către „organizarea raţională a activităţii umane”
(Horkheimer 1972: 223). Într-adevăr, preocuparea aceasta extinde linia gândirii
dincolo de Kant, până la convingerea Greciei clasice că natura raţională a polis-
ului îşi află expresia în autonomia individuală şi în instituirea dreptăţii şi a
democraţiei. Politica, înţeleasă astfel, este domeniul preocupat de înfăptuirea
unei vieţi drepte.
Există totuşi o diferenţă importantă între teoria critică şi gândirea
greacă, legată de condiţiile în care este posibilă cunoaşterea vieţii politice şi
sociale. Două aspecte merită amintite în această privinţă: în primul rând, ideea
156
Teoria critică
kantiană că reflecţia asupra limitelor a ceea ce putem cunoaşte este o parte

fundamentală a teoretizării şi, în al doilea rând, o idee hegeliană şi marxistă
conform căreia cunoaşterea este întotdeauna şi în mod ireductibil condiţionată
de contextul material şi istoric; în cuvintele lui Mark Rupert (2003: 186), este
întotdeauna „cunoaştere situaţională”. Deoarece teoria critică ia societatea în
sine ca obiect de analiză şi deoarece teoriile şi actele de teoretizare nu sunt
niciodată independente de societate, sfera de analiză a teoriei critice trebuie să
includă în mod necesar reflecţia asupra teoriei. Pe scurt, teoria critică trebuie să
fie auto-reflexivă; trebuie să includă o relatare a propriei geneze şi aplicări în
societate. Atrăgând atenţia asupra relaţiei dintre cunoaştere şi societate, care este
adesea exclusă din analiza teoretică dominantă, teoria critică recunoaşte natura
politică a afirmaţiilor despre cunoaştere.
Pe baza acestei recunoaşteri, Horkheimer a făcut distincţia între două
concepţii asupra teoriei, pe care el le-a numit teoria „tradiţională” şi cea
„critică”. Concepţiile tradiţionale asupra teoriei înfăţişează teoreticianul la
distanţă faţă de obiectul analizei. Prin analogie cu ştiinţele naturale, acestea
pretind că subiectul şi obiectul trebuie strict separate pentru a teoretiza aşa cum
trebuie. Concepţiile tradiţionale asupra teoriei presupun că există o lume
exterioară „acolo”, care poate fi studiată, şi că un subiect cercetător poate studia
această lume într-o manieră echilibrată şi obiectivă, detaşându-se de lumea pe
care o cercetează şi lăsând în urmă orice credinţe ideologice, valori sau opinii
care ar invalida cercetarea. Pentru a se califica drept teorie, o afirmaţie trebuie
să fie cel puţin neutră axiologic. Din acest punct de vedere, teoria este posibilă
doar cu condiţia ca un subiect cercetător să se poată detaşa de lumea pe care o
studiază. Aceasta contrastează cu concepţiile critice, care neagă posibilitatea
unei analize sociale neutre axiologic.
Recunoscând că teoriile sunt mereu înrădăcinate în viaţa politică şi
socială, concepţiile critice despre teoretizare permit o examinare a scopurilor şi
funcţiilor servite de anumite teorii. Cu toate acestea, în timp ce asemenea
concepţii asupra teoriei recunosc că influenţele contextului social în care se
situează subiectul sunt inevitabile, interesul care le ghidează este mai degrabă
emanciparea faţă de aceste forme sociale, decât legitimarea şi consolidarea lor.
Scopul urmărit de concepţiile critice asupra teoriei, în opoziţie cu cele tradi-
ţionale, este de a îmbunătăţi existenţa umană prin abolirea injustiţiei
(Horkheimer 1972) . După cum a spus Horkheimer (1972: 215), această con-
cepţie asupra teoriei nu prezintă doar o expresie a „situaţiei istorice concrete”, ci
acţionează ca o „forţă din interiorul [acelei situaţii] care stimulează
schimbarea”. Ea permite intervenţia oamenilor în crearea propriei lor istorii.
Trebuie precizat că deşi teoria critică nu s-a preocupat în mod direct de
nivelul internaţional, acest lucru nu implică faptul că relaţiile internaţionale ar fi
în afara preocupărilor acesteia. Operele lui Kant şi Marx, în special, au
157
demonstrat că ceea ce se întâmplă la nivel internaţional are o imensă semni-

ficaţie pentru realizarea emancipării universale. În continuarea acestui proiect
este angajată teoria critică internaţională. Cu toate acestea, şcoala de la
Frankfurt nu s-a referit niciodată la relaţiile internaţionale în criticile sale la
adresa lumii moderne, iar Habermas, până de curând, făcuse doar câteva referiri
la acestea (vezi Habermas 1998, 2003; Habermas şi Derrida 2003). Principala
tendinţă a teoriei critice este de a lua societatea individuală ca punct de interes şi
de a neglija dimensiunea relaţiilor între societăţi. Cu toate acestea, pentru teoria
critică internaţională, sarcina este de a extinde traiectoria Şcolii de la Frankfurt
– teoria critică – dincolo de domeniul intern, către domeniul internaţional – sau,
mai precis, global. Ea susţine o teorie a politicii mondiale care este „devotată
emancipării speciilor” (Linklater 1990a: 8). O asemenea teorie nu ar mai fi
limitată la un stat sau o societate individuală, ci ar examina relaţiile între acestea
şi ar reflecta asupra posibilităţii de a extinde organizarea raţională, justă şi
democratică a societăţii politice pe tot globul (Neufeld 1995: Capitolul 1;
Shapcott 2001).
Pe scurt, teoria critică s-a inspirat din diverse curente de gândire
socială, politică şi filozofică occidentale pentru a construi un cadru teoretic în
măsură să reflecteze asupra naturii şi scopului teoriei şi să demaşte atât formele
evidente cât şi pe cele subtile de injustiţie şi dominaţie din societate. Teoria
critică nu doar contestă şi deconstruieşte formele tradiţionale de teoretizare, ci
pune probleme şi caută să desfiinţeze formele înrădăcinate ale vieţii sociale care
constrâng libertatea umană. Teoria critică internaţională este o extensie a acestei
critici la domeniul internaţional. Următoarea parte a capitolului se concentrează
asupra încercării teoreticienilor critici de a deconstrui formele tradiţionale de
teoretizare prin promovarea unei teorii mai auto-reflexive.
Politica cunoaşterii în teoria relaţiilor internaţionale
Abia în anii 1980, la începutul a aşa-numitei „a treia dezbatere”,

întrebările legate de politica cunoaşterii au fost luate în serios în studiul
relaţiilor internaţionale. Întrebările epistemologice referitoare la justificarea şi
verificarea afirmaţiilor despre cunoaştere, metodologia aplicată, sfera şi scopul
cercetării, şi întrebările ontologice referitoare la natura actorilor sociali şi a altor
formaţiuni şi structuri istorice în relaţiile internaţionale, toate poartă implicaţii
norma-tive cărora nu li s-a dat importanţa cuvenită. Una din cele mai importante
contribuţii ale teoriei critice internaţionale a fost extinderea domeniului
relaţiilor internaţionale, nu doar către includerea asumpţiilor ontologice şi
158
Teoria critică
epistemologice, ci şi către explicarea legăturii acestora cu afilierile politice

anterioare.
Această secţiune evidenţiază modul în care teoria critică abordează
afirmaţiile despre cunoaştere în relaţiile internaţionale. În primul rând, ea
evaluează problema epistemologică, descriind modul cum a fost acceptată în
relaţiile internaţionale distincţia lui Horkheimer între concepţiile tradiţionale şi
cele critice asupra teoriei; şi în al doilea rând, elaborează legătura între teoria
critică şi teoria emancipatoare. Rezultatele acestei examinări au scopul de a
dezvălui rolul intereselor politice în formarea cunoaşterii. După cum a spus
Robert Cox (1981) succint şi faimos, „teoria serveşte întotdeauna cuiva anume
şi unui scop anume”. Ca o consecinţă, teoreticienii critici internaţionali resping
ideea conform căreia cunoaşterea teoretică este neutră sau non-politică. În timp
ce teoriile tradiţionale ar vedea puterea şi interesul ca factori care afectează a
posteriori rezultatele interacţiunilor dintre actorii politici în sfera relaţiilor
internaţionale, teoreticienii critici insistă că aceştia nu sunt deloc absenţi în
formarea şi verificarea afirmaţiilor despre cunoaştere. Într-adevăr, ei sunt factori
a priori care afectează producerea cunoaşterii. De aici afirmaţia lui Kimberly
Hutchings (1999: 69) că „teoria relaţiilor internaţionale nu este doar despre
politică, ci are ea însăşi un caracter politic”.
Teoriile orientate către rezolvarea problemelor şi cele critice
În articolul său de pionierat din 1981, Robert Cox a mers pe linia lui
Horkheimer distingând teoria critică de cea tradiţională sau orientată spre
rezolvarea problemelor (problem-solving theory) aşa cum o numeşte Cox.
Aceasta din urmă este marcată de două caracteristici: în primul rând, de o
metodologie pozitivistă; în al doilea rând, de tendinţa de a legitima structurile
sociale şi politice predominante.
Influenţate puternic de metodologiile ştiinţelor naturale, teoriile
orientate către rezolvarea problemelor pleacă de la premisa că pozitivismul
oferă singura bază legitimă a cunoaşterii. Pozitivismul este văzut, după cum
remarcă Steve Smith (1996: 13), ca „etalonul-aur” cu ajutorul căruia sunt
evaluate alte teorii. Există multe caracteristici care pot fi identificate cu
pozitivismul, însă două sunt în special relevante pentru discuţia noastră. În
primul rând, pozitiviştii presupun că faptele şi valorile pot fi separate; în al
doilea rând, că este posibilă separarea între obiect şi subiect. Aceasta duce la
ideea că nu numai că există o lume obiectivă independentă de conştiinţa umană,
dar este posibilă şi o cunoaştere obiectivă a realităţii sociale, deoarece valorile
pot fi eliminate din analiză.
Teoria orientată către rezolvarea problemelor, după cum o defineşte Cox
(1981: 128) „ia lumea aşa cum o găseşte, cu ordinea socială predominantă şi
159
relaţiile de putere şi instituţiile în care este organizată, drept cadru de acţiune

dat. Nu pune la îndoială ordinea curentă, ci are efectul de a o legitima şi
reifica”. Scopul său general, spune Cox (1981: 129), este de a face ordinea
existentă „să meargă bine, ocupându-se în mod eficient de anumite surse de
tulburare”. Neorealismul, ca teorie orientată către rezolvarea problemelor, ia în
serios dictonul realist de a lucra nu împotrivă, ci împreună cu forţele
internaţionale predominante. Însă luând sistemul dat aşa cum este, acest tip de
teorie are un efect de stabilizare a sistemului, tinzând să păstreze structura
globală existentă de relaţii sociale şi politice. Cox atrage atenţia că şi
instituţionalismul neoliberal face parte din teoriile orientate către rezolvarea
problemelor. Obiectivul său, aşa cum este explicat de reprezentantul său de
frunte, este de a „facilita funcţionarea sistemelor politice internaţionale descen-
tralizate" (Keohane 1984: 63). Situându-se la mijloc între sistemul de state şi
economia liberală capitalistă globală, principala preocupare a neoliberalismului
este de a asigura funcţionarea lină a celor două sisteme care coexistă. El caută
să facă cele două sisteme globale compatibile şi stabile prin atenuarea oricăror
conflicte, tensiuni sau crize care ar putea apărea între ele (Cox 1992b: 173).
După cum spune James Bohman (2002: 506), o astfel de abordare „apropie
cercetătorul social de inginer, care alege în chip strălucit soluţia optimă la o
problemă”. Pe scurt, concepţiile tradiţionale asupra teoriei au tendinţa de a
acţiona în favoarea stabilizării structurilor predominante ale ordinii mondiale şi
a inegalităţilor de putere şi avuţie care însoţesc aceste structuri.
Principalul punct pe care Cox doreşte să-l evidenţieze despre teoria
orientată către rezolvarea problemelor este că, nereflectând la apriorismul
cadrului iniţial în interiorul căruia teoretizează, are tendinţa de a acţiona în
favoarea priorităţilor ideologice predominante. În ciuda pretenţiilor sale de
neutralitate axiologică, teoria orientată către rezolvarea problemelor este din
plin „legată de valori, în virtutea faptului că acceptă implicit ordinea predo-
minantă ca bază a sa” (Cox 1981: 130). În consecinţă, ea ignoră felul în care
puterea şi interesele preced şi modelează pretenţiile de cunoaştere.
Dimpotrivă, teoria critică internaţională porneşte de la convingerea că,
deoarece procesele cognitive sunt situate contextual şi de aceea sunt supuse
intereselor politice, ele trebuie să fie evaluate critic. Teoriile relaţiilor interna-
ţionale, ca orice altă formă de cunoaştere, sunt condiţionate în mod necesar de
influenţa socială, culturală şi ideologică, iar una dintre principalele sarcini ale
teoriei critice este de a dezvălui efectele acestei condiţionări. După cum afirmă
Richard Ashley (1981: 207), „cunoaşterea este întotdeauna constituită prin
reflectarea intereselor”. Aşadar, teoria critică trebuie să aducă la suprafaţă
interesele, angajamentele sau valorile latente care generează şi orientează orice
teorie. De aceea, trebuie să admitem că studiul relaţiilor internaţionale „este, şi a
fost mereu, în mod inevitabil normativ” (Neufeld 1995: 108), deşi se pretinde
160
Teoria critică
contrariul. Deoarece teoria critică internaţională sesizează o legătură strânsă

între viaţa socială şi procesele cognitive, ea respinge distincţiile pozitiviste între
fapt şi valoare, obiect şi subiect. Excluzând posibilitatea cunoaşterii obiective,
teoria critică încearcă să promoveze o mai mare „reflectivitate teoretică” (1995:
Capitolul 3). Cox (1992a: 59) exprimă această reflectivitate în termenii unui
proces dublu: primul constă în „conştien-tizarea timpului şi locului istoric în
care se situează cercetătorul şi care determină întrebările ce necesită atenţie”, al
doilea este „efortul de a înţelege dinamica istorică ce a generat condiţiile în care
s-au născut aceste întrebări”. În mod similar, Bohman (2002: 503) propune o
formă de reflectivitate teoretică bazată pe „perspectiva unui participant critic-
reflexiv”. Prin adoptarea acestor atitudini reflexive, teoria critică este mai
degrabă o încercare metateoretică de a examina cum sunt situate teoriile în
ordinile sociale şi politice predominante, cum afectează această situare teore-
tizarea, şi, cel mai important, posibilităţile de a teoretiza într-o manieră care
contestă nedreptăţile şi inegalităţile întipărite în ordinea mondială existentă.
Relaţia teoriei critice cu ordinea predominantă trebuie să fie explicată
cu grijă. Deşi refuză să ia ordinea predominantă aşa cum o găseşte, teoria critică
nu o ignoră pur şi simplu, ci acceptă faptul că oamenii nu fac istoria în condiţii
alese de ei, după cum observa Marx în Optsprezece Brumar al lui Ludovic
Bonaparte (1977e), şi de aceea trebuie neapărat realizată o examinare detaliată a
condiţiilor actuale. Cu toate acestea, ordinea care ne-a fost „dată” nu este deloc
naturală, necesară sau invariabilă istoric. Teoria critică internaţională ia
configuraţia globală a relaţiilor de putere ca obiect de studiu şi se întreabă cum a
apărut această configuraţie, ce costuri aduce cu sine şi ce posibilităţi alternative
rămân imanente în istorie.
Teoria critică este esenţialmente o critică a dogmatismului pe care îl
găseşte în modelele tradiţionale de teoretizare. Această critică descoperă
asumpţiile neexaminate care ghidează modelele tradiţionale de gândire şi
expune complicitatea acestora cu condiţiile sociale şi politice predominante. A
te rupe de modelele dogmatice de gândire înseamnă a „de-naturaliza” prezentul,
după cum a spus Karin Fierke (1998: 13), a „privi din nou, dintr-o perspectivă
nouă, la ceea ce presupunem despre lume deoarece aceasta ne-a devenit prea
familiară”. De-naturalizarea „realităţilor [presupus] obiective deschide calea
formelor alternative de viaţă politică şi socială”. De aceea, implicit, teoria
critică, în calitate de critică de-naturalizantă, serveşte „ca instrument pentru de-
legitimarea puterii şi a privilegiilor existente” (Neufeld 1995: 14). Cunoaşterea
pe care o generează teoria critică nu este neutră; este încărcată politic şi etic de
interesul pentru transformarea socială şi politică. Ea critică şi demască teoriile
care legitimează ordinea predominantă şi afirmă alternativele progresiste care
promovează emanciparea.
161
Acest lucru ridică imediat întrebarea: cum pot fi formulate judecăţile

etice despre ordinea mondială predominantă? Din moment ce nu există baze
teoretice obiective, nu poate exista nici vreun punct de vedere arhimedic în
afara istoriei sau a societăţii din care să ne angajăm în critică sau judecată etică.
Aceasta nu este o problemă de formulare a unui set de idealuri morale şi de
folosire a acestora ca punct de referinţă transcendent pentru a judeca formele de
organizare politică. Nu există o Utopie cu care să comparăm faptele. Aceasta
înseamnă că teoria critică internaţională trebuie să folosească metoda criticii
imanente, mai degrabă decât etica abstractă, pentru a critica ordinea actuală a
lucrurilor (Linklater 1990b: 22-3).
De aceea, sarcina este „să pornim de unde ne aflăm”, cum spunea Rorty
(citat în Linklater 1998: 77), şi să scoatem la iveală principiile şi valorile care ne
structurează societatea politică, să expunem contradicţiile şi inconsistenţele din
modul în care societatea noastră este organizată, pentru a urmări valorile
asociate. Acest punct de vedere este sprijinit de alţi gânditori critici
internaţionali, în special de Kimberly Hutchings, a cărei versiune a teoriei
critice internaţionale este foarte mult influenţată de versiunea fenomenologică a
criticii imanente a lui Hegel. Critica imanentă este realizată „fără referire la o
metodă articulată independent sau la criterii transcendente” (Hutchings 1999:
99). Urmând sfatul lui Hegel, teoria critică internaţională trebuie să recunoască
faptul că resursele pentru critică şi judecare pot fi găsite numai „imanent”, adică
în societăţile politice deja existente, de unde este lansată critica. Resursele
critice invocate nu cad din cer, ci apar din dezvoltarea istorică a unor instituţii
legale şi politice concrete. Sarcina teoreticianului politic este aşadar de a explica
şi critica ordinea politică actuală în termenii principiilor presupuse de şi incluse
în propriile instituţii şi practici juridice, politice şi culturale (Fierke 1998: 114;
Hutchings 1999: 102).
Fiona Robinson (1999) susţine în mod similar că etica nu ar trebui
percepută ca separată de teoriile şi practicile relaţiilor internaţionale, ci ar trebui
să fie văzută ca inclusă în acestea. Fiind de acord cu Hutchings, ea susţine mai
degrabă o „fenomenologie a vieţii etice” decât o „etică abstractă despre
aplicarea regulilor” (Robinson 1999: 31). Însă viziunea sa asupra unei „etici
globale a preocupării” implică şi supunerea la o judecată critică a asumpţiilor de
bază ale discursurilor morale şi politice deja existente. Hutchings şi Robinson
sunt de acord cu Linklater că orice teorie critică internaţională trebuie să
folosească un model de critică imanentă. Acest lucru înseamnă că teoreticianul
trebuie să abordeze critic asumpţiile normative care structurează judecăţile
noastre etice, într-un efort de a genera o potrivire mai coerentă între modelele de
gândire şi formele de organizare politică, şi fără a se baza pe un set de principii
etice abstracte.
162
Teoria critică
Sarcinile teoriei critice ca teorie emancipatoare
Dacă teoriile orientate spre rezolvarea problemelor adoptă o meto-

dologie pozitivistă şi sfârşesc prin a reafirma sistemul predominant, teoriile
critice sunt susţinute de tradiţiile hermeneuticii şi ale Ideologiekritik. Teoria
critică internaţională nu este preocupată doar de înţelegerea şi explicarea
realităţilor existente în politica mondială, ci are şi intenţia de a le critica, în
scopul de a le transforma. Este o încercare de a înţelege procese sociale
esenţiale cu scopul de a inaugura schimbarea, sau măcar pentru a afla dacă
schimbarea este posibilă. În cuvintele lui Hoffman (1987: 233), este „nu numai
o expresie a realităţilor concrete ale situaţiei istorice, dar şi o forţă pentru
schimbare din interiorul acelor condiţii”. Neufeld (1995: Capitolul 5) afirmă şi
el acest punct de vedere al teoriei critice. Aceasta oferă, spune el, o formă de
critică socială care susţine activitatea politică practică ce are ca scop
transformarea societăţii.
Interesul teoriei critice pentru emancipare vizează „asigurarea libertăţii
faţă de constrângeri neconştientizate, relaţii de dominaţie şi condiţii de
comunicare şi înţelegere distorsionate, care refuză oamenilor capacitatea de a-şi
construi singuri viitorul prin intermediul voinţei depline şi al conştientizării”
(Ashley 1981: 227). Ele contrastează cu teoriile orientate către rezolvarea
problemelor, care au tendinţa de a accepta ceea ce Linklater (1997) numeşte
„teza imuabilităţii”. Teoria critică este dedicată extinderii organizării raţionale,
juste şi democratice a vieţii politice dincolo de nivelul statului, pentru toată
umanitatea.
Concepţia de emancipare promovată de teoria critică internaţională este
derivată în mare dintr-un curent de gândire care îşi are originea în proiectul
iluminist. Acest proiect a fost preocupat în general de ruperea de formele de
injustiţie pentru a încuraja condiţiile necesare pentru libertatea universală
(Devetak 1995b). Pentru început, emanciparea, aşa cum este înţeleasă de
gânditorii iluminişti şi de teoreticienii critici, exprimă în general o concepţie
negativă a libertăţii ce constă în îndepărtarea constrângerilor create social şi
care nu sunt necesare. Această înţelegere este evidentă în definiţia dată de Booth
(1991b: 539) emancipării ca „eliberare a oamenilor de acele constrângeri care îi
împiedică să realizeze ceea ce în mod liber ar alege să facă”. Accentul în această
înţelegere este pe înlăturarea acelor impedimente sau impuneri care limitează
într-un mod care nu este necesar libertatea individuală sau colectivă. Mai precis,
Ashley (1981: 227) defineşte emanciparea ca asigurarea „libertăţii faţă de
constrângeri neconştientizate, relaţii de dominaţie şi condiţii de comunicare şi
înţelegere distorsionate care refuză oamenilor capacitatea de a-şi construi
singuri viitorul prin intermediul voinţei depline şi al conştientizării”. Ideea
comună aflată la baza acestor accepţiuni este că emanciparea implică o căutare a
163
autonomiei. „A fi liber”, spune Linklater (1990a: 135), înseamnă „a te auto-

determina sau a avea capacitatea de a iniţia acţiunea. Obiectivul teoriei critice
internaţionale este aşadar de a extinde capacitatea omului de a se auto-
determina” (Linklater 1990b: 10).
Doi gânditori sunt esenţiali în discursul teoriei critice internaţionale a
lui Linklater: Immanuel Kant şi Karl Marx. Abordarea lui Kant este instructivă
deoarece caută să încorporeze temele puterii, ordinii şi emancipării (Linklater
1990b: 21-2). În interpretarea lui Linklater (1992b: 36), Kant „credea că este
posibil ca puterea statului să fie îmblânzită de principiile ordinii internaţionale
şi că, în timp, ordinea internaţională va fi modificată până ce se va conforma
principiilor dreptăţii cosmopolite”. Teoria relaţiilor internaţionale a lui Kant este
o încercare timpurie de a realiza o teorie critică internaţională, absorbind
intuiţiile şi criticând slăbiciunile din gândirea realistă şi raţionalistă prin prisma
interesului faţă de libertatea şi dreptatea universale. Deşi Linklater consideră
abordarea lui Marx ca fiind prea îngustă, deoarece se focalizează pe excluderea
bazată pe clasă, el crede că totuşi aceasta oferă baza unei teorii sociale pe care
trebuie construită teoria critică internaţională. După cum a observat Linklater
(1990a: 159), atât Marx, cât şi Kant împărtăşesc „dorinţa pentru o societate
universală a indivizilor liberi, un imperiu universal al scopurilor”. Amândoi sunt
puternic ataşaţi de temele Iluminismului, cum sunt libertatea şi universalismul,
şi amândoi au lansat critici puternice împotriva formelor de viaţă particulariste,
cu intenţia de a extinde comunitatea morală şi politică.
Pentru a încheia această parte a capitolului, vom spune că teoria critică
internaţională susţine acordarea unei atenţii sporite relaţiilor dintre cunoaştere şi
interese. Una dintre principalele contribuţii ale teoriei critice internaţionale în
această privinţă este demascarea naturii politice a formării cunoaşterii. La bază
se află interesul explicit de a pune în cauză şi înlătura constrângerile produse de
societate asupra libertăţii umane, contribuind astfel la posibila transformare a
relaţiilor internaţionale (Linklater 1990b: 1, 1998).
Regândirea comunităţii politice
Teoria critică internaţională este în spiritul, dacă nu în litera, criticii

capitalismului a lui Marx. Ca şi Marx, teoreticienii critici caută să demaşte şi să
analizeze critic sursele inegalităţii şi ale dominaţiei care modelează relaţiile
globale de putere, cu intenţia de a le elimina. De la jumătatea anilor 1990, una
dintre temele centrale care s-au dezvoltat din teoria critică internaţională este
nevoia de a dezvolta o înţelegere mai sofisticată a comunităţii, ca metodă de
identificare şi eliminare a constrângerilor globale asupra potenţialului umanităţii
164
Teoria critică
de libertate, egalitate şi autodeterminare (Linklater 1990b: 7). Abordarea de

către Linklater a acestei sarcini, care a stabilit agenda, implică în primul rând a
analiza modul în care inegalitatea şi dominaţia decurg din modelele de
comunitate politică legate de statul suveran, şi în al doilea rând de a lua în
considerare forme alternative de comunitate politică, unele care să promoveze
emanciparea umană.
Această secţiune detaliază trei dimensiuni pe baza cărora teoria critică
internaţională regândeşte comunitatea politică (vezi Linklater 1992a: 92-7).
Prima dimensiune este normativă, şi aparţine criticii filozofice a statului ca
formă exclusivistă de organizare politică. A doua este sociologică şi are legătură
cu nevoia de a dezvolta o evidenţă a originilor şi evoluţiei statului modern şi a
sistemului de state. Cea de-a treia este dimensiunea praxiologică referitoare la
posibilităţile practice de a reconstrui relaţiile internaţionale pe linii mai eman-
cipatoare şi mai cosmopolite. Efectul general al teoriei critice internaţionale şi
contribuţia sa majoră la studiul relaţiilor internaţionale constau în concentrarea
asupra fundamentelor normative ale vieţii politice.
Dimensiunea normativă: critica particularismului etic

şi a excluderii sociale
Una dintre asumpţiile filozofice cheie care au structurat gândirea

politică şi etică şi practica relaţiilor internaţionale este ideea că statul modern
este forma naturală de comunitate politică. Statul suveran a fost „fetişizat”, ca să
folosim termenul lui Marx, ca model normal de organizare a vieţii politice. Cu
toate acestea, teoreticienii critici internaţionali doresc să problematizeze acest
fetişism şi să atragă atenţia asupra „deficienţelor morale” create de interacţiunea
statului cu economia capitalistă globală. În această secţiune vom evidenţia
cercetarea filozofică a teoriei critice internaţionale asupra bazelor normative ale
vieţii politice şi critica făcută de ea particularismului etic şi excluderii sociale pe
care aceasta o generează.
Critica filozofică a particularismului a fost dezvoltată pentru prima dată
şi cel mai sistematic în cartea lui Andrew Linklater, Men and Citizens (1990a).
Principala sa preocupare a fost să identifice modul în care gândirea politică
modernă a făcut în mod constant diferenţa între obligaţiile etice faţă de co-
cetăţeni şi acelea faţă de restul umanităţii. În practică, această tensiune între
„oameni” şi „cetăţeni” a fost mereu rezolvată în favoarea cetăţenilor – sau, mai
precis, în favoarea membrilor unui anumit stat suveran. Chiar dacă cei mai mulţi
gânditori moderni au recunoscut că anumite drepturi universale ar trebui să se
extindă la toţi membrii comunităţii umane, acestea erau mereu reziduale şi
secundare în raport cu cele particulariste.
165
Men and Citizens este, printre altele, o scriere de recuperare. Ea caută

să recupereze o filozofie politică bazată pe raţionarea etică universală care a fost
marginalizată progresiv în secolul al XX-lea, în special odată cu începutul
Războiului Rece şi hegemonia realismului. Mai precis, ea caută să recupereze şi
să reformuleze idealul stoic-creştin de comunitate umană. Dacă elemente ale
acestui ideal pot fi regăsite în tradiţia dreptului natural, Linklater apelează la
tradiţia Iluminismului pentru a găsi o expresie mai bogată a acestui ideal. Aici
Linklater este puternic influenţat de gândirea lui Kant, pentru care războiul era
indubitabil legat de împărţirea omenirii în unităţi politice separate şi cu propriile
interese; de cea a lui Rousseau, care a remarcat în mod caustic că prin
apartenenţa la o anumită comunitate de cetăţeni, indivizii se transformă în mod
necesar în inamici ai restului umanităţii; şi de cea a lui Marx, care a văzut în
statul modern o contradicţie între interesele generale şi cele private.
Ideea centrală exprimată aici este că asocierile politice particulariste
duc la înstrăinare intersocietală, la posibilitatea continuă a războiului şi a
excluderii sociale. Acest tip de argument subîntinde reflecţia mai multor gândi-
tori iluminişti ai secolului al XVIII-lea, cum ar fi, printre alţii, Montesquieu,
Rousseau, Paine şi Kant, pentru care războiul era pur şi simplu o expresie a
politicii vechiului regim şi o unealtă a statului. Marx a extins critica statului
modern argumentând că prin sprijinirea domniei legii, a proprietăţii private şi a
banilor, acesta maschează alienarea capitalistă şi exploatarea în spatele
idealurilor burgheze de libertate şi egalitate. Marx, bineînţeles, a văzut separarea
politicii de economie ca pe o iluzie liberală, creată pentru a masca relaţiile de
putere ale capitalismului. În cuvintele lui Rupert (2003: 182), una dintre ideile
durabile ale lui Marx este că „spaţiile economice aparent apolitice generate de
capitalism – în interiorul şi între statele delimitate juridic – sunt îmbibate de
relaţii structurate de putere socială cu consecinţe extrem de importante pentru
viaţa politică”. Din această perspectivă marxistă, relaţiile internaţionale
moderne, atâta timp cât combină sistemul politic al statelor suverane şi sistemul
economic al capitalismului de piaţă, sunt o formă de excludere în care interesele
unei anumite clase se prezintă ca fiind universale. De aceea, problema statului
suveran este că acesta, în calitatea sa de „comunitate morală limitată”,
promovează excluderea, generează alienare, injustiţie, insecuritate şi conflicte
violente între statele cu interese proprii, impunând frontiere rigide între „noi” şi
„ei”(Cox 1981: 137, Linklater 1990a: 28).
Astfel de argumente au dus în ultimul timp, şi mai ales într-un secol
care a cunoscut valuri fără precedent de oameni fără cetăţenie şi de refugiaţi, la
întrebări mai generale şi mai profunde despre bazele pe care umanitatea este
organizată şi divizată politic. În particular, după cum notează Kimberly
Hutchings (1999: 125), ele au determinat teoria critică internaţională să „pună la
îndoială statul-naţiune ca model normativ dezirabil de organizare politică”. În
166
Teoria critică
acord cu alţi teoreticieni critici internaţionali, Hutchings (1999: 122, 135)

problematizează „ontologiile rigide idealizate” ale naţiunii şi ale statului ca
subiecţi ai auto-determinării. Hutchings merge mai departe decât Linklater,
problematizând de asemenea „sinele” individualizat al liberalismului. Intenţia ei
este de a examina statutul tuturor pretenţiilor normative de auto-determinare,
expresie în care „auto” este înţeles ca referindu-se la individ, naţiune sau stat.
Dar atâta timp cât critica ei are ca scop punerea în chestiune a „sinelui” (fie el
înţeles ca individ, naţiune sau stat) ca o entitate închisă, analiza lui Hutchings
completează şi extinde critica filozofică a particularismului realizată de
Linklater.
Şi Richard Shapcott (2000b, 2001) continuă această critică, investigând
modul în care diversele concepţii ale „sinelui” modelează relaţiile cu „ceilalţi”
în relaţiile internaţionale. Principala preocupare a lui Shapcott este posibilitatea
de a realiza dreptatea într-o lume cu diversitate culturală. Deşi principalele
influenţe asupra argumentului său provin de la Tzvetan Todorov şi Hans-
Georg Gadamer, mai degrabă decât de la Habermas, critica sinelui a lui
Shapcott este în armonie cu cea a lui Linklater şi Hutchings. El respinge atât
concepţia liberală, cât şi pe cea comunitariană a sinelui, pentru că împiedică
adevărata comunicare şi dreptate în relaţia dintre sine şi ceilalţi. Concepţiile
liberale despre sine, spune el, implică „o mişcare importantă de asimilare”
deoarece sunt incapabile de a recunoaşte corect diferenţa (2000b: 216). Pe de
altă parte, comunitarienii au tendinţa de a lua ca atare limitele comunităţii
politice şi, în consecinţă, refuză să ofere celor de afară sau celor ce nu sunt
cetăţeni o voce egală în dezbaterile morale. Cu alte cuvinte, „liberalii
subestimează importanţa morală a diferenţelor naţionale, în timp ce
comunitarienii le supraevaluează. Pe scurt, şi unii, şi ceilalţi eşuează în da ceea
ce i se cuvine diferenţei” (Shapcott 2001: Capitolul 1).
Proiectul comun al lui Hutchings, Linklater şi Shapcott are ca scop să
pună în chestiune caracterul identităţii. O atitudine mai puţin dogmatică faţă de
frontierele naţionale este cerută de ambele tabere de teoreticieni critici interna-
ţionali, deoarece acestea sunt recunoscute ca nefiind „nici decisive moral, dar
nici nesemnificative moral” (Linklater 1998: 61). Ele sunt probabil inevitabile
într-o anumită formă. Oricum, ideea este de a ne asigura că frontierele naţionale
nu împiedică principiile deschiderii, recunoaşterii şi dreptăţii în relaţiile cu
„ceilalţi” (Linklater 1998: Capitolul 2; Hutchings 1999: 138; Shapcott 2000a: 111).
Teoria critică internaţională a evidenţiat pericolele particularismului
necontrolat care îi poate deposeda cu uşurinţă pe „ceilalţi” de anumite drepturi.
Această critică filozofică a particularismului a făcut ca teoria critică
internaţională să critice statul suveran ca fiind una dintre principalele forme
moderne de excludere socială şi, de aceea, o barieră considerabilă în calea
dreptăţii universale şi a emancipării. În următoarea secţiune descriem relatarea
167
sociologică a teoriei critice internaţionale despre modul cum statul modern a

ajuns să structureze comunitatea politică.
Dimensiunea sociologică: state, forţe sociale şi

ordini mondiale în schimbare
Respingând afirmaţiile realiste conform cărora starea de anarhie şi

acţiunile egoiste ale statelor sunt fie naturale, fie imuabile, teoria critică
internaţională a fost întotdeauna o formă de constructivism cu „c” mic. De
aceea, una dintre sarcinile ei esenţiale este de a analiza producţia istorică şi
socială a agenţilor şi a structurilor luate ca atare de teoriile tradiţionale.
Împotriva pozitivismului şi empirismului diverselor forme de realism,
teoria critică internaţională adoptă o abordare mai hermeneutică, care înţelege
structurile sociale ca având o existenţă intersubiectivă. „Structurile sunt
construite social” – mai precis, spune Cox (1992a: 138), „acestea devin o parte
a lumii obiective în virtutea existenţei lor în intersubiectivitatea grupurilor
relevante de oameni”. Acceptarea unui rol activ al minţilor umane în
constituirea lumii sociale nu duce neapărat la negarea realităţii materiale, ci îi
oferă pur şi simplu un statut ontologic diferit. Deşi structurile, ca produse inter-
subiective, nu au o existenţă fizică cum au mesele sau scaunele, ele au totuşi
efecte reale, concrete (1992b: 133). Structurile produc efecte concrete deoarece
oamenii acţionează ca şi cum ele ar fi reale (Cox 1986: 242). Această viziune
ontologică subîntinde încercările lui Cox şi ale teoriei critice internaţionale de a
înţelege ordinea existentă.
În contrast cu ontologiile individualiste care percep statele ca
atomistice, raţionale şi posesive şi ca şi cum identităţile acestora au existat
înainte de, sau independent de, interacţiunea socială (Reus-Smit 1996: 100),
teoria critică internaţională este mai interesată de a explica modul în care atât
actorii individuali, cât şi structurile sociale apar în istorie şi sunt condiţionate
de, istorie. De exemplu, împotriva dogmei westfaliene că statul este stat (Cox
1981: 127), teoria critică internaţională vede statul modern ca pe o formă
distinctă de comunitate politică, aducând cu sine anumite funcţii, roluri şi
responsabilităţi care sunt determinate social şi istoric. În timp ce statul este luat
ca atare de realism, teoria critică internaţională caută să ofere o teorie socială a
statului.
Extrem de important pentru argumentul teoriei critice este că trebuie să
explicăm dezvoltarea statului modern ca formă dominantă de comunitate
politică în modernitate. Este astfel necesară o explicare a modului în care statele
îşi construiesc obligaţiile morale şi legale şi cum acestea reflectă anumite
asumpţii despre structura şi logica relaţiilor internaţionale. Folosind mai ales
cuvintele lui Michael Mann şi Anthony Giddens, Linklater (1998: Capitolele 4-
168
Teoria critică
5) întreprinde ceea ce el numeşte o sociologie istorică a „comunităţilor

limitate”.
Cartea lui Linklater Beyond Realism and Marxism (1990b) începuse
deja să analizeze interacţiunea diferitelor logici sau procese de raţionalizare în
alcătuirea politicii lumii moderne. Dar, în Transformation of Political
Community (1998), el duce mai departe analiza oferind o descriere mult mai
detaliată a acestor procese şi legându-le mai strâns de sistemele de includere şi
excludere în dezvoltarea statului modern. Argumentul său este că limitele
comunităţii politice sunt create de interacţiunea a patru procese de raţionalizare:
construirea statului, rivalitatea geopolitică, industrializarea capitalistă şi
învăţarea moral-practică (Linklater 1998: 147-57). Prin intermediul acestor
procese de raţionalizare, statul modern dobândeşte monopolul asupra a cinci
tipuri de putere. Aceste puteri, care sunt revendicate de statul suveran ca
indivizibile, inalienabile şi exclusive sunt: monopolul mijloacelor legitime de
violenţă asupra teritoriului, dreptul exclusiv de a percepe impozite în interiorul
jurisdicţiei teritoriale, dreptul de a cere devotament politic complet, unica
autoritate pentru judecarea disputelor dintre cetăţeni şi dreptul de a fi unicul
subiect al drepturilor şi reprezentării în dreptul internaţional (1998: 28-9).
Combinarea acestor puteri de monopol a iniţiat ceea ce Linklater
numeşte „proiectul totalizator” al statului modern westfalian. Efectul a fost
producerea unei concepţii asupra politicii guvernate de asumpţia că limitele
suveranităţii, teritoriului, naţionalităţii şi cetăţeniei trebuie să coincidă (1998:
29, 44). Statul modern a concentrat aceste funcţii sociale, economice, juridice şi
politice în jurul unui centru de guvernare unic, suveran, ce a devenit subiectul
primar al relaţiilor internaţionale, eliminând gradual alternativele. De
importanţă crucială pentru Linklater este felul în care acest proiect totalizator al
statului modern modifică legăturile sociale şi, prin urmare, modifică graniţele
comunităţii morale şi politice. Deşi statul a reprezentat o temă centrală a
studiului relaţiilor internaţionale, nu prea au existat încercări de a documenta
modurile schimbătoare în care statele stabilesc principiile care, legând cetăţenii
într-o comunitate, îi separă de restul lumii.
Focalizarea lui Linklater asupra naturii schimbătoare a legăturilor
sociale are multe în comun cu concentrarea lui Cox (1999) asupra relaţiei
schimbătoare dintre stat şi societatea civilă. Cheia pentru regândirea Relaţiilor
Internaţionale, conform lui Cox, rezidă în examinarea relaţiei dintre stat şi
societatea civilă şi, prin urmare, în recunoaşterea faptului că statul are diferite
forme, nu numai în perioade istorice diferite, ci chiar şi în aceeaşi perioadă.
Aceasta nu înseamnă că teoria critică internaţională este interesată doar
de producerea unei teorii a statului; trebuie reamintit faptul că statul este doar
una dintre forţele care dau formă ordinii mondiale actuale. Cox (1981: 137-8)
susţine că o înţelegere comprehensivă a ordinii actuale şi a caracteristicilor sale
169
structurale trebuie să ţină cont de interacţiunea dintre forţe sociale, state şi

ordini mondiale. În cadrul abordării lui Cox, statul joacă un „rol intermediar, dar
autonom” între forţele sociale modelate de producţie, pe de o parte, şi o ordine
mondială ce încarnează o configuraţie specifică de putere, determinată de
sistemul de state şi de economia mondială, pe de altă parte (1981: 141).
Există două presupuneri fundamentale interconectate pe baza cărora
Cox îşi fundamentează teoria privind statul. Prima reflectă axioma marxist-
gramsciană că „ordinile mondiale... sunt înrădăcinate în relaţii sociale” (Cox
1983: 173). Aceasta înseamnă că schimbările observabile în echilibrele militare
şi geopolitice pot fi urmărite spre sursă până la schimbări fundamentale în
relaţia dintre capital şi muncă. Cea de-a doua presupunere rezultă din
argumentul lui Vico că instituţiile, precum statul, sunt produse istorice. Statul nu
poate fi extras din istorie ca şi cum esenţa sa ar putea fi definită sau înţeleasă ca
precedând istoria (Cox 1981: 133). Rezultatul final este că definiţia statului este
lărgită pentru a include „prelungirile structurii politice în societatea civilă” (Cox
1983: 164). Influenţa bisericii, a presei, sistemului educaţional, culturii ş.a.m.d.
trebuie să fie încorporate într-o analiză a statului, deoarece aceste „instituţii”
ajută la crearea de atitudini, dispoziţii şi comportamente consistente cu – şi
ducând la – forma pe care statul o dă relaţiilor de putere din societate. Prin
urmare, statul, ce conţine maşinăria guvernării, plus societatea civilă, reprezintă
şi reflectă „ordinea socială hegemonică” (1983).
Această ordine socială hegemonică trebuie să fie înţeleasă ca o
configuraţie dominantă a „puterii materiale, ideologiei şi instituţiilor” ce
formează şi susţine forme de ordine mondială (Cox 1981: 141). Problema de
bază pentru Cox este prin urmare cum să explice tranziţia de la o ordine
mondială la alta. El acordă foarte multă atenţie explicării „felului în care
transformările structurale au avut loc în trecut” (Cox 1986: 244). Spre exemplu,
el a analizat în detaliu transformarea structurală ce a avut loc la sfârşitul
secolului al XIX-lea de la o perioadă caracterizată de manufacturi, statul liberal
şi pax britannica la o perioadă caracterizată de producţia în masă, emergentul
stat naţionalist al bunăstării şi rivalitatea imperială (Cox 1987). În multe dintre
scrierile sale recente, Cox a fost preocupat de restructurarea ordinii mondiale,
generată de globalizare. Pe scurt, Cox şi colegul său Stephen Gill au oferit
relatări extinse asupra felului în care organizarea globală crescândă a producţiei
şi finanţelor transformă concepţiile westfaliene de societate şi organizare
politică. La baza transformării curente este ceea ce Cox numeşte „interna-
ţionalizarea statului”, prin care statul aproape că devine un simplu instrument de
restructurare a economiilor naţionale, astfel încât ele să fie mai alerte la cererile
şi disciplina economiei capitaliste globale. Aceasta a permis puterii capitalului
să crească – „în raport cu forţa de muncă şi în sensul în care acesta reconstituie
anumite idei, interese şi forme de stat” – şi a condus la dezvoltarea unei
170
Teoria critică
„civilizaţii de afaceri” neoliberale (Gill 1996: 210, vezi şi Cox 1993, 1994; Gill
1995).
Bazându-se pe Karl Polanyi, şi într-o manieră similară lui John Ruggie,
Cox şi Gill văd scopurile sociale ale statului ca fiind subordonate logicii de
piaţă a capitalismului, separând economia de societate şi producând o ordine
mondială complexă în care există o tensiune crescândă între principiile terito-
rialităţii şi interdependenţei (Cox 1993: 260-3; Gill 1996). O parte dintre
consecinţele acestei globalizări economice sunt, după cum au menţionat Cox
(1999) şi Gill (1996), polarizarea bogaţilor şi a săracilor, creşterea anomiei
sociale, o societate civilă inactivă, creşterea populismului exclusivist (grupuri
de extremă dreaptă, xenofobe şi rasiste).
Atunci când reflectăm la ordinile mondiale în schimbare, după cum
spune Cox (1999: 4), scopul este acela de „a servi ca ghid de acţiune pentru a
schimba lumea astfel încât omenirea să avanseze în ceea ce priveşte echitatea
socială”. Până la urmă, după cum susţin Cox (1989) şi Maclean (1981),
înţelegerea schimbării ar trebui să fie o funcţie centrală a oricărei teorii a
relaţiilor internaţionale. Deci, cu scopul expres de a analiza potenţialul de
transformări structurale în ordinea mondială, teoria critică internaţională
identifică şi examinează forţe „emancipatoare contrahegemonice”. Forţele
contra-hegemonice pot fi state, cum ar fi o coaliţie de state ale „Lumii a Treia”
care încearcă să răstoarne dominaţia ţărilor „din centru”, sau o „alianţă contra-
hegemonică de forţe la scară mondială”, cum ar fi sindicate, organizaţii non-
guvernamentale (ONG-uri) şi noi mişcări sociale ce pot creşte „de jos în sus” în
societatea civilă (Cox 1999; Maiguaschca 2003; Eschle şi Maiguaschca 2005).
Scopul diverselor analize sociologice ale teoriei critice internaţionale
este acela de a pune în lumină felul în care luptele sociale existente sunt
susceptibile de a conduce la transformări decisive ale bazelor normative ale
vieţii politice globale. Acest fapt l-a făcut pe Linklater (2002a) să se ocupe de
ceea ce el numeşte o „sociologie a sistemelor de state”. Mai precis, Linklater
doreşte să compare sistemele de state de-a lungul timpului în baza felului în
care acestea gestionează comiterea răului (harm). Ce tipuri de rău sunt generate
în aceste sisteme de state şi în ce măsură sunt încorporate reguli şi norme
împotriva comiterii răului, în aceste sisteme de state? Cercetarea iniţială a lui
Linklater sugerează că sistemul modern de state poate fi unic, prin aceea că a
elaborat „convenţii cosmopolite în privinţa comiterii răului”, care au efectul de
a eroda jurisdicţiile naţionale ale statelor şi de a promova obligaţiile morale
(Linklater 2001).
Însă avantajele civilizatoare ale sistemului modern de state pot fi
ameninţate de evoluţiile de după 11 Septembrie. Deşi există răspunsuri diferite
la atacurile teroriste comise de al-Qaeda, Linklater este preocupat de faptul că
retorica dominantă a unui război civilizaţional împotriva răului (evil) ar putea
171
elibera potenţiale „de-civilizatoare”. „Războiul împotriva terorismului” condus

de Statele Unite, întrucât foloseşte mijloace militare, pune şi mai multe vieţi
nevinovate în pericol şi suspendă regulile dreptului internaţional, a ridicat
problema „dacă nu cumva viziunea unei lumi în care mai puţine fiinţe umane
sunt chinuite de suferinţe ce pot fi prevenite a primit o lovitură în urmă căreia
nu îşi va reveni cu uşurinţă” (Linklater 2002b: 304). El pune problema succint:
„Compasiunea pare să piardă în încercarea de a face faţă ameninţărilor la adresa
securităţii” (2002b: 309). Implicit la Linklater şi explicit în scrierile altora este
argumentul că cea mai mare ameninţare la adresa ordinii mondiale se poate să
nu fie teroriştii care au cauzat un asemenea rău de neiertat, ci reacţia Statelor
Unite. Situându-se în afara regulilor, normelor şi instituţiilor societăţii
internaţionale în purtarea războiului împotriva terorismului, Statele Unite nu
numai că reduc perspectivele unei ordini mondiale paşnice şi juste, dar
subminează chiar principiile pe care aceasta a fost fondată (Habermas 2003;
Dunne 2003; Devetak 2005).
Dimensiunea praxiologică: cosmopolitismul şi etica discursivă
Una dintre principalele intenţii aflate în spatele unei sociologii a statului

este evaluarea posibilităţii de a pune capăt puterilor monopoliste şi proiectului
totalizator şi de a evolua înspre forme mai deschise şi inclusive de comunitate.
Aceasta reflectă credinţa teoriei critice internaţionale că, deşi proiectele tota-
lizatoare au avut un succes enorm, acestea nu au reuşit pe deplin să colonizeze
viaţa politică modernă. Ele nu au fost capabile să „erodeze senzaţia de anxietate
morală atunci când datoriile către cetăţenii de aceeaşi naţionalitate se lovesc de
datoriile către restul umanităţii” (Linklater 1998: 150-1). În această secţiune
vom prezenta încercarea teoriei critice internaţionale de a regândi înţelesul
comunităţii în lumina acestei anxietăţi morale reziduale şi a unui „capital
moral” în acumulare ce adânceşte şi extinde cetăţenia cosmopolită. Aceasta
implică nu numai identificarea forţelor ce lucrează pentru eliminarea practicilor
de excludere socială, dar şi a celor ce acţionează pentru înlocuirea sistemului de
state suverane cu structuri cosmopolite de guvernare globală.
Cele trei volume ale lui Linklater, Men and Citizens (1990a), Beyond
Realism and Marxism (1990b) şi The Transformation of Political Community
(1998), reprezintă cea mai susţinută şi extinsă punere în discuţie a comunităţii
politice în Relaţiile Internaţionale. Linklater (1998) şi-a elaborat argumentul în
termenii unei „triple transformări” ce afectează comunitatea politică. Cele trei
tendinţe de transformare identificate de Linklater sunt: o recunoaştere progre-
sivă a principiilor morale, politice şi legale ce ar trebui universalizate; o
insistenţă asupra faptului că inegalitatea materială ar trebui redusă; şi cereri mai
susţinute pentru un respect mai profund al diferenţelor culturale, etnice şi de
172
Teoria critică
gen. Tripla transformare identifică procesele care deschid posibilitatea

distrugerii legăturii dintre suveranitate, teritoriu, cetăţenie şi naţionalism şi a
evoluţiei înspre forme mai cosmopolite de guvernare. Din acest punct de
vedere, dimensiunea praxiologică închide cercul cu dimensiunea normativă,
adâncind critica particularismului statului modern. Trebuie însă să observăm o
mică revizuire a acestei critici. Statele moderne sunt nu doar prea particulariste
pentru gustul lui Linklater, ci şi prea universaliste (Linklater 1998: 27). Aici, el
îşi rafinează critica timpurie a particularismului, recunoscând argumentele
feministe şi postmoderniste conform cărora universalismul riscă să ignore sau să
reprime grupuri marginalizate sau vulnerabile, dacă nu respectă diferenţele
legitime. Însă Linklater rămâne fidel criticii Iluminismului la adresa sistemului
statelor suverane şi proiectului de a universaliza sfera în care fiinţele umane se
tratează reciproc ca libere şi egale.
Dacă obiectivul teoriei critice internaţionale este de a promova
reconfigurarea comunităţii politice nu doar extinzând comunitatea politică
dincolo de frontierele statului suveran, ci şi adâncind-o în acele frontiere, atunci
ea trebuie să ofere o structură de guvernare mai complexă, pe mai multe
niveluri. În cele din urmă, esenţială este reconstituirea statului în cadrul unor
forme alternative de acţiune politică ce reduc impactul excluderii sociale şi
extind participarea democratică.
Cheia pentru realizarea acestei viziuni este subminarea legăturii dintre
suveranitate şi asocierea politică, ce este de o importanţă crucială pentru sis-
temul westfalian (Devetak 1995a: 43). O formă post-exclusivistă de comunitate
politică ar fi, conform lui Linklater, post-suverană sau post-westfaliană. Aceasta
ar abandona ideea că puterea, autoritatea, teritoriul şi loialitatea trebuie să fie
concentrate în jurul unei singure comunităţi sau monopolizate de un singur
centru de guvernare. Statul nu mai poate fi mediatorul eficace sau exclusiv între
numeroasele loialităţi, identităţi şi interese ce există într-o lume aflată în
globalizare (vezi Devetak 2003; Waller şi Linklater 2003). Forme de mediere
mai corecte şi mai complexe pot fi dezvoltate, susţine Linklater (1998: 60, 74),
doar prin transcenderea „fuziunii distructive” realizate de statul modern şi prin
promovarea unor comunităţi de dialog mai largi. Efectul general ar fi, prin
urmare, de a „de-centra” statul în contextul unei forme de organizare politică
mai cosmopolite.
Aceasta necesită ca statele să instituie şi să se poziţioneze în mai multe
forme suprapuse de societate internaţională. Linklater (1998: 166-7) listează trei
forme. Prima, o societate pluralistă de state în care principiile coexistenţei
funcţionează „pentru a menţine respectul pentru libertatea şi egalitatea
comunităţilor politice independente”. A doua, o societate „solidaristă” de state
care au căzut de acord asupra unor scopuri morale substanţiale. A treia, un cadru
post-westfalian în care statele renunţă la o parte din puterile lor suverane pentru
173
a instituţionaliza norme politice şi morale împărtăşite. Aceste cadre alternative

ale societăţii internaţionale ar lărgi frontierele comunităţii politice, crescând
impactul pe care datoriile către „cei din afară” îl au asupra proceselor de decizie
şi contribuind la ceea ce Linklater (1998) şi Shapcott (2001) numesc
„cosmopolitism dialogic”.
Linklater şi Shapcott susţin ceea ce ei numesc „cosmopolitism subţire”.
Un „cosmopolitism subţire” ar trebui să promoveze idei universale, dar să
recunoască diferenţele (Shapcott 2000b, 2001). Într-un asemenea cadru,
loialităţile faţă de statul suveran sau faţă de orice altă formă de asociere politică
nu pot fi absolute (Linklater 1998: 56; Devetak 2003). Recunoscând diversitatea
legăturilor sociale şi morale, etosul unui „cosmopolitism subţire” încearcă să
multiplice tipurile şi nivelurile comunităţii politice. Trebuie observat, totuşi, că
acest lucru nu înseamnă că datoriile faţă de umanitate sunt mai importante decât
toate celelalte. Nu există o „ierarhie morală” fixă într-un cadru de „cosmo-
politism subţire” (Linklater 1998: 161-8, 193-8). Este important de notat aici că
această versiune a „cosmopolitismului subţire” plasează ideile de dialog şi
consimţământ în centrul proiectului.
O altă versiune a cosmopolitismului a fost avansată, atât individual cât
şi împreună, de David Held şi Daniele Archibugi (Archibugi şi Held 1995;
Archibugi 2002, 2004a). Lucrările lor pleacă de la o apreciere a pericolelor şi
oportunităţilor pe care globalizarea le aduce democraţiei. Cercetările lor caută
să globalizeze democraţia în acelaşi timp în care democratizează globalizarea
(Archibugi 2004a: 438). Avântul democraţiei cosmopolite este captat în
întrebarea lui Archibugi (2002: 28): „de ce trebuie ca principiile şi regulile
democraţiei să se oprească la graniţele unei comunităţi politice?” După cum
explică el, nu este vorba doar de „duplicarea, sic et simpliciter, a modelului cu
care suntem obişnuiţi, la o scară mai largă” (2002: 29). Este o chestiune de
consolidare a domniei legii şi a participării cetăţenilor la viaţa politică prin
forme diferenţiate de angrenare democratică. Archibugi (2004b) a mers până
acolo încât a trasat câteva principii cosmopolite ce ar putea guverna intervenţia
umanitară. Această propunere controversată îşi are originile în evoluţiile de
după Războiul Rece şi într-o disponibilitate din ce în ce mai mare a societăţii
internaţionale de a suspenda suveranitatea în cazurile în care este vorba de
suferinţă umană extremă şi pe scară largă. Deşi rămân întrebări practice dificile
referitoare la „cine este autorizat să decidă când este necesară o intervenţie
umanitară”, Archibugi (2004b) respinge cu tărie ideea că statele pot interveni
unilateral pentru cauze umanitare (vezi şi Devetak 2002).
În această secţiune finală voi prezenta pe scurt felul în care este utilizat
accentul pe dialog în teoria critică internaţională. Linklater recurge la noţiunea
de etică discursivă a lui Habermas ca model pentru abordarea sa dialogică. Etica
discursivă este în general o abordare deliberativă şi orientată către
174
Teoria critică
consimţământ de rezolvare a chestiunilor politice în interiorul unui cadru moral.

După cum a fost elaborată de Habermas (1984: 99), etica discursivă pleacă de la
nevoia subiecţilor comunicanţi de a-şi exprima credinţele şi acţiunile în termeni
ce sunt inteligibili pentru ceilalţi şi pe care aceştia îi pot accepta sau contesta.
Ea este fidelă principiului kantian că deciziile sau normele politice trebuie să fie
generalizabile şi consistente cu cerinţele normative ale supravegherii de către
public, dacă doresc să obţină legitimitate. În momentul în care un principiu
internaţional, o normă socială sau o instituţie îşi pierde legitimitatea sau atunci
când consensul nu mai există, etica discursivă intră în scenă ca metodă de a
decide consensual privind noile principii sau aranjamente instituţionale.
Conform eticii discursive, principiile politice, normele sau aranjamentele
instituţionale nou încheiate pot fi considerate valide doar dacă sunt aprobate de
toţi cei care vor fi afectaţi de către ele (Habermas 1993: 151).
Există trei trăsături ale eticii discursive care merită menţionate pentru
scopurile noastre. În primul rând, etica discursivă este inclusivă. Ea este
orientată spre stabilirea şi menţinerea condiţiilor necesare pentru un dialog
deschis şi non-exclusiv. Niciun individ sau grup ce va fi afectat de către
principiul, norma sau instituţia aflată în deliberare nu trebuie exclus de la
participarea la dialog. În al doilea rând, etica discursivă este democratică.
Aceasta este construită pe un model de sferă publică ce este legat de deliberare
democratică şi consimţământ, în care participanţii folosesc o „raţionalitate
argumentativă” pentru a „ajunge la o înţelegere reciprocă bazată pe un consens
motivat, punând în discuţie pretenţiile de validitate implicate în orice
comunicare” (Risse 2000: 1-2). Combinând impulsurile inclusive şi pe cele
democratice, etica discursivă oferă o metodă ce poate testa ce principii, norme
sau aranjamente instituţionale ar fi „la fel de bune pentru toţi” (Habermas 1993:
151). În al treilea rând, etica discursivă este o formă de raţionare moral-
practică. Prin urmare, ea nu este ghidată doar de calcule utilitariste şi nici de un
concept impus de „viaţă bună”; mai degrabă, este ghidată de echitate
procedurală. Ea este mai preocupată de metoda justificării principiilor morale
decât de conţinutul substanţial al acelor principii.
Este posibil să identificăm trei implicaţii generale ale eticii discursive în
reconstrucţia politicii mondiale, care vor fi prezentate doar pe scurt aici. În
primul rând, datorită abordării sale deliberative orientată spre consimţământ,
etica discursivă oferă un ghid procedural pentru procesele de decizie
democratice. În lumina schimbărilor sociale şi materiale aduse de globalizarea
producţiei şi a finanţelor, de deplasarea populaţiilor, de emanciparea popoarelor
indigene şi a grupurilor subnaţionale, de degradarea mediului ş.a.m.d.,
„viabilitatea şi răspunderea entităţilor de decizie naţionale” este pusă sub
semnul întrebării (Held 1993: 26). Held (1993: 26-7) subliniază natura
deficitară democratic a statului suveran atunci când întreabă: „Al cui acord este
175
necesar şi a cui participare este justificată în decizii referitoare, spre exemplu, la

SIDA sau la ploile acide sau la folosirea de resurse non-regenerabile? Care este
„circumscripţia” relevantă: cea naţională, cea regională sau cea internaţională?”
În condiţiile globalizării, este corect ca etica discursivă să pună întrebări nu
numai referitor la „cine” să fie implicat în procesele decizionale, ci şi „cum” şi
„unde” trebuie luate aceste decizii. Cheia, aici, este „dezvoltarea aranjamentelor
instituţionale ce concretizează idealul dialogic” la toate nivelurile de viaţă
socială şi politică (Linklater 1999). Aceasta direcţionează atenţia către o sferă
publică globală sau internaţională în care „evenimentele sociale, actorii non-
statali şi «cetăţenii globali» intră în dialog cu state şi organizaţii internaţionale
referitor la exercitarea puterii şi a autorităţii pe glob” (Devetak şi Higgott 1999:
491). După cum a arătat Marc Lynch (1999, 2000), această reţea de publicuri
suprapuse, transnaţionale, caută nu numai să influenţeze politica externă a
statelor individuale, ci şi să schimbe relaţiile internaţionale, modificând
contextul structural al interacţiunii strategice. Existenţa unei sfere publice
globale asigură, după cum evidenţiază Risse (2000: 21), faptul că „actorii
trebuie să-şi explice şi să-şi justifice comportamentul în mod regulat”. Mai mult
decât atât, conform lui Risse (2004), dezbaterea şi acţiunea comunicativă permit
instituţiilor de guvernare globală să obţină o legitimitate mai mare oferind
„oportunitatea de a vorbi pentru diverşi participanţi” şi o „capacitate
îmbunătăţită de rezolvare a problemelor”, prin intermediul deliberării.
În al doilea rând, etica discursivă oferă o procedură pentru regle-
mentarea conflictelor violente şi ajungerea la soluţii acceptabile pentru toate
părţile afectate. Procedurile democratice cosmopolite propuse de Archibugi,
Held şi Linklater, ca şi de Habermas şi Kant, sunt toate îndreptate spre
eliminarea, pe cât posibil, a violenţei din relaţiile internaţionale. Invadarea
Irakului de către Statele Unite şi Marea Britanie în martie 2003 l-a determinat
pe Habermas (2003: 369) să spună că „formarea multilaterală a voinţei în
relaţiile dintre state nu este pur şi simplu o opţiune între altele”. Prin renunţarea
la rolul său de garant al drepturilor internaţionale şi prin încălcarea dreptului
internaţional şi pe cel al Naţiunilor Unite, „autoritatea normativă a Statelor
Unite ale Americii zace în ruine”, spune Habermas (2003: 365). Deşi căderea
unui regim brutal este un bine politic, Habermas a condamnat războiul şi a
respins comparaţiile cu războiul din Kosovo pe care, deşi controversat, el şi alţi
teoreticieni critici l-au susţinut ca intervenţie umanitară. Motivele lui Habermas
pentru a condamna războiul sunt acelea că nu a reuşit să satisfacă niciunul
dintre criteriile eticii discursive. Nu numai că Statele Unite şi Marea Britanie îşi
bazează argumentele pe informaţii ce pot fi puse sub semnul întrebării, ci au
încălcat, de asemenea, norme stabilite de rezolvare a conflictelor şi au
demonstrat un angajament prea puţin convingător pentru „căutarea adevărului”
cu scopul înţelegerii mutuale şi consensului raţional.
176
Teoria critică
Mark Hoffman şi alţii au argumentat că practica medierii unei terţe părţi

oferă o abordare etico-discursivă rezolvării conflictelor. Medierea unei terţe
părţi are ca scop obţinerea unei rezolvări a conflictului care este non-ierarhică şi
non-coercitivă, prin includerea ambelor sau tuturor părţilor afectate ca
participanţi la acest dialog (Hoffman 1992: 265). După cum explică Fierke
(1998: 136-7), dialogul este diferit de negociere. În timp ce negocierea este
legată de un „model adversarial” construit în jurul unei mentalităţi de tipul „noi”
împotriva „lor”, dialogul poate avea un efect transformator asupra identităţilor.
Dialogul încurajat de medierea unui terţ implică părţile aflate în conflict în
inversarea perspectivei şi le încurajează să gândească din punctul de vedere al
celeilalte părţi. După cum observă Hoffman (1993: 206), medierea unei terţe
părţi caută să „promoveze o rezolvare a conflictului care să fie auto-generată şi
auto-sustenabilă”. Deoarece rezultatul trebuie să fie acceptabil pentru toţi cei
interesaţi, este mult mai probabil să promoveze conformarea. Într-un limbaj
habermasian, Hoffman (1992: 273) spune că „medierea unei terţe părţi ar putea
fi caracterizată ca o promovare a luării consensuale a deciziilor în scopul
rezolvării conflictului prin intermediul unui proces de comunicare ne-
distorsionată”. Deiniol Jones (1999, 2001), dând dovadă de mai mut scepticism,
este de asemenea de acord cu medierea unei terţe părţi în termenii teoriei critice,
spunând că aceasta ar trebui să „aibă ca scop consolidarea forţei şi calităţii eticii
comunicative cosmopolite”.
În al treilea rând, etica discursivă oferă o metodă de a critica şi justifica
principiile după care umanitatea se organizează politic. Reflectând asupra
principiilor de includere şi excludere, etica discursivă poate reflecta asupra
fundamentelor normative ale vieţii politice. Din punctul de vedere moral
conţinut în etica discursivă, statul suveran, ca formă de comunitate, este
nedrept, deoarece principiile de includere şi de excludere nu sunt rezultatul
dialogului deschis şi al deliberării, unde toţi cei care vor fi afectaţi de
aranjament au avut posibilitatea de a participa la discuţie. Împotriva naturii
exclusive a legăturii sociale de la baza statului suveran, etica discursivă are
scopul inclusiv de a „securiza legătura socială între toţi şi toţi” (Habermas 1987:
346). Într-un fel, este o încercare de a pune în practică idealul lui Kant al unei
comunităţi de co-legiuitori care să cuprindă întreaga umanitate (Linklater 1998:
84-9). După cum afirmă Linklater (1998: 10), „toţi oamenii au prima facie
dreptul egal de a lua parte la comunităţile discursive universale care decid
legitimitatea aranjamentelor globale”. Pe scurt, etica discursivă promovează un
ideal cosmopolit în care organizarea politică a umanităţii este decisă printr-un
proces de dialog neconstrâns şi nerestricţionat.
177
Concluzie
Nu putem nega faptul că teoria critică internaţională a avut o mare

contribuţie la studiul relaţiilor internaţionale. Una dintre aceste contribuţii a fost
de a spori gradul de conştientizare a legăturii între cunoaştere şi politică. Teoria
critică internaţională respinge ideea teoreticianului ca simplu observator de pe
margine. În loc de asta, teoreticianul este implicat în viaţa politică şi socială, iar
teoriile relaţiilor internaţionale, ca toate teoriile, sunt modelate şi de interese şi
convingeri prealabile, fie că acestea sunt sau nu recunoscute. O a doua
contribuţie pe care o aduce teoria critică internaţională este de a regândi
relatările despre statul modern şi comunitatea politică. Teoriile tradiţionale au
tendinţa de a lua statul ca atare, însă teoria critică internaţională analizează
modurile schimbătoare în care sunt formate, menţinute şi transformate graniţele
comunităţii. Ea nu numai că oferă o descriere sociologică, ci şi o analiză etică
susţinută a practicilor de includere şi excludere. Scopul teoriei critice
internaţionale de a obţine o teorie şi o practică alternativă a relaţiilor interna-
ţionale se bazează pe posibilitatea de a depăşi dinamica exclusivă asociată cu
sistemul modern de state suverane şi de a stabili un set cosmopolit de
aranjamente care vor promova mai bine libertatea, dreptatea şi egalitatea pe
glob. Ea este, astfel, o încercare de regândire radicală a fundamentelor
normative ale politicii mondiale.
Traducere de Gabriela DIMUICĂ
178
Postmodernismul
Capitolul 7
Postmodernismul
Richard Devetak
Postmodernismul rămâne una dintre cele mai controversate teorii din

ştiinţele umane şi sociale. A fost acuzat în mod repetat de infracţiune morală şi
politică. Într-adevăr, după atacurile teroriste de la 11 Septembrie, unii
comentatori au ajuns chiar să arunce vina pe postmodernism. Într-o perioadă în
care certitudinea morală apărea drept o necesitate, postmodernismul a fost
acuzat de o tendinţă periculoasă către ambiguitate morală sau chiar simpatie faţă
de terorism. Aceste afirmaţii absurde nu au făcut decât să confirme una dintre
asumpţiile centrale ale postmodernismului, aceea că pretenţiile de cunoaştere
sunt strâns legate de politică şi putere. Mai mult, aşa cum argumentează în mod
provocator James Der Derian (2002:15), în ciuda diferenţelor fundamentale
dintre preşedintele american George W. Bush şi liderul terorist Osama bin
Laden, cei doi au în comun chiar faptul că posedă certitudini morale şi
epistemologice. Postmodernismul contestă exact această convingere, conform
căreia enunţurile morale şi epistemologice sunt dincolo de orice îndoială.
Înainte de a continua, trebuie să subliniem faptul că există multe
neînţelegeri în privinţa semnificaţiei „postmodernismului”, care este disputată
nu numai între susţinătorii şi criticii teoriei, dar şi între susţinătorii înşişi. De
fapt, mulţi teoreticieni asociaţi cu postmodernismul nu folosesc niciodată
termenul în sine, uneori preferând termenii de „poststructuralism” sau
„deconstructivism”, iar uneori ferindu-se de orice fel de etichetare. Acest capitol
va propune o abordare pragmatică şi nominalistă a postmodernismului, în locul
unei definiţii clare şi acceptate a conceptului. Teoreticienii care sunt consideraţi,
sau care îşi consideră ei înşişi lucrările drept postmoderne, poststructuraliste sau
deconstructiviste vor fi trataţi aici drept teoreticieni ai postmodernismului.
Acest capitol este împărţit în patru secţiuni principale. Prima tratează
relaţia dintre putere şi cunoaştere în studierea relaţiilor internaţionale. Cea de-a
doua subliniază strategiile textuale folosite în abordările postmoderniste. A treia
secţiune analizează conceptul de stat în cadrul postmodernismului, iar ultima
parte a capitolului se concentrează pe încercarea postmodernismului de a
regândi conceptul de politică.
179
Putere şi cunoaştere în Relaţiile Internaţionale
În cadrul relatărilor ortodoxe din ştiinţele sociale, cunoaşterea ar trebui

să fie imună la influenţa puterii. Se presupune că studiul relaţiilor interna-
ţionale sau orice studiu ştiinţific cere, în principiu, renunţarea la valorile,
interesele şi relaţiile de putere cu scopul de a obţine o cunoaştere obiectivă – o
cunoaştere necontaminată de influenţe externe şi bazată pe raţiunea pură.
Avertismentul lui Kant (1970: 115) conform căreia „deţinerea puterii corupe
inevitabil libertatea de judecată a raţiunii”, este un exemplu clasic al acestei
viziuni. Aceasta este ideea pe care Michel Foucault, şi postmodernismul în
general, au început să o problematizeze.
În loc să trateze producerea cunoaşterii ca pe o simplă problemă
cognitivă, postmodernismul o consideră o chestiune normativă şi politică
(Shapiro 1999:1). Foucault a încercat să găsească o matrice comună care să
unească domeniile cunoaşterii şi puterii. Potrivit lui Foucault, există o
continuitate la nivel general, ce nu poate fi redusă la identitate, între modurile
de interpretare şi funcţionarea puterii. Puterea şi cunoaşterea se susţin reciproc;
cele două concepte se implică în mod direct unul pe celălalt (Foucault 1977:27).
Scopul este, în consecinţă, de a vedea cum se potriveşte funcţionarea puterii în
tiparele lumii moderne. De exemplu, Foucault (1977) investighează posibilitatea
ca evoluţia sistemului penal să fie strâns legată de ştiinţele umane. Argumentul
lui este că atât la baza istoriei închisorii, cât şi la cea a ştiinţelor umane stă „un
singur proces de formare «epistemologico-juridică»” (1977: 23). Cu alte
cuvinte, închisoarea este în concordanţă cu societatea modernă şi modurile
moderne de a înţelege lumea „omului”.
Acest tip de analiză a fost abordat în Relaţiile Internaţionale de mai
mulţi teoreticieni. Richard Ashley a expus una dintre dimensiunile relaţiei dintre
putere şi cunoaştere prin scoaterea în evidenţă a ceea ce Foucault numeşte
„regula imanenţei” între cunoaşterea statului şi cea a „omului”. Argumentul lui
Ashley (1989a), simplu spus, este că „arta modernă a guvernării statului este
arta modernă de a guverna omul”. El caută să demonstreze că „paradigma
suveranităţii” dă naştere simultan la o anumită dispoziţie epistemologică şi la o
anumită relatare a vieţii politice moderne. Pe de o parte, cunoaşterea este
considerată ca dependentă de suveranitatea „figurii eroice a omului raţional care
ştie că ordinea lumii nu are origine divină, că omul este sursa cunoaşterii, că
responsabilitatea de a atribui un înţeles istoriei este proprie omului însuşi, şi că,
prin raţiune, omul poate ajunge la cunoaşterea totală şi autonomia totală, dar şi
la puterea totală” (1989a: 264-5). Pe de altă parte, viaţa politică modernă îşi
găseşte în suveranitate principiul constitutiv. Statul este conceput prin analogie
cu omul suveran ca dat aprioric, ca entitate limitată care intră în relaţie cu alte
prezenţe suverane. Conform lui Jenny Edkins şi Véronique Pin-Fat (1999: 6),
180
Postmodernismul
suveranitatea se comportă ca „marele semnificant”. Atât „Omul” cât şi statul se

află în prezenţa suveranităţii, contrastând cu relaţiile internaţionale ce sunt
marcate, în mod violent, de absenţa ei (sau, altfel spus, de prezenţa mai multor
suveranităţi). Pe scurt, atât teoria cât şi practica relaţiilor internaţionale sunt
condiţionate de principiul constitutiv al suveranităţii.
Genealogia
Înţelegerea noţiunii de genealogie este importantă, deoarece a devenit

crucială în multe perspective postmoderne asupra Relaţiilor Internaţionale.
Genealogia este, simplu spus, un stil de gândire istorică ce expune şi înre-
gistrează importanţa relaţiilor putere-cunoaştere. Este poate cel mai bine
cunoscută prin atacul radical a lui Nietzsche asupra conceptului de origini. După
cum explică Roland Bleiker (2000: 25), genealogiile „se concentrează pe
procesul prin care am construit origini şi am atribuit înţelesuri anumitor
reprezentări ale trecutului, reprezentări ce ne ghidează în mod continuu viaţa de
zi cu zi şi care pun limite clare opţiunilor sociale şi politice”. Este o formă de
istorie care conferă istoricitate acelor lucruri considerate a fi dincolo de istorie,
inclusiv acelor lucruri sau gânduri ce au fost îngropate, acoperite sau scăpate
din vedere în procesul de scriere şi concepere a istoriei.
Într-un anumit sens, se poate spune că genealogia se ocupă cu scrierea
de contraistorii care demască procesele de excludere şi muşamalizare ce fac
posibilă imaginea teleologică a istoriei ca un tot unitar, cu un început, mijloc şi
sfârşit bine definite. Istoria, dintr-o perspectivă genealogică, nu prezintă o
dezvăluire graduală a adevărului şi semnificaţiei. Ea este, mai degrabă, scena
unui „joc de dominaţii repetat la nesfârşit” (Foucault 1987: 228). Istoria se
constituie dintr-o serie de dominaţii şi impueri în cunoaştere şi putere, iar
sarcina genealogului este de a studia istoria astfel încât să scoată la iveală
diversele traiectorii care au fost favorizate sau obturate în procesul de
constituire a subiecţilor, a obiectelor, a câmpurilor de acţiune şi a domeniilor
cunoaşterii. Mai mult, din perspectiva genealogică nu există o singură, mare,
istorie, ci multe istorii amestecate, ce variază în ritm, tempo şi efecte pentru
relaţia putere-cunoaştere.
Genealogia afirmă pluralitatea perspectivelor, ceea ce neagă capacitatea
de a identifica obiectiv originile şi înţelesurile istoriei. O abordare genealogică
este antiesenţialistă în orientare, afirmând ideea conform căreia orice cunoaştere
este situată într-un anumit timp şi spaţiu şi este emanată dintr-o perspectivă
particulară. Subiectul cunoaşterii este situat în, şi condiţionat de, un anumit
context istoric şi politic, şi constrâns să funcţioneze cu anumite concepte şi
categorii ale cunoaşterii. Cunoaşterea nu este niciodată necondiţionată. Ca o
consecinţă a eterogenităţii contextelor şi poziţiilor posibile, nu poate exista o
181
perspectivă unică, arhimedică, aflată deasupra tuturor celorlalte. Nu există un

„adevăr”, ci doar perspective ce se află în competiţie. Analiza lui David
Campbell asupra războiului din Bosnia, în National Deconstruction (1988a),
afirmă această dependenţă de perspectivă. După cum ne aminteşte el în mod
corect, „aceleaşi evenimente pot fi prezentate în moduri foarte diferite cu efecte
semnificativ diferite” (1998a: 33). Într-adevăr, concluzia acestei analize este că
războiul din Bosnia poate fi cunoscut doar prin înţelegerea perspectivelor.
În absenţa unui sistem de referinţe universal sau a unei perspective
atotcuprinzătoare, ramânem cu o pluralitate de perspective. Potrivit spuselor lui
Nietzsche (1969: III, 12): „Nu există decât vedere din perspectivă, decât
«cunoaştere» din perspectivă.” Ideea modernă, sau idealul modern, de existenţă
a unei perspective obiective şi atotcuprinzătoare este înlocuită în postmo-
dernism de ideea lui Nietzsche conform cărei întotdeauna există mai mult de o
perspectivă şi fiecare din aceste perspective conţine un anumit set de valori. Mai
mult, aceste perspective nu oferă numai simple viziuni diferite asupra aceleiaşi
„lumi reale”. Însăşi ideea de „lume reală” a fost „abolită” în gândirea lui
Nietzsche (1990: 50-1), lăsând doar perspective, doar interpretări ale interpre-
tărilor, sau, în cuvintele lui Derrida (1974: 158), doar „textualitate”.
Perspectivele nu trebuie considerate doar nişte dispozitive optice prin
care se percepe „lumea reală”, precum telescopul sau microscopul, ci şi
materialul în sine din care este croită acea „lume reală”. Pentru postmodernism,
urmând raţionamentul lui Nietzsche, perspectivele sunt integrate în constituirea
„lumii reale”, nu numai pentru că ele sunt singura noastră cale de acces către ea,
dar şi pentru că sunt elemente de bază ale ei. Conţinutul „lumii reale” este ţesut
din perspective şi interpretări, dintre care niciuna nu poate avea pretenţia de a
corespunde realităţii-în-sine, de a fi o „vedere dinspre nicăieri”, sau de a fi
exhaustivă. Perspectivele sunt, deci, obiecte şi evenimente care contribuie la
construcţia „lumii reale”. De fapt, trebuie spus că nu există niciun obiect sau
eveniment în afara sau anterior perspectivei sau naraţiunii. Campbell explică,
după Hayden White, că naraţiunea este centrală, nu doar pentru înţelegerea unui
eveniment, ci şi în constituirea acelui eveniment. Aceasta este semnificaţia
termenului lui Campbell (1998a: 34) de „narativizare a realităţii”. Potrivit
acestei concepţii, evenimentele obţin statutul de „reale” nu pentru că s-au
întâmplat, ci pentru că sunt amintite şi ocupă un loc într-o naraţiune (1998a:36).
Naraţiunea este astfel nu doar o reprezentare a unui eveminent anterior, ci este
mijlocul prin care evenimentele ajung la statutul de „realitate”. Dar naraţiunile
istorice au de asemenea funcţii politice vitale în prezent; ele pot fi folosite ca
resurse în luptele politice contemporane (1998a: 84, 1999: 31).
Evenimentul numit „11 Septembrie” este un asemenea caz. Cum este el
cel mai bine conceput: ca un act de terorism, un act criminal, un act diabolic, un
act de război, sau un act de răzbunare? Poate este cel mai bine conceput ca o
182
Postmodernismul
ipostază a fascismului islamic sau a ciocnirii civilizaţiilor? Sau poate ca un efect

de recul? Mai mult, care sunt mai exact elementele folosite şi cele omise în
construirea evenimentului? A început ceea ce numim „11 Septembrie” la ora
8:45 a.m. când zborul 11 al companiei American Airlines s-a ciocnit de turnul
din nord al World Trade Center, sau la ora 7:59 a.m. când avionul a plecat din
Boston? A început poate atunci când autorii atentatului au început planificarea şi
pregătirea pentru atac? Sau a început chiar mai devreme, ca o reacţie (oricât ar
fi ea de nejustificată) la politica dusă de Statele Unite în Orientul Mijlociu?
Aceste întrebări arată că evenimentul „11 Septembrie” este constituit doar
printr-o naraţiune ce îl integrează într-o serie de alte evenimente, dându-i astfel
o anumită semnificaţie.
Este posibil ca, aşa cum afirmă Jenny Edkins (2002: 245-6), eveni-
mentele de tipul lui „11 Septembrie” să nu poată fi experimentate în condiţii
obişnuite. Mai degrabă, ele trec dincolo de experienţă şi depăşesc cadrul nostru
social şi lingvistic normal. Există totuşi, aşa cum menţionează Campbell (2002:
245-6), neînţelegeri asupra semnificaţiei lui „11 Septembrie”. El, la fel ca şi
Edkins, avertizează asupra unei încercări prea grăbite de fixare a semnificaţiei
lui „11 Septembrie”. Campbell se referă în special la faptul că deşi Casa Albă a
afirmat natura fără precedent a atacurilor de pe 11 Septembrie, în cadrul
„războiului împotriva terorismului” s-a recurs la practici mai vechi din politica
externă; în cuvintele lui, s-a metamorfozat în Războiul Rece (1999: 17).
„Această întoarcere la trecut arată că avem alte ţinte inamice, alţi aliaţi, dar
aceeaşi structură de a ne raporta la lume prin politica externă” (2002a: 18).
Cynthia Weber (2002) argumentează asemănător, sugerând că atacurile de la
Pearl Harbor din 7 decembrie 1941 conferă un cadru de interpretare pentru
răspunsul militar al Statelor Unite de astăzi. „11 Septembrie” este astfel
perceput ca având aceeaşi semnificaţie ca şi „7 decembrie”. Pentru postmo-
dernism, reprezentarea oricărui eveniment politic va permite întotdeauna
existenţa unor interpretări concurente.
Genealogia este un memento pentru agonismul esenţial în constituirea
istorică a identităţilor, unităţilor, disciplinelor, subiecţilor şi obiectelor. Din
această perspectivă, „toată istoria, incluzând producerea ordinii, [este înţeleasă]
în termenii unei ciocniri nesfărşite a puterii politice a mai multor voinţe”
(Ashley 1987: 409). Metaforele legate de război şi luptă sunt centrale genea-
logiei. Într-o serie de prelegeri ţinute la Collège de France în 1975 -1976 sub
titlul „Societatea trebuie să fie apărată”, Foucault foloseşte genealogia pentru a
analiza relaţiile de putere în stat. El studiază discursul istorico-politic datând de
la sfârşitul războaielor civile şi religioase din secolul al XVI-lea, în care
războiul era înţeles drept „o relaţie socială permanentă, baza de neînlăturat a
tuturor relaţiilor şi instituţiilor de putere” (Foucault 2003: 49). Acest tip de
discurs, găsit la Sir Edward Coke, John Lilburne şi Henri, conte de
183
Boulainvilliers între alţii, a contestat asumpţia zilelor noastre potrivit căreia în

societate este pace. În loc de asta, potrivit lui Foucault (2003: 47), sub pacea şi
calmul ordinii societăţii guvernate de lege, afirmate în discursurile filozofico-
juridice, există „un fel de război primitiv şi permanent”.
Foucault (2003: 15) caracterizează acest discurs printr-o inversiune a
faimoasei propoziţii a lui Clausewitz: „politica este continuarea războiului cu
alte mijloace”. Foucault vrea să analizeze cum a devenit războiul un mod
potrivit de descriere a politicii. El vrea să ştie când a început gândirea politică să
imagineze, poate de manieră contraintuitivă, că războiul serveşte ca principiu
pentru analiza relaţiilor de putere în cadrul ordinii politice. Această înţelegere
conflictuală a societăţii este în opoziţie atât cu liberalismul kantian, cât şi cu
realismul hobbesian. Ea pare să anticipeze accentul pe luptă pus de Nietzsche.
Puterea politică, instituită şi legitimată în statul suveran, nu pune capăt
războiului; mai degrabă, „în cea mai mică din cochiliile sale, pacea duce un
război secret” (2003: 50). Acest „discurs al războiului” afirmă o structură binară
care subîntinde întreaga societate civilă, şi în care un grup se află într-o continuă
luptă cu un altul.
Foucault (1987: 236) susţine că unul dintre scopurile afirmate ale
genealogiei este „disocierea sistematică a identităţii”. Există două dimensiuni
ale acestui scop. În primul rând, are un obiectiv la nivel ontologic: evitarea
tratării drept cauze a celor ce sunt efecte (metalepsa). Nu ia identitatea sau
agentul ca date, ci caută să explice forţele din spatele lor. Avem de a face cu
efecte ce trebuie explicate, nu asumate. Acest lucru însemna a rezista tentaţiei de
a atribui esenţe agenţilor, lucrurilor sau evenimentelor din istorie, şi cere o
transformare a întrebării „ce este?” în „cum este?”. Pentru Nietzsche, Foucault
şi postmodernism, este mai importantă determinarea forţelor ce dau formă unui
eveniment sau unui lucru decât încercarea de a-i identifica esenţa ascunsă şi
fixă. În al doilea rând, genealogia are un scop etico-politic în problematizarea
elementelor dominante ale identităţii ce apar normale sau naturale. Ea refuză să
folosească istoria cu scopul de a afirma identităţile prezente, preferând să o
folosească în schimb pentru a incomoda identităţile ce s-au dogmatizat, au intrat
în convenţional ori s-au normalizat.
Un exemplu bun a metodei genealogice se poate găsi în analiza lui Maja
Zehfuss (2003) a lui „11 Septembrie” şi a războiului împotriva terorismului. Ea
pune la îndoială asumpţia agentului unitar şi pe cea a relaţiei dintre cauze şi
efecte. După cum subliniază Zehfuss, a sugera că evenimentele de pe 11
septembrie au fost un atac „asupra Vestului”, aşa cum fac guvernele Statelor
Unite şi Marii Britanii, însemnă a ignora caracterul ambiguu al identităţii
occidentale. Înseamnă, cel puţin, a ignora faptul că naţiunile vestice sunt
complice cu tehnologiile şi atacatorii, dar ignoră de asemenea dezaprobarea
politică a celor care nu doresc ca memoria morţilor să fie folosită pentru a
184
Postmodernismul
continua şirul violenţelor (2003: 524-5). Urmându-l pe Nietzsche, Zehfuss

(2003:522) pune de asemenea sub semnul întrebării gândirea de tip cauză-efect:
„cauza şi efectul ... nu sunt atât de uşor de separat” pe cât pare. De exemplu,
guvernele ce conduc aşa-numitul război contra terorismului dau de înţeles că
„11 Septembrie” a cauzat acest război. Este ca şi cum „11 Septembrie” ar fi o
„o cauză «necauzată»” (Zehfuss 2003: 521), sau ca şi cum, în cuvintele lui
Judith Butler (2004: 6), „nu există o preistorie relevantă pentru evenimentele
din 11 Septembrie”. Acest raţionament ignoră o bună parte a istoriei politice
anterioare, care este esenţială oricărei înţelegeri adecvate.
Ar fi o greşeală, totuşi, să se creadă că genealogia se concentrează
numai pe ceea ce este uitat. Zehfuss ne atrage atenţia şi asupra politicii
memoriei. Ea subliniază că atât Osama bin Laden cât şi Preşedintele George W.
Bush vor ca lumea să-şi amintească evenimentele de pe 11 Septembrie. Bin
Laden vrea ca lumea să-şi amintească umilirea unei hiperputeri, Bush vrea ca
omenirea să-şi amintească pierderea unor vieţi nevinovate. Amândoi, spune
Zehfuss (2003: 514), „au interesul ca noi să ne amintim de acele evenimente”.
Argumentul lui Zehfuss (2003: 525) este că „un anumit mod de utilizare a
memoriei a devenit puternic din punct de vedere politic”, în mod deosebit în
Statele Unite, unde Casa Albă a exploatat memoria evenimentelor de pe 11
Septembrie pentru a justifica reducerea libertăţilor civile în ţară, şi o reacţie
militară agresivă în afara ţării. Ideea ei este că trebuie să uităm naraţiunile
dominante înainte de a putea înţelege ce face ca „11 Sepembrie” să fie un
eveniment distinct.
Având în vedere analize genealogice de tipul acesta, putem înţelege
încercarea lui Foucault (1977: 31) de „a scrie istoria prezentului”. O istorie a
prezentului întreabă: Cum am făcut ca prezentul să pară o stare normală sau
naturală? Ce a fost dat uitării şi ce este amintit din istorie astfel încât prezentul
şi felul în care se desfăşoară lucrurile să fie legitimate?
O contribuţie importantă a postmodernismului, cu axarea lui pe relaţia
putere-cunoaştere şi cu abordarea lui genealogică, este de a demonstra că multe
dintre problemele studiate în Relaţiile Internaţionale nu sunt doar chestiuni de
epistemologie şi ontologie, ci de putere şi autoritate; ele sunt lupte pentru
impunerea unor interpretări autoritare ale relaţiilor internaţionale. După cum
Derrida (2003: 105) însuşi spune într-un interviu acordat după 11 Septembrie:
„Trebuie să recunoaştem aici strategiile şi relaţiile de putere. Puterea dominantă
este una care reuşeşte să se impună şi, astfel, să legitimeze, să legalizeze chiar ...
la un nivel naţional sau mondial, terminologia şi implicit interpretările care îi
convin cel mai bine într-o anumită situaţie”. Următoarea secţiune schiţează o
strategie care este preocupată cu destabilizarea interpretărilor dominante,
arătând modul în care fiecare interpretare depinde în mod sistematic de
elemente pentru care nu poate să dea seamă.
185
Strategii textuale ale postmodernismului
Der Derian (1989: 6) susţine că postmodernismul este preocupat de

demascarea „interferenţelor textuale din spatele politicii de putere”. Mai bine
spus, din interiorul politicii de putere, deoarece efectele textualităţii nu rămân în
spatele politicii, ci îi sunt intrinsece. „Realitatea” politicii de putere (ca orice
realitate socială) este întotdeauna deja constituită prin textualitate şi moduri de
reprezentare înscrise. În sensul acesta, David Campbell (1992) se referă la
„scrierea” securităţii, Gearóid Ó Tuathail (1996) la „scrierea” spaţiului global,
iar Cynthia Weber (1995) la „scrierea” statului. Două întrebări iau astfel naştere:
(1) ce se înţelege prin interferenţe textuale? şi (2) prin folosirea căror metode şi
strategii încearcă postmodernismul să dezvăluie aceste interferenţe textuale?
Textualitatea este o temă comună în postmodernism. Ea apare în
principal din redefinirea „textului” pe care o face Derrida (1974). Este important
să clarificăm ce vrea Derrida să spună prin „text”. El nu-i limitează înţelesul la
literatură sau la domeniul ideilor, cum a fost perceput de unii în mod greşit, ci,
mai degrabă, el spune că şi lumea este un text – sau, mai bine zis, lumea „reală”
este constituită ca un text şi „nu ne puteam referi la acest «real» decât printr-o
experienţă interpretativă” (Derrida 1988: 148). Postmodernismul priveşte
interpretarea ca necesară şi fundamentală pentru constituirea lumii sociale, şi,
din acest motiv, Derrida (1978: 278) îl citează pe Montaigne: „Trebuie să
interpretăm interpretările mai mult decât să interpretăm lucrurile”. „Interfe-
renţele textuale” se referă la relaţia suplimentară şi reciproc constitutivă dintre
diferitele interpretări în reprezentarea şi constituirea lumii. Pentru a descifra
interferenţele textuale, postmodernismul foloseşte strategiile de deconstrucţie şi
dublă citire.
Deconstrucţia
Deconstrucţia este un mod general de a destabiliza radical ceea ce se

consideră a fi concepte şi opoziţii conceptuale stabile. Scopul acestui procedeu
este să demonstreze efectele şi costurile pe care le au conceptele şi opoziţiile
înrădăcinate, să dezvăluie relaţia parazitală dintre termenii opuşi şi să încerce să
le schimbe poziţia. Conform lui Derrida, opoziţiile conceptuale nu sunt
niciodată pur şi simplu neutre, ci sunt inevitabil ierarhice. Unul dintre cei doi
termeni aflaţi în opoziţie este privilegiat faţă de celălalt. Acest termen privilegiat
implică o prezenţă, proprietate, puritate, deplinătate sau identitate care îi lipseşte
celuilalt (de exemplu, suveranitatea în opoziţie cu anarhia). Deconstrucţia
încearcă să arate că astfel de opoziţii nu se susţin, deoarece fiecare termen
186
Postmodernismul
depinde deja, întotdeauna, de celălalt. Într-adevăr, termenul privilegiat îşi

câştigă poziţia doar prin negarea dependenţei sale de termenul subordonat.
Dintr-o perspectivă postmodernă, ceea ce vrea să pară o opoziţie clară
între doi termeni nu este nici clară şi nici măcar opoziţie în sine. Derrida
vorbeşte adesea de această relaţie în termenii unui parazitism structural şi a unei
contaminări, deoarece fiecare termen este legat în mod structural şi deja ancorat
de celălalt. Diferenţa dintre cele două concepte sau termeni opuşi este
întotdeauna însoţită de o diferenţă ascunsă înăuntrul fiecăruia dintre termeni.
Niciunul dintre ei nu este pur identic cu sine, complet prin sine, sau complet
închis faţă de celălalt, deşi acest lucru se simulează. Astfel, se sugerează că
totalităţile, fie ele conceptuale sau sociale, nu sunt niciodată complet prezente
sau pe deplin stabilite. Mai mult, nu există stabilitate pură, ci doar stabilizări
mai mult sau mai puţin reuşite, deoarece există o anumită cantitate de „joc”, sau
„dat”, în structura opoziţiei.
Ca mod general de destabilizare, deconstrucţia se ocupă în mod
particular cu localizarea acelor elemente de instabilitate care ameninţă orice
întreg. Totuşi, trebuie să justifice stabilizările (sau efectele de stabilitate).
Preocuparea pentru desfacere sau de-constituire (sau cel puţin posiblitatea
permanentă ca ele să se manifeste) este ceea ce diferenţiază deconstrucţia de
alte moduri mai familiare de interpretare. Ca să rezumăm, deconstrucţia se
ocupă atât cu constituirea, cât şi cu de-constituirea oricărui întreg, fie el un text,
teorie, discurs, structură, edificiu, ansamblu sau instituţie.
Dubla citire
Derrida caută să expună relaţia dintre efectele de stabilitate şi

destabilizări prin folosirea unei analize bazate pe o citire dublă. După cum
spune Derrida (1981: 6), citirea dublă este, în esenţă, o strategie duplicitară „în
acelaşi timp fidelă şi violentă”. Prima citire este un comentariu sau o repetiţie a
interpretării dominante – adică o citire ce demonstrează felul în care un text,
discurs sau instituţie ajunge la efectul de stabilitate. Ea redă cu fidelitate
relatarea dominantă, construindu-se pe aceleaşi presupuneri fundamentale, şi
repetând paşii fundamentali din argument. Scopul aici este de a demonstra cum
textul, discursul sau instituţia sunt coerente şi consistente cu ele însele. Încearcă,
pe scurt, să arate cum se constituie identitatea unui text, discurs, sau instituţie.
În loc să se mulţumească cu prima citire, monologică, cea de-a doua o
destabilizează, punând accent pe acele puncte de instabilitate din text, discurs,
sau instituţie. Ea demască tensiunile interne şi modul cum ele sunt acoperite
(incomplet) sau excluse. Textul, discursul sau instituţia nu sunt niciodată stabile
în sine, ci întotdeauna vor avea elemente de tensiune şi criză care fac ca toată
structura să fie mai puţin stabilă.
187
Sarcina dublei citiri ca mod de deconstrucţie este de a înţelege cum un

discurs sau o instituţie socială sunt asamblate sau construite, dar, în acelasi timp,
să arate cum ele sunt întotdeauna deja ameninţate cu descompunerea. Este
important să notăm că deconstrucţia nu presupune niciun fel de încercare de a
ajunge la o citire unică şi concluzivă. Cele două citiri reciproc exclusive, care se
află într-o contradicţie faptică (mai mult decât una logică), rămân în permanentă
tensiune. Scopul nu este de a demonstra adevărul sau neadevărul unei relatări, ci
de a demonstra modul cum orice naraţiune depinde de reprimarea unor tensiuni
interne astfel încât să se producă un efect stabil de omogenitate şi continuitate.
Dubla citire a lui Ashley asupra problematicii anarhiei
Dubla citire a problematicii anarhiei pe care o realizează Richard

Ashley este una dintre primele şi cele mai importante deconstrucţii din studiul
relaţiilor internaţionale. Ţinta lui principală este concepţia asupra anarhiei şi
efectele ei teoretice şi practice. Problematica anarhiei este numele dat de
Ashley momentului definitoriu al celor mai multe investigaţii din Relaţiile
Internaţionale. Acest fapt este ilustrat de afirmaţia lui Oye (1985: 1) conform
căreia: „Naţiunile trăiesc într-o anarhie perpetuă, deoarece nicio autoritate
centrală nu impune limite urmăririi intereselor suverane.” Cel mai important
este că problematica anarhiei derivă din absenţa autorităţii globale centrale nu
doar un concept gol de anarhie, ci şi o descriere a relaţiilor internaţionale în
termeni de politică de putere, caracterizată de interese egoiste, raison d’état,
recurgerea la forţă ca rutină, şi aşa mai departe.
Partea cea mai importantă a analizei lui Ashley este problematizarea
acestei deduceri a politicii de putere din lipsa unei autorităţi centrale.
Numeroasele analize ale lui Ashley privind problematica anarhiei pot fi înţelese
în termenii unei citiri duble. Prima citire reuneşte factorii constituenţi, sau
nucleul dur al problematicii anarhiei, în timp ce a doua citire dezasamblează
elementele ei constitutive, arătând cum se sprijină pe o serie de supoziţii
teoretice îndoielnice sau pe excluziuni.
În cadrul primei citiri, Ashley trasează problematica anarhiei în termeni
convenţionali. El descrie nu numai absenţa unei autorităţi atotcuprinzătoare, dar
şi prezenţa unei multitudini de state în sistemul internaţional, dintre care
niciunul nu poate să hotărască legea statelor individuale. Mai mult, statele care
formează sistemul au propriile lor interese, abilităţi, resurse şi teritorii
identificabile. Cea de-a doua citire pune sub semnul îndoielii caracterul de la
sine evident al ideii că relaţiile internaţionale sunt un domeniu anarhic al
politicii de putere. Scopul iniţial al acestei duble citiri este opoziţia dintre
suveranitate şi anarhie, unde suveranitatea este valorizată ca un ideal regulator,
iar anarhia este privită ca absenţa sau negarea suveranităţii. Anarhia capătă sens
188
Postmodernismul
doar ca antiteză a suveranităţii. Mai mult, se consideră că suveranitatea şi

anarhia se exclud reciproc şi că sunt reciproc exhaustive. Ashley demonstrează,
totuşi, că problematica anarhiei funcţionează doar prin formularea unor anumite
presupuneri privind statele suverane. Dacă dihotomia dintre suveranitate şi
anarhie este în vreun fel validă, atunci în interiorul statului suveran trebuie să se
găsească un domeniu al identităţii, omogenităţii, ordinii şi progresului garantate
de puterea legitimă; iar în exterior trebuie să existe un domeniu anarhic al
diferenţei, eterogenităţii, dezordinii şi ameninţării, repetării şi reîntoarcerii. Dar
a prezenta anarhia şi suveranitatea în acest fel (adică drept concepte ce se
exclud şi sunt exhaustive reciproc), depinde de convertirea diferenţelor din
interiorul statelor suverane în diferenţe între statele suverane (Ashley 1988:
257). Statele suverane trebuie să distrugă orice urmă de anarhie ce ar putea
exista în interiorul lor pentru a face clară distincţia dintre suveranitate şi
anarhie. Dezacordurile interne şi ceea ce Ashley (1987, 1989b) numeşte „lupte
transversale”, care aruncă îndoială asupra ideii de identitate suverană identi-
ficabilă şi demarcată, trebuie reprimate sau negate pentru a da sens proble-
maticii anarhiei. În special, opoziţia dintre anarhie şi suveranitate se sprijină pe
posibilitatea de a determina „o entitate suverană bine delimitată ce are propriul
centru hegemonic «intern» de luare a deciziilor, capabil să reconcilieze
conflictele «interne», şi, deci, capabil să proiecteze o prezenţă singulară”
(Ashley 1988: 245).
Efectul general al problematicii anarhiei este confirmarea opoziţiei
dintre anarhie şi suveranitate drept concepte reciproc exclusive şi exhaustive.
Acest fapt are în special două efecte: (1) să reprezinte un domeniu intern al
suveranităţii ca fundaţia stabilă şi legitimă a comunităţii politice moderne, şi (2)
să reprezinte domeniul de dincolo de suveranitate drept periculos şi anarhic.
Aceste efecte depind de ceea ce Ashley (1988: 256) numeşte „dublă excludere”.
Aceasta este posibilă doar dacă, pe de o parte, se poate impune o unică
reprezentare a identităţii suverane şi, pe de altă parte, dacă reprezentarea poate
fi făcută astfel încât să pară naturală şi indiscutabilă. Dubla citire re-
problematizează anarhia formulând două întrebări: mai întâi, ce se întâmplă cu
problematica anarhiei dacă nu este foarte clar că statele suverane, prezente în
totalitatea lor şi complete, sunt ontologic primare sau unitare? Şi, în al doilea
rând, ce se întâmplă cu problematica anarhiei dacă lipsa unei puteri globale
centrale nu este susţinută în exces de asumpţii legate de politica de putere?
Problematizarea statelor suverane
Statele, suveranitatea şi violenţa sunt teme cu o existenţă îndelungată în

tradiţia Relaţiilor Internaţionale, teme ce au câştigat în importanţă după atacu-
189
rile teroriste din 11 Septembrie. Ele sunt şi teme centrale în abordările

postmoderne din relaţiile internaţionale. Totuşi, în loc să le preia necritic din
abordările tradiţionale, postmodernismul le revizuieşte folosindu-se de genealogie
şi deconstrucţie.
Postmodernismul caută să abordeze o problemă esenţială privind
interpretările şi explicaţiile statelor suverane, pe care abordările centrate pe stat
au pus-o în umbră – şi anume, constituirea şi reconstituirea sa istorică ca
modalitate primară de subiectivitate în politica mondială. Astfel, ne întoarcem la
genul de întrebare formulat de genealogia lui Foucault: cum, prin ce practici şi
reprezentări politice este instituit statul suveran ca modul normal de
subiectivitate internaţională? Formularea întrebării în acest fel îndreaptă atenţia,
în stilul lui Nietzsche, mai puţin către a afla care este esenţa statului suveran şi
mai degrabă către a afla cum este posibilă existenţa statului suveran, cum este el
naturalizat, şi cum anume este făcut să apară ca şi cum ar avea o esenţă.
În măsura în care postmodernismul caută să explice condiţiile care fac
posibil fenomenul statului ca fiind ceva ce afectează în mod concret experienţa
de zi cu zi, el este fenomenologic. Totuşi, nu este vorba aici despre fenome-
nologia obişnuită. Poate fi numită cel mult o „cvasi-fenomenologie” deoarece,
după cum s-a menţionat deja, se ocupă în mod egal de explicarea condiţiilor ce
destabilizează fenomenul şi amână actualizarea sa completă. În această secţiune
va fi explicată „cvasi-fenomenologia” statului afirmată de postmodernism. Ea
cuprinde patru elemente: (1) o analiză genealogică a „originilor” statului
modern în violenţă, (2) o relatare a înscrierii limitelor, (3) o deconstrucţie a
identităţii aşa cum este ea definită în discursurile de securitate şi politică externă
şi (4) o interpretare revizuită a artei guvernării. Rezultatul final este regândirea
structurii ontologice a statului suveran astfel încât să răspundă corespunzător la
problema (re)constituirii statului suveran ca modul normal de subiectivitate în
relaţiile internaţionale.
Violenţa
Gândirea politică modernă a încercat să depăşească formele nelegitime

de guvernare (cum ar fi tirania sau despotismul), unde puterea nu este
constrânsă sau controlată, ci arbitrară şi violentă, prin crearea unor forme de
guvernământ legitime şi democratice în care autoritatea este subordonată legii.
În politica modernă, raţiunea a devenit măsura legitimităţii, şi nu puterea sau
violenţa. Totuşi, aşa cum subliniază Campbell şi Dillon (1993: 161), relaţia
dintre politică şi violenţă în modernitate este profund ambivalentă deoarece, pe
de o parte, violenţa „construieşte refugiul comunităţii suverane” şi, pe de altă
parte, este „condiţia de care cetăţenii acelei comunităţi trebuie protejaţi”.
Paradoxul în acest caz este că violenţa este atât otrava, cât şi antidotul.
190
Postmodernismul
Legătura dintre violenţă şi stat este dezvăluită de Bradley Klein în

genealogia statului ca subiect strategic. Scopul general a lui Klein (1994: 139),
în Strategic Studies and World Order, este de a analiza „facerea şi refacerea
violentă a lumii moderne”. Scopul lui mai restrâns este de a explica naşterea
istorică a statelor ce poartă războaie. În loc să pornească de la asumpţia
existenţei lor, aşa cum fac realiştii şi neorealiştii, Klein analizează modul cum
apar în istorie unităţi politice capabile de a se baza pe forţă pentru a distinge un
spaţiu politic intern de unul exterior. În concordanţă cu alţi postmodernişti, el
argumentează că „statele se bazează pe violenţă pentru a se constitui ca state”,
şi, în cadrul acestui proces, „impun diferenţe între ceea ce este intern şi ceea ce
este extern” (1994: 38). Violenţa strategică este constitutivă pentru state; ea nu
se limitează să „patruleze la frontierele” statului, ci „ajută de asemenea la
constituirea lor” (1994: 3).
Ceea ce demonstrează postmoderniştii privind violenţa în politica
modernă trebuie diferenţiat în mod clar de abordările tradiţionale. În general,
relatările tradiţionale consideră confruntările violente drept evenimente normale
în relaţiile internaţionale. Starea de anarhie este considerată ca un factor ce
predispune statele la implicarea în război, la fel cum nu există nimic ce poate
opri izbucnirea războaielor. Violenţa nu este constitutivă în astfel de relatări, ci
este „configurativă”, sau „poziţională” (Ruggie 1993: 162-3). Structura onto-
logică a statelor este considerată ca precedentă recurgerii la violenţă. Violenţa
nu face decât să modifice configuraţia teritorială, sau este un instrument pentru
manevre strategice şi de putere politică în distribuţia şi ierarhia puterii.
Postmodernismul însă demască rolul constitutiv al violenţei în viaţa politică
modernă. Violenţa este fundamentală stucturii ontologice a statelor, şi nu este
doar ceva la care statele complet formate recurg din motive de putere politică.
Violenţa este, potrivit postmodernismului, atât inaugurală cât şi augmentativă.
Acest argument privind strânsa şi paradoxala relaţie dintre violenţă şi
ordine politică este dus şi mai departe de Jenny Edkins care plasează nazismul,
lagărele de concentrare, NATO şi taberele de refugiaţi pe aceeşi linie. Toate,
argumentează ea, sunt determinate de o putere suverană ce caută să-şi extindă
controlul asupra vieţii. Ea afirmă că până şi umanitarismul poate fi plasat în
spectrul violenţei, de vreme ce face parte din ordinea statului suveran de putere
şi violenţă, cu toate că susţine contrariul. Într-adevăr, ea spune că taberele de
acordare a ajutorului împotriva foametei sunt similare lagărelor de concentrare
deoarece amândouă sunt locuri unde „se iau decizii arbitrare între viaţă şi
moarte, unde lucrătorii sociali sunt forţaţi să aleagă pe care dintre înfometaţi nu
sunt capabili să-i ajute” (Edkins 2000: 13). Victimele foametei apar doar ca
„simple vieţi” ce trebuie „salvate”; fără elementele sociale sau culturale ce fac
parte din fiinţa lor, aceste persoane sunt depolitizate, vocile lor politice sunt
ignorate (2000: 13-14). Campbell (1998b: 506) afirmă aceeaşi idee cu alte
191
cuvinte, argumentând că formele dominante de umanitarism îi construiesc pe

oameni ca victime „incapabile de a acţiona fără intervenţie”. Această formă de
umanitarism, insuficientă din punct de vedere politic sau uman, este deci
„puternic implicată în producerea puterii politice suverane ce deţine monopolul
violenţei legitime” (Edkins 2000: 18). Mick Dillon şi Julian Reid oferă o analiză
similară a răspunsului dat de umanitarism „urgenţelor complexe”, dar în loc să
afirme o echivalenţă între umanitarism şi puterea suverană, ei văd o suscep-
tibilitate a primei faţă de acţiunile celei de-a doua. Guvernanţa globală, spun ei,
„ameninţă la modul propriu agenţiile non-guvernamentale şi umanitare prin
recrutarea lor în chiar structurile şi practicile de putere împotriva cărora ele îşi
definiseră iniţial scopurile” (Dillon şi Reid 2000: 121).
Edkins, Dillon şi Reid se folosesc de un argument influent şi consistent
aparţinând filozofului italian Giorgio Agamben în Homo Sacer: Sovereign
Power and Bare Life (1998). Urmându-l pe Carl Schmitt, Agamben spune că
suveranitatea este esenţa politicului. Suveranul pretinde că are dreptul să decidă
excepţia. Acest fapt conduce, între alte lucruri, la dreptul suveranului de a
decide cine este inclus şi cine este exclus din comunitatea politică. Dacă una din
preocupările principale ale teoriei critice (aşa cum s-a subliniat în Capitolul 6)
este examinarea posiblităţilor de a obţine forme mai inclusive ale comunităţii,
Agamben se concentrază pe excludere ca o condiţie a posibilităţii comunităţii
politice. El argumentează că „în politica occidentală, viaţa nudă are privilegiul
deosebit de a fi cea a cărei excludere fondează cetatea oamenilor” (Agamben
1998: 7). „Viaţa nudă” este, în esenţă, faptul biologic de a nu fi mort. Dar
Agamben dă şi un alt înţeles vieţii nude, un înţeles cuprins în homo sacer (omul
sacru), ce se referă la o viaţă ce poate fi luată dar nu sacrificată, o viaţă sfântă
dar blestemată. Alungat din societate, homo sacer se comportă ca „exteriorul
constitutiv” al vieţii politice. Dar, în realitate, homo sacer nu se află în mod
nemijlocit nici în interiorul, nici în exteriorul comunităţii politice. De fapt, el
ocupă o „zonă nedefinită” sau „un tărâm al nimănui”. Într-adevăr, aşa cum
subliniază Agamben (1998: 74, 80), conceptul roman de homo sacer precede
distincţia dintre sacru şi profan, fapt pentru care, paradoxal, aşa-numitul „om
sacru” poate fi omorât. Cel mai clar exemplu al acestui fapt a fost sistemul de
lagăre de concentrare creat de nazişti înaintea şi în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial. Sisteme similare au fost însă construite şi în timpul războiului
din Bosnia. Aşa cum afirmă David Campbell (2002b:157), lagărele sârbo-
bosniace stabilite la Omarska şi Trnopolje erau „spaţii extralegale” integrate
într-o „strategie de curăţare etnică bazată pe o comunitate politică exclusivă şi
omogenă”.
Judith Butler, într-un eseu strălucit initulat „Indefinite Detention” (în
Butler 2004), aplică argumentele lui Agamben reflecţiilor ei despre „războiul
împotriva terorismului” dus de Statele Unite. Folosind scrierile lui Agamben
192
Postmodernismul
despre puterea politică, ea observă cum statele suspendă domnia legii invocând
„starea de urgenţă”. Nu există un fapt mai semnificativ care să demonstreze
suveranitatea statului decât abrogarea sau suspendarea legii. Referindu-se la
controversata deţinere a suspecţilor de terorism în închisoarea de la
Guantanamo Bay, Butler spune: „Nu este vorba doar de faptul că protecţia
constituţională este suspendată pe o perioadă nedefinită, ci şi că statul (cu
funţiile sale executive sporite) îşi arogă dreptul de a suspenda Constituţia sau de
a manipula detenţiile şi procesele aşa încât drepturile constituţionale şi
internaţionale sunt în mod evident suspendate” (Butler 2004: 63-4). Deţinuţii
sunt astfel reduşi la simple vieţi într-un tărâm al nimănui, dincolo de lege.
Butler (2004: 68) observă că „a fi deţinut pe timp nelimitat ... înseamnă exact a
nu avea nicio perspectivă de a reintra în textura politică a vieţii, exact atunci
când situaţia cuiva poate fi foarte, dacă nu fatal, politizată”. Pornind de la ideile
lui Agamben, aceste lucrări postmoderniste caută să arate modul cum statele
suverane, chiar şi cele liberale şi democratice, se constituie prin excludere şi
violenţă.
Frontierele
Analiza (re)constituirii statului, în felul în care o face postmodernismul,

însemnă în parte a cerceta felul în care este împărţit spaţiul politic global.
Lumea nu este divizată în mod natural în spaţii politice diferenţiate, şi nici nu
există o singură autoritate care să realizeze această diviziune. Acest fapt
conduce inevitabil către o concentrare asupra „problemei frontierelor”, aşa cum
o numesc Dillon şi Everard (1992: 282), deoarece orice subiect politic este
constituit prin stabilirea de limite fizice, simbolice şi ideologice.
Postmodernismul este mai puţin preocupat de ce este suveranitatea,
decât de cum este ea produsă spaţial şi temporal şi de circuitul ei. Cum se
instituie o anumită configuraţie a spaţiului şi puterii? Şi cu ce consecinţe?
Implicaţia evidentă a acestor întrebări este că modul dominant de subiectivitate
politică în relaţiile internaţionale (statul suveran) nu este nici natural, nici
necesar. Nu există niciun motiv necesar pentru care spaţiul politic global trebuie
să fie divizat aşa cum este, şi cu aceeaşi semnificaţie. Trasarea frontierelor este
de o importanţă crucială în diferenţierea spaţiului politic. Marcarea frontierelor
nu este un act nevinovat, precedent politicii. Este un act politic, cu implicaţii
politice profunde, deoarece este fundamental pentru producerea şi delimitarea
spaţiului politic. Aşa cum afirmă Gearóid Ó Tuathail (1996: 1), „geografia se
referă la putere. Deşi deseori considerată inocentă, georgrafia lumii nu este un
produs al naturii, ci un produs al istoriei luptelor dintre autorităţi aflate în
competiţie pentru puterea de a organiza, ocupa şi administra spaţiul”.
193
Nu există niciun spaţiu politic precedent trasării frontierelor. Frontierele

au în lumea modernă funcţia de a separa un spaţiu interior, suveran, de un spaţiu
exterior pluralist şi anarhic. Opoziţia dintre suveranitate şi anarhie se sprijină pe
posibilitatea de a separa în mod clar spaţiul politic intern de exteriorul ne-
domesticit. În acest sens, trasarea frontierelor este un moment definitoriu pentru
statul suveran. Într-adevăr, nici suveranitatea, nici anarhia nu ar fi posibile fără
trasarea de frontiere care să separe spaţiul politic. Această „trasare socială a
spaţiului global”, ca să folosim cuvintele lui Ó Tuathail, are ca efect producerea
unor state complete, mărginite, de obicei construite în jurul a ceea ce Campbell
(1998a: 11) numeşte „imaginarul naţionalist”.
Totuşi, aşa cum evidenţiază Connolly (1994: 19), frontierele sunt foarte
ambigue din moment ce ele „formează o protecţie indispensabilă împotriva
violărilor şi violenţei; dar divizările astfel întreţinute aduc cu ele şi cruzime şi
violenţă”. Aici sunt în joc o serie de întrebări privind frontierele: cum se
formează ele, ce statut moral şi politic li se acordă, cum operează simultan astfel
încât să includă şi să excludă şi cum produc ele simultan şi ordine, şi violenţă?
În mod evident, aceste întrebări nu se referă doar la localizarea cartografică a
frontierelor, ci la modul cum aceste frontiere cartografice servesc la repre-
zentarea, limitarea şi legitimarea identităţii politice. Dar cum, prin ce practici şi
reprezentări politice, sunt trasate frontierele? Şi ce implicaţii are acest proces
pentru tipul de subiectivitate produs?
Identitatea
Aşa cum observă Rob Walker (1995a: 35-6), în gândirea şi practica

politică modernă se privilegiază spaţialitatea. Prin diferenţierea spaţiilor poli-
tice, frontierele sunt fundamentale pentru preferinţa lumii moderne pentru
„capturarea politicii” între frontierele discrete ale statului (Magnusson 1996:36).
Postmodernismul întreabă: cum a fost impusă identitatea politică prin practici şi
reprezentări spaţiale ale domesticităţii şi distanţării? Şi cum a fost construit
conceptul de sine definit teritorial în opoziţie cu un celălalt ameninţător?
De o mare importanţă aici sunt problemele de concepere a securităţii în
termeni spaţiali şi felul în care sunt definite şi articulate ameninţările şi
pericolele, dând naştere anumitor concepţii despre stat ca subiect politic
securizat. Debbie Lisle (2000) a arătat cum până şi turismul modern participă la
reporducerea acestei concepţii spaţializate a securităţii. Prin reafirmarea
continuă a dinstincţiei dintre „siguranţă aici şi acum” şi „pericol acolo şi
atunci”, practicile turistice contribuie la susţinerea discursului geopolitic al
securităţii. Interpretarea ei sugerează că războiul şi turismul, în loc să fie două
practici sociale distincte şi opuse, sunt de fapt strâns legate prin faptul că sunt
guvernate de acelaşi discurs securitar global.
194
Postmodernismul
O relatare detaliată privind relaţia dintre stat, violenţă şi identitate

poate fi găsită în expunerea poststructuralistă a lui David Campbell privind
războiul din Bosnia, în National Deconstruction (1998a). Argumentul lui central
este că o anumită regulă a comunităţii a guvernat violenţa intensă a războiului.
Această regulă, pe care o numeşte „ontopologie”, termen împrumutat de la
Derrida, se referă la presupunerea că o comunitate politică are nevoie de o
aliniere perfectă între teritoriu şi identitate, stat şi naţiune (Derrida 1994a: 82;
Campbell 1998a: 80). Ea funcţionează pentru a răspândi şi consolida presu-
punerea că o comunitate politică trebuie înţeleasă şi organizată ca o singură
identitate perfect aliniată cu, şi posedând, teritoriul care îi este alocat. Logica
acestei reguli, sugerează Campbell (1998a: 168-9), conduce la dorinţa de a avea
o comunitate coerentă, delimitată, şi monoculturală. Aceste presupuneri „onto-
pologice” formează „codurile dominante ale subiectivităţii în relaţiile inter-
naţionale” (1998a: 170). Ceea ce este interesant în argumentarea lui Campbell
(1999a: 23) este că se implică faptul că revărsarea de violenţă din Bosnia nu a
fost o simplă aberaţie sau denaturare rasistă a normei ontopologice, ci că a fost
de fapt o intensificare a aceleiaşi norme. Violenţa acestei „curăţări etnice” în
căutarea unei identităţi politice pure şi omogene este doar o continuare, deşi
extremă, a aceluiaşi proiect politic inerent oricărui stat-naţiune modern.
Implicaţia este că toate formele de comunitate politică, în condiţiile în care
necesită frontiere, vor fi predispuse la un anumit grad de violenţă (Campbell
1998a: 13).
Postmodernismul se concentrează pe discursurile şi practicile ce
înlocuiesc diferenţa cu ameninţarea în constituirea identităţii politice. Simon
Dalby (1993), de exemplu, explică modul cum războaiele reci rezultă din
aplicarea unui raţionament geopolitic ce defineşte securitatea în termenii unei
excluderi spaţiale şi prin specificarea unei entităţi ameninţătoare. „Discursul
geopolitic construieşte lumi în termeni de Sine şi Ceilalţi, în termeni de sectoare
ale ştiinţei politice specificabile cartografic, şi în termeni de ameninţări
militare” (1993: 29). Crearea geopolitică a unui „celălalt” extern face parte din
constituţia unei identităţi politice („sine”) care trebuie securizată. Dar pentru a
construi o identitate politică singulară şi coerentă este adesea nevoie de
reducerea la tăcere a neînţelegerilor interne. Pot exista elemente interne ce pun
în pericol o anumită concepţie despre sine, ce trebuie obligatoriu excluse,
disciplinate sau îngrădite. Identitatea, se poate presupune, este un efect
falsificat, pe de o parte de practicile disciplinare ce încearcă să reglementeze o
populaţie, dându-i un simţ al unităţii, şi, de cealaltă parte, de practici
exclusiviste ce încearcă să securizeze identitatea internă prin procese de
diferenţiere spaţială şi prin numeroase metode diplomatice, militare şi de
apărare. Există o relaţie suplimentară între îngrădirea „celorlalţi” interni şi a
celor externi, ce contribuie la constituirea identităţii politice prin excluderea
195
„din spaţiul «intern» rezultat ... a tot ceea ce ajunge să fie considerat străin şi
periculos” (Campbell 1992: Capitolele 5, 6, 1998a: 13).
Dacă este clar că identitatea este definită prin diferenţă, şi că sinele cere
un celălalt, nu este atât de clar că diferenţa sau simplul fapt de a fi „celălalt”
este neapărat echivalent cu ameninţarea sau pericolul. Totuşi, aşa cum
subliniază Campbell (1992), statul suveran este întemeiat pe discursuri ale
pericolului. „Configurarea constantă a pericolului prin politica externă nu este
astfel o ameninţare la adresa identităţii sau existenţei statului”, spune Campbell
(1992: 12), „este condiţia ce îl face posibil”. Posibilitatea de a identifica Statele
Unite ca subiect politic, de exemplu, s-a sprijinit în timpul Războiului Rece, pe
abilitatea de a impune o interpretare ce considera Uniunea Sovietică drept o
ameninţare externă, şi pe capacitatea guvernului Statelor Unite de a îngrădi
ameninţările interne (1992: Capitolul 6). Într-adevăr, conceptul central de
îngrădire este folosit în două sensuri, atât spre exterior cât şi în interior, pentru a
se ocupa de elementele ce constituie o ameninţare, după cum sugerează
Campbell (1992: 175). Rezultatul final al strategiilor de îngrădire a fost de a
înrădăcina identitatea în cadrul statului teritorial.
Este important de menţionat că identităţile politice nu sunt precedente
diferenţierii dintre sine şi celălalt. Principala problemă este cum ceva ce este
diferit devine conceptualizat ca o ameninţare sau un pericol ce trebuie îngrădit,
disciplinat, negat, sau exclus. Există posibilitatea ca diferenţa să devină
opoziţie, pericol sau ameninţare, dar nu se poate vorbi de necesitate. Identitatea
politică nu trebuie construită în opoziţie cu ceilalţi, sau pe seama lor, dar
discursurile şi practicile dominante din politica externă şi de securitate tind să
urmeze acest raţionament. Mai mult, această relaţie cu ceilalţi trebuie
recunoscută drept o relaţie cu încărcătură morală şi politică. Efectul este de a-l
plasa pe celălalt într-un spaţiu inferior din punct de vedere moral şi de a atribui
sinelui un nivel superior. Aşa cum explică Campbell (1992: 85), „existenţa
spaţiului social interior/exterior este în acelaşi timp făcută posibilă de, şi ajută
la, constituirea unui spaţiu moral superior/inferior”. Vorbind despre excluderea
spaţială în termeni morali, devine mai uşoară legitimarea unor practici şi
intervenţii politico-militare ce folosesc interesele de securitate naţională şi în
acelaşi timp reconstruiesc identităţi politice. Potrivit lui Shapiro (1988a: 102),
„în măsura în care Celălalt este privit ca ceva ce nu ocupă acelaşi spaţiu moral
ca şi sinele, comportamentul faţă de Celălalt devine mai exploatator”. Este cazul
mai ales în sistemul internaţional, unde identitatea politică este atât de des
definită în termeni de excludere teritorială.
196
Postmodernismul
Arta guvernării
Secţiunea de mai sus a prezentat pe scurt modul cum violenţa, fron-

tierele şi identitatea funcţionează astfel încât să facă posibilă existenţa statului
suveran. Astfel se ilustrează însă doar în parte problema genealogică a
(re)constituirii statului suveran ca mod normal de subiectivitate. Două întrebări
persistă dacă se doreşte continuarea studiului dintr-o perspectivă genealogică:
cum este statul suveran naturalizat şi răspândit? Şi cum se face că pare a avea o
esenţă?
Postmodernismul este interesat de felul în care modurile dominante de
subiectivitate îşi neutralizează sau îşi ascund caracterul arbitrar prin proiectarea
unei imagini de normalitate, naturaleţe sau necesitate. Ashley a analizat dificila
întrebare ce se referă la felul cum modul dominant de subiectivitate este
normalizat prin folosirea conceptului de hegemonie. Prin „hegemonie” Ashley
(1989b: 269) înţelege nu „o ideologie sau o matrice culturală dominantă”, ci „un
asamblu de practici normalizate şi subtile, identificate cu un anumit stat sau cu o
societate ... ce este privit ca o paradigmă practică a subiectivităţii şi comporta-
mentului politic suveran”. „Hegemonia” se referă la proiecţia şi circulaţia unui
model „exemplar”, ce funcţionează ca un ideal regulator. Caracteristicile
distinctive ale modelului exemplar nu sunt, bineînţeles, fixate, dar ele sunt
condiţionate istoric şi politic. Statul suveran, ca mod dominant de subiectivitate
în acest moment, nu este în niciun fel natural. După cum remarcă Ashley
(1989b: 267), suveranitatea este legată de anumite „interpretări istorice
normalizate ale statului, ale competenţelor sale, ale condiţiilor şi limitelor în
care obţine recunoaştere şi putere”. Fuziunea dintre stat şi suveranitate este, în
consecinţă, condiţionată de reprezentări şi practici istorice şi culturale schim-
bătoare ce servesc la producerea unei identităţi politice.
O funcţie principală a modelului exemplar este negarea concepţiilor
alternative asupra subiectivităţii sau devalorizarea acestora prin prezentarea lor
drept subdezvoltate, inadecvate sau incomplete. Anomaliile sunt puse în
contrast cu modelul „potrivit”, „normal”, sau „exemplar”. De exemplu, „cvasi-
statele” sau „statele eşuate” reprezintă cazuri empirice de state deviate de la
modelul exemplar, deoarece nu reuşesc să demonstreze că posedă semnele
recunoscute ale statalităţii suverane. Prin acest eşec, ele ajută la consolidarea
modului hegemonic de subiectivitate ca normă, şi la reconfirmarea opoziţiei
suveranitate/anarhie ce stă la baza lui.
Pentru ca modelul să capete o anumită putere trebuie, totuşi, să fie
replicabil; trebuie să fie văzut ca un mod de subiectivitate universal eficient, ce
poate fi invocat şi instituit în orice loc. Presiunile la care sunt supuse statele
pentru a se conforma unor moduri de subiectivitate normalizate sunt complexe
şi variate, şi provin atât din interior, cât şi din exterior. Unele presiuni sunt în
197
mare măsură explicite, precum intervenţia militară; altele, mai puţin, cum sunt
condiţiile legate de acordarea ajutorului extern, de recunoaşterea diplomatică şi
alte procese generale de socializare. Ideea principală este că modurile de
subiectivitate ajung să domine în spaţiu şi timp prin proiectarea şi impunerea
puterii.
Cum s-a ajuns ca statul să pară ca şi cum ar avea o esenţă? Răspunsul
pe scurt la această întrebare este că statului i s-a creat aparenţa unei esenţe prin
punerea în aplicare în mod performativ a unor variate politici interne şi externe,
sau prin ceea ce poate fi numit mai simplu „arta guvernării”, cu accent pe
conceptul de „artă”. În mod tradiţional, „arta guvernării” se referă la diferitele
politici şi practici adoptate de state pentru a-şi urmări obiectivele pe scena
internaţională. Presupunerea ce stă la baza acestui fapt este că statele sunt
entităţi complet formate, sau definite, înainte de a începe negocierea pentru
intrarea pe această scenă. Noţiunea revizuită de artă a guvernării avansată de
postmodernism accentuează faptul că practicile politice ce fundamentează şi
menţin statul au efectul de a-l menţine într-o continuă mişcare.
Aşa cum subliniază Richard Ashley (1987: 410) în articolul lui
deschizător de drumuri, subiecţii nu au o existenţă anterioară practicii politice.
Statele suverane iau naştere în acelaşi timp cu practicile istorice şi politice.
Acest fapt sugerează că este mai bine să înţelegem statul ca o entitate constituită
performativ, neavând nicio altă identitate în afară de punerea continuă în
aplicare a ansamblului de politici interne şi externe, a strategiilor de securitate şi
apărare, a protocoalelor de semnare a tratatelor şi de reprezentare în cadrul
Naţiunilor Unite, printre altele. „Existenţa” statului este astfel un efect al
performativităţii. Prin „performativitate” trebuie să înţelegem repetarea continuă
şi nu doar un act singular, ce produce exact ceea ce numeşte. Aşa cum explică
Weber (1998: 90), „identitatea statului este constituită performativ chiar prin
expresiile ce sunt considerate consecinţa ei”.
În acest sens, David Campbell (1998a: ix-x), în interpretarea oferită
războiului din Bosnia, se concentrează pe ceea ce el numeşte „metaBosnia”,
referindu-se la „şirul de practici prin care Bosnia ... capătă existenţă”. Pentru a
ajunge la o înţelegere a modului în care Bosnia se construieşte continuu ca stat
sau ca subiect, Campbell ne recomandă să recunoaştem că în niciun moment nu
am avut de-a face cu un stat Bosnia dat a priori, ci cu metaBosnia, adică o
constituire performativă a „Bosniei” printr-o serie de practici ce o încadrează şi
diferenţiază. „Bosnia”, ca orice alt stat, se află întotdeauna într-un proces de
construcţie.
Pe scurt, statul suveran, aşa cum afirmă Weber (1998: 78), este „efectul
ontologic al practicilor derulate performativ”. După cum explică ea, „statele-
naţiune suverane nu sunt subiecţi apriorici, ci subiecţi în proces” (1998), unde
expresia „subiecţi în proces” trebuie înţeleasă drept „subiecţi în judecată” (aşa
198
Postmodernismul
cum implică expresia franceză „en procès”). Acest fapt conduce la interpretarea
statului (ca subiect) ca fiind într-un continuu proces de constituire, dar fără a
ajunge vreodată la momentul final al acestui proces (Edkins şi Pin-Fat 1999:1).
Statul nu trebuie înţeles ca având o existenţă a priori, ci trebuie văzut ca o
prezenţă simulată produsă prin procesul de guvernare. El nu este niciodată
complet, ci este într-un constant proces de devenire. Deşi „niciodată realizat pe
deplin, statul este într-un continuu proces de concretizare” (Doty 1999: 593).
Implicaţia este că, pentru postmodernism, există o artă a guvernării statului, dar
nu există un stat complet constituit (Devetak 1995a).
Pentru a nu se înţelege că teoriile postmoderniste privind relaţiile
internaţionale reprezintă o întoarcere la realismul stato-centric, unele clarificări
sunt necesare în explicarea preocupării lor pentru statul suveran. Postmo-
dernismul nu caută să explice politica mondială axându-se doar pe stat, nici nu
ia statul ca pe un dat. Mai degrabă, aşa cum stă mărturie dubla citire a
problematicii anarhiei realizată de Ashley, postmodernismul caută să explice
condiţiile ce fac posibilă o astfel de explicaţie şi costurile ce decurg dintr-o
astfel de abordare. Ce se pierde prin adoptarea unei perspective centrate pe stat?
Şi, mai important, ce aspecte ale politicii mondiale omite o astfel de abordare?
Dincolo de paradigma suveranităţii:

regândirea politicului
Una dintre implicaţiile centrale ale postmodernismului este că para-

digma suveranităţii ne-a sărăcit imaginaţia politică şi ne-a restrâns înţelegerea
dinamicii politicii mondiale. În această secţiune vor fi prezentate încercările
postmoderne de a dezvolta un nou limbaj conceptual pentru reprezentarea
politicii mondiale dincolo de termenii statocentrismului, pentru a regândi
conceptul de politică.
Campbell (1996: 19) pune următoarea întrebare: „putem reprezenta
politica mondială într-o manieră mai puţin dependentă de problematica suve-
ranităţii?” Provocarea este de a crea un limbaj conceptual ce poate transmite
mai bine noile procese şi noii actori din politica mondială modernă (sau postmo-
dernă). Campbell (1996: 20) recomandă „gândirea în termenii unei prozaici
politice care să înţeleagă natura transversală” a politicii mondiale. Conceptua-
lizarea politicii mondiale în termeni de „prozaică politică” atrage atenţia asupra
multitudinii de erori şi interacţiuni produse de globalizare, ce trec dincolo de
frontierele statale. Înseamnă, de asemenea, a acorda atenţie multitudinii de
activităţi politice, economice şi culturale ce produc o „deteritorializare” a vieţii
politice moderne; activităţi ce destabilizează paradigma suveranităţii.
199
Argumentul acesta foloseşte în mare măsură lucrările filozofice ale lui

Gilles Deleuze şi Felix Guattari (1977, 1987). Ei au dezvoltat un nou concept de
limbaj ce a fost folosit de teoreticienii postmodernişti ai relaţiilor internaţionale
pentru a înţelege modul de operare şi impactul diferiţilor actori non-statali şi ale
unor fluxuri şi deplasări care nu pot fi controlate de stat, asupra instituţiei
politice a suveranităţii. Termenii centrali aici sunt reteritorializarea şi
deteritorializarea (Patton 2000; Reid 2003). Primul este asociat cu logica totali-
zatoare a paradigmei suveranităţii, sau „forma-Stat”, cum se exprimă Deleuze şi
Guattari, a cărei funcţie este definită de procesul de capturare şi trasare a
frontierelor. Cel din urmă, deteritorializarea, este asociat cu extrem de mobila
logică a nomadismului a cărei funcţie este definită de abilitatea de a transgresa
frontierele şi de a evita capturarea într-o formă-Stat. Primul concept se exprimă
prin dorinţa de identitate, ordine şi unitate, celălalt prin dorinţa de diferenţă,
fluxuri şi linii de mişcare.
„Prozaica politică”, în favoarea căreia argumentează Campbell şi alţii,
utilizează acest limbaj deleuzian pentru a scoate în evidenţă noua dinamică şi
noile necesităţi politice create de refugiaţi, imigranţi şi noile mişcări sociale ce
întâlnesc şi depăşesc forma-Stat. Aceste grupuri şi mişcări „transversale” nu
numai că trec dincolo de frontierele naţionale, dar ele pun la îndoială
organizarea teritorială a vieţii politice moderne. Aşa cum afirmă Roland Bleiker
(2000: 2), ele „pun în discuţie logica spaţială prin care aceste frontiere au ajuns
să formeze şi să încadreze comportamentul în relaţile internaţionale”. În studiul
său asupra nemulţumirii populare privind relaţiile internaţionale, Bleiker
argumentează că globalizarea supune viaţa socială la o dinamică politică schim-
bătoare. În era mass-mediei şi telecomunicaţiilor, imaginile unui act local de
rezistenţă pot fi transmise în toată lumea într-o secundă, transformându-se astfel
în evenimente de importanţă globală. Globalizarea, sugerează Bleiker, a
transformat natura protestelor sociale, făcând posibilă exercitarea de presiuni
populare la nivel global şi transversal (2000: 31). Deoarece nu mai au loc într-
un context local, actele de rezistenţă „au căpătat o dimensiune transversală din
ce în ce mai importantă. Astfel de acte se plasează adesea în zone gri
nerecunoscute, dar totuşi semnificative, între sferele internă şi internaţională”,
făcând ca frontierele dintre intern şi extern, local şi global, să fie din ce în ce
mai difuze (2000: 185). Prin evitarea controalelor suverane şi depăşirea
graniţelor statale, acţiunile transversale ale grupărilor dizidente pot fi
interpretate ca „scenarii ascunse” ce se petrec „în afara scenei”, în spatele şi în
paralel cu „scenariul public” al statului suveran. „Scenariile ascunse” ale
mişcărilor transversale au efecte de deteritorializare prin funcţiile ce le
îndeplinesc, eludând codurile şi practicile spaţiale ale actorilor dominanţi şi
făcând posibilă o critică a reteritorializării şi excluderii, ca moduri ale statului
suveran (2000: Capitolul 7).
200
Postmodernismul
Aceeaşi situaţie se aplică şi în cazul refugiaţilor şi imigranţilor. Ei

relaţionează altfel spaţiul, prin comparaţie cu cetăţenii. Având un caracter
nomad mai degrabă decât sedentar, ei sunt definiţi prin mişcarea pe care o
practică prin şi între spaţiile politice. Ei problematizează şi desfid „imperativul
teritorial” al statului suveran (Soguk şi Whitehall 1999: 682). Într-adevăr,
mişcarea lor de rătăcire dislocă norma ontopologică ce caută să fixeze iden-
tităţile oamenilor în cadrul frontierelor spaţiale ale statului naţional (1999: 697).
Drept consecinţă, conceptele pe care le avem despre centralitatea statului sunt
problematizate, la fel ca şi înţelegerea pe care o avem despre caracterul şi
localizarea politicului.
Argumente similare sunt aduse şi de Peter Nyers şi Mick Dillon privind
imaginea refugiaţilor. Aşa cum afirmă Nyers (1999), figura refugiatului, o
persoană ce nu poate pretinde a fi membru al unei comunităţi politice „propriu-
zise”, se comportă ca un „concept limită”, ocupând spaţiul ambiguu dintre
cetăţean şi om. Dillon (1999) argumentează că refugiatul/străinul rămâne în
afara mijloacelor convenţionale de subiectivitate politică ce sunt atribuite
statului suveran. Însăşi existenţa refugiatului/străinului pune sub semnul
întrebării viaţa stabilă şi suverană a comunităţii politice, dezvăluind înstrăinarea
care este împărtăşită atât de cetăţeni, cât şi de refugiaţi. Aşa cum subliniază
Soguk şi Whitehall (1999: 675), refugiaţii şi imigranţii, traversând frontierele
statale şi evitând capturarea, au ca efect ruperea narativelor constituente
tradiţionale ale relaţiilor internaţionale.
Suveranitatea şi etica excluderii
Critica etică a postmodernismului asupra suveranităţii statului trebuie

înţeleasă în relaţie cu critica deconstructivă a totalizării şi a efectului deterito-
rializant al luptelor transversale. Am explicat deja că deconstrucţia este o
strategie de interpretare şi critică ce vizează conceptele teoretice şi instituţiile
sociale care încearcă obţinerea totalizării sau a stabilităţii totale. Critica
postmodernă a suveranităţii statului, este important de observat, se centrează pe
suveranitate.
Statul suveran este într-adevăr modul dominant de subiectivitate în
relaţiile internaţionale de astăzi, însă este discutabil dacă pretenţia sa de a fi
subiectul politic primar şi exclusiv este justificată. Relatarea cea mai riguroasă a
costurilor etico-politice ale suveranităţii statului este oferită de Rob Walker în
Inside/Outside (1993). Walker prezintă contextul în care s-a recurs la
suveranitatea statului ca o categorie analitică prin care sunt înţelese relaţiile
internaţionale, şi ca o expresie primară a comunităţii politice şi morale. Critica
lui Walker sugerează că suveranitatea statului este cel mai bine înţeleasă ca o
practică politică constitutivă ce a luat naştere, din punct de vedere istoric, pentru
201
a soluţiona trei contradicţii ontologice. Relaţia dintre timp şi spaţiu a fost

rezolvată prin includerea timpului în spaţiul teritorial domesticit. Relaţia dintre
universal şi particular a fost soluţionată prin sistemul de state suverane ce a dat
naştere la pluralitatea şi particularitatea statelor, pe de o parte, şi la universa-
litatea unui sistem unic pe de altă parte. Această soluţie a permis urmărirea
valorilor universale în cadrul statelor. În sfârşit, relaţia dintre sine şi celălalt este
şi ea rezolvată în termeni de „membru al societăţii” şi „străin”, prieten şi
duşman (Walker 1995a: 320-1, 1995b: 28). În manieră deconstructivistă, preo-
cuparea lui Walker (1993: 23) este de a „destabiliza [aceste] categorii aparent
opuse arătând cum ele se constituie reciproc şi sunt, totuşi, mereu pe cale de a
se dizolva una pe cealaltă”. Efectul general al cercetării întreprinse de Walker
asupra suveranităţii statului, coerent cu „prozaica politică” subliniată mai sus,
este punerea la îndoială a utilităţii „suveranităţii” ca o categorie descriptivă şi a
eficacităţii răspunsului pe care ea îl dă problemelor cu care se confruntă
umanitatea în viaţa politică modernă.
Analiza oferită de Walker sugerează că devine din ce în ce mai dificil să
se organizeze viaţa politică modernă în termenii suveranităţii statului şi ai
frontierelor suverane. El argumentează că există „procese spaţio-temporale ce
sunt radical împotriva soluţiei oferite de principiul suveranităţii statului” (1993:
155). Atât din motive materiale cât şi normative, Walker refuză să accepte
suveranitatea statală drept singura, sau cea mai bună, metodă posibilă de
organizare a vieţii politice. Viaţa politică modernă nu trebuie prinsă între
opoziţii reciproc exclusive şi exhaustive, precum intern şi extern. Identitatea nu
trebuie să fie exclusivistă, diferenţa nu trebuie interpretată ca aflându-se în
antiteză cu identitatea (1993: 123), iar compromisul dintre oameni şi cetăţeni,
constitutiv statului modern, nu trebuie să creeze un privilegiu al revendicărilor
cetăţenilor asupra celor ale umanităţii (Walker 2000: 231-2).
Regândirea problemelor de identitate şi comunitate politică fără a ne
lăsa pradă opoziţiilor binare însemnă a contempla viaţa politică dincolo de
paradigma statelor suverane. Însemna a lua în serios posibilitatea naşterii unor
noi forme de identitate şi comunitate politică, forme ce nu se bazează pe
excluderea absolută şi distincţii spaţiale între aici şi acolo, sine şi celălalt
(Walker 1995a: 307).
Connolly lansează o critică postmodernistă din care reiese că problema
democraţiei se leagă direct de suveranitate. Argumentul lui este că noţiunea de
suve-ranitate a statului este incompatibilă cu democraţia, mai ales în
modernitatea târzie globalizată. Scopul acestei critici este de a pune în discuţie
„monopolul” statului suveran „asupra loialităţilor, identificărilor şi energiilor
membrilor lui” (Connolly 1991: 479). Mijloacele multiple de apartenenţă şi de
interdependenţă şi multiplicarea riscurilor globale ce există în modernitatea
târzie complică simplismul diviziunilor binare între interior şi exterior. Ideea lui
202
Postmodernismul
principală este că obligaţiile şi îndatoririle depăşesc în mod constant hotarele

statului suveran. Suveranitatea, afirmă Connolly, „limitează prea riguros
identificările şi loialităţile ce trec dincolo de ea”, fiind astfel necesară promo-
varea unui spirit al democraţiei ce depăşeşte teritorializarea, întretăind statul la
toate nivelurile (1991: 480). El numeşte acest fapt „dezagregarea democraţiei”,
sau, mai bine spus, „deteritorializarea democraţiei”. „Ceea ce este necesar din
punct de vedere politic”, spune el, „este o serie de mişcări transnaţionale şi non-
statale, organizate de-a curmezişul frontierelor statale, şi mobilizate în jurul unor
probleme de importanţă globală, punând presiune asupra statelor, atât din interior
cât şi din exterior, simultan, pentru a reconfigura convingerile, priorităţile şi
politicile deja stabilite” (Connolly 1995: 23).
O argumentaţie similară este avansată de Campbell. Potrivit lui
Campbell (1998a: 208), regula ontopologiei produce o „cartografie morală” ce
teritorializează democraţia şi responsabilitatea, limitând-o între frontierele
statului suveran. Dar Campbell, ca şi Connolly, este interesat de dezvoltarea
unui spirit de pluralitate democratică ce ar promova toleranţa şi multi-
culturalismul în cadrul şi dincolo de graniţele statului. Promovând o afirmare
activă a alterităţii, acest spirit ar rezista logicii statului suveran, de teritorializare
şi captură.
Etica postmodernă
Postmodernismul pune următoarea întrebare: ce s-ar întâmpla cu

semnificaţia eticii în afara paradigmei subiectivităţii suverane? Există două
variante legate de etică ce se dezvoltă ca urmare a reflecţiilor postmoderne
asupra relaţiilor internaţionale. Una dintre ele contestă descrierea ontologică pe
care se bazează argumentele etice tradiţionale. Ea avansează o noţiune de etică
ce nu se sprijină pe o limitare rigidă şi fixă între interior şi exterior. Cealaltă
idee se centrează pe relaţia dintre bazele ontologice şi argumentele etice. Ea se
întreabă dacă ontologia trebuie să preceadă etica.
Prima abordare este înaintată cel mai complet de Ashley şi Walker
(1990) şi Connolly (1995). Fundamentală cercetării lor este o critică a credinţei
învestite în frontiere. Din nou, ţinta principală a postmodernismului este faptul
că scopul statului suveran este apărarea unor frontiere rigide. Frontierele
teritoriale, ce sunt considerate limitele comunităţii sau identităţii politice, sunt
văzute de postmodernism drept rezultate contingente din punct de vedere
istoric, şi extrem de ambigue (Ashley şi Walker 1990). Ca atare, ele nu au un
statut transcendental. Ca o provocare adusă delimitărilor etice impuse de
suveranitatea statală, etica postmodernă – „etosul diplomatic”, aşa cum îl
numesc Ashley şi Walker – nu este limitată spaţial şi teritorial. Ea caută să „facă
posibilă practicarea riguroasă a acestei etici într-o sferă cât se poate de largă”
203
(1990: 395). Nu ar trebui să existe nicio frontieră care să pună piedici

universalizării acestui tip de etică ce trece dincolo de graniţe (atât imaginate, cât
şi teritoriale):
„Acolo unde o astfel de etică se practică în mod riguros, nu există nicio voce ce
poate pretinde că se sprijină pe o bază exclusivistă, oferind această bază drept
sursă pentru un adevăr necesar pe care fiinţele umane trebuie să-l proiecteze în
mod violent în numele cetăţeniei, poporului, naţiunii, clasei, genului, rasei,
epocii de aur, sau al unei cauzalităţi istorice de orice fel. Acolo unde această etică
este practicată în mod riguros, nu este posibilă existenţa unei ordini totalitare.”
(1990: 395)
Prin dezacordul său faţă de etica excluderii suverane, postmodernismul

oferă o înţelegere a eticii detaşată de limitările teritoriale. Etosul diplomatic este
o etică „deteritorializată” ce se dezvoltă prin depăşirea limitelor suverane.
Această etică transgresivă se adaugă noţiunii deteritorializate de democraţie
avansate de Connolly. Cele două idei sunt subîntinse de o critică a suveranităţii
statului ca bază pentru desfăşurarea, organizarea şi limitarea vieţii politice.
Cealaltă idee etică este avansată de Campbell. El îi urmează pe Derrida
şi Levinas prin punerea sub semnul întrebării a abordărilor tradiţionale ce deduc
etica din ontologie, în special o ontologie sau o metafizică a prezenţei
(Campbell 1998a: 171-92; Levinas 1969: Secţiunea 1A). Nu se începe printr-o
relatare empirică asupra lumii ca o introducere necesară consideraţiilor etice.
Mai degrabă, eticii i se dă prioritate în sensul de „prima filosofie”. Teore-
ticianul cheie în această abordare etică este Emmanuel Levinas, care a fost
influenţat mai mult de teologia iudaică decât de filosofia greacă. Într-adevăr,
diferenţele dintre cele două stiluri de gândire sunt mereu prezente şi analizate în
raţionamentul lui Levinas ca diferenţă între o filosofie a alterităţii şi o filosofie a
identităţii sau totalităţii.
Levinas inversează ierarhia dintre ontologie şi etică, dând prioritate
eticii, văzută ca punct de pornire. Etica pare să funcţioneze ca o condiţie ce face
posibilă lumea fiinţelor. Levinas oferă o nouă descriere a ontologiei astfel încât
ea este inevitabil legată de, şi îndatorată, eticii, şi este liberă de impulsuri
totalizatoare. Gândirea lui este în opoziţie cu toate formele de imperialism
ontologic şi politic sau de totalitarism (Levinas 1969: 44; Campbell 1998a:
192). În schema lui Levinas, subiectivitatea este constituită prin, şi ca, o relaţie
etică. Efectul abordării lui Levinas este că reanalizează noţiunile de
subiectivitate şi responsabilitate în lumina unei etici a celuilalt, sau a alterităţii.
„Etica redefineşte subiectivitatea ca ... responsabilitate heteronomă” (Levinas,
citat în Campbell 1994: 463, 1998a: 176).
Astfel ia naştere o noţiune a eticii ce se abate de la principiul kantian al
generalizării şi simetriei ce poate fi găsit în teoria critică. În loc să înceapă de la
204
Postmodernismul
Sine pentru ca apoi să generalizeze imperativul universal la o comunitate de

egali, Levinas începe cu Celălalt. Celălalt are anumite cerinţe pentru Sine, astfel
existând o relaţie asimetrică între Sine şi Celălalt. Rezultatul final este
avansarea unei „configuraţii diferite a politicii, una a cărei scop este lupta
pentru – sau în numele – alterităţii, şi nu lupta pentru a pune în umbră, a şterge
sau a eradica alteritatea” (Campbell 1994; 477, 1998a: 191). Însă, aşa cum a
arătat Michael Shapiro (1998b: 698-9), acest etos ar putea să nu fie atât de
diferit de etica kantiană a ospitalităţii ce încurajează toleranţa universală a
diferenţei ca mijloc de reducere a violenţei globale.
Consecinţa luării în serios a criticii pe care postmodernismul o aduce
totalităţii şi suveranităţii este că noţiuni politice centrale precum cele de
comunitate, identitate, etică şi democraţie sunt regândite pentru a evita continua
reteritorializare a lor de către statul suveran. Într-adevăr, ruperea legăturilor
dintre aceste concepte şi noţiunile de teritoriu şi suveranitate stă la baza sarcinii
practice a unei politici sau etici postmoderne. Aşa cum explică Anthony Burke
(2004: 353) într-o critică puternică a teoriei războiului drept de după 11
Septembrie, concepţia postmodernistă a unei „păci etice” ar refuza „să-şi cana-
lizeze obligaţiile etice doar prin stat, sau să se bazeze pe el pentru o protecţie
violentă”. Trebuie observat, totuşi, că postmodernismul, ca o critică a totalizării,
opune conceptele de identitate şi comunitate doar în măsura în care ele sunt
legate în mod dogmatic de noţiunile de teritorialitate, limitare şi excludere.
Scopul postmodernismului a fost înotdeauna să conteste atât asumpţiile
epistemologice cât şi pe cele politice de totalitate şi suveranitate şi, deci, să
pună întrebări cu privire la localizarea şi caracterul politicului.
Concluzie
Postmodernismul aduce mai multe contribuţii la studiul relaţiilor inter-

naţionale. În primul rând, prin metoda genealogică pe care o adoptă, el caută să
demaşte legăturile strânse dintre pretenţiile asupra cunoaşterii şi pretenţiile
asupra puterii şi autorităţii. În al doilea rând, prin strategia textuală de decon-
strucţie, caută să problematizeze toate pretenţiile de totalizare epistemologică
sau politică. Acest fapt are implicaţii importante în mod deosebit pentru statul
suveran. Asta însemnă că statul suveran, ca mod primar de subiectivitate în
relaţiile internaţionale, trebuie analizat îndeaproape pentru a expune practicile
sale de captare şi excludere. Mai mult, o relatare mai intuitivă a lumii politice
contemporane trebuie să includă şi o analiză a acelor actori şi mişcări ce
operează în afara şi dincolo de frontierele statului. În al treilea rând, postmo-
dernismul caută să regândească conceptul de politic fără invocarea asumpţiilor
de suveranitate şi reteritorializare. Contestând ideea că localizarea şi caracterul
205
politicului trebuie determinate de statul suveran, postmodernismul caută să

lărgească ima-ginaţia politică şi aria posibilităţilor politice de transformare a
relaţiilor internaţionale. Aceste contribuţii par mai importante decât oricând,
după evenimentele de pe 11 Septembrie.
Traducere de Sabina VARGA
206
Constructivismul
Capitolul 8
Constructivismul
Christian Reus-Smit
În anii ’80, două tipuri de dezbateri au structurat disciplina Relaţiilor

Internaţionale, mai ales în cadrul curentului dominant american. Prima a fost
între neorealişti şi neoliberali; amândouă curentele au căutat să aplice logica
teoriei economice raţionaliste în relaţiile internaţionale, însă au ajuns la
concluzii radical diferite legate de posibilităţile de cooperare internaţională. A
doua dezbatere a fost între raţionalişti şi teoreticienii critici, aceştia punând sub
semnul întrebării asumpţiile epistemologice, metodologice, ontologice şi
normative ale neorealismului şi neoliberalismului, pe când ceilalţi îi acuzau pe
adepţii teoriei critice că viziunea lor despre relaţiile internaţionale „din lumea
reală” nu are substanţă. De la sfârşitul Războiului Rece, aceste axe de dezbatere
au fost înlocuite de alte două: dezbaterea dintre raţionalişti şi constructivişti, şi
cea dintre constructivişti şi teoreticienii critici. Catalizatorul acestei schimbări a
fost afirmarea unei noi abordări constructiviste în teoria internaţională, o
abordare ce a pus la încercare raţionalismul şi pozitivismul neorealismului şi
neoliberalismului, dar în acelaşi timp i-a îndepărtat pe adepţii teoriei critice de
critica metateoretică, împingându-i către o analiză empirică a politicii mondiale.
Acest capitol explică natura şi afirmarea constructivismului în teoria
internaţională, situându-l în relaţie cu teoria raţionalistă şi cu teoria critică.
Constructivismul este caracterizat de o subliniere a importanţei structurilor
normative şi materiale, a rolului identităţii în modelarea acţiunii politice şi a
relaţiei de constituire reciprocă dintre agenţi şi structuri. Când folosesc termenii
de raţionalism sau teorie raţionalistă, mă refer nu la şcoala „groţiană” sau
„Engleză” din teoria internaţională, discutată de Andrew Linklater în Capitolul
4 al acestui volum, ci la teoriile care sunt influenţate în mod explicit de
asumpţiile teoriei alegerii raţionale, în principal neorealismul şi neo-
liberalismul. Folosesc termenul „teorie critică” în sens larg pentru a include
toate teoriile post-pozitiviste din a Treia Dezbatere şi de după, cuprinzând atât
teoria critică definită restrâns de Şcoala de la Frankfurt cât şi teoria
internaţională postmodernistă, discutate de Richard Devetak în Capitolele 6 şi 7.
207
După ce voi revedea premisele raţionaliste ale neorealismului şi neo-

liberalismului şi voi trece din nou în revistă critica generală a acestor premise,
lansată de teoreticienii critici în anii ’80, voi examina originile constructi-
vismului şi principalele sale premise teoretice. Apoi voi face distincţia între trei
forme diferite de gândire constructivistă în cadrul disciplinei relaţiilor
internaţionale: sistemică, la nivel de unitate şi holistă. Vor urma câteva reflecţii
asupra nemulţumirilor ce caracterizează constructivismul ca abordare teoretică,
printr-o discuţie despre contribuţia constructivismului la teoria relaţiilor
internaţionale, şi printr-o scurtă trecere în revistă a direcţiilor ce s-au dezvoltat
în cadrul constructivismului în ultimii cinci ani, mai ales în urma atacurilor de la
11 septembrie 2001.
Teoria raţionalistă
După cel de-al Doilea Război Mondial, realismul a devenit teoria

dominantă în relaţiile internaţionale. Totuşi, această dominaţie nu a rămas
necontestată de către noile perspective teoretice emergente, forţând revizuiri în
teoria realistă. În anii ’70, realismul clasic al lui Claude, Carr, Morgenthau,
Niebuhr şi alţii a fost pus sub semnul întrebării de liberali, precum Robert
Keohane şi Joseph Nye, care au subliniat interdependenţa între state, relaţiile
transnaţionale şi actorii non-statali, mai ales corporaţiile multinaţionale (CMN).
Relaţiile internaţionale nu trebuiau concepute ca un sistem de „bile de biliard
care se ciocnesc”, ci ca o plasă de relaţii politice, economice şi sociale ce leagă
actori subnaţionali, naţionali, transnaţionali, internaţionali şi supranaţionali
(Keohane şi Nye 1972). Această viziune a fost ulterior modificată pentru a
acorda o mai mare atenţie rolului şi importanţei statelor suverane, cu Keohane şi
Nye care reconcep puterea statală în lumina „interdependenţei complexe”
(Keohane şi Nye 1977). Statele erau recunoscute ca fiind actorii principali în
politica mondială, dar s-a crezut că interdependenţa copleşitoare putea să
modifice natura şi eficienţa puterii statale, şi că echilibrul puterii militare,
îndelung subliniată de realişti, nu va mai determina rezultatele politice, deoarece
senzitivitatea şi vulnerabilitatea la interdependenţă produceau noi relaţii de
putere între state.
Această provocare pentru realism nu a rămas fără răspuns. Aşa cum
explică Jack Donnelly în Capitolul 2 al acestui volum, în 1979 Kenneth Waltz a
publicat Theory of International Politics (1979), în care a avansat o teorie
realistă revizuită radical, ulterior etichetată ca „neorealism” sau „realism
structural”. Waltz a pornit de la două surse de inspiraţie intelectuală : modelul
de construcţie a teoriei propus de filozoful ştiinţei Imre Lakatos şi teoria
microeconomică. Primul l-a îndrumat să creeze o teorie cu asumpţii mini-
208
Constructivismul
maliste, un set parcimonios de propoziţii euristice puternice care puteau genera

ipoteze verificabile empiric despre relaţiile internaţionale; cea de-a doua l-a
încurajat să pună în evidenţă determinările structurale ale comportamentului
statelor. Teoria neorealistă ce a rezultat s-a sprijinit pe două asumpţii: aceea că
sistemul internaţional este anarhic, în sensul că îi lipseşte o autoritate centrală
care să impună ordinea; şi aceea că într-un astfel de sistem statele ar fi inte-
resate în primul rând de propria supravieţuire. Waltz a continuat argumentând că
statele, pentru a-şi asigura supravieţuirea, trebuie să îşi maximizeze puterea, mai
ales pe cea militară. Cum această putere este sumă zero – o creştere a puterii
militare a unui stat producând în mod necesar descreşterea puterii relative a
altuia – Waltz a argumentat că statele sunt „poziţionalişti defensivi”. Ele sunt
conştiente de poziţia lor în ierarhia de putere a statelor; ca scop minimal,
încearcă să menţină acea poziţie, iar în ca scop maximal, să o mărească până la
dominare. Din acest motiv, Waltz a pretins că lupta pentru putere este o trăsătură
caracteristică relaţiilor internaţionale şi conflictul este endemic. Într-o astfel de
lume, argumenta el, cooperarea între state este în cel mai bun caz precară, iar în
cel mai rău caz inexistentă.
Theory of International Politics a revigorat realismul, oferindu-le
realiştilor o nouă identitate – cea de neorealişti sau realişti structurali – şi o nouă
încredere ce friza aroganţa. Însă nu toţi erau convinşi, şi criticile au cuprins mai
multe fronturi. Cea mai moderată dintre ele a venit din partea noii şcoli de
instituţionalişti neoliberali, conduşi de Robert Keohane. Îndepărtându-se de
preocuparea sa anterioară legată de relaţiile transnaţionale şi interdependenţă,
Keohane şi-a asumat sarcina de a explica cooperarea în condiţii de anarhie.
Realiştii argumentaseră multă vreme că dacă vreo formă de cooperare
internaţională era cumva posibilă, acest lucru se întâmpla în condiţii de
hegemonie, când un stat dominant era capabil să îşi folosească puterea pentru a
crea şi a impune regulile instituţionale necesare pentru a susţine cooperarea
dintre state. Spre sfârşitul anilor ’70, însă, puterea relativă a Americii era în mod
evident în declin, dar cadrul instituţional pe care l-a susţinut după cel de-al
Doilea Război Mondial, pentru a facilita cooperarea economică internaţională,
nu se prăbuşea. Cum putea fi explicat acest lucru? În cartea sa din 1984, After
Hegemony, Keohane a propus o teorie neoliberală a cooperării internaţionale, o
teorie ce prelua trei elemente ale neorealismului: importanţa anarhiei interna-
ţionale în formarea comportamentului statului, statul ca actorul cel mai
important în politica mondială şi asumpţia că statele sunt în mod esenţial
egoiste. De asemenea, el a preluat şi modelul lakatosian al construcţiei teoriei
care fusese folosit de neorealism (Keohane 1984, 1989a).
În ciuda acestei baze comune cu neorealismul, neoliberalismul trage
concluzii foarte diferite despre potenţialul pentru cooperare internaţională
susţinută. Aşa cum am notat anterior, neoliberalii acceptă ideea că statele trebuie
209
să îşi urmeze interesele în condiţii de anarhie. Potrivit lui Axelrod şi Keohane,

anarhia „rămâne o constantă” (1993:86). Totuşi, anarhia singură nu determină
gradul sau natura cooperării internaţionale. Neorealiştii sunt cel mai aproape de
a avea dreptate, spun neoliberalii, când există o interdependenţă slabă între
state. Când interacţiunile economice şi politice între state sunt minime, există
puţine interese comune care să determine cooperarea internaţională. Însă când
interdependenţa este intensă, precum după cel de-al Doilea Război Mondial,
statele ajung să împărtăşească o gamă largă de interese, de la gestionarea
comerţului internaţional până la protecţia globală a mediului. Existenţa
intereselor reciproce este o condiţie esenţială pentru cooperarea internaţională,
dar neoliberalii insistă că existenţa acestor interese nu explică prin ea însăşi
gradul şi natura relaţiilor de cooperare între state – cooperarea internaţională
rămâne dificil de pus în practică. Pînă şi atunci când statele au interese comune,
absenţa unei autorităţi mondiale centrale le descurajează deseori să-şi asume
obligaţiile reciproce presupuse de cooperare. Fără o autoritate centrală, statele
se tem că alţii vor trişa în privinţa acordurilor; ele pot vedea cooperarea ca pe
ceva foarte costisitor, dat fiind efortul pe care ar trebui să îl depună; şi adeseori
le lipseşte informaţia suficientă pentru a şti că au într-adevăr interese comune cu
alte state. Aceasta explică nu numai de ce statele nu reuşesc să coopereze chiar
şi atunci când au interese comune, ci explică şi cum cooperează atunci când
acest lucru se întâmplă. Potrivit neoliberalilor, statele construiesc instituţii
internaţionale, sau regimuri, pentru a depăşi aceste obstacole legate de
cooperare. Definite ca „seturi de principii, norme, reguli şi proceduri de luare a
deciziilor, explicite sau implicite, în jurul cărora converg aşteptările actorilor,
într-o anumită arie a relaţiilor internaţionale”, se spune că regimurile
internaţionale măresc costurile defectării, micşorează costurile de tranzacţie şi
cresc transparenţa, facilitând astfel cooperarea în condiţii de anarhie (Keohane
1984 : 57, 85-109).
Dezbaterea dintre neorealişti şi neoliberali este adesea caracterizată ca o
dezbatere între cei care cred că statele sunt preocupate de avantajele relative
versus cei care cred că statele sunt preocupate de mai mult de avantajele
absolute. Pentru că anarhia face ca statele să se teamă pentru propria supra-
vieţuire, şi pentru că puterea este garanţia supremă a supravieţuirii, neorealiştii
cred că statele măsoară în permanenţă propria putere cu cea a altor state. Ele
urmăresc permanent dacă poziţia lor în ierarhia puterii internaţionale este
stabilă, dacă este în declin sau în creştere, temându-se de declin mai presus de
orice. De aceea, neorealiştii sunt sceptici faţă de cooperarea internaţională: dacă
statele sunt preocupate de avantajele relative, nu vor favoriza cooperarea atunci
când se tem că propriile avantaje vor fi mai mici decât cele ale altora. Chiar
dacă un acord comercial promite să asigure Statului A 100 milioane de dolari
profit, şi dacă acelaşi acord va asigura Statului B 200 milioane de dolari profit,
210
Constructivismul
Statul A ar putea refuza cooperarea. Cu alte cuvinte, promisiunea avantajelor

absolute ar putea să nu fie suficientă pentru a încuraja statele să coopereze,
întrucât ele sunt interesate de avantaje relative. Neoliberalii neagă ideea de
obstacol în calea cooperării internaţionale creat de calculele avantajelor relative.
Ei susţin că lumea imaginată de neorealişti este prea simplistă. Statele care au
încredere în propria supravieţuire, şi care sunt numeroase, nu sunt atât de
preocupate de avantajele relative pe cât cred neorealiştii; statele tind să evalueze
intenţiile altor state, precum şi capacităţile lor relative; iar atunci când statele au
multiple relaţii cu state multiple, calculul constant al avantajelor relative pur şi
simplu nu este practic. Neoliberalii caracterizează astfel statele nu ca
poziţionalişti defensivi, precum le consideră neorealiştii, ci ca maximizatori de
utilitate, ca actori ce vor menţine cooperarea atâta timp cât ea promite avantaje
absolute în favoarea intereselor proprii.
În ciuda acestor diferenţe, neorealismul şi neoliberalismul sunt, ambele,
teorii raţionaliste; ambele sunt construite pe asumpţiile alegerii raţionale din
teoria microeconomică. Se profilează trei astfel de asumpţii. Întâi, actorii
politici – fie ei indivizi sau state – sunt consideraţi a fi atomişti, egoişti şi
raţionali. Actorii sunt trataţi ca fiind presociali, în sensul că identităţile şi
interesele lor sunt autogene. În limbajul liberalismului clasic, indivizii sunt
sursa propriilor lor concepţii despre bine. Actorii sunt de asemenea egoişti,
preocupaţi în primul rând de urmărirea propriilor interese. Şi sunt raţionali,
capabili de a stabili calea cea mai eficientă şi eficace pentru a-şi realiza
interesele în cadrul constrângerilor mediului în care se află. În al doilea rând, şi
continuând ideea de mai sus, se presupune că interesele actorilor sunt exogene
interacţiunii sociale. Se consideră că indivizii şi statele intră în relaţii sociale cu
interese deja formate. Interacţiunea socială nu este considerată a fi un
determinant important al intereselor. În al treilea rând, continuând ideea de mai
sus, societatea este înţeleasă ca un tărâm strategic, un tărâm în care statele şi
indivizii se adună pentru a-şi urmări interese predefinite. Aşadar, actorii nu sunt
în mod inerent sociali; ei nu sunt produse ale mediului lor social, ci doar entităţi
atomiste raţionale care formează relaţii sociale pentru a-şi maximiza interesele.
Aceste asumpţii sunt pe deplin exprimate de neorealism. După cum am
văzut, statele sunt definite ca „poziţionalişti defensivi”, păzitori geloşi ai
poziţiilor lor în ierarhia puterii internaţionale. Formarea intereselor statelor nu
prezintă niciun interes pentru neorealişti. Dincolo de a susţine că anarhia
internaţională oferă statelor o motivaţie de supravieţuire, şi că în timp stimu-
lentele şi constrângerile sistemului internaţional socializează statele într-o
anumită formă de comportament, realiştii nu au nicio teorie legată de formarea
intereselor, şi nici nu consideră că ar trebui să aibă vreuna (Waltz 1979 : 91-2,
127-8). Mai mult, relaţiile internaţionale sunt considerate ca fiind atât de
strategice, încât neorealiştii neagă de-a dreptul existenţa unei societăţi a statelor,
211
vorbind de un „sistem internaţional”, şi nu de o societate interna-ţională. Cum

este neoliberalismul, prin comparaţie? Asumpţia egoismului este exprimată prin
ideea neoliberală a statelor ca egoişti raţionali: actori care sunt preocupaţi în
primul rând de propriile interese înguste, şi care urmăresc acele interese în
maniera cea mai eficace posibil. Ca şi neorealiştii, neoliberalii tratează
interesele statului ca fiind exogene interacţiunii interstatale, şi nu văd nicio
nevoie să creeze o teorie legată de formarea intereselor. De fapt, explicarea
originilor intereselor statelor este exclusă în mod explicit din domeniul teoriei
neoliberale. În final, neoliberalii trec dincolo de imagistica în întregime
sistemică a neorealismului şi acceptă existenţa unei societăţi interna-ţionale, dar
concepţia lor despre acea societate rămâne strategică. Desigur că statele se
asociază în construcţia cooperativă şi menţinerea unor instituţii funcţionale, dar
identităţile şi interesele lor nu sunt deloc formate sau constituite prin
interacţiune socială.
Provocarea teoriei critice
În vreme ce neorealiştii şi neoliberalii s-au angajat într-o ceartă de

familie raţionalistă, teoreticienii critici au pus sub semnul întrebării înseşi
bazele proiectului raţionalist. Ontologic vorbind, ei au criticat imaginea
actorilor sociali ca fiind cea a unor atomişti egoişti, ale căror interese sunt
formate anterior interacţiunii sociale, şi care intră în relaţiile sociale doar pentru
scopuri strategice. Ei argumentau că actorii sunt fundamental sociali, că identi-
tăţile şi interesele lor sunt construite social, produse ale structurilor sociale
intersubiective. Din punct de vedere epistemologic şi metodologic, ei au pus sub
semnul întrebării neopozitivismul formelor lakatosiene ale ştiinţelor sociale,
cerând moduri interpretative de înţelegere, mai potrivite cu natura imposibil de
cuantificat a multor fenomene sociale şi cu subiectivitatea inerentă a oricărei
observaţii. Şi, normativ, ei au condamnat noţiunea de teoretizare neutră în raport
cu valorile, argumentând că întreaga cunoaştere este legată de interese şi că
teoriile ar trebui să îşi propună în mod explicit să expună şi să demonteze
structurile de dominare şi opresiune (Hoffman 1987; George şi Campbell 1990).
Sub umbrela acestei vaste critici, teoreticienii critici moderni şi
postmoderni au rămas uniţi împotriva teoriilor raţionaliste dominante. Totuşi,
aşa cum raţionaliştii erau divizaţi intern, aşa erau şi criticii. Postmoderniştii,
inspirându-se de la teoreticienii sociali francezi, mai ales de la Jacques Derrida
şi Michel Foucault, au adoptat o poziţie de „interpretativism radical”. S-au opus
oricăror încercări de a evalua propoziţiile empirice sau etice după vreun criteriu
unic de validitate, pretinzând că astfel de tentative marginalizează mereu puncte
de vedere şi poziţii morale alternative, creând ierarhii de putere şi de dominare.
212
Constructivismul
Moderniştii, inspiraţi de scrierile teoreticienilor Şcolii de la Frankfurt precum

Jürgen Habermas, şi-au asumat o poziţie de „interpretativism critic”. Ei au
recunoscut natura contingentă a oricărui tip de cunoaştere – subiectivitatea
inerentă a tuturor propoziţiilor şi legătura dintre cunoaştere şi putere – dar au
insistat că unele criterii erau necesare pentru a distinge afirmaţiile de cunoaştere
plauzibile de cele neplauzibile, şi că fără principii etice minimale asupra cărora
s-a căzut de acord, acţiunea politică emancipatoare ar fi imposibilă. Mark
Hoffman a caracterizat această diferenţă dintre modernişti şi postmodernişti în
termeni de distincţie între „antifundaţionism” şi „fundaţionism minimalist”
(1991: 169-85).
În ciuda acestor diferenţe importante, primul val al teoriei critice a avut
un puternic caracter metateoretic sau aproape filozofic. Teoreticienii critici
internaţionali au avut preocupări generale legate de epistemologie, axiologie,
ontologie şi metodologie, şi energiile lor s-au concentrat în direcţia dărâmării
fundaţiilor filozofice ale proiectului raţionalist. Teoreticienii critici au publicat,
cu siguranţă, şi studii empirice notabile despre politica globală, dar direcţia
generală a scrierilor critice era mai mult teoretică în mod abstract, iar impactul
lor principal a constat în critica asumpţiilor legate de cunoaşterea legitimă, de
natura lumii sociale şi de scopul teoriei (Cox 1987; Der Derian 1987). Această
orientare generală a fost încurajată de o asumpţie larg răspândită printre
teoreticienii critici despre relaţia dintre teorie şi practică. Această asumpţie era
evidentă în refrenul lor comun potrivit căruia realismul constituia un „discurs
hegemonic”, prin care înţelegeau două lucruri. În primul rând, că asumpţiile
realiste, prezentate mai ales sub veşmântul raţionalismului şi neopozitivismului,
aşa cum a fost neorealismul, defineau ceea ce a fost considerat a fi cunoaşterea
legitimă în domeniul Relaţiilor Internaţionale. Şi, în al doilea rând, că influenţa
acestor asumpţii s-a extins cu mult dincolo de zona academică pentru a structura
elaborarea politicilor, mai ales în Statele Unite. Teoriile raţionaliste erau astfel
de două ori mai insidioase. Nu numai că dominau discursul Relaţiilor
Internaţionale, până la excluderea perspectivelor şi a formelor de cunoaştere
alternative, ci au şi inspirat politica dusă de Washington în timpul Războiului
Rece, cu tot excesul de putere pe care aceast lucru l-a provocat. Din acest punct
de vedere, teoria era văzută ca având o relaţie de simbioză cu practica, iar critica
discursului Relaţiilor Internaţionale era considerată esenţa analizei de susbstanţă
(Price şi Reus-Smit 1998).
Constructivismul
Sfârşitul Războiului Rece a produs o reconfigurare majoră a dezba-

terilor în cadrul discursului dominant american al teoriei relaţiilor interna-
213
ţionale, favorizată de afirmarea unei noi şcoli de gândire „constructiviste”. Deşi

constructivismul datorează mult evoluţiilor intelectuale din sociologie – mai
ales instituţionalismului sociologic (vezi Finnemore 1996) – Richard Price şi
Chris Reus-Smit au argumentat că acesta trebuie văzut mai degrabă ca o
extensie a teoriei internaţionale critice, întrucât mulţi dintre pionierii săi au
încercat în mod explicit să folosească perspectivele acestei teorii pentru a
explica diverse aspecte ale politicii mondiale. Totuşi, constructivismul diferă de
primul val al teoriei critice prin accentul pus pe analiza empirică. Unii
constructivişti au continuat să lucreze la nivelul metateoretic (Onuf 1989;
Wendt 1999), dar majoritatea au căutat iluminarea conceptuală şi teoretică prin
analiza sistematică a puzzle-urilor empirice din politica mondială. Balanţa
studiilor critice s-a îndepărtat astfel de modul anterior de argumentare filozofică
abstractă, înspre studiul discursului şi al practicii umane, dincolo de limitele
înguste ale teoriei relaţiilor intrenaţionale. Acolo unde teoreticienii critici din
primul val au respins descrierea raţionalistă a fiinţei umane ca fiind egoistă şi
atomistă şi societatea ca fiind un domeniu strategic – răspândind o imagine
alternativă a oamenilor ca înrădăcinaţi social, constituiţi prin acţiune
comunicativă şi deţinători ai puterii prin cultură – constructiviştii au folosit
această ontologie alternativă pentru a explica şi a interpreta aspecte ale politicii
mondiale care erau anormale pentru neorealism şi neoliberalism. Şi acolo unde
teoreticienii anteriori au condamnat metodologia neopozitivistă a acestor
perspective, cerând modele de analiză mai interpretative, discursive şi istorice,
constructiviştii au folosit aceste tehnici pentru a continua explorările lor
empirice.
Afirmarea constructivismului a fost favorizată de patru factori. Mai
întâi, motivaţi de încercarea de a reafirma superioritatea propriilor lor concepţii
despre teoria şi politica mondială, raţionaliştii i-au provocat pe teoreticienii
critici să mute atenţia acordată criticii teoretice înspre analiza substanţială a
relaţiilor internationale. În vreme ce teoreticieni critici importanţi au condamnat
motivele din spatele acestei provocări, constructiviştii au văzut-o ca pe o
oportunitate de a demonstra puterea euristică a perspectivelor non-raţionaliste
(Walker 1989). În al doilea rând, sfârşitul Războiului Rece a subminat
pretenţiile explicative ale neorealiştilor şi neoliberalilor, deoarece niciunul
dintre ei nu a prezis şi nici nu a putut înţelege în mod adecvat transformările
sistemice ce dădeau o nouă formă ordinii globale. De asemenea, a subminat
asumpţia teoreticienilor critici potrivit căreia teoria determină practica în orice
mod direct sau restrâns, pe măsură ce politica globală manifesta din ce în ce mai
mult o dinamică ce contrazicea aşteptările şi predicţiile realiste. Sfârşitul
Războiului Rece a deschis astfel un spaţiu pentru perspective explicative
alternative şi a favorizat cercetătorii înclinaţi spre critică să se îndepărteze de
critica metateoretică definită într-o manieră restrânsă. În al treilea rând, la
214
Constructivismul
începutul anilor ’90 a apărut o nouă generaţie de tineri gânditori, ce îmbrăţişau

multe dintre afirmaţiile teoriei critice internaţionale, dar care au văzut un
potenţial pentru inovaţie în elaborarea conceptuală şi dezvoltarea teoretică
susţinută prin studii empirice (Klotz 1995:20; Kier 1997; Price 1997; Hall 1999;
Lynch 1999; Reus-Smit 1999; Tannenwald 1999; Rae 2002). Nu numai că
sfârşitul Războiului Rece a lansat întrebări noi şi interesante despre politica
mondială (precum dinamica schimbării internaţionale, natura unor practici
instituţionale fundamentale, rolul acţiunii non-statale şi problema drepturilor
omului), dar eşecul raţionalist în a explica transformările sistemice recente a
încurajat noua generaţie de gânditori să revizuiască întrebări vechi şi situaţii
văzute îndelung prin lentile neorealiste şi neoliberale (incluzând controlul
armelor de distrugere în masă, rolul şi natura culturii strategice şi implicaţiile
anarhiei). În final, avântul luat de noua perspectivă constructivistă a fost
sprijinit şi de faptul că unii cercetători din aria convenţională a disciplinei,
frustraţi de slăbiciunile analitice ale teoriilor raţionaliste dominante, au
îmbrăţişat, şi ei, cu entuziasm, noua perspectivă, deplasând-o de la periferie spre
curentul principal al dezbaterii teoretice.
Ecou al diviziunilor din cadrul teoriei critice internaţionale, constructi-
viştii sunt împărţiţi între modernişti şi postmodernişti. Oricum, cu toţii au
încercat să articuleze şi să exploreze trei afirmaţii ontologice legate de viaţa
socială, afirmaţii despre care ei pretind că spun mai multe despre politica
globală decât asumpţiile raţionaliste rivale. Mai întâi, în măsura în care se poate
spune că structurile pot modela comportamentul actorilor politici şi sociali, fie
ei indivizi sau state, constructiviştii susţin că structurile normative sau
ideaţionale sunt la fel de importante ca şi structurile materiale. Acolo unde neo-
realiştii scot în evidenţă structura materială a echilibrului puterii militare, iar
marxiştii susţin structura materială a economiei mondiale capitaliste, con-
structiviştii argumentează că sistemele de idei, credinţe şi valori împărtăşite au
şi ele caracteristici structurale, şi că exercită o influenţă puternică asupra
acţiunii sociale şi politice. Există două motive pentru care ei acordă o
importanţă atât de mare acestor structuri. Constructiviştii argumentează că
„resursele materiale capătă sens pentru acţiunea umană doar prin structura
cunoaşterii împărtăşite în care sunt înrădăcinate” (Wendt 1995:73). Spre
exemplu, Canada şi Cuba se află amândouă pe lângă Statele Unite, şi totuşi
simplul echilibru al puterii militare nu poate explica faptul că prima este un aliat
apropiat Americii, în timp ce a doua este un adversar declarat. Idei legate de
identitate, logica ideologiei şi structurile stabile de prietenie şi adversitate au
împrumutat sensuri radical diferite echilibrului material al puterii dintre Canada
şi Statele Unite, respectiv Cuba şi Statele Unite. Constructiviştii subliniază de
asemenea importanţa structurilor normative şi ideaţionale pentru că se consideră
că acestea pot modela identităţile sociale ale actorilor politici. Aşa cum normele
215
instituţionalizate ale spaţiului academic modelează identitatea unui om de

ştiinţă, normele sistemului internaţional condiţionează identitatea socială a
statului suveran. Spre exemplu, pe vremea absolutismului (1555-1848), normele
societăţii internaţionale europene spuneau că monarhiile creştine erau singura
formă legitimă a statului suveran, şi aceste norme, susţinute de practicile
coercitive ale comunităţii statelor, au conspirat pentru subminarea ordinilor
politice musulmane, liberale sau naţionaliste.
În al doilea rând, constructiviştii argumentează că înţelegerea modului
în care structurile non-materiale condiţionează identităţile actorilor este impor-
tantă pentru că identităţile influenţează interesele şi, implicit, acţiunile. Aşa cum
am văzut mai sus, raţionaliştii cred că interesele actorilor sunt determinate
exogen, adică actorii, fie ei indivizi sau state, interacţionează având un set de
preferinţe pre-existente. Neorealiştii şi neoliberalii nu sunt interesaţi de unde
provin aceste preferinţe, ci doar de modul în care actorii le urmăresc strategic.
Societatea – internă şi internaţională – este astfel considerată un domeniu
strategic, un loc în care actori formaţi anterior îşi urmăresc scopurile, un loc ce
nu modifică natura sau interesele acelor actori în vreun mod profund.
Constructiviştii, dimpotrivă, argumentează că înţelegerea modului în care actorii
îşi dezvoltă interesele este crucială pentru explicarea unei palete largi de
fenomene politice internaţionale pe care raţionaliştii le ignoră sau nu le înţeleg.
Pentru a explica formarea intereselor, constructiviştii se concentrează pe
identităţile sociale ale indivizilor sau statelor. Cu cuvintele lui Alexander Wendt,
„identităţile sunt la baza intereselor” (Wendt 1992 : 398). Pentru a ne reîntoarce
la exemplele anterioare, a fi un „om de ştiinţă” conferă unei persoane anumite
interese, precum cercetarea sau publicarea, iar a fi un monarh creştin în perioada
absolutismului a adus cu sine o paletă de interese, precum controlul religiei din
propriul teritoriu, urmărirea drepturilor de succesiune dincolo de acel teritoriu şi
strivirea mişcărilor naţionaliste. La fel, a fi o democraţie liberală astăzi încura-
jează intoleranţa faţă de regimurile autoritare şi preferinţa pentru capitalism şi
piaţa liberă.
În al treilea rând, constructiviştii consideră că agenţii şi structurile sunt
constituiţi în mod reciproc. Structurile normative şi ideaţionale condiţionează,
desigur, interesele şi identităţile actorilor, însă acele structuri nu ar exista dacă
nu ar fi practicile conştiente ale acelor actori. Accentul pus de Wendt pe puterea
„de a surveni” a structurilor şi predilecţia multor constructivişti către studiul
modului în care normele formează comportamentul sugerează că de fapt
constructiviştii sunt structuralişti, ca şi omologii lor neorealişti şi marxişti.
Totuşi, la o privire mai atentă, constructiviştii pot fi mai degrabă consideraţi
drept structuraţionişti, deoarece subliniază impactul structurilor non-materiale
asupra identităţilor şi intereselor, dar, la fel de important, şi rolul practicilor în
menţinerea şi transformarea acestor structuri. Normele şi ideile instituţionalizate
216
Constructivismul
„definesc semnificaţia şi identitatea actorului individual şi modelele de

activitate economică, politică şi culturală adecvată în care s-au angajat acei
indivizi” (Boli, Meyer şi Thomas 1989: 12), iar „prin interacţiune reciprocă
creăm şi instanţiem structurile relativ durabile prin care ne definim identităţile şi
interesele” (Wendt 1992 : 406). Normele spaţiului academic le conferă unor
indivizi o identitate academică ce aduce cu sine un interes pentru cercetare şi
publicare, dar astfel de norme există şi se susţin numai prin practici rutinizate
ale oamenilor de ştiinţă. În mod similar, normele internaţionale care promo-
vează democraţia liberală ca model dominant al statalităţii legitime şi care
permit intervenţia în numele drepturilor omului şi promovării liberului schimb,
există şi persistă doar din cauza practicilor continue ale statelor democratice
liberale (şi ale unor actori non-statali puternici).
Structurile normative şi ideaţionale sunt considerate capabile să
formeze identităţile şi interesele actorilor prin trei mecanisme: imaginaţie,
comunicare şi constrângere. Cu privire la prima dintre ele, constructiviştii
argumentează că structurile non-materiale afectează ceea ce actorii văd drept
domeniul posibilului : modul cum cred ei că ar trebui să acţioneze, care sunt
limitările percepute ale acţiunilor lor şi ce strategii îşi pot imagina şi pot adopta,
pentru a-şi atinge obiectivele. Normele şi ideile instituţionalizate condiţionează
astfel ceea ce actorii consideră necesar şi posibil, atât în termeni practici cât şi
etici. Un preşedinte sau un prim ministru într-o democraţie liberală instituită vor
imagina şi vor susţine numai anumite strategii pentru a-şi consolida puterea, iar
normele politicii democratice liberale le vor condiţiona aşteptările. Structurile
normative şi ideaţionale îşi exercită influenţa şi prin comunicare. Când un
individ sau un stat caută să îşi justifice comportamentul, ei vor apela de obicei
la norme stabilite de comportament legitim. Un preşedinte sau un prim ministru
pot apela la convenţiile guvernării executive, iar un stat îşi poate justifica
comportamentul prin referiri la normele suveranităţii – sau, în cazul intervenţiei
în afacerile unui alt stat, la normele internaţionale ale drepturilor omului. Aşa
cum sugerează ultimul caz, normele pot intra în conflict unele cu altele prin
ceea ce prescriu, ceea ce face din disputa morală legată de importanţa relativă a
preceptelor normative internaţionale un aspect delicat al politicii mondiale
(Risse 2000). În sfârşit, chiar dacă structurile normative şi ideaţionale nu
afectează comportamentul unui actor încadrându-i imaginaţia sau impunându-i
un tribunal lingvistic sau moral, constructiviştii argumentează că ele pot impune
constrângeri importante asupra comportamentului acelui actor. Realiştii au
argumentat multă vreme că ideile funcţionează doar ca justificări, ca moduri de
a masca acţiuni motivate în realitate de pura dorinţă de putere. Constructiviştii
subliniază, totuşi, că normele şi ideile instituţionalizate funcţionează ca
justificări doar pentru că ele au deja forţă morală într-un anumit context social.
Mai mult, apelul la norme şi idei deja existente pentru a justifica un
217
comportament este o strategie viabilă doar dacă acel comportament este

oarecum în consonanţă cu principiile proclamate. Limbajul însuşi al justificării
asigură astfel constrângeri asupra acţiunii, deşi eficienţa unor astfel de
constrângeri va varia în funcţie de actor şi de context (Reus-Smit 1999 : 35-6).
Dată fiind discuţia precedentă, constructivismul contrastează cu
raţionalismul în trei aspecte importante. Mai întâi, în timp ce raţionaliştii spun
că actorii sunt egoişti atomişti, constructiviştii îi tratează ca fiind profund
sociali : nu în sensul că ar fi „predispuşi la existenţa în grup”, ci în sensul că
identităţile lor sunt constituite prin normele, valorile şi ideile instituţionalizate
ale mediului social în care acţionează. În al doilea rând, în loc să trateze
interesele actorilor ca fiind determinate în mod exogen, ca fiind date anterior
interacţiunii sociale, constructiviştii tratează interesele ca fiind endogene unor
asemenea interacţiuni, consecinţe ale dobândirii identităţii, învăţate prin procese
de comunicare, de reflecţie asupra experienţei şi de întruchipare a unor roluri. În
al treilea rând, în vreme ce raţionaliştii vedeau societatea ca pe un domeniu
strategic, un loc în care actorii îşi urmăresc în mod raţional interesele,
constructiviştii o văd ca pe un domeniu constitutiv, locul care îi generează pe
actori ca agenţi sociali şi politici cunoscători, domeniul care îi face ceea ce sunt.
Văzând aceste angajamente ontologice, este clar de unde vine numele de
„constructivişti”, întrucât ei subliniază determinanţii sociali ai agentului şi ai
acţiunii sociale şi politice.
În anii ’90 au evoluat trei forme diferite de constructivism: con-
structivismul sistemic, cel la nivel de unitate şi cel holist. Prima dintre acestea îi
urmează pe neorealişti în adoptarea unei perspective de tip „a treia imagine”, ce
se concentrează numai pe interacţiunea dintre actori statali unitari. Tot ceea ce
există sau se petrece în domeniul politicii interne este ignorat, şi viziunea asupra
politicii mondiale este constituită doar prin teoretizarea modului în care statele
interacţionează în domeniul extern, internaţional. Scrierile influente ale lui
Wendt oferă cel mai bun exemplu de constructivism sistemic. De fapt, s-ar
putea argumenta pe bună dreptate că textele lui Wendt reprezintă singurul
exemplu veritabil al acestei forme rare de constructivism (Wendt 1992, 1994,
1995, 1999). Ca şi alţi constructivişti, Wendt crede că identitatea statului îi
influenţează interesele, şi, implicit, acţiunile. El face totuşi o distincţie între
identităţile socială şi corporativă ale statului: prima referindu-se la statutul, rolul
sau personalitatea pe care societatea internaţională o atribuie unui stat; cea de-a
doua – la factorii umani, materiali, ideologici sau culturali interni care fac un
stat să fie ceea ce este. Din cauza ataşamentului său faţă de teoretizarea
sistemică, Wendt ignoră sursele corporative ale identităţii statale, concentrându-se
pe modul în care contextele structurale, procesele sistemice şi practicile
strategice produc şi reproduc diferite tipuri de identităţi statale. Deşi elegantă
teoretic, această formă a constructivismului suferă de o deficienţă majoră:
218
Constructivismul
limitează procesele care formează societăţile internaţionale la un domeniu

îngustat în mod neproductiv. Se pleacă totuşi de la ideea că identităţile sociale
ale statelor sunt constituite de structurile normative şi ideaţionale ale societăţii
internaţionale, şi aceste structuri sunt concepute ca produs al practicilor statului.
Din această perspectivă, este imposibil de explicat modul în care se produc
schimbări fundamentale, fie în natura societăţii internaţionale, fie în natura
identităţii statului. Punând între paranteze tot ceea ce este intern, Wendt exclude
prin decret teoretic majoritatea forţelor normative şi ideaţionale care ar putea
provoca o astfel de schimbare.
Constructivismul la nivel de unitate este opusul constructivismului
sistemic. În loc să se concentreze asupra domeniului extern, internaţional,
constructiviştii de acest tip se concentrează asupra legăturii dintre normele
sociale şi legale şi identităţile şi interesele statelor, aceiaşi factori pe care Wendt
i-a ignorat. Scrierile lui Peter Katzenstein despre politicile de securitate
naţională ale Germaniei şi Japoniei (1996, 1999) sunt emblematice pentru acest
aspect. Propunându-şi să explice de ce două state cu experienţe comune – de
înfrângere militară, ocupaţie străină, dezvoltare economică, tranziţie de la
autoritarism la democraţie şi statut de mare putere în devenire – au adoptat
politici de securitate naţională internă şi externă foarte diferite, Katzenstein
subliniază importanţa normelor sociale şi legale naţionale, constitutive şi cu rol
de reglementare instituţionalizate. El conchide că:
„În Germania, întărirea puterii statului prin schimbări ale normelor legale
trădează o teamă adânc înrădăcinată că terorismul ameninţă nucleul dur al
statului. Prin urmare, eradicând terorismul şi minimizând protestele violente se
depăşeşte spectrul unei stări naturale «hobbesiene»... În Japonia, pe de altă parte,
interacţiunea intimă dintre normele sociale şi legale dezvăluie un stat ce trăieşte
în simbioză cu societatea sa şi care nu este uşor de subminat. Eliminarea tero-
rismului şi limitarea protestelor violente erau sarcinile comunităţii «groţiene»...
Invers, implicarea activă a Germaniei în evoluţia normelor legale internaţionale
arată o concepţie de apartenenţă la o comunitate «groţiană» internaţională. Lipsa
de preocupare a Japoniei pentru consecinţele împingerii teroriştilor în afara
graniţelor şi prezenţa sa internaţională în general pasivă este bazată pe o viziune
«hobbesiană» a societăţii statelor”. (Katzenstein 1996: 153-4)
Deşi nu desconsideră în totalitate rolul normelor internaţionale în

condiţionarea identităţilor şi intereselor statelor, Katzenstein atrage atenţia
asupra determinanţilor interni ai politicilor naţionale. Acest tip de cons-
tructivism la nivel de unitate de are virtutea de a facilita explicarea variaţiilor de
identitate, interes şi acţiune între statele, ceva ce constructivismul sistemic nu
pune în lumină. Totuşi, ca urmare, această formă de constructivism are
219
dificultăţi în a explica similitudinile dintre state, dintre tiparele de convergenţă

ale identităţii şi interesului statelor.
Acolo unde constructiviştii sistemici şi cei la nivel de unitate reproduc
dihotomia tradiţională între internaţional şi intern, constructiviştii holişti caută
să unească cele două domenii. Pentru a împăca întreaga paletă de factori ce
condiţionează identităţile şi interesele statelor, ei aduc socialul şi corporativul
împreună, într-o perspectivă analitică unificată care tratează internul şi
internaţionalul ca pe două feţe ale aceleiaşi ordini sociale şi politice. Preocupaţi
în primul rând de dinamica schimbării globale – mai ales afirmarea şi posibilul
deces al statului suveran – constructiviştii holişti se concentrează asupra relaţiei
constitutive reciproce între această ordine şi stat. Această perspectivă generală a
produs două analize distincte, dar complementare, ale schimbării inter-
naţionale : una care se axează pe schimbările majore de sisteme internaţionale,
cealaltă pe schimbările recente în cadrul sistemului modern. Prima este
evidenţiată de activitatea deschizătoare de drumuri a lui John Ruggie despre
afirmarea statelor suverane pe ruinele feudalismului european, efort ce
subliniază importanţa epistemelor – sau a cadrelor de cunoaştere – sociale în
schimbare (1986, 1993). A doua este exemplificată de scrierile lui Friedrich
Kratochwil despre sfârşitul Războiului Rece, care subliniază rolul ideilor în
schimbare despre ordinea şi securitatea internaţională (Kratochwil 1993 ;
Koslowski şi Kratochwil 1995). Deşi mai puţin parcimonioasă şi elegantă decât
constructivismul sistemic, cercetarea holistă are meritul de a fi capabilă să
explice evoluţia structurilor normative şi ideaţionale ale sistemului internaţional
actual, ca şi identităţile sociale pe care ele le-au generat. Cu cât această formă
de constructivism devine mai preocupată de transformări tectonice majore, cu
atât tinde să devină mai structuralistă, iar agentul uman tinde să fie scos din
discuţie. Ideile se schimbă, normele evoluează şi cultura se transformă, dar
acestea par să se mişte independent de voinţa, alegerea sau acţiunea umană.
Constructivismul şi dezacordurile sale
Constituirea unui cadru teoretic constructivist pentru studiul relaţiilor

internaţionale a modificat în mod semnificativ axele de dezbatere din acest
domeniu. Dezbaterea dintre neorealişti şi neoliberali, care până la mijlocul
anilor ’90 a continuat să fie aclamată ca principala dezbatere contemporană, a
fost înlocuită odată ce raţionaliştii şi-au unit subit forţele pentru a înfrunta un
duşman constructivist comun. Afirmarea constructivismului a înlocuit, de
asemenea, dezbaterea dintre raţionalişti şi teoreticienii critici internaţionali.
Vehemenţa provocărilor epistemologice, metodologice şi normative ridicate de
teoreticienii critici împotriva raţionalismului nu a scăzut, însă afirmarea
220
Constructivismul
constructivismului s-a concentrat pe probleme ontologice şi empirice,

împingând dezbaterea metateoretică din anii ’80 către marginile scenei. Miezul
dezbaterii ce animă acest domeniu se învârte în jurul naturii acţiunii sociale,
importanţei relative a forţelor normative versus materiale, echilibrului dintre
continuitate şi transformare în politica mondială şi unei palete de alte întrebări
teoretic-empirice. Aceasta nu înseamnă, totuşi, că raţionalismul şi constructi-
vismul constituie poziţii teoretice unificate, neproblematice sau că aceste poziţii
sunt pe deplin coerente şi stau în opoziţie una faţă de cealaltă. Deja am văzut
diferenţele esenţiale din cadrul raţionalismului, astfel că următoarea parte a
acestui capitol va trece în revistă nemulţumirile ce caracterizează construc-
tivismul contemporan. Patru dintre acestea merită o atenţie specială: neînţe-
legerile dintre constructivişti asupra naturii teoriei, relaţia cu raţionalismul,
metodologia cea mai indicată şi contribuţia constructivismului la o teorie critică
a relaţiilor internaţionale.
De multă vreme, raţionaliştii, mai ales neorealiştii, au ambiţia să
formuleze o teorie generală a relaţiilor internaţionale ale cărei asumpţii de bază
să fie atât de robuste încât să poată explica trăsăturile lor fundamentale, fără a
ţine seama de epoca istorică sau diferenţele în înfăţişarea internă a statelor.
Pentru majoritatea constructiviştilor, asemenea ambiţii nu au relevanţă. Forţele
constitutive pe care ei pun accentul, precum ideile, normele şi cultura, şi
elementele referitoare la agentul uman pe care le subliniază, cum sunt identi-
tăţile corporative şi sociale, sunt toate în mod inerent variabile. Pur şi simplu nu
există nimic de genul unei idei sau identităţi universale, transistorice, dezră-
dăcinate, autonome cultural. Astfel, majoritatea constructiviştilor consideră
urmărirea unei teorii generale a relaţiilor internaţionale o absurditate, şi îşi
limitează ambiţiile la oferirea de interpretări şi explicaţii clare despre aspecte
discrete ale politicii mondiale, fără a depăşi stadiul „generalizărilor contingente”
extrem de precaute. De fapt, au insistat ei în mod repetat, constructivismul nu
este o teorie, ci mai degrabă un cadru analitic. Singura excepţie notabilă a
acestei tendinţe este Wendt, care s-a angajat în proiectul ambiţios de a formula o
teorie socială comprehensivă a relaţiilor internaţionale, situându-se deliberat în
competiţie directă cu Waltz. În urmărirea acestui scop însă, Wendt face o serie
de demersuri ce îl pun în contradicţie cu aproape toţi ceilalţi constructivişti, şi
anume: se concentrează asupra nivelului sistemic, tratează statul ca pe un actor
unitar şi adoptă o poziţie epistemologică numită „realism ştiinţific” (Wendt şi
Shapiro 1997). Deşi acestea reprezintă înclinaţiile unui singur savant, locul
important dobândit de Wendt în dezvoltarea constructivismului le face surse
importante de diviziuni şi dezacorduri în cadrul noii şcoli de gândire. Lucrarea
sa Social Theory of International Politics (1999) este cea mai solid elaborată
teorie constructivistă, şi pentru mulţi din domeniu ea va defini natura însăşi a
constructivismului. Cu toate acestea, viziunea teoriei pe care o prezintă a fost
221
puternic contestată de alţi constructivişti, formându-se astfel una dintre

principalele axe de tensiune în cadrul constructivismului, în următorii ani.
Al doilea dezacord din cadrul constructivismului îl constituie relaţia cu
raţionalismul. Unii constructivişti consideră că este posibil un angajament
productiv între cele două abordări, angajament bazat pe o diviziune academică a
muncii. Am văzut cum constructiviştii subliniază modul în care normele
formează identităţile şi interesele actorilor, şi cum raţionaliştii, tratând interesele
ca fiind date şi neexplicate, pun accentul pe modul cum actorii urmăresc
strategic interesele proprii. Primii se axează pe formarea intereselor, ceilalţi pe
satisfacerea acestora. Încercând să construiască punţi în loc de ziduri între cele
două abordări, unii constructivişti văd în această diferenţă o posibilă diviziune a
muncii, constructiviştii explicând modul cum actorii îşi dobândesc preferinţele,
iar raţionaliştii explorând modul în care pun în practică acele preferinţe. Astfel,
constructivismul nu este deloc o perspectivă teoretică rivală raţionalismului, ci
mai degrabă una complementară. „Rezultatul”, argumentează Audie Klotz „este
o agendă de cercetare reformulată, complementară, care lămureşte rolul
independent al normelor în determinarea identităţilor şi intereselor actorilor. În
combinaţie cu teorii ale instituţiilor şi ale comportamentului bazat pe interes,
această abordare ne oferă o înţelegere mai consistentă şi mai completă con-
ceptual a relaţiilor internaţionale” (1995:20). Oricât de atractiv ar părea acest
exerciţiu de construcţie de punţi, nu toţi constructiviştii sunt convinşi. Reus-
Smit a demonstrat că normele instituţionalizate care formează identitatea
actorilor contribuie nu numai la formarea intereselor, ci şi a raţionalităţii
strategice (1999). Încercări de a limita direcţia de gândire constructivistă la
domeniul formării intereselor şi concedarea către raţionalişti a terenului
interacţiunii strategice au fost astfel criticate pentru propagarea unei deloc
necesare „forme subţiri de constructivism” (Laffey şi Weldes 1997).
O altă nemulţumire a constructivismului implică problema meto-
dologiei. Teoreticienii critici au susţinut îndelung că metodologia neo-
pozitivistă apărată de neorealişti şi de neoliberali este foarte puţin potrivită
pentru studiul acţiunii umane, întrucât indivizii şi grupurile analizate conferă
sens acţiunilor lor, iar acest sens este modelat de un «câmp» pre-existent de
semnificaţii împărtăşite, înrădăcinate în limbaj şi alte simboluri, iar efectul unor
asemenea semnificaţii asupra acţiunii umane nu poate fi înţeles tratându-le ca
variabile măsurabile care determină comportamentul în vreun mod direct sau
cuantificabil (Taylor 1997:111). Aceasta i-a făcut pe primii constructivişti să
insiste pe faptul că studiul ideilor, normelor şi al altor tipuri de semnificaţii
necesită o metodologie interpretativă, una care caută să surprindă „legătura
dintre semnificaţiile intersubiective” care derivă din autointerpretare şi
autodefinire, şi practicile sociale în care sunt înrădăcinate şi pe care le
constituie” (Kratochwil şi Ruggie 1986; Kratochwil 1988/9; Neufeld 1993:49).
222
Constructivismul
În mod curios, aceste argumente au fost uitate de unii constructivişti, care se

situează pe poziţia „convenţionalismului metodologic”, pretinzând că explicaţiile
lor „nu depind în mod excepţional de nicio «metodologie interpretativă»
specializată separată” (Jepperson, Wendt şi Katzenstein 1996:67). Ei justifică
această poziţie pe baza ideii că domeniul a fost împotmolit mult prea mult timp
în dispute metodologice, şi oricum, munca empirică a constructiviştilor mai
doctrinari precum Kratochwil şi Ruggie nu pare atât de diferită de cea a
gânditorilor convenţionali. Niciuna dintre aceste poziţii nu atinge substanţa
argumentului constructivist original despre metodologie, iar susţinătorii
convenţionalismului metodologic nu recunosc că asemănarea între cercetările
empirice din curentul principal şi cele ale constructiviştilor interpretativi are mai
mult de-a face cu eşecul raţionaliştilor de a-şi satisface propriile standarde neo-
pozitiviste. Prăpastia dintre aceste puncte de vedere metodologice rivale în
cadrul constructivismului apare mai clar în contrastul dintre acele studii ce
folosesc tehnicile metodologice cantitative şi cele care adoptă abordări
genealogice (Johnston 1995; Price 1997).
Ultima dintre nemulţumiri priveşte relaţia dintre constructivism şi teoria
internaţională critică. Este firesc, după cum am văzut, să privim constructi-
vismul ca pe o excrescenţă a teoriei critice, iar Price şi Reus-Smit (1998) au
susţinut că dezvoltarea sa are un mare potenţial pentru a aprofunda proiectul
critic. Andrew Linklater (1992a) a identificat trei dimensiuni ale acestui proiect:
sarcina normativă de a evalua şi a revizui critic modul în care organizarea
politică, mai ales statul suveran, a fost justificată moral; sarcina sociologică de a
înţelege cum comunitatea morală – locală, naţională, globală – se extinde şi se
restrânge; şi sarcina praxiologică de a sesiza constrângerile şi oportunităţile ce
condiţionează acţiunea politică emancipatoare (1992a:92-4). Nicăieri nu este
susţinută cu mai multă energie şi rigoare cea de-a doua dintre aceste sarcini
decât în cadrul constructivismului. Explorarea evoluţiei şi impactului bazelor
normative şi ideaţionale ale societăţii internaţionale este capitalul constructi-
vismului, iar dialogul dintre constructivişti şi cei angajaţi în proiectul mai
filozofic de critică şi elaborare normativă este calea cea mai potrivită spre o
veritabilă cunoaştere praxiologică. Totuşi, constructivismul este divizat între cei
ce rămân conştienţi de originile lor critice şi de potenţialul critic al explorărilor
lor sociologice, şi aceia care au îmbrăţişat constructivismul pur şi simplu ca pe
un instrument explicativ sau interpretativ. Ambele puncte de vedere sunt
justificabile, iar munca savanţilor de pe ambele părţi ale acestei diviziuni poate
fi exploatată pentru proiectul critic, indiferent de angajamentele lor individuale.
Este neapărat necesar, totuşi, ca primul grup de savanţi să lucreze pentru a pune
cercetarea constructivistă în dialog cu argumentaţia filozofică şi morală, căci
altfel constructivismul îşi va pierde autenticitatea etică, iar teoria critică
internaţională – unul dintre potenţialii săi piloni.
223
Este tentant să explicăm aceste nemulţumiri în termeni de divergenţe

între constructiviştii moderni şi cei postmoderni, divergenţe subliniate mai
devreme. Totuşi, dezacordurile cu privire la natura teoriei, relaţia cu raţio-
nalismul, metoda cea mai indicată şi contribuţia la teoria critică internaţională
nu se pliază clar pe diviziunea dintre fundaţionismul minimal şi anti-
fundaţionism. Constructiviştii postmoderni nu ar pleda niciodată pentru
dezvoltarea unei teorii generale a relaţiilor internaţionale, pentru împărţirea
sarcinilor cu raţionaliştii, pentru convenţionalismul metodologic sau pentru
explicaţia pură, dar nici mulţi dintre constructiviştii moderni nu ar face acest
lucru. Aici, distincţia făcută de Ted Hopf (1998) între constructivismul
„convenţional” şi cel „critic” ar putea fi mai fructuoasă: „În măsura în care
constructivismul creează o distanţă teoretică şi epistemologică între sine şi
originile sale din teoria critică, devine constructivism «convenţional»”
(1998:181). Nemulţumirile subliniate mai sus reflectă diferenţele dintre cei care
au creat conştient sau inconştient această distanţă şi cei care doresc să rămână în
contact cu rădăcinile constructivismului. În cadrul ultimului grup se menţin
diferenţe importante între modernişti şi postmodernişti. Cea mai importantă
dintre aceste diferenţe priveşte întrebările pe care le formulează, primii axându-
se pe întrebări de tip de ce, iar ceilalţi pe întrebări de tip cum. Spre exemplu,
Reus-Smit (1995) preia întrebarea de ce societăţi internaţionale diverse au
dezvoltat practici instituţionale diverse pentru a soluţiona probleme de
cooperare şi a facilita coexistenţa între state, în timp ce Cynthia Weber pune
întrebarea: «Cum este fixat sau stabilizat istoric sensul suveranităţii prin practici
ale teoreticienilor relaţiilor internaţionale şi practici de intervenţie politică ?»
(1995:3).
Contribuţia constructivismului
În ciuda acestor nemulţumiri, care sunt la fel de mult un semn de
dinamism pe cât de diviziune, afirmarea constructivismului a avut un impact
important asupra dezvoltării teoriei şi analizei relaţiilor internaţionale. Datorită
în mare parte muncii constructiviştilor, socialul, istoricul şi normativul s-au
reîntors în centrul dezbaterii, mai ales în cadrul nucleului american al
disciplinei.
Până spre sfârşitul anilor ’80, doi factori au contribuit la marginalizarea
analizei societale în cercetarea din Relaţiile Internaţionale. Primul a fost
materialismul copleşitor al perspectivelor teoretice majore. Pentru neorealişti,
determinantul principal al comportamentului statului este distribuţia capaci-
tăţilor materiale între state în sistemul internaţional, un determinant ce dă
statelor motivaţia de supravieţuire, care, la rândul ei, aduce după sine competiţia
224
Constructivismul
echilibrului de putere. În măsura în care au discutat despre asta, neoliberalii au

văzut şi ei interesele statului ca fiind esenţialmente materiale, chiar dacă au
afirmat importanţa instituţiilor internaţionale ca variabile intermediare în acest
proces. Al doilea factor a fost conceperea prevalent raţionalistă a acţiunii
umane. Aşa cum am văzut, atât neorealiştii, cât şi neoliberalii şi-au imaginat
fiinţele umane – şi, prin extensie, statele – ca actori atomişti, egoişti, strategici,
afirmând astfel o formă standard de raţionalitate instrumentală la toţi actorii
politici. Când au fost combinate, materialismul şi raţionalismul teoriilor
prevalente au lăsat prea puţin loc pentru dimensiunile sociale ale vieţii
internaţionale, bineînţeles, cu excepţia situaţiei în care socialul este redus la
competiţia strategică motivată de putere. Materialismul a negat semnificaţia
cauzală a ideilor, normelor şi valorilor împărtăşite, iar raţionalismul a redus
socialul la strategic şi a ignorat particularităţile comunităţii, identităţii şi
intereselor. Re-imaginând socialul ca pe un domeniu constitutiv al valorilor şi
practicilor, şi situând identităţile şi interesele individuale într-un astfel de câmp,
constructiviştii au plasat din nou curiozitatea sociologică în centrul disciplinei.
Din cauza poziţiei proeminente a şcolii „societăţii internaţionale”, asemenea
interogaţii nu au dispărut deloc din şcoala britanică a Relaţiilor Internaţionale.
Iar constructiviştii au adus un nou nivel de claritate conceptuală şi de rafinament
teoretic în analiza societăţii internaţionale şi mondiale, complementând astfel şi
extinzând cercetarea Şcolii Engleze.
Resuscitând analiza societală, afirmarea constructivismului a generat şi
un interes reînnoit pentru istoria internaţională. Atâta vreme cât teoreticienii
Relaţiilor Intrenaţionale erau devotaţi ideii că statele sunt conduse de motivaţii
de supravieţuire ce transcend contextul sau de moduri universale de
raţionalitate, lecţiile istoriei au fost reduse la afirmaţia că nimic substanţial nu se
schimbă vreodată. Asemenea asumpţii au negat diversitatea experienţei umane
şi posibilităţile de schimbare şi diferenţă semnificativă, transformând astfel
istoria internaţională într-o poveste monotonă despre „recurenţă şi repetiţie”.
Analiza istorică aproape că a devenit o recitare rituală de pasaje din celebrele
lucrări ale lui Tucidide, Machiavelli şi Hobbes, toate cu scopul de a
„demonstra” natura de neschimbat a relaţiilor internaţionale, justificând
formulările teoriilor din ce în ce mai abstracte. O astfel de istorie a avut efectul
paradoxal de a sufoca, în mare parte, studiul istoriei internaţionale în nucleul
american al disciplinei. Ajutat şi de schimbările bruşte aduse de sfârşitul
Războiului Rece, precum şi de procesul contemporan de globalizare, interesul
constructivist pentru specificităţile de cultură, identitate, interes şi experienţă a
creat spaţiu pentru o renaştere în studiul istoriei şi al politicii mondiale. Dacă
ideile, normele şi practicile contează, şi dacă ele diferă de la un context social la
altul, atunci înseamnă că istoria contează. Deloc surprinzător, în eforturile lor de
a demonstra contingenţa unor astfel de factori şi impactul lor asupra evoluţiei
225
politicii mondiale, constructiviştii au procedat la o recitire a istoriei, la re-

gândirea a ceea ce fusese considerat multă vreme ca un dat în studiul relaţiilor
internaţionale. Deşi un impuls similar a venit de la teoreticienii Relaţiilor
Internaţionale inspiraţi de renaşterea sociologiei istorice, constructiviştii au
dominat noua literatură despre istoria internaţională (Hall 1999; Kier 1997;
Philpott 2001; Rae 2002; Reus-Smit 1999; Ruggie 1986, 1993; Thomson 1994;
Welch 1993).
În final, constructivismul poate fi creditat pentru că ajută la revigorarea
teoretizării normative în Relaţiile Internaţionale. Nu pentru că s-ar fi angajat el
însuşi în reflecţia filozofică despre natura a ceea ce este bine sau drept, un
proiect ce fusese revigorat prin multitudinea de dileme etice aduse de sfârşitul
Războiului Rece şi avântul globalizării, ci pentru că a făcut multe pentru a
demonstra puterea ideilor, normelor şi valorilor în modelarea politicii mondiale.
În vreme ce discuţiile despre „forţa ideilor” au avut mare răsunet în afara
spaţiului academic al Relaţiilor Internaţionale, un astfel de discurs în cadrul
domeniului a fost mult timp văzut drept idealism naiv şi chiar periculos.
Calculele materiale, precum puterea militară şi bogăţia, au fost considerate drept
forţele motivante din spatele acţiunii politice internaţionale, iar factorii
ideaţionali au fost minimalizaţi ca oferind doar justificări sau ghiduri instru-
mentale pentru acţiunea strategică. Prin cercetare empirică susţinută, constru-
ctiviştii au demascat sărăcia explicativă a unui astfel de scepticism materialist.
Ei au arătat cum evoluează normele internaţionale, cum ideile şi valorile ajung
să modeleze acţiunea politică, cum argumentaţia şi discursul condiţionează
consecinţele şi cum identitatea formează agentul, toate în moduri care contrazic
aşteptările teoriilor materialiste şi raţionaliste. Deşi acest „idealism empiric” nu
asigură răspunsuri la întrebări puse de teoreticienii etici internaţionali, el
contribuie la teoretizarea normativă orientată mai mult spre filozofie în două
moduri: legitimează o astfel de teoretizare, demonstrând posibilitatea ca ideile
să provoace schimbări la nivel internaţional; şi ajută prin clarificarea dinamicii
şi mecanismelor unei asemenea schimbări, continuând astfel dezvoltarea
„utopismului realist” propus de E. H. Carr.
Constructivismul după 11 Septembrie
De la începutul noului mileniu, dezbaterile în cadrul constructivismului

au continuat şi mai îndârjit, chiar dacă traiectoria lor generală a rămas în mare
parte aceeaşi. Aşa cum am menţionat mai sus, patru dezacorduri au caracterizat
evoluţia constructivismului: diferenţele privind întrebarea dacă ar trebui
constructiviştii să aspire la o teorie generală a relaţiilor internaţionale, cele
226
Constructivismul
privind legătura cu raţionalismul, cele privind chestiuni de metodă şi legătura

dintre constructivism şi teoria critică.
Începând cu anul 2000, primul dintre aceste dezacorduri a dispărut.
Neorealiştii şi raţionaliştii încă mai cer codificarea constructivismului ca o
paradigmă teoretică, capabilă să genereze ipoteze testabile şi propoziţii de tipul
legilor. Dar printre constructivişti, centrul de greutate s-a îndepărtat de stilul
wendtian de teoretizare, chiar dacă Wendt a continuat să producă o teorie
inovativă şi provocatoare (a se vedea Wendt 2003). Centrul de greutate s-a
mutat, pe de o parte, spre un tip de cercetare mai eclectic şi mai orientat spre
problematică, iar pe de altă parte, spre ramura critică a constructivismului,
prezentă încă de la început. Totuşi, aceasta nu a produs vreun consens puternic
între constructivişti. Cum centrul de greutate s-a îndepărtat de teoretizarea
generală, celelalte dezacorduri privind legătura cu raţionalismul, probleme de
metodă şi natura critică a constructivismului au devenit şi mai pregnante. Au
persistat tendinţele constructiviştilor din curentul american principal de a pleda
pentru o diviziune analitică a muncii cu raţionaliştii şi de a nega că atenţia
acordată de constructivism sensurilor intersubiective cere o metodologie
interpretativă. Dar s-au şi transformat într-un nou stil de gândire, unul ce abia
mai poate fi recunoscut drept constructivism. Katzenstein a cerut o formă
„eclectică” de teoretizare, care începe de la puzzle-uri empirice concrete şi se
inspiră din diverse teorii pentru a construi explicaţii convingătoare (Katzenstein
şi Okawara 2001/2 ; Suh, Katzenstein şi Carlsen 2004). Constructivismul devine
astfel unul dintre instrumentele savanţilor, iar convenţionalismul metodologic
este luat drept o normă. Paralel cu aceste evoluţii, alţi cercetători au încercat să
reţină latura critică a constructivismului, forţând o legătură cu teoria normativă
şi etică (Kratochwil 2000; Reus-Smit 2000, 2002a; Shapcott 2000a). Constru-
ctivismul, în viziunea acestora, nu ar trebui să vorbească doar despre politica
eticii, ci şi despre etica politicii.
O trăsătură ciudată a acestor evoluţii a fost relativa lor autonomie faţă
de evenimentele din 11 Septembrie 2001 şi urmările lor. Evoluţiile teoretice în
Relaţiile Internaţionale au răspuns în general – deşi nu întotdeauna – unor
evenimente istorice un rol catalizator: liberalismul a primit un imbold după
Primul Război Mondial, realismul a devenit predominant după crizele din
perioada interbelică şi după al Doilea Război Mondial, şi, aşa cum am văzut,
afirmarea constructivismului a avut mult de-a face cu sfârşitul Războiului Rece.
Totuşi, atacurile teroriste de la 11 Septembrie, care au fost la fel de impre-
vizibile ca şi căderea Zidului Berlinului, nu au determinat o schimbare tectonică
în natura constructivismului, sau în domeniul general al teoretizării relaţiilor
internaţionale. Există o senzaţie generală că istoria a readus acest domeniu la
problematicile legate de putere, hegemonie şi state, iar unii au tras concluzia că
acest lucru avantajează formele realiste de gândire. Rămâne totuşi să vedem
227
dacă realiştii, constructiviştii sau alţii vor produce inovaţii teoretice semni-
ficative.
În multe privinţe, lipsa unui răspuns constructivist inovator pentru
lumea post- 11 Septembrie este surprinzătoare, căci multe dintre întrebările mari
şi importante cu care se confruntă acum comunitatea internaţională (şi care
oferă mari provocări academice) sunt în avantajul constructivismului. Trei
dintre acestea merită o atenţie deosebită: natura puterii, legătura între societatea
internaţională şi cea mondială şi rolul culturii în politica mondială.
Dezbaterile despre putere în relaţiile internaţionale au fost văzute în
mod tradiţional ca un teritoriu al realiştilor. „Puterea absolută”, „puterea rela-
tivă”, „puterea structurală” şi „echilibrul puterii” sunt toate concepţii realiste, la
fel şi noţiunile de „luptă pentru putere” şi „stabilitate hegemonică”. Totuşi, aşa
cum susţine persuasiv Wendt, „afirmaţia că natura politicii internaţionale este
modelată de relaţiile de putere… nu poate fi doar o pretenţie realistă”.
(1999:96-7). Ceea ce este în mod unic realist este „ipoteza că efectele puterii
sunt constituite în primul rând de forţele materiale brute”. (1999:97) Cu toate
acestea, evenimentele recente aruncă o îndoială asupra acestei ipoteze. Statele
Unite se bucură acum de un grad mai mare de preponderenţă materială poate
decât orice alt stat din istorie, şi totuşi, într-un spectru larg de problematici, se
zbat să transfere acel avantaj material în influenţă politică susţinută sau
consecinţe politice intenţionate (ca opus la ideea de non-intenţie). Puterea, se
pare, este constituită şi de factori non-materiali, mai ales de legitimitate, iar
aceasta este condiţionată la rândul ei de norme stabile sau emergente ale unei
acţiuni drepte. Dezbaterea în cadrul Consiliului de Securitate asupra războiului
din Irak a subliniat această interdependenţă complexă între normele şi procesele
instituţionale, politica legitimităţii internaţionale şi puterea Statelor Unite.
Washingtonul avea resursele materiale pentru a-l înlătura pe Saddam Hussein de
la putere, dar fără susţinerea Consiliului de Securitate s-a chinuit să scape de o
aură de ilegitimitate şi ilegalitate ce a subminat serios capacitatea sa de a-i face
şi pe alţii să-şi asume costurile ocupaţiei şi ale reconstrucţiei. Reorientarea
unilateralistă în politica externă americană, „războiul împotriva terorismului” şi
apariţia războiului „preventiv” împotriva statelor criminale i-a determinat pe
unii constructivişti să articuleze o concepţie socială a puterii care împacă relaţia
complexă dintre norme, legitimitate şi putere hegemonică. Totuşi, acesta rămâne
un teren puţin străbătut (Ikenberry 2000; Cronin 2001; Barnett şi Duvall 2004;
Reus-Smit 2004a). Relevant este aici corpusul din ce în ce mai semnificativ de
cercetare constructivistă privind dreptul internaţional, o instituţie intim legată de
politica normelor, legitimităţii şi puterii (Brunnee şi Toope 2000; Finnemore şi
Toope 2001; Reus-Smit 2004b).
De obicei se face o distincţie conceptuală între o „societate interna-
ţională” şi o „societate mondială”, prima fiind un „club al statelor”, cu normele
228
Constructivismul
şi instituţiile de coexistenţă şi cooperare, iar ultima fiind o reţea mai largă de

relaţii sociale care înglobează state, ONG-uri, organizaţii internaţionale şi alţi
actori sociali globali (Bull 1977). Fără a nega relevanţa sistemului de state
suverane, constructiviştii au făcut multe pentru a arăta cum societatea interna-
ţională şi instituţiile sale au fost modelate de actori din cadrul societăţii
mondiale lărgite. Margaret Keck şi Kathryn Sikkink (1998) au arătat modurile
în care ONG-urile ce operează în cadrul statelor, în asociere cu ONG-urile
internaţionale, au mobilizat normele drepturilor omului pentru a restrânge
exercitarea puterii statului în domeniul intern. Mai recent, Michael Barnett şi
Martha Finnemore (2004) au arătat cum organizaţiile internaţionale – create de
state pentru scopurile proprii – pot dobândi grade de autonomie care să le
permită să condiţioneze domeniul acţiunii internaţionale a statelor. Oricât de
importante ar fi aceste intuiţii, constructiviştii mai trebuie să vadă şi relevanţa
lor pentru înţelegerea politicii normative a terorismului transnaţional. Asemeni
multor ONG-uri umanitare, organizaţiile teroriste transnaţionale operează în
spaţiul social transgresând frontierele statelor şi, ca şi aceste ONG-uri, grupuri
precum Al-Qaeda folosesc forme de persuasiune morală şi politici simbolice
pentru a redefini termenii discursului politic, afectând interesele şi acţiunile
statului. Noutatea şi magnitudinea violenţei pe care ele o declanşează ne fac
adesea să pierdem din vedere că ele caută să transforme idei şi valori, atât pe
cele din „Occident”, cât şi pe cele ale musulmanilor nemulţumiţi politic şi
alienaţi economic. Constructiviştii au făcut doi paşi în direcţia bună, luând în
consi-derare modul în care forţele societăţii mondiale constituie ţesătura politică
a societăţii internaţionale şi subliniind politica valorilor care însoţeşte acest
proces de constituire. Sarcina lor acum este de a răspunde la trei întrebări: Care
este legătura dintre exercitarea violenţei şi erodarea şi propagarea valorilor
sociale şi politice, atât de către state cât şi de către actorii non-statali? Cum a
format aceasta, din punct de vedere istoric, societatea internaţională? Şi care
sunt implicaţiile acestei conexiuni între violenţă şi schimbările normative,
pentru ordinea internaţională şi globală?
Studiul culturii în relaţiile internaţionale este identificat îndeaproape cu
constructivismul, o asociere reiterată de titluri de cărţi precum „Realismul
cultural” sau „Cultura securităţii naţionale”. Prin „cultură”, constructiviştii se
referă în general la normele sociale şi legale şi la modurile în care acestea sunt
desfăşurate, prin argumentare şi comunicare, pentru a constitui identităţile şi
interesele actorilor. Metodologic, aceasta presupune în general identificarea unei
norme anume, sau a unui set de norme, şi urmărirea efectului său asupra acţiunii
politice. Cultura, înţeleasă dintr-o perspectivă mai holistă drept cadru mai larg
de înţelesuri şi practici intersubiective care dau societăţii un caracter distinct, a
fost în mare măsură neglijată. Evenimentele de la 11 Septembrie au împins
cultura, în acest sens lărgit, pe agenda internaţională, creând o deschidere şi o
229
obligaţie pentru constructivişti. Teza „ciocnirii civilizaţiilor” a lui Samuel

Huntington a căpătat un nou suflu de viaţă, comentatorii de pe diverse paliere
nemaifiind inhibaţi în atribuirea unor caracteristici esenţialiste „Occidentului” şi
„Islamului”. Puţini mai neagă astăzi importanţa culturii în politica mondială, dar
tendinţa copleşitoare este de a naturaliza şi a reifica cultura, săpând în piatră
linii definite etic şi rasial de-a lungul globului. Nevoia unei voci constructiviste
este crucială, întrucât constructiviştii acordă importanţă culturii, dar consideră
că ea este inerent construită social, şi nu înrădăcinată în sânge şi teritoriu. Este
nevoie de cercetări pentru a vedea cum s-au constituit ideile despre „Occident”
şi „Islam” ca reprezentând comunităţi transnaţionale radical diferite, cum sunt
legate aceste idei de constituirea sau erodarea puterii statale şi cum pot fi ele
mobilizate pentru a susţine proiecte politice de transformare a sistemului, fie din
partea democraţiilor liberale, care încearcă să redefinească normele suveranităţii
şi guvernanţei globale, fie din partea organizaţiilor teroriste ce caută să pună
capăt ordinii mondiale capitaliste liberale.
Concluzie
Afirmarea constructivismului a vestit o reîntoarcere la o formă de teore-

tizare mai sociologică, mai istorică şi mai orientată spre practică în Relaţiile
Internaţionale. Dacă raţionaliştii au redus socialul la interacţiunea strategică, au
negat factorul istoric susţinând forme dezrădăcinate, universale de raţionalitate
şi au redus arta practică a politicii la calculul maximizării utilităţii,
constructiviştii au reimaginat socialul ca domeniu constitutiv, au reintrodus
istoria ca zonă a cercetării empirice şi au subliniat variabilitatea practicii
politice. Din multe puncte de vedere, constructivismul întruchipează caracte-
ristici asociate de obicei cu „Şcoala Engleză”, discutată de Linklater în capitolul
4 al acestui volum. Constructiviştii au preluat ideea că statele formează mai
mult decât un sistem, că formează o societate, şi au împins această idee spre noi
niveluri de sofisticare teoretică şi conceptuală. Interesul lor pentru istoria
internaţională reprezintă un punct important de convergenţă cu Şcoala Engleză,
ca şi accentul pe care îl pun pe diferențele culturale între diferite societăţi de
state. În sfârşit, accentul lor iniţial pe metodele interpretative de analiză
aminteşte de preferința lui Hedley Bull pentru o abordare mai clasică,
„caracterizată mai presus de toate de o fundamentare explicită pe exercitarea
judecăţii”, mai degrabă decât pe standardele neopozitiviste de „verificare şi
dovadă” (1969, 1995:20-38).
Aceste similitudini, ca şi rădăcinile constructivismului în teoria critică
internaţională, păreau să constituie o provocare pentru înţelegerea conven-
230
Constructivismul
ţională a domeniului. O «diviziune atlantică» a structurat pentru multă vreme

percepţii ale sociologiei Relaţiilor Internaţionale ca disciplină, domeniul fiind
văzut ca divizat între „oamenii de ştiinţă” nord-americani şi „clasicii” europeni
(mai ales britanici). Două dintre „marile dezbateri” definitorii ale disciplinei –
cea între realişti şi idealişti şi cea între pozitivişti şi tradiţionalişti – au fost
trasate pe această împărţire, împrumutând diviziunilor intelectuale o nuanţă
culturală. La prima vedere, constructivismul pare să încurce acest mod de a
ordona disciplina. În ciuda faptului că a preluat multe din angajamentele
intelectuale asociate în mod normal cu Şcoala engleză, constructivismul îşi are
originea în Statele Unite. Principalii săi exponenţi fie au fost educaţi, fie predau
în prezent în universităţile americane de elită, iar munca lor de pionierat a fost
publicată în reviste de prim rang şi la editurile universităţilor de elită. Tot din
Statele Unite a venit şi o mare parte din primul val al teoriei critice interna-
ţionale, mai ales cea postmodernă, dar acea contribuţie nu a atins niciodată
aceeaşi centralitate în cadrul sectorului american al disciplinei. Unul dintre
motivele succesului constructivismului în Statele Unite a fost accentul pus pe
teoretizarea fundamentată empiric mai degrabă decât pe critica meta-teoretică, o
orientare ce contrazice mult mai puţin curentul principal. Totuşi, odată cu
succesul a venit şi normalizarea, şi aceasta a dus la uitarea angajamentelor
teoretice care erau puncte centrale ale constructivismului în primii ani. Dispar
însă, în disciplina americană, ideile întemeietoare potrivit cărora constructi-
vismul se bazează pe o ontologie socială radical diferită de cea a raţio-
nalismului, că studiul normelor, ca fapte sociale, necesită o metodologie
interpretativă, şi că din importante puncte de vedere constructivismul era legat
de proiectul emancipator al teoriei critice. Faptul că aceste angajamente
continuă să fie importante pentru constructivismul non-american sugerează că o
nouă manifestare a „diviziunii atlantice” ar putea fi pe cale să apară.
Traducere de Cristina BOBU
231
232
Feminismul
Capitolul 9
Feminismul
Jacqui True
Rupând tradiţia legăturilor puternice dintre bărbaţi, state şi războaie13,

teoriile feministe din Relaţiile Internaţionale au proliferat începând cu anii
1990. Aceste teorii au introdus genul drept o categorie relevantă empiric, un
instrument de analiză necesar pentru aprofundarea relaţiilor globale de putere,
dar şi o poziţie normativă care ar putea permite viziuni alternative ale relaţiilor
internaţionale. Împreună cu o paletă de noi perspective asupra politicii
mondiale, incluzând aici postmodernismul, constructivismul, teoria critică şi
ecologismul internaţional, teoriile feministe au contestat puterea şi cunoaşterea
definitorii pentru curentele realiste şi liberale din domeniul Relaţiilor
Internaţionale. Ca şi celelalte teorii contemporane, feminismul mută accentul
pus pe relaţiile interstatale către o analiză mai comprehensivă a actorilor şi
structurilor transnaţionale, precum şi asupra efectelor lor în politica globală.
După cum se poate demonstra, ruptura creată de magnitudinea şi de semnificaţia
evenimentelor din 11 Septembrie 2001 a dat un nou avânt perspectivelor
feministe asupra relaţiilor internaţionale. Punând accentul pe actorii non-statali,
pe popoarele marginalizate şi pe conceptualizări alternative ale puterii,
perspectivele feministe aduc, în lumea nesigură şi destabilizată de după 11
Septembrie, un mod proaspăt de gândire şi de acţiune.
Până recent, domeniul Relaţiilor Internaţionale a studiat cauzele
războiului şi ale conflictului, precum şi expansiunea globală a comerţului, fără a
face vreo referire particulară la oameni. Într-adevăr, din cauza folosirii larg
răspândite a unor categorii abstracte precum „stat” sau „sistem”, a unor
discursuri ţinând de securitatea strategică (spre exemplu, descurajarea nucleară)
şi a expansiunii cercetărilor pozitiviste, din teoriile relaţiilor internaţionale
aproape că au dispărut oamenii, ca agenţi încadraţi în contexte sociale şi
istorice. Acest fapt este întrucâtva ironic, dacă ne gândim că domeniul s-a
13
Aluzie la o carte clasică în teoria relaţiilor internaţionale a lui Kenneth Waltz,
Omul, statul şi războiul, Iaşi, Ed. Institutul European, 2001 (n. trad.).
233
dezvoltat, după sfârşitul Primului Război Mondial, cu scopul de a democratiza

politica externă şi de a oferi mai multe puteri cetăţenilor, care până atunci nu
erau decât subiecţi ai artei guvernării practicate de elite (Hill 1999). Aşadar,
unde anume se poate situa, în cadrul Relaţiilor Internaţionale, studiul oamenilor
numiţi „bărbaţi” şi „femei” sau al construcţiei sociale a genurilor masculin şi
feminin? Cum sunt genizate sistemul internaţional şi domeniul Relaţiilor
Internaţionale? În ce măsură pot duce perspectivele feministe la explicarea,
înţelegerea şi îmbunătăţirea relaţiilor internaţionale?
Acest capitol începe cu o scurtă trecere în revistă a dezvoltării
curentului feminist în Relaţiile Internaţionale. Se diferenţiază trei tipuri de teorii
feministe care oferă instrumente euristice utile atunci când discutăm despre
acest câmp de cercetare. Acestea sunt: (1) feminismul empiric, care se
focalizează pe femei şi/sau explorează genul ca dimensiune empirică a relaţiilor
internaţionale; (2) feminismul analitic, care foloseşte genul drept categorie
teroretică pentru a pune în evidenţă prejudecăţile de gen asociate conceptelor
din Relaţiile Internaţionale şi a explica aspecte constitutive ale Relaţiilor
Internaţionale; (3) feminismul normativ, care reflectează asupra procesului de
teoretizare ca parte a agendei normative pentru schimbări politice şi sociale.
Aceste forme nu prefigurează şi nici nu sugerează vreo epistemologie feministă
proprie. De exemplu, analiza lui Berman (2003) asupra modului în care statele
europene îşi protejează graniţele prin politici împotriva traficului de carne vie
este un exemplu de abordare empirică feministă ce foloseşte o epistemologie
post-structuralistă. Abordările feminismului empiric, analitic sau normativ, care
subminează asumpţiile curentului dominant din Relaţiile Internaţionale şi
încearcă să construiască noi teorii ale politicii globale, vor fi discutate în
secţiunile a doua, a treia şi a patra ale acestui capitol.
Începând cu anii ’80, teoreticienii feminişti din Relaţiile Internaţionale
au oferit perspective noi şi interesante asupra politicii globale. Relaţiile
internaţionale au avut o mare importanţă pentru modelele relaţiilor de gen, aşa
cum şi dinamica relaţiilor de gen a influenţat procesul global de militarizare şi
globalizarea economică, spre exemplu. Urmând valul revoluţiei feministe din
toată lumea, Cynthia Enloe a îndrăznit să sugereze că „personalul, care este
politic” este de asemenea, la fel de bine, şi „internaţional”. În lucrarea Bananas,
Beaches and Bases (1989), ea a arătat modul în care politica internaţională
implică de multe ori relaţii intime, identităţi personale şi vieţi private. Aceste
relaţii informale sunt mult mai puţin transparente decât politica oficială, ele
fiind în mod tipic ignorate de teoreticienii Relaţiilor Internaţionale. Abordând
problema de jos în sus, feminiştii au încercat să demonstreze că relaţiile de gen
sunt parte integrantă a relaţiilor internaţionale. Soţiile diplomaţilor netezesc
relaţiile de putere dintre state sau oameni de stat; contracte maritale opace, dar
demne de încredere, facilitează spalările de bani transnaţionale sau traficul de
234
Feminismul
carne vie; simboluri mondiale cum este Cosmopolitan cuceresc culturi străine şi
le pregătesc pentru atacul violent al capitalismului occidental; iar oamenii se
organizează în familii, biserici şi comunităţi de rudenie pentru a detrona
regimuri autoritare şi pentru a milita pentru pace în faţa conflictului brutal
(Cockburn 1998; True 2003).
Concentrarea asupra politicii marginale discreditează asumpţia că
puterea este ceea ce iese de pe ţeava puştii sau decurge din declaraţiile liderilor
lumii. Într-adevăr, eforturile feminiştilor de a reinterpreta conceptul de putere
sugerează că teoreticienii relaţiilor internaţionale au subestimat omniprezenţa
puterii şi mecanismele care, întotdeauna şi la orice nivel, reproduc o ordine
mondială profund injustă şi ierarhică (Enloe 1997). Reconceptualizarea puterii
în termeni feminişti şi atenţia acordată marginalităţii din politica globală i-ar
putea ajuta în mod real pe cercetătorii Relaţiilor Internaţionale să poată
recunoaşte şi înţelege noi fenomene politice cum sunt actele antisistem din 11
Septembrie şi terorismul transnaţional în general.
Prima generaţie de teoreticieni feminişti în Relaţiile Internaţionale de la
sfârşitul anilor 1980 a căutat să conteste orientarea ontologică şi epistemologică
convenţională din domeniu, angajându-se în aşa numita „a treia dezbatere”
dintre teoreticienii pozitivişti şi cei postpozitivişti din Relaţiile Internaţionale,
temă discutată în capitolele precedente. În acestă dezbatere, teoreticienii
feminişti au contestat natura exclusivistă, stato-centrică şi pozitivistă a
disciplinei, mai ales la nivel metateoretic. Multe din contribuţiile feministe au
căutat să deconstruiască şi să submineze realismul, teoria dominantă prin care
se explica „politica de putere” în relaţiile internaţionale de după război.
Asumpţia unei epistemologii feministe specifice era de multe ori implicită în
preocuparea lor pentru relaţiile de gen. Un astfel de punct de vedere susţine că
vieţile femeilor, aflate la marginea politicii mondiale, ne dau posibilitatea unei
înţelegeri mult mai cuprinzătoare şi mai critice a relaţiilor internaţionale, decât
punctul de vedere obiectivist al teoreticienilor realişti sau decât perspectiva
oamenilor de stat, devreme ce ele sunt mai puţin complice cu şi/sau mai puţin
orbite de instituţiile existente şi de puterea elitelor (Keohane 1989a: 245;
Sylvester 1994a:13; vezi şi Harding 1986; Tickner 1992; Zalewski 1993).
Preocupările primei generaţii pentru metateorie îşi aveau în mod evident
limitele lor, dată fiind pretenţia normativă feministă de a oferi o alternativă
radicală la realism (Runyan şi Peterson 1991). Aşa cum au argumentat Richard
Price şi Christian Reus-Smit (1998: 263), „cea de-a treia dezbatere a fost
îndreptată spre interior, preocupată în special de subminarea fundamentelor
discursurilor dominante în Relaţiile Internaţionale”. În timp ce provocările
curentului feminist în Relaţiile Internaţionale au deschis calea pentru cercetările
critice, ele au pus şi întrebarea: cum ar arăta politica mondială din perspectivă
feministă, şi cât de diferită ar fi aceasta? (Zalewski 1995). La şaptesprezece ani
235
după ce prima revistă de specialitate dedica un spaţiu special „femeilor şi relaţiilor

internaţionale” (Millennium 1988), domeniul de cercetare s-a îmbogăţit consi-
derabil şi a ajuns să transforme, aproape, studiul relaţiilor internaţionale, ce
până atunci nu ţinuse seama de gen. Majoritatea cursurilor de specialitate iau
acum în considerare problematica genului sau perspectivele feministe, datorită
publicării mai multor texte şi monografii exemplare semnate de teoreticienii
acestui curent (Tickner 1992, 2001; Sylvester 1994a; Pettman 1996; Steans
1998; Peterson şi Runyan 1999). Mai multe reviste importante au publicat
numere întregi despre subiecte precum femeile, relaţiile de gen şi feminismul în
Relaţiile Internaţionale, iar în 1999 a fost înfiinţat International Feminist
Journal of Politics pentru a promova dialogul printre cercetătorii feminismului,
ai politicii şi ai relaţiilor internaţionale.
A doua generaţie a curentului feminist promite să atingă o nouă etapă în
dezvoltarea feminismului în Relaţiile Internaţionale. Acest nou grup de
cercetători îşi propun să facă din relaţiile de gen o categorie analitică centrală
pentru studiile de politică externă, securitate sau economie politică mondială,
prin explorarea unor contexte istorice şi geografice particulare (Moon 1997;
Chin 1998; Hooper 2000; Prugl 2000; True 2003; Whitworth 2004; Stern 2005).
Mult mai prudentă şi mai precisă în utilizarea analitică a conceptului de gen şi
mult mai apropiată de evoluţiile din teoria critică internaţională, constructi-
vism, teoria economică post-marxistă, precum şi de metodele feminismului
istoric şi antropologic, cea mai nouă generaţie de feminişti oferă suport empiric
pentru provocările primei generaţii şi în acelaşi timp generează noi intuiţii
teoretice asupra dimensiunii de gen a politicii globale, aşa cum o ilustrează
restul acestui capitol.
Feminismul empiric
Feminismul empiric ne îndreaptă atenţia către femei şi către relaţiile

de gene ca aspecte empirice ale relaţiilor internaţionale. Criticile feministe
afirmă că că vieţile şi experienţele femeilor au fost şi încă sunt, deseori, excluse
din studiul relaţiilor internaţionale. Această excludere sexistă a dus la cercetări
care prezintă numai o perspectivă parţială, masculină, deşi teoriile dominante
susţin că explică realitatea politicii mondiale (Halliday 1988b). Feminismul
empiric corectează negarea sau subreprezentarea femeilor în politica mondială,
produse ale falsei asumpţii că experienţele bărbaţilor pot fi reprezentative atât
pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, şi că femeile sunt fie absente din activităţile
politice internaţionale, fie irelevante pentru procesele globale. Problema nu
este că femeile nu au fost prezente sau că experienţele lor nu au fost relevante
pentru relaţiile internaţionale. De fapt, aşa cum demonstrează cercetările
236
Feminismul
Cynthiei Enloe (1989, 1994, 2000), femeile fac şi au făcut întotdeauna parte din
relaţiile internaţionale – dacă alegem să le vedem astfel. Mai mult, în parte
deoarece vieţile femeilor şi experienţele lor nu au fost cercetate empiric în
contextul politicii mondiale, aşa cum argumentează Grant şi Newland (1991:5),
Relaţiile Internaţionale au fost „focalizate excesiv pe conflict şi anarhie pe un
mod de a practica arta guvernării şi de a formula stategii axat excesiv pe
competiţie şi frică”. Studiile asupra normelor şi ideilor care fac posibilă
reproducerea sistemului de state şi asupra violenţei structurale (sărăcie,
nedreptate ecologică, inegalitate socio-politică) aflate la baza violenţei girate de
stat, sunt văzute ca fiind secundare în raport cu studiile masculine despre război
şi conflict în Relaţiile Internaţionale, datorită asocierii lor cu conceptul de
politică internă „soft” (a se citi: feminină). Ca rezultat, cercetătorii neorealişti şi
cei neoliberali din Relaţiile Internaţionale teoretizează politica şi sfera
internaţională „într-un mod care garantează că femeile vor fi absente din
cercetările lor, şi că agendele lor de cercetare vor rămâne neschimbate”
(Steurnagel 1990: 79-80).
Cercetarea feministă nu este o formă de empirism, din moment ce
teoreticienii feminişti simt adesea nevoia de o mai mare claritate conceptuală
decât ar fi necesar pentru critica teoretică, spre a întreprinde cercetări empirice.
De exemplu, pentru a face ca anumite concepte şi relaţii abstracte să fie
verificabile prin explorare empirică, cercetătorul feminist trebuie să le identifice
pe acelea care există şi sunt importante pentru studiul său, dar şi să dezvolte o
metodologie de cercetare pentru a le transla şi analiza empiric (vezi Caprioli
2004; Ackerly, Stern şi True în curs de apariţie).
Din anii ’90, cercetarea feministă empiric a luat forme metodologice şi
substanţiale variate în Relaţiile Internaţionale. Studii întreprinse sub genericul
„femeile în dezvoltarea internaţională”, şi, mai recent, „genul şi dezvoltarea” au
arătat modul cum prejudecăţile masculine în procesul de dezvoltare au dus la
slaba implementare a proiectelor şi la rezultate nesatisfăcătoare ale politicilor de
eradicare a sărăciei şi emancipare a comunităţilor (Newland 1988; Goetz 1991;
Kardam 1991; Kabeer 1994; Rathergeber 1995). Acest curent de gândire scoate
în evidenţă rolul central al femeilor care asigură subzistenţa şi satisfac nevoile
de bază, în ţările în curs de dezvoltare (Beneria 1982; Charlton, Everett şi
Staudt 1989). Studiile empirice relevă că cea mai eficientă alocare a asistenţei
pentru dezvoltare este sprijinirea femeilor cu tehnologie pentru agricultură,
finanţarea creditelor, educaţie şi resurse de sănătate. De exemplu, Naţiunile
Unite (2000) estimează că, deşi munca femeilor generează jumătate din
producţia alimentară în lumea în curs de dezvoltare, femeile produc trei sferturi
din proviziile de hrană domestică pentru gospădăriile familiale. Cercetătorii
preocupaţi de relaţiile de gen au descoperit că a investi în educaţia unei fete este
una dintre politicile de dezvoltare cele mai eficiente, ducând la avantaje la
237
nivelul întregii comunităţi, prin creşterea veniturilor şi prin scăderea natalităţii

(vezi Sen 2001).
Globalizarea economică a intensificat polarizarea economică şi socială,
atât înăuntrul cât şi între state. Feminismul explică modul cum acest proces al
globalizării a mărit inegalitatea dintre bărbaţi şi femei în toată lumea, un număr
foarte mare de femei trăind în sărăcie – fenomen numit deseori „feminizarea
sărăciei” – din cauza crizei datoriilor Lumii a Treia, politicilor de ajustare
structurală în Sud şi restructurării statelor în Nord (Afshar şi Dennis 1992; Sparr
1994; Porter şi Juss 2000). Pe măsură ce politica economică a devenit tot mai
mult guvernată de imperativele globale ale avantajelor din export, ale pieţelor
financiare şi ale armonizării costurilor muncii pe piaţă internaţională, statele au
făcut eforturi să-şi îndeplinească angajamentele de asigurare a locurilor de
muncă şi a unui nivel bun de trai pentru cetăţean. Cercetările feminismului
empiric arată modul cum această deplasare, de la stat la o piaţă globală, produ-
cătoare de servicii, a impus o povară disproporţionată asupra femeilor, care au
fost nevoite să preia din sarcinile statului (Bakker 1994; United Nations
Development Programme 1999; Marchand şi Runyan 2000).
De asemenea, în contextul global a apărut o diviziune internaţională a
muncii pe criterii de gen, din cauză că femeile emigrante din Lumea a Treia au
devenit o sursă flexibilă şi ieftină de forţă de muncă pentru companiile
multinaţionale în zonele de liber schimb (Mitter 1986; Standing 1992; Ong
1997). Saskia Sassen (1991, 1998) arată cum oraşele globale, puncte nodale ale
tranzacţiilor economice de pe pieţele financiare mondiale, sunt dependente de o
clasă de femei lucrătoare. Afectaţi indirect de globalizarea economică, lucrătorii
casnici, cel mai adesea femei imigrante de culoare, deservesc elitele masculine
corporatiste în aceste centre urbane (Boris şi Prugl 1996; Stasilius şi Bakan
1997; Chin 1998; Chang şi Ling 2000). Cu toate acestea, cercetarea feministă
empirică scoate la iveală o latură şi mai întunecată a globalizării: o fenomenală
creştere a turismului sexual, mirese la comandă şi trafic transnaţional de femei
şi fete pentru prostituţie (Pettman 1996; Prugl şi Meyer 1999; Berman 2003).
Pentru unele state mici din sistemul mondial, aceste activităţi economice sunt
surse cheie de schimburi externe şi de venituri naţionale (Jeffrey 2002; Hanochi
2003). De exemplu, Chin (1998) arată cum elitele politice din Malaezia au
susţinut legitimitatea strategiilor lor de dezvoltare orientate către export din anii
1980 şi 1990, importând femei pentru activităţi menajere din Filipine şi
Indonezia.
Dar femeile nu sunt numai victimizate de procesul global al schimbării
structurale; în multe cazuri, acesta le ajută să se emancipeze. Cercetătorii
feminişti explorează modul cum capitalismul mondial modifică subiectivitatea
feminină şi transformă relaţiile de gen locale. Aceste cercetări pun în lumină
modul în care noile posibilităţi de angajare şi de credit au adus schimbări
238
Feminismul
culturale în vieţile femeilor sărace din mediul rural, în curs de dezvoltare

(Gibson, Law şi McKay 2001). Naila Kabeer (1994), de exemplu, a cercetat
felul cum oportunităţile de ordin material oferite de delocalizarea companiilor
multinaţionale producătoare de îmbrăcăminte au deschis posibilităţi tinerelor
din Bangladesh să câştige mai bine şi, în acelaşi timp, să înceapă să conteste
structurile patriarhale ale societăţii. Jacqui True (2003) arată cum răspândirea
consumului global, a culturii şi a informaţiei de după sfârşitul comunismului
le-a dat ocazia femeilor din Cehia să îşi creeze noi identităţi feministe.
Studiile feministe empirice relevă construcţia pe criterii de gen a
organizaţiilor internaţionale, care sunt dominate de elite masculine chiar mai
mult decât instituţiile naţionale (Prugl şi Meyer 1999). Iniţiativele legate de
promovarea egalităţii de gen au permis ca mai multe femei să ocupe posturi de
decizie (True şi Mintrom 2001). De exemplu, acum există femei care conduc
multe din agenţiile ONU, incluzând aici Organizaţia Mondială a Sănătăţii,
Fondul ONU pentru Copii, Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi, Programul
Mondial pentru Hrană şi Fondul Mondial pentru Populaţie. Secretarul General
adjunct şi Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului sunt de asemenea femei.
Cu toate acestea, aşa cum o arată studiile feministe, în instituţii precum ONU,
femeile continuă să fie marginalizate în agenţii puţin importante şi pe posturi de
secretariat, şi doar gradual ajung să aibă influenţă asupra agendei globale de
securitate sau de dezvoltare (Pietila şi Vickers 1996; Reanda 1999; Withworth
2004).
Aceste organizaţii internaţionale instituţionalizează politici şi priorităţi
pe criterii de gen. În studiul său despre Organizaţia Internaţională a Muncii,
Sandra Whitworth (1994) arată că prejudecăţile despre relaţiile de gen au
conturat politicile Organizaţiei, cu efecte discriminatorii pe piaţa naţională şi
internaţională a muncii, consolidând inegalitatea femeii. Catherine Hoskyns
(1996) arată cum mişcările femeilor din statele membre au folosit cu succes
corpusul juridic al Uniunii Europene privind egalitatea de şanse pentru a aborda
problemele inegalităţii la nivel naţional. Analiza axată pe relaţiile de gen a lui
Hoskyns a arătat că procesul de integrare europeană a avut ca efect extinderea
drepturilor sociale ale femeii în statele membre.
În domeniul politicii externe, analizele feministe au demonstrat prepon-
derenţa masculină printre decidenţii politici precum şi asumpţia genizată că
aceşti bărbaţi care conduc politica modială sunt actori raţionali care iau decizii
cruciale în numele unei concepţii abstracte a „interesului naţional”. Aşa cum
apreciază Nancy McGlen şi Meredith Sarkees (1993) în studiul lor asupra
establishment-ului de politică externă şi apărare, femeile sunt rareori direct
implicate în procesul decizional al instituţiilor care creează şi implementează
politica externă sau poartă războaie. În anul 2004, faptul că existau
douăsprezece femei Ministru de Externe sugerează că acestă dominaţie
239
masculină începe să se schimbe. În plus, cercetătorii feminişti analizează

această persistentă „diferenţă de gen” în convingerile legate de politica externă
atât la nivel de elite, cât şi în rândul cetăţenilor obişnuiţi; femeile lider şi
cetăţenele din statele din Vest au tendinţa de a se opune utilizării forţei în
acţiunile internaţionale şi sunt mult mai înclinate să sprijine intervenţiile
umanitare (Rosenau şi Holsti 1982; Tessler, Nachtwey şi Grant 1999). Atitu-
dinile legate de egalitatea de gen şi libertatea sexuală modelează atitudinile cu
privire la toleranţă, drepturile omului şi democraţie fiind buni predictori ai unor
atitudini mai pacifiste faţă de conflictele internaţionale (Tessler şi Warriner 1997).
Cercetările feministe arată că statele în care există o mai mare inega-
litate de gen sunt mult mai predispuse la a se implica într-un război sau a folosi
violenţa (Goldstein 2001). Egalitatea de gen pe plan intern reduce şi
probabilitatea ca un stat să folosească forţa într-o dispută cu un alt stat,
limitează escaladarea violenţei şi micşorează gradul de violenţă din timpul
crizelor internaţionale (Caprioli 2000; Caprioli şi Boyer 2001). Urmând
raţionamentul anterior, statele care se apropie de paritatea de gen sunt mai
pacifiste în relaţiile internaţionale, mai generoase ca donatori de ajutoare şi în
general mai buni parteneri pe scena internaţională (Regan şi Paskeviciute 2003).
Totuşi, preocuparea noastră pentru state ne împiedică să remarcăm numeroşii
actori non-statali care joacă şi ei un rol semnificativ în politica externă.
Cercetătoare feministe precum Enloe (1989, 2000) scot în evidenţă rolul
femeilor care asigură serviciile pentru activităţi militare (de menaj, psihologice,
medicale şi sexuale). Dacă privim militarizarea ca pe un proces social ce constă
în roluri atribuite în funcţie de gen, care fac posibile actele de violenţă dintre
state, atunci, argumentează ea, asigurarea oficială de servicii sexuale în bazele
militare, spre exemplu, poate fi considerată ca un factor central într-o intervenţie
străină. În lucrarea Sex Among Allies, Katherine Moon (1997) argumentează că
alianţele sexuale dintre prostituatele coreene şi soldaţii americani caracterizează
şi susţin aceeaşi inegală alianţă militară dintre SUA şi Coreea de Sud, în era
postbelică. Printre altele, în perioada doctrinei Nixon, prostituatele coreene erau
un fel de ambasadori personali care indicau disponibilitatea Seulului de a
satisface interesele militare ale Statelor Unite.
Este mai probabil ca femeile să facă parte din grupul de actori non-
statali pe scena politicii mondiale. Feminismul empiric scoate în evidenţă
activismul femeilor, care sunt adesea marginalizate, sărace şi vulnerabile: fie că
sunt prinse în reţele de prostituţie, fie că sunt casnice, mame sau implicate în
activităţi civice, în campanii sau manifestări îndreptate împotriva culturii
dominante. Cercetările feministe aduc în atenţie activismul local al femeilor, dar
în acelaşi timp observă forme noi de solidaritate transfrontalieră sau identităţi
noi. În ultimii ani, femeile au jucat un rol important în mişcările globale de
interzicere a minelor antipersonal, în Campania pentru Dezarmare Nucleară, în
240
Feminismul
reţelele feministe de protest global împotriva violenţei asupra femeilor, dar şi în

grupurile teroriste anti-occidentale (Stientra 1994; Friedman 1995; Rupp 1997;
Clark, Friedman şi Hochstetler 1998; Williams şi Goose 1998; True şi Mintrom
2001). De exemplu, în două dintre zonele de conflict ale lumii, Israel/Palestina
şi fosta Iugoslavie, grupuri cunoscute sub numele de „Femeile în negru” au
protestat impotriva militarismului, înarmării şi războiului, precum şi împotriva
violenţei bărbaţilor asupra femeilor şi copiilor (Sharoni 1993; Cockburn 1998;
Korac 1998; Jacoby 1999). Cercetările feministe se ocupă de activistele pentru
pace şi de mamele care protestează împotriva faptului că fiii lor sunt chemaţi
sub arme în conflicte internaţionale, dar şi de femeile sinucigaşe cu bombă care
încalcă toate normele sociale şi îşi iau viaţa lor şi pe a altora ca gest de protest
în politica mondială.
Observând modul cum noile subiectivităţi feminine impulsionează noi
forme de acţiune colectivă, cercetătorii feminişti au descoperit dezvoltarea
reţelelor transnaţionale de femei, alianţe între organizaţii ale femeilor, guverne
şi actori interguvernamentali, şi dezvoltarea unor mecanisme politice şi juridice
internaţionale care promovează echitatea de gen. De exemplu, datorită acestor
alianţe, instrumentele care apără drepturile omului dar şi declaraţiile la nivel
mondial conţin din ce în ce mai mult referiri la specificitatea de gen a dreptu-
rilor omului (Peters şi Wolper 1995; Philapose 1996; Ackerly şi Okin 1999;
Ackerly 2000). În 1990, Amnesty International, ONG internaţional care apără
drepturile omului, a recunoscut drepturile femeilor prin adăugarea pe lista
formelor de discriminare politică a celei pe criterii de gen. Guvernele şi
organizaţiile internaţionale le-au urmat exemplul. De pildă, până la conflictul
din fosta Iugoslavie din anii ’90, statele şi agenţiile internaţionale interpretau
persecuţia femeilor ca pe o problemă ce ţinea de cadrul privat al persoanei şi de
tradiţiile culturale (Rao 1995). Cu toate acestea, ca rezultat al lobby-ului
reţelelor feminste transnaţionale şi ca urmare a articolelor din presă despre
violul ca strategie de război în Iugoslavia, violul este acum considerat crimă de
război conform Convenţiei de la Geneva împotriva Crimelor de Război şi se
aşteaptă să fie condamnat şi de noua Curte Penală Internaţională (Niarchos
1995; Philapose 1996).
Aducerea la lumină prin cercetare empirică a vieţii femeilor, precum şi
a relaţiilor dintre sexe, are consecinţe materiale şi politice importante. De altfel,
feminiştii argumentează că de abia atunci când femeile vor fi recunoscute ca
actori fundamentali în procesele politice şi economice, ele vor avea un rol egal
în luarea deciziilor dintr-o societate. Încercând să repare neglijarea femeilor şi a
relaţiilor de gen, studiile feministe contribuie la înţelegerea politicii mondiale şi
aduc pe agenda globală vocile şi problemele femeilor. Dar, pentru a face din
relaţiile de gen o dimensiune importantă în studiul relaţiilor internaţionale, este
necesar să renunţăm la cadrul conceptual care le-a exclus de la început pe femei
241
din acest tip de studii. Feminismul empiric este aşadar completat de feminismul
analitic, care dezvăluie ce anume este exclus, în plan teoretic, din Relaţiile
Internaţionale şi caută să revizuiască disciplina dintr-o perspectivă sensibilă faţă
de gen.
Feminismul analitic
Feminismul analitic deconstruieşte cadrul teoretic al Relaţiilor Interna-

ţionale, punând în evidenţă prejudecăţile de gen care intră în componenţa unor
concepte cheie şi care inhibă o înţelegere corectă a relaţiilor internaţionale.
Conceptul feminist de „gen” se referă la constructele sociale asimetrice ale
masculinităţii şi feminităţii, şi nu la diferenţele biologice feminin-masculin (deşi
feminismul postmodernist susţine că atât sexul, cât şi genul sunt categorii
construite social, vezi Butler 1990; Gatens 1991). Imaginea occidentală hege-
monică a masculinităţii este asociată cu autonomia, suveranitatea, înclinaţia spre
raţionalitate, obiectivitate şi universalism, în vreme ce noţiunea dominantă de
feminitate este asociată cu lipsa acestor caracteristici. Spre exemplu, practicile
de rutină ale armatelor reproduc aceste identităţi hegemonice de gen, prin
antrenarea soldaţilor atât pentru a proteja „femeile-şi-copiii”, cât şi pentru a-şi
suprima emoţiile (feminine) asociate cu durerea fizică şi compa-siunea.
Instrucţia militară, în cuvintele Barbarei Roberts (1984) reprezintă o
„socializare în spiritul masculinităţii dusă la extrem”. O prejudecată comună
este aceea că identităţile de gen sunt naturale sau fac parte din „natura umană”
şi nu pot fi create social sau modelate de către agentul uman. Atunci când
această asumpţie legată de gen este extrapolată şi la alte fenomene sociale şi
politice, ea duce la reproducerea statu quo-ului şi a relaţiilor de putere existente.
După cum afirma Joan Scott (1988:48), „opoziţia binară şi procesul social al
relaţiilor de gen au devenit parte integrantă a conceptului de putere” iar
„punerea la îndoială sau modificarea oricăruia dintre aceste aspecte ar putea
ameninţa întregul sistem”.
Conceptele cheie din Relaţiile Internaţionale nu sunt nici naturale şi nici
neutre din perspectiva genului: ele sunt derivate dintr-un context social şi politic
în cadrul căruia hegemonia masculină a fost instituţionalizată. Cercetătorii
feminişti susţin că noţiunile de putere, suveranitate, autonomie, anarhie,
securitate, precum şi tipologia nivelurilor de analiză din Relaţiile Internaţionale,
sunt inseparabile de distincţia de gen dintre sfera publică şi cea privată,
instituţionalizată în interiorul statelor, precum şi între state. Aceste concepte
sunt identificate în mod special cu masculinitatea şi cu experienţele şi
cunoştinţele bărbaţilor, derivate dintr-o sferă publică dominată de bărbaţi.
Teoretizarea, după cum susţin Burchill şi Linklater în introducerea acestui
242
Feminismul
volum (Capitolul 1), este „procesul prin care conferim înţeles unei lumi
presupus obiectivate care există «undeva acolo»”. O analiză feministă pune în
evidenţă schema conceptuală a Relaţiilor Internaţionale ca o modalitate printre
altele, parţială, de explicare a politicii mondiale.
Separarea discursivă dintre politica internaţională şi cea internă,
împreună cu aversiunea neorealistă faţă de explicaţiile de politică internă date
relaţiilor internaţionale, ascund de fapt distincţia anterioară genizată dintre
public şi privat din interiorul statelor – aversiunea masculină faţă de asocierea
sferei private cu emoţia, subiectivitatea, reproducerea, corpul, feminitatea şi
femeile. Nici teoriile din curentul principal, nici cele critice nu iau în considerare
această sferă privată, pentru că ea este legată de politica internă şi de formele
statale (Walker 1992, Sylvester 1994a). Ontologia teoriilor din curentul
principal al Relaţiilor Internaţionale concepe sfera privată, ca şi pe cea interna-
ţională, drept domenii naturale ale dezordinii. Fiinţa inferioară, reprezentată de
femei, de corp şi de sistemul anarhic, trebuie să fie subordonată celei
superioare, reprezentată de bărbaţi, de mintea raţională şi de autoritatea de stat.
Jean Elshtain (1992) susţine că perspectiva realistă asupra relaţiilor interna-
ţionale se sprijină mai ales pe această distincţie public-privat şi pe construcţia sa
esenţialistă a feminităţii şi masculinităţii drept cauze ale dezordinii şi, respectiv,
ale reinstaurării ordinii.
Pentru şcoala feministă, independenţa politicii interne faţă de cea
internaţională, precum şi separarea sferei publice de cea privată, nu pot sta la
baza unei frontiere disciplinare, din moment ce anarhia din afară sprijină de
obicei ierarhia de gen din spaţiul intern şi invers. De-a lungul istoriei moderne,
spre exemplu, femeilor li s-a spus că vor obţine drepturi egale cu bărbaţii după
război, după eliberare, după ce economia naţională va fi refăcută şi aşa mai
departe: dar după ce toate aceste ameninţări „externe” au fost învinse, tendinţa
generală a fost aceea de revenire la normal, femeile primind un rol subordonat.
După cum observa Cynthia Enloe (1989:131) „statele depind de anumite
construcţii ale sferei interne şi celei private pentru a promova relaţii mai bune la
nivel public/ internaţional”.
În ciuda eforturilor feministe de a teoretiza relaţiile dintre gen, politica
internă şi politica internaţională, nivelurile de analiză convenţionale din
Relaţiile Internaţionale le mistifică, tratând individul, statul şi sistemul interna-
ţional ca unităţi analitice distincte. Această schemă teoretică a devenit „cea mai
influentă cale de a clasifica explicaţiile despre război şi de a organiza
înţelegerea noastră asupra relaţiilor dintre state în general” (Walker, 1987: 67).
În scopul obţinerii unei teorii relaţionale a politicii mondiale, sensibilă la
probleme de gen, feminiştii deconstruiesc fiecare nivel de analiză (Tickner
1992; Sylvester 1994a; Peterson şi True 1998). Analiza de gen subminează
diviziunea dintre individ, stat şi sistemul internaţional, punând în evidenţă
243
modul în care fiecare nivel este precondiţionat de o imagine a omului raţional

care exclude femeile şi feminitatea.
Deşi susţine o teorie sistemică a relaţiilor internaţionale, Kenneth Waltz
(1959:188) aplică frecvent analogia dintre bărbat şi stat ca pe o dovadă a
realităţii ostile pe care o observă în sistemul anarhic, luat ca întreg: „Între
oameni [bărbaţi], ca şi între state, nu există o ajustare automată a intereselor. În
absenţa unei autorităţi supreme, există în mod constant posibilitatea rezolvării
conflictelor prin forţă”. Argumentele reducţioniste care explică conflictele
internaţionale prin concepţii privind natura umană „rea” sunt frecvent folosite în
teoriile realiste ale Relaţiilor Internaţionale. Hans Morgenthau susţine că
„interesul naţional” obiectiv este puternic înrădăcinat în natura umană şi prin
urmare în acţiunile oamenilor de stat (Tickner 1988). Chiar şi neorealistul Waltz
(1959:238), care preferă explicaţii sistemice, a îmbrăţişat polemica declanşată
de Alexander Hamilton în Federalist Papers: „a presupune o lipsă a moti-
vaţiilor ostile între state înseamnă a uita că oamenii [bărbaţii] sunt ambiţioşi,
răzbunători şi lacomi”. Pentru analista feministă Christine Sylvester (1990),
miza acestui tip de analogie bărbat/stat înseamnă echivalarea raţionalităţii cu
comportamentul bărbaţilor, iar statul ca actor raţional capătă astfel o identitate
masculină.
Teoreticienii feminismului interpretează statul ca fiind o entitatea
centralizată, principal organizator al puterii pe criterii de gen, care acţionează în
principal prin manipularea sferelor publică şi privată (Connell 1990). Statul nu
reprezintă o „identitate coerentă subordonată unui singur centru interpretativ” ca
în teoriile neorealiste (Ashley, 1988:230). Această noţiune reflectă mai degrabă
un model idealizat de masculinitate hegemonică şi bazele patriarhale ale formei
statale. Studiile feministe din Relaţiile Internaţionale susţin că statul mani-
pulează identităţi de gen pentru propria sa unitate internă şi legitimitate externă.
Bărbaţii sunt socializaţi să se identifice cu construcţii ale masculinităţii care pun
accentul pe autonomie, pe superioritatea masculină, pe fraternitate, putere, pe
rolurile de protectori publici, şi în ultimă instanţă pe chemarea la arme. Femeile,
pe de altă parte, sunt învăţate să se supună, ca soţii şi fiice, protecţiei şi voinţei
mai puternice a bărbaţilor, oferind în acelaşi timp în sfera privată sistemul de
sprijin emoţional, economic şi social pentru activităţile războinice ale bărbaţilor.
De asemenea, feminiştii privesc statele ca fiind implicate într-o serie de forme
de violenţă împotriva femeilor. Spre exemplu, statul liberal sprijină violenţa
împotriva femeilor prin principiul său de non-intervenţie în sfera privată şi prin
definiţia juridică a violului dintr-un punct masculin de vedere, care presupune
că absenţa unei forme clare de coerciţie implică consimţământul femeii, în ciuda
unui context în care predomină relaţiile de putere genizate (Pateman 1989;
Peterson 1992: 46-7).
244
Feminismul
În teoriile convenţionale din Relaţiile Internaţionale, actorul raţional şi

egoist este o metaforă pentru comportamentul statului într-un sistem
internaţional anarhic. Feminismul susţine că modelul individului raţional nu
poate fi generalizat, întrucât face abstracţie de spaţiu, timp, de anumite
prejudecăţi, interese şi nevoi: el reprezintă un agent masculin rezultat dintr-un
context al relaţiilor de gen inegale, în care grija femeilor susţine dezvoltarea
eurilor masculine autonome, ceea ce face ca pentru femei cooperarea să fie o
realitate cotidiană, iar bărbaţii să fie eliberaţi de aceste necesităţi. În consecinţă,
marii majorităţi a oamenilor, relaţiilor sociale şi instituţiilor care nu pot fi
interpretate ca entităţi raţionale coerente li se neagă posibilitatea de a acţiona în
politica internaţională. Dintr-o perspectivă feministă, Grant şi Newland (1991:
1) argumentează că teoria Relaţiilor Internaţionale este „construită covârşitor de
către bărbaţi, care lucrează cu modele mentale ale activităţii umane văzute din
punctul de vedere al [elitei] masculine şi înţelese din perspectiva sensibilităţii
[elitei] masculine”.
Unii feminişti enunţă un model alternativ, feminin, al agentului,
conectat, interdependent şi inter-relaţionat (Gilligan 1982; Tronto 1989). Totuşi,
feminismul din Relaţiile Internaţionale este în general sceptic cu privire la
posibilitatea elaborării unui model al feminităţii pentru a corecta prejudecata de
gen indusă de modelul bărbat/stat al lui Waltz (cf. Elshtain 1985:41). Feminiştii
caută modele alternative, mai bogate, în ceea ce priveşte agentul modele care să
ţină cont atât de producţie, cât şi de reproducere, să redefinească raţionalitatea
astfel încât să fie mai puţin exclusivistă şi instrumentală şi să respecte relaţiile
umane (pe toate palierele) ca şi interdependenţa dintre fiinţele umane şi natură
(Tickner 1991: 204-6). Spre exemplu, anumiţi cercetători caută modele
emancipatorii de acţiune la periferie – printre femeile din lumea a treia şi printre
activistele pentru drepturile omului (Ackerly 2000). Alternativele feministe la
nivelurile de analiză din teoria Relaţiilor Internaţionale nu apelează la
abstractizări universaliste, ci militează pentru o mai bună contextualizare
istorică şi culturală pentru a reflecta mai bine complexitatea şi indeterminarea
acţiunilor umane şi a structurilor sociale.
Analiza de gen este folosită pentru a dezvălui prejudecăţile aflate la
baza conceptelor centrale ale Relaţiilor Internaţionale, cum sunt cele de putere
şi securitate. Astfel de prejudecăţi nu numai că le limitează aplicabilitatea
teoretică, dar au consecinţe negative şi asupra practicilor din relaţiile
internaţionale. În teoria Relaţiilor Internaţionale, puterea a fost concepută
aproape în exclusivitate ca „putere asupra a ceva”: puterea de a forţa sau
influenţa pe cineva să facă ceva ce altfel nu ar face (Jaquette 1984). Puterea
unui individ rezidă în autonomia sa faţa de puterea altora. Din acest punct de
vedere, puterea nu poate fi împărţită şi nici mărită prin relaţii cu alţii în
contextul unor interese comune şi interdependente. Acumularea capacităţilor şi
245
resurselor de putere, potrivit lui Morgenthau, este atât un scop cât şi un mijloc
de a obţine securitatea. În contextul unui sistem de state anarhic, care este
interpretat ca fiind în mod necesar ostil şi autonom, statele care acţionează
„raţional” îşi deduc în mod instinctiv interesele naţionale drept maximizarea
puterii asupra altor state. Noţiunea waltziană de putere este doar uşor diferită.
Waltz conceptualizează puterea ca pe un mijloc de supravieţuire a statului, dar
nu ca pe un scop în sine, cu condiţia ca între state să existe o configuraţie de
putere stabilă, bipolară. În consecinţă, din perspectiva waltziană, singurul tip de
putere care contează cu adevărat este capacitatea „Marilor Puteri”, ale căror
aranjamente bipolare sau multipolare aduc o ordine limitată într-un context
internaţional anarhic.
Cum sunt genizate conceptele de putere din Relaţiile Internaţionale? În
critica făcută de Tickner (1988) celor şase principii ale politicii de putere ale lui
Morgenthau, înţelegerea realistă a puterii este androcentrică. Ea reflectă
dezvoltarea ego-ului masculin şi modalităţi obiectiviste de cunoaştere în
societăţi patriarhale, în care cetăţenia şi autoritatea personală a bărbaţilor s-a
bazat în mod tradiţional pe puterea lor asupra sexualităţii şi muncii femeilor, în
calitatea lor de şefi ai gospodăriei. Acest concept de putere se bazează de
asemenea pe o noţiune de agent autonom extrem de sensibilă la gen, care face
ca relaţiile umane şi conexiunile afective să fie invizibile. Dacă lumea umană
este definită preponderent prin astfel de construcţii genizate ale „puterii asupra a
ceva”, ca în variantele realiste, feminismul se întreabă : cum sunt crescuţi copiii,
cum sunt mobilizate mişcările colective şi cum este reprodusă viaţa de zi cu zi?
Christine Sylvester (1992: 32-8) susţine că este incoerent să considerăm că
sistemul de tip „fiecare pentru sine” este trăsătura esenţială a politicii mondiale,
când multe din „relaţiile internaţionale” se desfăşoară în gospodării sau alte
instituţii. Astfel de relaţii includ negocieri diplomatice, regimuri comerciale şi
socializarea viitorilor cetăţeni, iar ele nu se bazează numai pe sistemul „fiecare
pentru sine”, ci acceptă ca normă generală relaţiile interdependente dintre sine şi
alţii. Asumpţia convenţională din Relaţiile Internaţionale, că bărbaţii şi statele
sunt unităţi autonome, face din politica de putere o profeţie care se autoîn-
deplineşte. Politica de putere este însă o viziune genizată şi marcată de
prejudecăţi asupra politicii mondiale, pentru că modul în care este conceptua-
lizată puterea depinde de caracterul particular al agentului, nu de universalitatea,
ca agent, a omului raţional.
Când Cynthia Enloe (1997) scrie că, dacă se dă atenţie femeilor, se
poate vedea de cât de multă putere este nevoie pentru a se menţine sistemul
politic internaţional în forma prezentă, ea nu se referă la simpla forţa coercitivă
a barbaţilor şi a statelor. Mai degrabă, ea vrea să spună că puterea este un
fenomen complex, declanşat de forţele sociale creative care ne modelează
identităţile personale şi sexuale ca bărbaţi, femei şi cetăţeni. Pentru a înţelege
246
Feminismul
natura puterii la nivel internaţional sau global, feminiştii şi alţi teoreticieni

critici susţin că trebuie să studiem relaţiile sociale interne şi transnaţionale, care
nu numai că sprijină politicile externe ale statelor, ci de fapt constituie statul ca
autoritate teritorială având un monopol asupra utilizării legitime a forţei.
Şi securitatea, aşa cum este ea concepută de majoritatea teoreticienilor
din Relaţiile Internaţionale, este un concept marcat de prejudecăţi dacă îl privim
dintr-o perspectivă feministă, şi ca atare nu poate aduce o securitate în termeni
reali pentru bărbaţi şi femei. Mai degreabă, securitatea, după cum este definită
în mod convenţional în Relaţiile Internaţionale, se referă la o situaţie de
stabilitate facilitată de state militarizate, ale căror capacităţi de proliferare
nucleară, în mod ironic, sunt menite a preveni măcar războiul total, dacă nu
războaiele limitate duse pe teritoriile interpuşilor. Securitatea este studiată doar
în contextul prezenţei şi absenţei războiului, pentru că ameninţarea războiului
este considerată endemică pentru sistemul de state suverane. Prin urmare,
această noţiune reactivă de securitate este de tipul unui joc cu sumă zero şi prin
definiţie „naţională”. Ea presupune ceea ce Peterson (1992a: 47-8) numeşte „
contract de suveranitate” stabilit între state. Potrivit acestui contract imaginar,
folosirea forţei militare este un rău necesar pentru a preveni invadarea din
exterior – imaginat ca diferenţă, iraţionalitate, anarhie şi conflict potenţial – a
interiorului statelor omogene, raţionale şi ordonate. Statele, în această analiză
feministă, recurg la o formă de „extorcare”, prin propria lor existenţă ca
„protectori” agresivi, creează ameninţări în exterior şi cer compensaţii pentru
insecuritatea pe care o aduc populaţiei „protejate” din „interior”. În numele
protecţiei, statele cer sacrificiul cetăţenilor, inclusiv pe cel al soldaţilor – în
majoritatea cazurilor bărbaţi – prin înrolare militară, iar mamelor li se cere să-şi
dedice viaţa socializării acestor cetăţeni în spiritul datoriei faţă de statul suveran
(Elshtain 1992; Goldstein 2001).
Spike Peterson (1992a : 53) se întreabă „prin ce fel de identităţi genizate
ne căutăm securitatea?” Ca şi statul care are un monopol asupra forţei legitime,
arată ea, instituţia căsătoriei are un monopol asupra reproducerii legitime şi
moştenirii legitime a proprietăţii, extorcând în schimbul protecţiei, în mod
special în cazul femeilor. Femeile caută securitatea în căsătorie sau în relaţii
asemănătoare, protecţia unui soţ împotriva violenţei altor bărbaţi în general, şi
protecţia împotriva nesiguranţei economice în cadrul unei diviziuni interna-
ţionale a muncii care devalorizează munca femeilor şi le plasează pe acestea în
posturile cele mai prost plătite şi în sectoarele cele mai nesigure de pe piaţa
muncii. În mediul de după 11 Septembrie, cetăţenii Statelor Unite au aşteptat în
mod special de la bărbaţi – pompieri, poliţisti, soldaţi – să-i protejeze împotriva
ameninţărilor necunoscute ale unor non-occidentali furioşi. Discursul american
neoconservator a dat vina pe feminism şi pe homosexualitate pentru slăbirea
Statelor Unite şi reducerea capacităţii Occidentului de a elimina funda-
247
mentalismul islamic şi alte „ameninţări” (Bar On 2003: 456). Prin urmare,

analiza de gen dezvăluie modul inextricabil în care bărbaţii şi statele
relaţionează cu violenţa internă şi cea internaţională. Securitatea limitată pe care
o oferă le permite să-şi consolideze autoritatea asupra altor bărbaţi şi altor state,
dar, la fel de important, şi asupra femeilor şi teritoriului, de care depind pentru
exploatarea resurselor şi pentru reproducerea socio-culturală şi biologică a
relaţiilor de putere.
Prin atenţia acordată experienţelor, atât feminine cât şi masculine,
analizele feministe susţin că securitatea trebuie să fie redefinită. În mod special,
ceea ce numim „securitate naţională” pericitează grav supravieţurea umană şi
comunităţile durabile (Tickner 1992). Aparatele militare de stat îşi creează
propriile lor probeme de securitate, făcând o regulă a jocului din controlul
androcentric şi din exercitarea puterii asupra celuilalt; un joc pe care suntem
convinşi să-l jucăm pentru a obţine beneficiile absolute şi relative ale securităţii
statale.
O analiză feministă a securităţii este relevantă în mod special din
perspectiva evenimentelor de la 11 Septembrie şi a consecinţelor acestora. Cre-
dinţele cu privire la gen şi diferenţe sexuale se află în spatele actelor teroriste
contemporane de violenţă împotriva Occidentului. Sondajul World Value Survey
arată că diferenţele de valori şi atitudini legate de gen şi sexualitate separă
Vestul de lumea non-occidentală (Norris şi Inglehart 2003). Declaraţiile lui
Osama bin Laden şi jurnalul lăsat în urmă de teroriştii de la 11 Septembrie
sugerează că acţiunile lor nu au fost îndreptate pur şi simplu împotriva
Occidentului, ci şi împotriva identităţilor de gen, percepute ca fiind atât de
ameninţătoare pentru viziunea lor culturală islamică şi/sau panarabă (Tickner
2002). Când fundamentaliştii islamici iau în râs moravurile depravate ale
occidentalilor, se referă aproape în exclusivitate la normele de gen. Refuzul lor
explicit în ceea ce priveşte relaţiile de gen occidentale, în special egalitatea
dintre sexe şi drepturile individuale ale femeilor, afectează relaţiile dintre statele
occidentale şi cele non-occidentale, mărind posibilitatea conflictelor dintre ele
(True 2004). Genul, prin urmare, nu este numai un instrument analitic util, ci şi
unul necesar pentru înţelegerea relaţiilor internaţionale de după 11 Septembrie.
Tickner (1991) susţine că idei şi concepte cheie precum cel de
„raţionalitate”, „securitate” sau „putere” ar putea reprezenta pilonii explicativi
ai teoriei feministe a Relaţiilor Internaţionale. Nu e nimic inerent acestor
termeni care ar putea sugera abandonarea lor. Mai degrabă, înţelesurile lor şi
conotaţiile lor genizate în teoria şi practica relaţiilor internaţionale reprezintă o
problemă pentru analiza feministă. Runyan şi Peterson (1991:70) susţin că
gândirea dihotomică (interior-exterior, suveranitate-anarhie, intern-interna-
ţional) împiedică teoria Relaţiilor Internaţionale să „conceptualizeze, să explice
sau să evidenţieze tocmai lucrurile pe care le consideră esenţiale – securitatea,
248
Feminismul
puterea şi suveranitatea”. Pentru curentul feminist din Relaţiile Internaţionale,

aceste opoziţii conceptuale reproduc dilema securităţii ca profeţie care se
autoîndeplineşte şi reinstituie politica masculină de putere, limitând astfel
posibilităţile pentru alternativele feministe.
Feminismul normativ
Feminismul normativ reflectează asupra procesului de teoretizare din

Relaţiile Internaţionale ca parte a unei agende normative pentru schimbare
globală. „Toate teoriile feministe sunt normative, în sensul că ne determină să
punem la îndoială anumite sensuri şi interpretări din teoria Relaţiilor Interna-
ţionale” (Sylvester 2002: 248). Feminiştii sunt în mod conştient expliciţi cu
privire la poziţia de pe care teoretizează, modul cum intră în câmpul Relaţiilor
Internaţionale şi modul cum abordează cercetarea. Contextul social şi politic,
precum şi subiectivitatea, sunt privite drept parte a explicaţiei teoretice.
Feminismul empiric şi analiza de gen sunt contribuţii importante, dar reprezintă
numai punctele de plecare pentru scopurile feministe de a transforma ierarhiile
sociale globale (Persram 1994; Ship 1994; Hutchings 2000; Robinson în curs de
apariţie). Teoretizările feministe aduc în prim plan descoperirile praxisului
feminist – spre exemplu etica preocupării şi activismul social al femeilor din
Lumea a Treia – pentru a intra în dezbateri despre etica internaţională, ajutorul
şi intervenţia umanitară, şi instrumentele ce ţin de drepturile omului (Cochran
1999; Robinson 1999; Hutchings 2000; Ackerly 2000). Genul este o categorie
transformativă, nu pentru că odată ce înţelegem cum funcţionează putem să o
deconstruim şi să scăpăm de ea, ci pentru că înţelegând-o putem transforma
modul în care lucrează, la toate nivelurile vieţii sociale şi politice.
Linklater (Capitolul 4 în acest volum) susţine că statutul universa-
lismului este cheia dezbaterii actuale dintre diferitele tipuri de teorie normativă.
În acest context, diversele epistemologii feministe, identificate cel mai adesea în
scrierile feministe de Relaţii Internaţionale ca „empiriste”, „perspectivale” sau
„postmoderniste”, nu sunt abordări autonome sau neapărat contradictorii faţă de
cunoaşterea sensibilă la diferenţele de gen din Relaţiile Internaţionale (vezi
Keohane 1989b; Weber 1994). Dimpotrivă, aceste epistemologii sunt provocări
feministe interrelaţionate la adresa autorităţii şi a dominaţiei masculine în cadrul
ştiinţei în sine (McClure 1992: 359). Ele au în comun o luptă normativă pentru
a susţine legătura cu politica feministă practică şi cu manifestările concrete ale
puterii genizate. Spre exemplu, autoarele cărţii The Man Question in
International Relations (1998) afirmă că politica şi instituţiile internaţionale
sunt ele însele spaţii vitale pentru construirea masculinităţii şi identităţii
masculine (Zalewski şi Parpart 1998; vezi şi Hooper 2000).
249
Analizele feministe problematizează dihotomiile definitorii ale dome-

niului Relaţiilor Internaţionale, care sunt consolidate prin asocierea lor cu
dihotomia de gen masculin-feminin: spre exemplu asocierea femeilor cu pacea,
cooperarea, subiectivismul şi politica internă „soft”, iar a bărbaţilor cu războiul,
competiţia, obiectivitatea şi politica internaţională „la nivel înalt” (Sylvester
1987, 1994a, 2002; Elshtain 1987). Ele pun sub semnul întrebării modul în care
aceste ierarhii bazate pe gen sunt reproduse în teoriile Relaţiilor Internaţionale
şi în care contribuie la naturalizarea altor forme de putere în politica mondială.
Din această perspectivă normativă, diferenţa de gen nu se referă pur şi simplu la
relaţiile dintre masculin şi feminin, ci la o politică a cunoaşterii: cum şi de pe ce
poziţie ierarhică putem avea acces la cunoaştere.
Spre exemplu, cercetarea realizată de Cynthia Enloe atacă în mod
radical modalităţile convenţionale de cunoaştere şi de practicare a Relaţiilor
Internaţionale. Pentru a înţelege politica internaţională, Enloe analizează vieţile
(extra)ordinare ale femeilor obişnuite – ceea ce istoria disciplinei ar considera
drept locul unde este cel mai puţin probabil să întâlnim politica „la nivel înalt”.
Enloe dezvăluie construcţiile masculinităţii şi feminităţii aflate în centrul
proceselor internaţionale. Ea consideră că retragerea sprijinului mamelor din
Rusia faţă de armata sovietică s-a datorat sacrificiilor masive ale fiilor acestora
în războiul din Afganistan, aceasta fiind una dintre numeroasele expresii ale
puterii genizate care a condus la delegitimarea regimului sovietic şi la sfârşitul
Războiului Rece (Enloe, 1994). Metoda ei ne încurajează să ne lărgim spectrul
mijloacelor convenţionale de aflare a adevărului în politica internaţională şi să
ne întrebăm din perspectiva cui este forţa interstatală „legitimă” cea mai
semnificativă expresie a violenţei şi o posibilă explicaţie pentru război.
Totuşi, dacă întrebările despre locul femeii în politica mondială,
adresate de către feminismul empirist depinde de conceperea genului ca un
construct analitic care răspunde de marginalizarea femeilor în relaţiile interna-
ţionale, atunci teoria feminismului normativ pune sub semnul întrebării
conceptul binar de gen. Opoziţia reciproc exclusivă dintre masculinitate şi
feminitate nu este „esenţa prin care poate fi explicată organizarea socială” (Scott
1988: 2), ci este mai degrabă o construcţie socială care trebuie să fie
transformată. În timp ce teoriile feminismului analitic au creat categoria de gen
pentru a explica construcţia socială a oprimării femeii, teoriile feminismului
normativ contextualizează genul ca pe un mecanism analitic care adăposteşte
propriile sale excluziuni şi care, asemeni teoriilor Relaţiilor Internaţionale,
trebuie să fie deconstruit (Sylvester 2002).
Începând cu anii ’90 a apărut o controversă privind aplicabilitatea
conceptului de gen în Relaţiile Internaţionale şi în studiile feministe, în general.
În Relaţiile Internaţionale au apărut două critici principale ale conceptului de
gen. Prima dintre ele susţine că utilizarea analitică a conceptului de gen
250
Feminismul
maschează alte forme de oprimare dominante în politica globală. În anii ’80,

adresându-se unui public occidental interesat de perspectiva unei feministe din
Lumea a Treia, Chandra Mohanty critica feminismul occidental pentru
construcţia unei „femei din Lumea a Treia” victimizate, pe baza unor asumpţii
universaliste occidentale asupra genului, golite de orice specificitate istorică,
culturală şi geografică, inclusiv de realităţile oprimării rasiale şi de clasă.
Mohanty subliniază că tipologiile occidentale nu se pot submina pe ele însele şi
nu pot ataca structurile imperialiste din celelalte societăţi.
Implicaţiile acestei provocări lansate de feminismul Lumii a Treia la
adresa teoriilor feministe din Relaţiile Internaţionale vizează lipsa de imparţia-
litate a unor concepte precum genul, astfel de constructe neputând fi aplicate cu
uşurinţă la nivel global. Într-adevăr, dacă, aşa cum susţin cercetătorii feminişti,
relaţiile de gen sunt construite social şi istoric, atunci rezultă că ele nu pot fi
aceleaşi peste tot. Totuşi, în teoria feministă a Relaţiilor Internaţionale există o
tendinţă de concentrare asupra construcţiilor de gen realizate la nivel global
(Miller 1998; Baires 1999: 251; Prugl 2000). Este adevărat că practicile sociale
şi culturale ce construiesc genul sunt acum tot mai globale, dar ele sunt
modificate la niveluri locale şi în contexte istorice şi discursive specifice. Prin
urmare, chiar dacă cercetătorii feminişti din Relaţiile Internaţionale se preocupă
în primul rând de politica mondială, aplicarea noţiunii de gen trebuie să fie
bazată pe analize locale.
Recunoscând imperialismul occidental în spatele categoriilor universale
de „femeie” şi „bărbat”, cel mai nou curent feminist explorează o relaţie de
intersectare dinamică dintre economia politică globală, stat şi relaţiile de gen cu
specific cultural, geografic, rasial sau de clasă, fără a explica procesele
internaţionale şi globale prin concepte universale precum patriarhat sau ierarhie
de gen (Chan-Tierbergien 2004). Spre exemplu, studiile feministe care
analizează comerţul sexual global abordează complexitatea relaţiilor globale de
putere (Berman 2003; Agathangelou 2004; Mackie 2001; Whitworth 2001). Ele
explorează construcţiile culturale şi istorice specifice ale genului şi sexualităţii
în ţările care trimit şi în cele care primesc, care la rândul lor depind de
construcţii particulare ale clasei, etnicităţii, naţionalităţii, rasei ş.a.m.d. Cerce-
tătorii feminişti îşi încep studiul asupra comerţului sexual cu observaţia că
femeile sunt forţa de muncă principală în această afacere de milioane de dolari.
Cu toate acestea, pe măsură ce continuă sprijinindu-se pe cunoştinţe şi practici
din afara sferei elitelor (cum ar fi chiar cele ale lucrătoarelor din industria
sexului), cercetările se îndreaptă către înţelegerea naturii multiple şi complexe a
oprimării, precum şi a faptului că femeile rămân agenţi, chiar şi în situaţii de
coerciţie fizică sau de alte forme, mai pronunţat structurale, de violenţă.
Feminismul normativ recunoaşte că nu există un „punct înalt” feminist
din care să fie teoretizate Relaţiile Internaţionale. Spre exemplu, Christine
251
Sylvester (1994a: 12) susţine că „toate locurile în care vorbeşti şi acţionezi ca

femeie sunt problematice”, pentru că sunt construite social şi istoric şi exclud
alte identităţi. Practic, Sylvester renunţă la poziţia feministă potrivit căreia
experienţa femeilor poate constitui baza unei teorii mai critice şi universale în
Relaţiile Internaţionale, în favoarea perspectivelor feministe multiple, care pun
la îndoială cunoaşterea hegemonică din cadrul disciplinei. Feminismul „este
ipostaza de cercetare în care te afli în mai multe locaţii în acelaşi timp, punând
în lumină relaţiile şi practicile importante ascunse până atunci de umbra
Relaţiilor Internaţionale oficiale; este o modalitate de a privi altfel Relaţiile
Internaţionale… Feminismul are multe tipuri şi forme schimbătoare. Este
neuniform şi non-consensual; este un domeniu complex cu multe dezbateri
interne” (Sylvester 2002: 269). Feminismul din Relaţiile Internaţionale
demonstrează că este posibil să faci cercetare şi să emiţi judecăţi normative, în
ciuda faptului că nu există puncte de plecare ontologice date pentru teoriile din
Relaţiile Internaţionale (Sylvester 1994b: 317).
Identitatea şi solidaritatea feministă sunt problematice deoarece
atingerea scopului normativ al feminismului, de înlăturare a genizării în relaţiile
sociale şi politice, depinde, în mod paradoxal, de organizarea lor politică pe
bază de gen, „ca femei”. Contrar celor susţinute de feminismul radical din anii
’70, nu există nicio „comunitate a femeilor” uşor realizabilă şi uşor de mobilizat
la nivel global. Mai degrabă, „internaţionalitatea feministă” trebuie să fie creată
prin recunoaşterea şi confruntarea diferenţelor dintre femei, nu prin ignorarea
lor, după cum arată Christina Gabriel şi Laura Macdonald (1994) în analiza lor
asupra organizării feminine transnaţionale în contextul NAFTA. Chiar tensiunea
dintre epistemologiile pozitiviste şi postpozitiviste, care i-a divizat pe
teoreticienii contemporani, inclusiv pe cei din câmpul Relaţiilor Internaţionale,
este sursa dinamismului teoretic şi a relevanţei politice a feminismului
contemporan. Feminismul din Relaţiile Internaţionale recunoaşte lipsa unui
subiect colectiv fondator „feminin” sau domeniul relativ limitat al politicului, ca
şi nevoia de a îmbunătăţi viaţa de zi cu zi a femeilor, arătând cum categoriile,
genizate de tipul „femeie/femei şi bărbat/bărbaţi” au servit, din punct de vedere
istoric, la marginalizarea femeilor şi a anumitor bărbaţi.
Abordările feministe empirice şi analitice atacă modalităţile stereotipe
de gândire şi practicare a Relaţiilor Internaţionale, mai ales abordările raţio-
naliste dominante. Dacă ne întrebăm de ce am văzut de obicei numai oameni de
stat şi soldaţi în teoriile Relaţiilor Internaţionale, ajungem în cele din urmă să
punem la îndoială statutul normativ al Relaţiilor Internaţionale, inclusiv
identitatea cercetătorilor şi modalităţile instituţionalizate de cunoaştere din
domeniu. Introducerea punctelor de vedere ale femeilor, care se situează pe o
poziţie diferită în ordinea globală actuală, exemplifică perspectiva feminismului
252
Feminismul
normativ potrivit căreia există multiple perspective din care poate fi privită
politica globală, şi că fiecare poate dezvălui diferite realităţi şi relaţii.
Concluzie
Cele trei forme de feminism discutate în acest capitol – feminismul

empiric, feminismul analitic şi feminismul normativ – sugerează că teoria şi
practica relaţiilor internaţionale au avut de suferit de pe urma neglijării
perspectivelor feministe. Feminiştii susţin că teoriile convenţionale ale relaţiilor
internaţionale distorsionează atât cunoaşterea „relaţiilor”, cât şi transformarea
continuă a „internaţionalului”. Aceste teorii pierd din vedere semnificaţia
politică a diviziunilor genizate dintre public şi privat, instituţionalizate în stat şi
în sistemu de state – şi de către acestea – şi, în consecinţă, ignoră activităţile
politice şi activismul femeilor: fie că se mobilizează pentru război, sau
protestează împotriva abrogării drepturilor lor de către stat sau se organizează
pentru recunoaşterea internaţională a drepturilor omului pentru femei. În plus,
abordarea obiectivistă a unei mari părţi din teoria relaţiilor internaţionale
produce o cunoaştere relativ superficială şi tinde să reproducă dihotomiile care
au ajuns să dividă domeniul. Aceste dihotomii sunt genizate: ele definesc
puterea ca putere asupra celorlalţi, autonomia ca reacţie mai degrabă decât ca
relaţie, politica internaţională ca negare a politicii interne „blânde” şi ca absenţă
a femeilor, şi obiectivitatea drept o lipsă a subiectivităţii (feminizate).
Rezumând, abordările Relaţiilor Internaţionale care nu iau în serios genul omit
aspecte critice ale ordinii mondiale şi renunţă la o deschidere importantă spre
schimbare.
Teoretizărie feministe în Relaţiile Internaţionale contribuie la extinderea
şi consolidarea teoriilor şi analizelor existente, inclusiv cea liberală, teoria
critică, cea postmodernistă, cea constructivistă şi cea ecologistă. Spre exemplu,
feminiştii din Relaţiile Internaţionale sprijină abordările constructiviste prin
dezvăluirea proceselor prin care sunt modelate, la nivel global, identităţile şi
interesele – nu doar ale statului, ci şi ale unor segmente sociale. Elisabeth Prugl
(2000) exemplifică această abordare feministă constructivistă în studiul ei
asupra muncitorilor la domiciliu din cadrul economiei politice globale (vezi şi
Locher şi Prugl 2001; Kardam 2004). Prugl (2000) arată cum regulile şi
regimurile transnaţionale de gen Organizaţia Internaţională a Muncii, precum şi
reţelele globale de solidaritate, au fost forţe puternice în formularea plângerilor
acestor muncitori, peste tot în lume. În mod similar, perspectivele feministe
adâncesc accentul pus de economia politică internaţională neo-gramsciană pe
cultură şi ideologie, ca părţi integrante ale economiei politice globale (Chin
1998; Ling 2001; True 2003).
253
Integrarea perspectivelor feministe în abordări postmoderniste, de teorie

critică şi constructiviste reprezintă o strategie importantă pentru interecţiunea cu
alţi cercetători din domeniul Relaţiilor Internaţionale. Odată ce recunoaştem
relaţiile strânse dintre gen, idei, identităţi, norme şi aspecte ale politicii şi
economiei internaţionale, acesta devine un exerciţiu relativ direct. Cu toate
acestea, este un exerciţiu care poate avea beneficii importante prin generarea de
noi indicii privind procesele asociate transformărilor locale şi globale. O sarcină
şi mai grea este însă aceea de a-i avertiza pe susţinătorii Relaţiilor Internaţionale
convenţionale cu privire la efectele inovatoare ce pot decurge din abordarea
proceselor sociale şi politice dintr-o perspectivă sensibilă la gen. Pentru a
realiza acest lucru, cercetătorii feminişti trebuie să-şi aducă întreg bagajul de
cunoştinţe teoretice şi empirice în studiul unei game largi de probleme, şi sub
nicio formă să nu cedeze teme cheie de studiu în favoarea realiştilor şi
instituţionaliştilor neoliberali. Această agendă nu trebuie să ia o formă
raţionalistă, ci, în consonanţă cu obiectivele reconstructive ale feminismului,
cere studii empirice conduse de teorie şi teorii normative mai bine fundamentate
empiric, care să exploreze reflexiv şi să apere abordările feministe ale Relaţiilor
Internaţionale.
Acest capitol a început cu întrebarea „ce este distinctiv la o perspectivă
feministă asupra relaţiilor internaţionale ?”. Deşi Harding (1987: 258) susţine că
nu există o metodologie feministă distinctă, pentru că fiecare metodologie poate
contribui la realizarea scopurilor feministe, nu ar trebui să concluzionăm că nu
există o perspectivă feministă asupra Relaţiilor Internaţionale. Contribuţia
colectivă a diverselor abordări feministe – empirică, analitică şi normativă –
este de fapt mai ales metodologică (Ackerly, Stern şi True, în curs de apariţie).
Prin continua reflecţie colectivă asupra propriilor teorii, feminiştii din interiorul
şi din afara disciplinei Relaţiilor Internaţionale adaugă mereu cunoştinţe
empirice şi normative şi promovează, în acelaşi timp, instrumentele analizei de
gen. Această autoreflexivitate, mai degrabă decât orice altă abordare substan-
ţială, este cea care face ca Relaţiile Internaţionale feministe să se distingă de alte
teorii. Eforturile de a crea o abordare unitară neofeministă (Caprioli 2004) sau o
perspectivă de gen, dar non-feministă (Carpenter 2002) încearcă să popularizeze
analiza empirică de gen, fără această metodologie autoreflexivă. Înlăturarea
femeilor din analiza relaţiilor de gen şi subminarea perspectivei normative care
a dat naştere feminismului echivalează cu aruncarea copilului cu tot cu apa din
cădiţă. Ceea ce rezultă este o abordare teoretică fără sens, fără nicio raţiune de a fi.
Relaţiile Internaţionale, ca disciplină, se află în momentul de faţă într-
un stadiu în care s-a dovedit că teoriile dominante suferă de deficienţe majore în
ceea ce priveşte analiza schimbărilor sociale şi politice. Această orbire
conceptuală duce frecvent la o orbire empirică. Nu este surprinzător deci că
analiştii relaţiilor internaţionale sunt de multe ori luaţi prin surprindere de
254
Feminismul
evenimentele din politica mondială, cum ar fi cele de la „11 Septembrie”. În

mod sigur, o regândire a asumpţiilor de bază ale acestei discipline rămâne o
problemă importantă, dacă cercetătorii doresc să înţeleagă politica globală în
secolul XXI. Cercetarea feministă de tipul celei trecute în revistă în acest capitol
oferă o cale de ieşire din beznă. Dacă cercetătorii doresc să obţină noi
perspective asupra dinamicii ordinii globale, trebuie să ia în considerare
procesele sociale interne şi subiecţii ce nu aparţin elitei. Perspectivele feministe
demonstrează că, în multe cazuri, arenele puterii şi transformărilor globale nu
ţin doar de domeniul elitelor economice şi politice; astfel de arene există şi în
colţurile nebănuite ale societăţii. Aşteptările realiste şi liberale cu privire la
natura statelor şi a relaţiilor internaţionale sunt puse în dificultate atunci când
sunt confruntate cu perspectivele feministe. Acestea ne ajută să recu-noaştem
modificările de putere din interiorul statelor-naţiune care au implicaţii pentru
ordinea mondială. Cu siguranţă, observarea şi interpretarea unor asemenea
modificări de putere, pe măsură ce apar în diverse contexte globale şi locale,
constituie funcţii de bază ale teoriei Relaţiilor Internaţionale.
Traducere de Ştefan DABU, Ruxandra IVAN
255
256
Ecologismul
Capitolul 10
Ecologismul∗
Matthew Patterson
Ecologismul internaţional constituie probabil cea mai nouă dintre

perspectivele abordate în această carte. Deşi „problemele mediului” în jurul
cărora s-a dezvoltat poziţia ecologistă asupra politicii globale nu mai au în
prezent aceeaşi pondere ca în anii 1990 în opinia publică, prea puţini
observatori ai politicii globale ar putea afirma că acestea au revenit (sau vor
reveni) la poziţia marginală pe care o ocupau înaintea acestei perioade. În acest
timp, în culise, s-a dezvoltat teoretizarea efectelor crizei ecologice asupra
politicii globale. După ce au insistat asupra comparaţiei dintre teoria ecologistă
şi teoriile existente în Relaţiile Internaţionale (Laferrière şi Stoett 1999;
Laferrière 1996; Hovden 1999; Mantle 1999; Helleiner 1996, 2000), dezbaterile
s-au concentrat asupra modului în care mişcările ecologiste şi reacţiile teoriilor
dominante la provocările ecologice globale sunt implicate în reconstruirea
politicii mondiale (Eckersley 2004).
Ecologismul internaţional a apărut ca o forţă politică semnificativă în
multe ţări începând din 1975. Multe dintre lucrările teoreticienilor ecologişti şi
practicile mişcărilor ecologiste conţin atât analize ale dinamicii politice globale,
cât şi viziuni normative asupra restructurării politicii mondiale. Acest capitol
urmăreşte să evidenţieze acele idei ce caracterizează ecologismul internaţional,
care ar putea fi folosite la elaborarea unei poziţii teoretice ecologiste în Relaţiile
Internaţionale, şi argumentele susţinute în literatura de specialitate. Poziţia
ecologismului internaţional are, bineînţeles, trăsături comune cu alte teorii
prezentate în această lucrare, pe care le voi sublinia în Concluzii. Însă capitolul
se va concentra pe specificitatea poziţiei ecologiste.
∗
Le sunt recunoscător lui John Barry, Scott Burchill, Richard Devetak, Andrew
Linklater, Peter Newell, Ben Seel şi Richard Shapcott pentru comentariile lor utile pe
marginea unor versiuni preliminare ale acestui capitol, şi lui Eric Helleiner pentru
comentariile asupra capitolului din prima ediţie a acestui volum.
257
Capitolul este organizat în jurul unei discuţii asupra a două corpusuri

principale de literatură ce pot fi folosite pentru dezvoltarea unei poziţii
ecologiste în Relaţiile Internaţionale/politica globală. Este vorba de literatura ce
tratează teoria politică ecologistă (de ex. Dobson 1990; Eckersley 1992) şi de
cea pe tema „ecologiei globale” (de ex. The Ecologist 1993; Sachs 1993a;
Chatterjee şi Finger 1994). În secţiunea introductivă, voi trasa argumentele
generale pe care le aduc aceşti autori. Capitolul va extrage apoi din ambele
perspective temele care ne vor ajuta la construirea poziţiei ecologiste în
Relaţiile Internaţionale. Voi face acest lucru prin ceea ce susţin eu că sunt
trăsăturile cheie ale politicii ecologiste – etica ecocentrică, limitarea dezvoltării
şi descentralizarea puterii. Împreună, aceste abordări ne dau o explicaţie a
fenomenului de distrugere a naturii de către societăţile umane, şi creează o bază
normativă pentru a împiedica această distrugere şi pentru a crea societăţi
sustenabile.
Trebuie să facem mai întâi o diferenţiere importantă între ecologismul
internaţional şi ambientalism (ex. Dobson 1990). În general, ambientaliştii
acceptă structurile politice, sociale, economice şi normative existente în politica
mondială, şi încearcă să rezolve problemele mediului din interiorul acestor
structuri, pe când ecologiştii le consideră a fi principala cauză a crizelor
ecologice, şi prin urmare susţin că ele ar trebui puse în cauză şi depăşite. Deşi
aceasta este în mod evident o simplificare a varietăţii poziţiilor adoptate de
adepţii ecologismului şi ambientalismului, ea îndeplineşte aici o funcţie utilă de
reprezentare a unor tipuri ideale. Este clar că nu există o poziţie ambientalistă
distinctă asupra Relaţiilor Internaţionale. După cum o ilustrează chiar şi un
studiu superficial al literaturii din domeniul Relaţiilor Internaţionale care
abordează tema mediului, poziţia ambientaliştilor este compatibilă cu poziţia
instituţionalist-liberală, cum ar fi cea susţinută de Keohane (1989a). De fapt,
majoritatea autorilor din aria Relaţiilor Internaţionale care scriu pe tema
mediului şi care sunt motivaţi de preocupările normative ale ambientaliştilor
adoptă poziţii liberal-instituţionaliste. (Haas, Keohane şi Levy 1993; Haas 1990;
Young 1989; Hurrel şi Kingsbury 1992; Porter şi Brown 1991; Vogler 1995).
Preocuparea analitică vizează răspunsul sistemului de state la problemele de
mediu, concentrându-se pe apariţia „regimurilor interna-ţionale în domeniul
mediului”, iar asumpţia lor implicită este că sistemul de state poate răspunde cu
eficacitate la aceste probleme. Asumpţiile teoretice care sprijină aceste analize
pot fi găsite în Capitolul 2 al volumului de faţă. Dimpotrivă, adepţii ecolo-
gismului sunt mult mai sceptici în ceea ce priveşte afirmaţia potrivit căreia
sistemul de state şi alte structuri ale politicii mondiale pot oferi un astfel de
răspuns. Contrastul dintre ecologism şi ambientalism se suprapune peste
contrastul dintre teoria critică şi teoria orientată spre rezolvarea problemelor
(vezi Capitolul 1 al volumului de faţă), în care ecologiştii insistă pe nevoia de
258
Ecologismul
transformare politică la scară globală, mai degrabă decât pe strategii insti-

tuţionale. Din această cauză, nu vom discuta în acest capitol literatura asociată
curentului principal din literatura Relaţiilor Internaţionale, consacrată
problemelor mediului.
După ce am stabilit această particularitate a poziţiei ecologiste asupra
politicii globale, vom discuta în continuarea acestui capitol despre redes-
chiderea recentă a dezbaterii dintre adepţii ecologismului şi curentul principal
din Relaţiile Internaţionale, şi vom explora posibilitatea de a folosi tendinţele
politice actuale în „ecologia politică globală”. Aceasta implică, într-o anumită
măsură, punerea sub semnul întrebării a dihotomiei subliniate mai sus şi permite
dezbateri mai fructuoase între ecologism, teoriile convenţionale ale Relaţiilor
Internaţionale şi practicile politicii globale.
Teoria politică ecologistă
Există în momentul de faţă o literatură vastă care tratează teoria politică

ecologistă, şi care constituie o bază importantă pentru ideile ecologiştilor asupra
relaţiilor internaţionale. Eckersley (1992) sugerează că ecocentrismul ar fi
trăsătura definitorie – ecocentrismul este caracterizat de respingerea viziunii
antropocentrice a lumii, care atribuie valoare morală numai oamenilor, în
favoarea viziunii care atribuie o valoare independentă şi ecosistemelor şi tuturor
fiinţelor (Eckersley 1992). Pe lângă respingerea antropocentrismului, Dobson
(1990) sugerează că o a doua caracteristică esenţială a ecologismului este
argumentul „limitării creşterii”, legat de natura crizei ecologice. Adepţii ecolo-
gismului susţin că progresul economic exponenţial din ultimele două secole este
principala cauză a crizei actuale a mediului. Aşadar, definitorie nu este
convingerea ecologiştilor că există o criză a mediului, ci percepţia specifică pe
care ei o au despre natura crizei.
După părerea mea, adăugirea lui Dobson este importantă. Mi se pare că
reducerea poziţiei ecologiştilor la o atitudine etică asupra naturii non-umane,
fără a aduce un set de argumente care să explice de ce mediul este distrus de
oameni, ar însemna să pierdem mult din esenţa convingerilor ecologiste. Ceea
ce ar fi şi foarte neclar din punct de vedere politic, după cum voi arăta mai
departe. Mai mult, eu aş spune că mai poate fi identificat un al treilea punct în
programul ecologist, şi anume descentralizarea. Se discută în prezent dacă acest
punct este unul esenţial şi necesar în politica ecologistă, şi de asemenea dacă
este derivat din argumentele privitoare la etica ecocentrică şi limitarea creşterii,
sau poate fi privit ca un principiu ecologist de sine stătător (Dobson 1990;
Goodin 1992; Helleiner 2000). Nu îmi propun să răspund în mod direct la a
doua parte a dezbaterii, dar voi încerca să demonstrez, contrazicându-i pe
259
Goodin şi pe Eckersley, că descentralizarea este un punct esenţial în politica

ecologistă. Acestui subiect merită să-i fie acordat mai mult spaţiu tocmai
datorită implicaţiilor pe care le are în Relaţiile Internaţionale.
Ecologie globală
La începutul anilor 1990 au început să apară lucrări ce dezvoltau

principiile de bază ale ecologismului amintite mai sus, şi în care analiza situaţiei
actuale porneşte de la aceste principii. Cu alte cuvinte, teoria politică ecologistă
asigură o bază normativă pentru viziunile ecologiştilor asupra politicii
mondiale, iar „ecologia globală” îi oferă o bază explicativă. Acest corpus
ştiinţific poate fi asociat mai ales cu Wolfgang Sachs, Pratap Chatterjee şi
Matthias Finger, Vandana Shiva şi reviste ca The Ecologist şi Third World
Resurgence. El tratează două teme centrale – dezvoltarea ca principală cauză a
problemelor de mediu, şi protejarea şi revendicarea „bunurilor comune” ca
punct central în viziunea ecologiştilor.
Multe dintre aceste idei au apărut din criticile Conferinţei ONU pentru
Mediu şi Dezvoltare (UNCED), sau la Summit-ul Mondial al Pământului, orga-
nizat în 1992. Relatările ambientaliştilor din curentul principal despre UNCED
prezintă conferinţa ca fiind un mare succes pentru ambientalişti şi pentru mediu,
marcând un punct culminant al multor ani de eforturi depuse pentru a-i
determina pe politicieni să ia în serios problemele de mediu. Dimpotrivă,
Chatterjee şi Finger văd problema dintr-un unghi diferit, considerând că
UNCED a fost un eşec pentru mişcarea în favoarea mediului, deoarece a marcat
apoteoza cooptării ambientalismului de către elitele conducătoare (1994; vezi şi
Doran 1993; Hildyard 1993; Sachs 1993a).
Preocuparea acestor autori este aşadar să revendice un set de convingeri
despre natura crizei ecologice, care să accentueze faptul că sunt necesare
schimbări sociale şi politice radicale pentru a rezolva aceste probleme. Analiza
relevă că nu este posibilă o simplă adaptare a instituţiilor sociale existente
pentru a face faţă problemelor ecologice – este necesară crearea unora noi. Este
vizibilă aici căutarea unei descendenţe intelectuale din autorii ecologişti de la
începutul anilor 1970, cum ar fi Schumacher.
Ecocentrismul
Un principiu de bază al ecologismului internaţional este respingerea

eticii antropocentrice în favoarea unei abordări ecocentrice. În viziunea lui
260
Ecologismul
Eckersley, ecocentrismul prezintă câteva trăsături esenţiale. Din punct de vedere

empiric, el implică o perspectivă asupra lumii compusă ontologic din
interrelaţii, mai degrabă decât din entităţi individuale (1992:49). Toate fiinţele
sunt „implicate fundamental în relaţii ecologice” (1992:53). Prin urmare, nu
există criterii convingătoare care ar putea fi utilizate pentru a face o distincţie
clară şi rapidă între oameni şi non-oameni (1992:49-51). Deci, din punct de
vedere etic, de vreme ce nu există un motiv convingător pentru a face o
distincţie clară între oameni şi restul naturii, un vast proiect emancipator, la care
şi Eckersley a aderat, ar trebui să fie extins şi la natura non-umană.
Ecocentrismul înseamnă „emancipare în sens larg”. Toate entităţile sunt
înzestrate cu o relativă autonomie, în cadrul relaţiilor ecologice în care sunt
implicate, şi prin urmare oamenii nu sunt liberi să domine restul naturii.
Ecocentrismul are patru trăsături etice principale care, împreună, îl
deosebesc de alte poziţii etice posibile în privinţa mediului (şi anume,
conservarea resurselor, ecologia bunăstării umane, conservaţionismul şi elibe-
rarea animalelor; vezi 1992: Capitolul 2). Mai întâi, sunt conştientizate toate
interesele umane în lumea non-umană, şi nu doar interesele înguste,
instrumentale, economice, vizând folosirea resurselor. În al doilea rând, sunt
recunoscute interesele comunităţii non-umane. În al treilea rând sunt recu-
noscute interesele viitoarelor generaţii din ambele categorii. În sfârşit, eco-
centrismul adoptă o perspectivă holistă mai degrabă decât una atomistă – adică
valorizează populaţiile, speciile, ecosistemele şi ecosfera ca întreg, dar şi
organismele individuale (1992: 46).
Mulţi contestă atât faptul că ecocentrismul ar fi o componentă necesară
a ideologiei ecologiste, cât şi ideea că el ar putea constitui o bază adecvată şi
dezirabilă pentru o teorie politică. Dintr-o perspectivă normativă, de exemplu,
Barry (1999) şi Hayward (1995, 1998) pun în discuţie atât coerenţa intelectuală,
cât şi viabilitatea strategică a ecocentrismului şi pledează pentru un antro-
pocentrism moderat care să stea la baza ecologismului politic. Hayward (1995),
de exemplu, susţine că respingerea antropocentrismului în multe cercuri de
gândire ecologiste este greşită – ceea ce critică de obieci ecologiştii ar trebui
conceput fie ca discriminare în funcţie de specie (discriminare arbitrară şi
nejustificată sau opresiune împotriva unor organisme în funcţie de specie) sau
şovinism uman (încercarea de a preciza criterii relevante de judecată etică ce ar
favoriza componenta umană în detrimentul celorlalte specii). Antropocentrismul
nu este neapărat problema în niciunul dintre aceste cazuri, iar respectul pentru
umanitate în sine ar putea duce şi la respectarea celorlalte specii (Hayward
1998:46-9). Totuşi, în ciuda detaliilor argumentelor lor, Hayward şi Barry sunt
amândoi de acord că o perspectivă radicală asupra relaţiilor dintre oameni şi
restul „naturii” reprezintă o latură fundamentală a teoriei ecologiste.
261
Limitele creşterii, post-dezvoltarea

O a doua platformă a poziţiei ecologiştilor este credinţa că există limite
ale creşterii societăţilor umane. Deşi ideea are o istorie lungă, impulsul imediat
care a generat argumente privind limitarea creşterii a venit din partea unei cărţi
influente, controversate şi foarte cunoscute, The Limits to Growth (Meadows et
al., 1972). În această carte se arată cum creşterea economică şi demografică
exponenţială producea o serie de crize interdependente. Creşterea exponenţială
determina o situaţie în care lumea ar fi epuizat rapid resursele necesare pentru a
hrăni oamenii, cât şi materiile prime necesare continuării progresului industrial
(depăşind capacitatea de susţinere sau de producţie), şi ar fi depăşit în acelaşi
timp capacitatea de absorbţie a mediului, capacitatea de a asimila deşeurile
producţiei industriale (Dobson 1990: 15; Meadows et al., 1972). Argumentele
folosite de Meadows şi colaboratorii săi se bazează pe simulări pe calculator ale
traiectoriei societăţilor industriale. Ei au prezis că în ritmul actual al creşterii
populaţiei, multe materii prime vor fi epuizate rapid, poluarea va depăşi repede
capacitatea de absorbţie a mediului, iar societăţile umane se vor „prăbuşi”
cândva înainte de anul 2100.
Detaliile previziunilor lor au fost destul de uşor infirmate. Cu toate
acestea, ecologiştii au preluat concluzia principală: creşterea exponenţială nu
este posibilă într-un sistem limitat (Spretnak şi Capra 1984; Trainer 1985;
Porritt 1986; Bunyard şi Morgan-Grenville 1987). Dobson sugerează că există
trei argumente importante aici (1990: 74-80). În primul rând, soluţiile
tehnologice nu vor funcţiona – ele pot amâna criza, dar nu pot împiedica
apariţia ei la un moment dat. În al doilea rând, natura exponenţială a creşterii
însemnă că „pericolele acumulate pe o perioadă relativ lungă de timp pot
provoca brusc efecte catastrofice” (1990:70). Şi, în ultimul rând, problemele
asociate creşterii sunt interdependente. Abordarea problemelor separat ar
produce efecte importante asupra celorlalte; rezolvarea unui aspect izolat al
poluării va duce numai la schimbarea modului de poluare, fără a reduce
poluarea în general.
De aici şi-au extras ecologiştii noţiunea de sustenabilitate.
Ambientalismul se concentrează pe „dezvoltarea durabilă”, concept folosit
iniţial în Strategia Mondială de Conservare (IUCN* 1980) şi popularizat de
Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare (WCED 1987). Dezvoltarea
durabiă pleacă de la premisa compatibilităţii dintre creştere şi un răspuns
eficace la problemele de mediu. Ecologiştii resping această premisă, susţinând
că sustenabilitatea necesită explicit stabilizarea, iar în ţările industrializate,
*
International Union for Conservation of Nature and Natural Resources – Uniunea
internaţională pentru conservarea naturii şi resurselor naturale (n. trad.)
262
Ecologismul
aproape cu siguranţă, reducerea consumului de materii prime şi energie, şi

implicit a producţiei economice (Lee 1993).
Odată cu popularizarea noţiunii de dezvoltare durabilă prin anii 1980, şi
pentru că previziunile lui Meadows şi ale colaboratorilor săi în privinţa epuizării
resurselor s-au dovedit inexacte, încrederea în ideea de limitare a creşterii a
început să scadă. Dar în anii 1990 au reapărut teorii politice care resping
creşterea economică drept principal scop al guvernelor şi al societăţilor. Aceste
teorii sunt însă legate mai degrabă de criticile aduse dezvoltării din Sud din
1980 încoace, decât de metodele bazate pe simulări computerizate ale lui
Meadows şi ale colaboratorilor săi (deşi echipa acesteia a produs o altă carte ce
analiza situaţia după douăzeci de ani – Beyond the Limits, Meadows şi
Randers 1992). Astfel de perspective „post-dezvoltare” se inspiră din
postmodernism şi feminism (ex. Escobar 1995; Shiva 1998) şi au fost folosite
de ecologiştii din Nord pentru a elabora perspectiva „ecologiei globale”.
Creşterea economică a redevenit subiect al criticilor prin punerea în cauză a
„dezvoltării”, deşi criticii au făcut conexiuni mult mai strânse între consecinţele
ecologice şi cele sociale (Douthwaite 1992; Wackernagel şi Rees 1996; Booth
1998).
Unul dintre motivele pentru care autorii din aria „ecologiei globale”
obiectează împotriva dezvoltării este argumentul privitor la limitele creşterii,
argument abandonat de mulţi dintre adepţii mişcării în favoarea mediului, în
anii 1980. În lucrările acestora se resimte nevoia de a accepta limitele impuse de
o planetă finită, acceptare ignorată de administratorii planetei şi de
ambientaliştii din curentul principal (ex. Sachs 1993a). Ei sunt de asemenea
sceptici faţă de ideea că se poate disocia conceptul de dezvoltare de acela de
creştere. Mulţi ambientalişti încearcă să distingă între cele două concepte:
„creşterea reprezintă sporirea cantitativă pe o scară materială, iar dezvoltarea
reprezintă îmbunătăţirea calitativă sau desfăşurarea potenţialităţilor” (Daly
1990; Ekins 1993). Alţii spun că în practică este imposibil să se facă o
diferenţiere clară. Pentru practicienii dezvoltării durabile, „creşterea durabilă” şi
„dezvoltarea durabilă” sunt de obicei combinate în practică, iar Comisia
Brundtland considera cu siguranţă că urmărirea creşterii economice este
esenţială pentru dezvoltarea durabilă (WCED 1987).
Aceste argumente sunt oricum mai subtile, nu sunt o simplă reluare a
celor referitoare la limitele creşterii. Ele se concentrează asupra unui număr de
elemente anti-ecologice ale dezvoltării. Una dintre caracteristicile principale ale
dezvoltării este delimitarea bunurilor comune, care favorizează îngrădirea
producţiei de bunuri de consum şi implicit a producţiei economice în general
(The Ecologist 1993). O a doua trăsătură este modul în care o astfel de
delimitare redistribuie şi concentrează resursele, ceea ce are consecinţe
ecologice directe şi creează o dinamică de sprijin a creşterii, în timp ce creşterea
263
temperează efectele unei inegalităţi intensificate. O a treia trăsătură este repre-

zentată de concentrarea de puteri implicate în delimitare, având în vedere că un
număr mic de oameni controlează modul în care acel pământ este folosit (şi pot
deseori să se izoleze de efectele ecologice determinate de modul de folosire al
pământului respectiv, păstrând de exemplu pentru ei acces privilegiat la sursele
de apă necontaminate). O a patra caracteristică este modul în care asemenea
delimitări şi concentrările de putere şi bogăţie pe care ele le produc duc la
schimbări în relaţiile şi sistemele de cunoaştere, implicând marginalizarea
„cunoaşterii indigene” şi împuternicirea „experţilor” (The Ecologist 1993: 67-
70; Appfel-Marglin şi Marglin 1990). Până la urmă, un asemenea ansamblu de
schimbări în sistemele de proprietate, distribuirea resurselor şi relaţiile dintre
putere şi cunoaştere duce la o viziune despre lume care priveşte lumea non-
umană în termeni pur instrumentali, legitimând astfel utilizarea distructivă a
naturii non-umane.
Cei care scriu despre ecologia globală prezintă prin urmare un set
puternic de argumente care demonstrează că dezvoltarea este inerent anti-
ecologică. Aceasta nu este numai din cauza unor argumente abstracte de tipul
celui al limitelor creşterii, ci pentru că arată într-o manieră mai subtilă modul
cum dezvoltarea subminează, de fapt, practicile durabile. Dezvoltarea transferă
controlul asupra resurselor dinspre cei care trăiesc sustenabil înspre cei care
organizează producţia de mărfuri; împuterniceşte experţi care au cunoştinţe
bazate pe raţiune instrumentală; sporeşte inegalitatea care produce conflicte
sociale, şi aşa mai departe.
Respingerea ecologistă a sistemului de state
O chestiune centrală pentru analiza noastră este poziţia ecologiştilor cu

privire la ordinea mondială. Deşi unele argumente ambientaliste privind reforma
instituţională au legături clare cu alte tradiţii, ceea ce susţin eu este varianta cea
mai plauzibilă şi mai reprezentativă cu privire la ceea ce consideră ecologiştii că
este necesar să se restructureze în politica globală. Acesta este cel de-al treilea
pilon al ecologismului internaţional – descentralizarea. Totuşi, rămâne de
stabilit dacă acesta este un principiu esenţial al ecologismului politic, după cum
vom evidenţia în continuare.
Implicaţiile argumentelor ecologiste asupra structurilor politice globale
sunt considerabile. O’Riordan (1981) prezintă o tipologie utilă a poziţiilor care
reies din perspectiva de tip „limitele creşterii” asupra sustenabilităţii, pe care o
adoptă ecologiştii (1981: 303-7; Dobson 1990:82-3). În primul rând, statul-
naţiune este deopotrivă şi prea mic, şi prea mare pentru a putea aborda cu
succes chestiunea sustenabilităţii, şi este nevoie de noi structuri regionale şi
264
Ecologismul
globale (alături de descentralizarea în stat) pentru a coordona eficient

răspunsurile. Voi relua această discuţie mai târziu, într-o abordare a scrierilor lui
Eckersley.
O a doua interpretare, populară în anii 1970, dar aproape absentă în
discuţiile din deceniul următor, este ceea ce O’Riordan numeşte „autoritarism
centralizat”. Aceasta urmăreşte în general logica lui Garrett Hardin despre
„tragedia bunurilor comune” (1968), care sugerează că resursele deţinute în
comun vor fi supraexploatate. Această metaforă a condus la ideea că este nevoie
de structuri politice mondiale centralizate pentru a forţa schimbări în
comportament spre a promova sustenabilitatea (ex. Hardin 1974; Ophuls 1977).
În unele versiuni, aceasta ar fi implicat adoptarea a ceea ce se cheamă „etica
bărcii de salvare” (Hardin 1974), adică deficitul ecologic însemna că ţările
bogate trebuiau să practice trierea la scară globală – „să închidă uşa după ele”.
Acest argument, în mare o versiune ecologică a propunerilor idealiste de creare
a unui guvern mondial (vezi Capitolul 2 al cărţii), a fost respins de ecologiştii
politici.
Cea de-a treia poziţie este similară cu precedenta, prin aceea că
sugerează că autoritarismul ar putea fi necesar, dar respinge ideea de extindere a
acestuia la scară globală. Viziunea este aici la scară mică, implicând comunităţi
strâns unite, conduse după principii ierarhice, conservatoare, care să fie auto-
suficiente în utilizarea resurselor (The Ecologist 1972; Heilbroner 1974). O
convingere comună a celor două poziţii este că libertatea şi egoismul au cauzat
criza ecologică, şi că aceste tendinţe trebuie să fie înfrânate pentru a produce
societăţi sustenabile.
Poziţia finală pe care o evidenţiază O’Riordan este denumită de acesta
„soluţia anarhistă”. Aceasta a devenit poziţia adoptată de ecologişti ca fiind cea
mai bună interpretare a implicaţiilor limitelor creşterii. Mulţi o consideră un
principiu în sine al ecologismului (de exemplu, descentralizarea este unul dintre
cele patru principii ale ecologismului în programul „verzilor” germani
(Programme of the German Green Party 1983). Termenul „anarhist” este folosit
într-un sens moale, în această tipologie. El se referă la faptul că ecologiştii au în
vedere reţele globale de mici comunităţi independente. Această poziţie poate fi
asociată de exemplu cu E. F. Schumacher (1976) sau cu bioregionalişti precum
Kirkpatrick Sale (1980). (Bioregionaliştii susţin că societăţile ecologice ar
trebui să fie organizate după formele naturale de relief, având de exemplu
cursuri de apă la hotare, între comunităţi). Această poziţie are în comun cu cea
precedentă faptul că pune accentul pe comunităţile mici, dar diferă în două
puncte cruciale. Mai întâi, relaţiile dintre comunităţi ar fi libertare, egalitare şi
participative. Acest fapt reflectă un set întreg de asumpţii asupra originilor crizei
ecologice; nu este vorba despre „tragedia bunurilor comune” (care naturalizează
lăcomia umană), ci despre apariţia relaţiilor sociale ierarhice şi canalizarea
265
energiilor umane înspre productivism şi consumism (Bookchin 1982). Socieţile

participative ar trebui să asigure posibilitatea realizării umane, fără să depindă
de un nivel ridicat de consum. În al doilea rând, aceste comunităţi, deşi se
bazează pe ele însele, sunt privite ca având orientări internaţionaliste. Ele nu
sunt izolate de alte comunităţi, dar sunt percepute din multe puncte de vedere ca
părţi ale unor reţele de obligaţii, schimburi culturale şi aşa mai departe.
De multe ori, ecologiştii obiectează împotriva statului din motive
anarhiste. De exemplu, Spretnak şi Capra (1984) sugerează că trăsăturile
identificate de Weber ca fiind centrale pentru statalitate sunt problematice din
punctul de vedere al ecologiştilor (1984:177). Bookchin (1980) oferă argumente
similare, afirmând că statul este instituţia ierarhică supremă care consolidează
toate celelalte instituţii ierarhice. Carter (1993) susţine că statul face parte din
dinamica societăţii moderne, care este cauza actualei crize ecologice. El
evidenţiază o „dinamică riscantă pentru mediu”, în care „un stat centalizat,
pseudo-reprezentativ, cvasi-democratic, fixează relaţii economice competitive,
inegalitare, care determină apariţa unor tehnologii «dure», «neprietenoase»,
dăunătoare grav mediului, a căror productivitate susţine forţele coercitive
(naţionaliste şi militariste) care constituie puterea statului” (Carter 1993: 45;
vezi şi Wall 1994). Aşadar, statul nu este numai dispensabil din punctul de
vedere al ecologiştilor, ci chiar indezirabil.
Oricum, fie că se aderă sau nu la interpretarea anarhistă, impulsul
descentralizării este cea mai importantă temă adusă de ecologism în Relaţiile
Internaţionale. Unul dintre cele mai cunoscute sloganuri politice ecologiste este
„gândeşte global, acţionează local”. Pe lângă calităţile retorice, sloganul este un
derivat al celor două principii de mai sus. În timp ce problemele ecologice,
sociale şi economice globale funcţionează la scară globală, se pot găsi soluţii
numai dărâmând structurile de putere globale care le-au generat, prin acţiuni
locale şi crearea unor comunităţi politice la scară mică şi a unor economii
autosuficiente.
Unul dintre cele mai pertinente argumente în favoarea descentralizării
din cadrul teoriilor politice ecologiste este susţinut de John Dryzek în Rational
Ecology (1987). Dryzek rezumă astfel: avantajele descentralizării; comunităţile
mici sunt mai responsabile în ceea ce priveşte protecţia mediului din imediata
lor apropiere, pentru că depind în mai mare măsură de serviciile bazate pe
mediu (1987, Capitolul 16). Independenţa şi dimensiunile reduse scurtează
canalul de reacţie, şi este mai uşor să se răspundă rapid, înainte ca problemele să
devină grave. Dryzek sugerează că este mai probabil ca aceste societăţi să
dezvolte o ontologie socială care să submineze modalităţile pur instrumentale de
abordare a naturii, identificate în general de ecologişti (şi de alţii) ca fiind cauza
problemelor mediului (1987: 219; vezi şi The Ecologist 1993 pentru discuţii
aprofundate pe subiecte similare).
266
Ecologismul
Autorii ce au tratat tema „ecologiei globale” susţin şi ei acest argument

al teoriei politice ecologiste în favoarea descentralizării puterii. În acelaşi timp,
ei îl abordează din perspectiva economiei politice: din punctul lor de vedere, nu
este vorba doar de scara organizării politice, ci şi de o reorganizare a formelor
structurale ale instituţiilor politice, şi mai ales de o reconceptualizare a modului
în care producţia economică, distribuţia şi schimbul – modul direct în care
societăţile umane transformă „natura” – sunt integrate în viaţa politică. Argu-
mentul lor pozitiv este că forma de economie politică cea mai potrivită, din
punctul de vedere al ecologiştilor, este „proprietatea comună”. Acest argument
este dezvoltat de editorii revistei The Ecologist în cartea Whose Common
Future ? Reclaiming the Commons (1993).
Ideea esenţială este că în spaţiile comune se desfăşoară activităţile cele
mai sustenabile la ora actuală. Ele sunt puse în pericol din cauza dezvoltării,
care are ca scop continuu delimitarea şi îngrădirea acestora, pentru a le
transforma în mărfuri. Aşadar, un rol important al ecologismului constă în
împiedicarea acestei îngrădiri. Dar este şi un proiect (re)constructiv – crearea de
bunuri comune acolo unde ele nu există.
Regimurile bunurilor comune sunt greu de definit, după cum afirmă The
Ecologist. De fapt, în carte se spune că este imposibil de dat o definiţie precisă,
întrucât varietatea bunurilor comune din întreaga lume nu lasă loc unei descrieri
clare. În orice caz, primul punct din definiţie este unul negativ. Proprietatea
comună nu este cea întâlnită la Garret Hardin (1968). „Tragedia bunurilor
comune” la acest autor se referă la faptul că păşunile colective din Anglia
medievală erau supra-exploatate, pentru că fiecare cioban încerca să aducă un
număr cât mai mare de oi care să pască pe acest teren; de fapt, aceasta nu este
proprietate comună, ci o resursă cu acces liber (The Ecologist 1993:13).
Bunurile comune nu sunt „anarhice” în sensul că nu ar fi guvernate de
reguli. Sunt spaţii guvernate strict, deseori după reguli nedefinite oficial, de
către comunităţile care depind de ele. Pentru a avea succes, ele depind de
egalitatea între membrii comunităţii, având în vedere că dezechilibrele de putere
ar putea să-i determine pe unii să ignore regulile comunităţii. Depind şi de
anumite norme culturale şi sociale dominante – de exemplu, prioritatea
siguranţei proprietăţii comune în faţa acumulării, sau distincţia între membri şi
non-membri (deşi nu neapărat într-un sens ostil, sau rigid şi care nu s-ar putea
schimba cu timpul) (The Ecologist 1993:9).
Bunurile comune sunt evident diferite de sistemul proprietăţii private.
Însă ele nu sunt nici spaţii „publice” în sensul modern al cuvântului. „Public”
sugerează accesul liber sub controlul statului, pe când, adesea, bunurile comune
nu sunt accesibile tuturor, iar regulile care le guvernează nu depind de ierarhia
şi formalitatea instituţiilor de stat. O altă diferenţă faţă de instituţiile „moderne”
este aceea că sunt organizate în scopul producerii valorilor de utilizare, mai
267
degrabă decât a valorilor de schimb – adică nu sunt angrenate în producţia de

marfă şi nu sunt susceptibile a fi afectate de presiunile pentru acumulare şi
creştere inerente în sistemele pieţelor capitaliste.
Se presupune deci că bunurile comune generează practici sustenabile,
din mai multe motive. Mai întâi, egalitatea în venituri şi putere înseamnă că
nimeni nu poate uzurpa sau domina sistemul (The Ecologist 1993: 5). În al
doilea rând, scara locală la care acţionează aceste comunităţi duce la inter-
dependenţă între membri, ceea ce facilitează cooperarea. În al treilea rând,
aceasta mai înseamnă şi că este mai uşor înrădăcinată această cultură a
recunoaşterii dependenţei fiecărui membru de ceilalţi, şi implicit existenţa unor
obligaţii. Şi, în sfârşit, proprietatea comună face mai greu de adoptat practicile
bazate pe acumulare, uzufructul fiind mai probabil.
Ideea bunurilor comune este evident foarte consecventă cu argumentele
teoriei politice ecologiste în favoarea descentralizării puterii şi a democraţiei „la
firul ierbii”. Ar trebui să fie clar că, din această perspectivă, termenul de „bunuri
comune globale”, utilizat în discuţiile ambientaliştilor din curentul principal
pentru a face referire la probleme cum ar fi încălzirea globală sau deteriorarea
stratului de ozon (de exemplu Vogler 1995; Buck 1998), este pur şi simplu lipsit
de sens. Cu toate acestea, conceptele sunt complementare prin aceea că arată că
este foarte probabil ca anumite comunităţi democratice la scară mică să producă
practici sustenabile în limitele impuse de o planetă finită.
Obiecţii la argumentele ecologiste

în favoarea descentralizării
În literatura academică din anii ’90 s-a pus deseori sub semnul întrebării
ataşamentul ecologiştilor faţă de descentralizare (ex. Goodin1992; de Geus
1995). În plus, Doherty şi de Geus (1995: 4) afirmă că în anii ’90 partidele
ecologiste au renunţat la unele dintre angajamentele lor ca răspuns la succesul
electoral şi la nevoia corespunzătoare de „realism”. Obiecţiile împotriva
descentralizării tind să apară în trei forme. Le vom trata pe primele două aici, iar
pe a treia în următoarea secţiune.
Prima obiecţie ar fi aceea că probabil micile comunităţi anarhice ar fi
prea parohiale şi prea preocupate de ele însele pentru a crea o atmosferă favo-
rabilă cooperării între comunităţi. „Una dintre temerile majore ale observatorilor
din exteriorul mişcărilor ecologiste este aceea că acest tablou de politică
localizată miroase a parohialism îngust, care ar fi atât indezirabil, cât şi
neplăcut”, scrie Dobson (1990: 101,124). O latură a acestui argument este că
acest mod de viaţă ar fi batjocoritor şi opresiv pentru membrii comunităţii, dar
268
Ecologismul
pe de altă parte susţine şi că ei nu ar fi interesaţi de ceea ce se întâmplă dincolo

de hotarele lor. Acest argument are în general un caracter empiric; în societăţile
umane (istorice şi actuale) organizate la scară mică, un asemenea caracter
parohial este inevitabil, pe când etica universalistă adoptată de ecologişti a
apărut datorită modernităţii, odată cu statele-naţiune, oraşele, ş.a.m.d. Nu
înseamnă neapărat că acest tip de etică se va menţine atunci când societăţile
moderne cu sensibilităţi moderne, universaliste, vor încerca să se reorganizeze
pe coordonate ecoanarhiste.
Indiferent dacă ecologiştii au sau nu un răspuns pertinent, această
obiecţie împotriva poziţiei anti-statiste este foarte ciudată. Obiecţia conform
căreia comunităţile mici ar fi prea parohiale poate fi la fel de bine îndreptată şi
împortiva statelor suverane. Practica suveranităţii este cea care face ca statele
să fie preocupate mai întâi de ele însele, şi să evite sentimentul că ar avea
obligaţii fundamentale faţă de restul lumii. Iar tipul de comunitate pe care îl
concep ecologiştii este comunitatea post-suverană. Confederaţii de comunităţi
mici ar putea fi organizate în aşa fel încât să se poată lua în calcul efectele unor
decizii asupra altor comunităţi. Chiar dacă această idee este respinsă ca fiind
prea naivă, ceea ce se pierde din vedere în cadrul obiecţiei de mai sus este faptul
că nicio formă de guvernământ (cu excepţia guvernului mondial, deşi şi acela
are problemele sale) nu poate garanta că aceste comunităţi se vor preocupa de
efectele pe care le au asupra altor comunităţi. Rezolvarea acestei probleme este
o chestiune de cultură politică, şi nu de structură politică.
O a doua obiecţie este că, întrucât pledoaria ecologiştilor în favoarea
descentralizării implică în mod clar o respingere explicită a sistemului
contemporan de state suverane, este subminată pretenţia acestora de a avea o
relevanţă globală. Criticii argumentează că micile comunităţi descentralizate vor
avea prea puţine şanse să dezvolte mecanisme eficiente de rezolvare a
problemelor ecologice globale. Cel mai clar argument de acest tip este expus de
Goodin (1992).
Goodin susţine (ca şi alţii) că din moment ce multe probleme de mediu
sunt transnaţionale şi chiar globale, este necesară o cooperare globală pentru a
le rezolva. Acesta este un argument destul de rezonabil. Dar el continuă spunând
că statul, cu drepturile sale suverane intacte, este o formă politică necesară
pentru a asigura această cooperare. Această turnură a argumentului este probabil
mai puţin convingătoare.
Goodin aminteşte patru jocuri cunoscute care ar putea fi alese pentru a
modela cooperarea dintre comunităţile anarhice mici: Dilema Prizonierului
(reinterpretată ca Dilema Poluatorului), Laşul, Asigurare şi Altruism. El îşi
propune să arate că pentru fiecare dintre acestea ar putea fi necesar transferul de
puteri substanţiale către instituţii aflate mai sus de nivelul local, chiar până la
nivel global. Problema devine mai puţin gravă pe măsură ce ne îndreptăm,
269
parcurgând cele patru modele ale sale, spre Altruism (care, sugerează el pe bună
dreptate, s-ar propia de utopia ecologismului), dar susţine că este valabilă şi
acolo. Acest model presupune că toate comunităţile au o cultură „verde”
desăvârşită, în sensul că urmează normele etice ale ecologismului aşa cum le
evidenţiază el şi că îşi bazează deciziile pe norme orientate global – nu sunt
interesate numai de calitatea propriului lor mediu.
Chiar şi în acest scenariu, Goodin susţine că tot va fi o nevoie
semnificativă de mecanisme coordonatoare între comunităţi. Chiar dacă aceste
comunităţi ar respecta cu stricteţe normele ecologiste, tot ar avea nevoie să fie
informate despre modul cum alte comunităţi tratează anumite probleme, ca să
ştie exact ce au de făcut în acel caz. Prin urmare, „tot ar fi nevoie de un
mecanism central de coordonare, pentru a face legătura între planurile de
acţiune ale tuturor” (Goodin 1992:166).
Apoi afirmă Goodin „cu cât rolul [agenţiilor centralizate] va fi mai
mare, nevoia de puteri de sancţionare va fi mai imperioasă, şi cu atât mai mult
situaţia se aseamănă cu cea din Dilema Prizonierului, respectiv a Poluatorului”
(Goodin 192:167). În argumentul său apar aici două mari erori. Mai întâi, există
o mare diferenţă între „coordonarea organizată a informaţiei” şi „puteri de
sancţionare”, şi deşi Goodin este evident conştient de acest fapt, el trece prea
uşor peste importanţa pe care această diferenţă o are pentru concepţile
ecologiste în privinţa localizării şi a naturii autorităţii politice (Goodin
1992:167). Dacă statul este subiectul principal al discuţiei, atunci numai acolo
unde vor exista puteri depline de sancţionare vom putea vorbi cu adevărat
despre ceva asemănător unui stat. În timp ce majoritatea ecologiştilor resping
ideea unor autorităţi politice globale, nu există niciun motiv pentru care ei să fie
împotriva unor instituţii care să se ocupe cu coordonarea informaţiei între
comunităţi, iar aceste argumente sunt întărite de accentul pus în dezbaterile din
anii ’90 pe predominanţa din ce în ce mai vizibilă, la nivel global, a formelor de
organizare în reţea (despre care vom discuta mai târziu).
În al doilea rând, Goodin face prea mult caz pe tema necesităţii puterilor
de sancţionare în cazul Dilemei Prizonierului. Numeroase teorii despre
cooperarea internaţională au evidenţiat cum cooperarea îndelungată poate fi
realizată în ciuda lipsei puterilor coercitive în agenţiile internaţionale, bazându-
se pe acea coordonare a informaţiei pe care Goodin o consideră necesară „chiar”
şi în cazul Altruistului (ex. Chayes şi Chayes 1993). Aceasta subminează
argumentul său potrivit căruia sunt necesare instituţii cu autoritate efectivă
dincolo de nivelul local.
Mai departe, această problemă a coordonării nu este una în raport cu
care doar poziţia ecologiştilor să fie vulnerabilă. Toate tipurile de organizare
politică, inclusiv cea actuală, necesită o anumită formă de coodonare a
acţiunilor între unităţile politice, pentru a putea răspunde la problemele de
270
Ecologismul
mediu transfrontaliere. Bineînţeles că ecologiştii pledează pentru un sistem în

care puterea să fie cât mai descentralizată, aşa că pot fi consideraţi deosebit de
vulnerabili la acest aspect. Însă, dacă Goodin nu a reuşit să demonstreze că
ecologiştii trebuie să imagineze ceva mai mult decât instituţii de coordonare a
informaţiei, atunci propunerile acestora au totuşi avantajul că descentralizarea
radicală face mai practicabilă administrarea ecologică la faţa locului, folosind
multe dintre argumentele expuse anterior de Dryzek.
O politică globală din ce în ce mai ecologistă?

O a treia obiecţie împotriva argumentului ecologist, pe care am
subliniat-o, este într-o oarecare măsură diferită. În loc să susţină că încercările
ecologismului de a abandona suveranitatea şi de a descentraliza puterea ar duce
la o insuficientă capacitate de coordonare, în literatura recentă pe tema
ecologismului în Relaţiile Internaţionale apare ideea că ecologiştii rămân prea
ataşaţi faţă de modelul politicii suverane. Kuehls (1996), Dalby (1998) şi
Stewart (1997), iar dintr-un punct de vedere teoretic diferit şi Wapner (1996),
avansează toţi acelaşi argument. Dalby susţine, fiind de acord cu criticile
ecologiste la adresa „gestiunii ecologice globale”, că:
„Dilema politică şi ironia în acest caz fac ca alternativa la eforturile globale de

administrare – şi anume, descentralizarea politică şi controlul local, deseori
enunţate ca alternativă politică în teoria ecologistă – să rămână în mare parte
supusă aceluiaşi imaginar politic limitat, al analogiei cu sistemul intern
(1998:13)”.
Critica adusă de Dalby este aceea că ecologiştii rămân fideli unui model
politic suveranist, „analogia cu sistemul intern”. Într-un context teoretic diferit,
şi Wapner aduce acelaşi tip de critică în expunerea sa privind „politica civică
mondială” (1996); la fel şi critica lui Kuehls la adresa lui Bookchin (1996: în
special 106). Descentralizarea puterii, aşa cum interpretează Wapner şi Dalby
poziţia ecologiştilor, este pur şi simplu o formă de recreare a instituţiilor politice
existente, a statelor suverane, la niveluri mult mai locale, mai „umane”. Dar
aceasta este o interpretare greşită. Este adevărat că argumentele ecologiste se
bazează mult pe chestiuni ce ţin de scară. Dar ele exprimă clar faptul că o
asemenea descentralizare în scopuri ecologice implică organizarea unor
instituţii politice fundamental diferite. Acest fapt este clarificat de opoziţia
explicită a multor astfel de autori împotriva instituţiilor şi practicilor
suveranităţii; după cum subliniază Helleiner (1996), acesta a fost întotdeauna
subînţelesul deliberat al sloganului „gândeşte global, acţionează local”. Este, de
271
asemenea, clar că această descentralizare este determinată şi de îngrijorarea

ecologiştilor în privinţa ierarhiei şi a dominării. Deci nu mai este vorba numai
de nivelul instituţiilor politice în stat, ci şi de forma acestora.
Autorii aparţinând ambelor curente de idei – Kuehls (1996), Stewart
(1997) şi Dalby (1998) din cadrul curentului poststructuralist, şi Wapner (1996)
şi Lipschutz (1997) dintr-o perspectivă liberal-pluralistă – sugerează că o
manieră mai corectă de a înţelege formele de guvernanţă în relaţie cu politicile
ecologice este să fie abandonate total concepţiile spaţial-teritoriale ale politicii.
Ambele curente afirmă că într-o epocă a globalizării apar forme de guvernanţă
constituite în reţele transnaţionale, înclusiv pentru a aborda problemele
ecologice, ceea ce face posibilă o formă alternativă de politică. Dar o mare
problemă a acestei formulări este că ia ca atare procesele de globalizare
influenţate politic şi economic, care subminează formele politice tradiţionale, şi
nu reuşeşte să conceapă ideea de a se împotrivi globalizării, nu cu scopul (cum
ar dori social-democraţi precum Hirst şi Thompson 1996, sau Weiss 1998) să
revitalizeze statul naţiune, ci spre a face posibilă o mai profundă descentralizare
a vieţii politice. „Reţelele” societăţii civile globale în viziunea lui Wapner şi a
lui Lipschutz ar putea reprezenta o modalitate eficientă de facilitare a cooperării
intercomunitare pentru rezolvarea problemelor evocate mai sus, sau de a
dobândi modalităţi eficace de organizare, tactice sau tranzitorii care ar permite
schimbarea politică. Dar cu toate acestea ei nu oferă un model de organizare
politică sustenabilă.
Există aşadar motive serioase pentru a rămâne sceptici în privinţa acelor
critici aduse ecologismului care se concentrează asupra insuficienţelor
propunerilor sale de restructurare a sistemului politic global. Acest fapt este
întărit de unele argumente exprimate de autori asociaţi „ecologiei globale”, care
se străduiesc să răspundă la întrebarea de ce ar fi „bunurile comune” forma de
spaţiu politic şi social cea mai favorabilă practicii sustenabile (contrar sugestiei
lui Garrett Hardin şi a altora), poziţie care întăreşte argumentele în favoarea
descentralizării. În ciuda unor dificultăţi din cursul anilor 1990, cert rămâne
faptul că, pentru majoritatea celor care au scris pe acest subiect, din diverse
perspective, implicaţiile politice ale ecologismului merg în direcţia unei
descentralizări radicale a puterii (de ex. Bryant şi Bailey 1997; Luke 1997;
Helleiner 2000).
Dar ceea ce este important la această critică adusă poziţiei ecologiste
este felul în care atrage atenţia asupra situaţiei contemporane strategice a
ecologiştilor, şi în acelaşi timp asupra modului în care problemele ecologice şi
răspunsurile politice la acestea implică schimbări în structurile politice globale
sub forme al căror potenţial scapă naturii abstracte a criticilor ecologiste
împotriva sistemului de state. Ne putem întreba cum ar arăta o critică ecologistă
imanentă a politicii globale, în opoziţie cu o critică ecologistă transcendentală a
272
Ecologismul
sistemului de state (reificat), precum cea din argumentele anarhiste ale lui
Bookchin.
Din această perspectivă se remarcă lucrarea lui Eckersley, The Green
State (2004). Cartea precedentă a lui Eckersley (1992) conţinea o respingere
explicită a ecoanarhismului şi dădea o importanţă deosebită descentralizării în
gândirea ecologistă. Pe baza lecturii pe care o face implicaţiilor ecocen-
trismului, autoarea elaborează un argument politic etatist în orientarea sa. Deşi
nu adoptă poziţia „eco-autoritarismului” ca Hardin (1974), Heilbroner (1974)
sau Ophuls (1977), ea sugerează, în totală contradicţie cu ecoanarhismul larg
răspândit în gândirea ecologiştilor, că statul modern este un instrument politic
necesar dintr-un punct de vedere ecologist. Ea sugerează că ecocentrismul
necesită în acelaşi timp descentralizarea puterii în stat şi centralizarea puterii la
nivel regional şi global. În concordanţă cu ideea lui O’Riordan despre primul tip
de reformă a ordinii mondiale, autoarea susţine că un sistem politic
„multistratificat”, cu dispersarea puterii atât în jos, către comunităţile locale, cât
şi spre nivelul global, este soluţia cea mai coerentă cu ecocentrismul (Eckersley
1992: 144, 175, 178).
Această poziţie ar putea fi dezvoltată în cadrul unei perspective
convenţionale asupra relaţiilor internaţionale (cum ar fi instituţionalismul
liberal, vezi capitolul 2 al cărţii) pentru a observa caracterul foarte variat al
tratatelor şi practicilor interstatale. Cele mai evidente ar fi cele legate de bio-
diversitate, ploile acide sau schimbările climatice. Dar perspectiva ar putea fi
dezvoltată şi în ceea ce priveşte instituţiile economice globale, cum ar fi Banca
Mondială, sau practicile militare ale statelor.
Relatarea lui Eckersley poate fi dezvoltată şi în contextul literaturii pe
tema „guvernanţei globale a mediului”, ceea ce implică apariţia unor forme de
guvernare care să nu se bazeze numai pe statele suverane (Paterson 1999;
Humphreys, Paterson şi Pettiford 2003). O prefigurare a acestei idei este faptul
că asistăm, în prezent, la un transfer simultan de putere în sus, către instituţiile
internaţionale/transnaţionale, pe de o parte, şi în jos către organizaţiile locale, pe
de altă parte (Rosenau 1992; Hempel 1996). Rosenau susţine această idee în
privinţa modelelor de autoritate în politica globală în general, dar şi în mod
specific, în relaţie cu politica globală de mediu (Rosenau 1993). Din punctul de
vedere al lui Hempel, asemenea forme de guvernanţă globală a mediului apar
pentru că scara spaţială a statului nu este adecvată pentru a administra
schimbările de mediu. Statul este concomitent şi prea mare, şi prea mic pentru a
se ocupa cu eficacitate de aceste schimbări, astfel că practicile guvernării se
îndreaptă spre niveluri regionale şi globale şi, în acelaşi timp, spre niveluri
locale, ca reacţie. Poziţia lui Eckersley (1992) este un enunţ normativ care
justifică asemenea transferuri de autoritate.
273
O problemă esenţială a acestui argument este că interpretarea eco-

centrismului care sprijină cartea lui Eckersley (1992) poate fi contestată.
Ecocentrismul, în sine, este nedefinit politic. Poate avea multe variante, de la
anarhie la autoritarism, cu versiunea lui Eckersley undeva la mijlocul acestui
continuum. Interpretarea alternativă dominantă în cadrul reflecţiei ecologiste
sugerează că problema, din punct de vedere ecocentric, ţine de apariţia
modurilor de gândire moderne. Raţionalismul inerent în ştiinţa occidentală
modernă este unul instrumental, în care dominaţia asupra naturii (şi a bărbaţilor
asupra femeilor) şi folosirea acesteia în scopuri instrumentale umane a făcut
parte integrantă, cel puţin din punct de vedere istoric, din proiectul ştiinţific pe
care este construit capitalismul (de exemplu, Merchant 1980). Cu alte cuvinte,
eticii mediului îi este conferită o specificitate istorică şi o bază materială –
apariţia formelor moderne de antropocentrism este legată de apariţia
modernităţii sub toate aspectele sale.
Această interpretare susţine astfel că, din moment ce ştiinţa modernă
este legată inextricabil de alte instituţii moderne cum ar fi capitalismul, statele-
naţiune şi formele moderne de patriarhat, nu este potrivit să reacţionezi
dezvoltând şi mai mult aceste instituţii, centralizând puterea prin dezvoltarea
instituţiilor globale şi regionale. O asemenea reacţie va consolida şi mai mult
raţionalitatea instrumentală, care va submina posibilitatea de dezvoltare a unei
etici ecocentrice. O poziţie ecocentrică conduce aşadar la argumente în favoarea
reducerii dimensiunilor comunităţilor umane, şi în special în favoarea
contracarării tendinţelor spre globalizare şi omogenizare, având în vedere că
numai prin susţinerea diversităţii va fi posibilă crearea unor spaţii pentru
apariţia eticii ecocentrice. Autorii din curentul „ecologiei globale”, amintiţi mai
sus, dezvoltă acest argument.
În lucrarea The Green State (2004), Eckersley formulează un argument
cu concluzii smilare, dar mult mai detaliat, şi bazat nu pe ideile transcendente
ale eticii ecocentrice, ci pe importanţa unei critici imanente a politicii globale
contemporane. Autoarea porneşte de la o analiză a tendinţelor şi a structurilor
actuale antiecologice din politica globală pe de o parte (în concepţia ei acestea
sunt anarhia interstatală, capitalismul global şi democraţia liberală), dar şi a
orientărilor contemporane care creează posibilitatea contracarării acestor
tendinţe (multilateralism ecologic, modernizare ecologică, democraţie delibe-
rativă/discursivă).
Eckersley susţine că aceste trei elemente creează posibilitatea unei
ordini mondiale ecologice care să funcţioneze pe baza practicilor existente, fără
a fi nevoie de elaborarea unei noi ordini mondiale. Ea se inspiră mult din
teoriile constructiviste din Relaţiile Internaţionale (vezi şi Reus-Smit, Capitolul
8, în acest volum), mai ales în privinţa noţiunii de „culturi ale anarhiei” (Wendt
1999), pentru a argumenta că suveranitatea nu ar trebui să însemne numai
274
Ecologismul
ostilitate permanentă şi competiţie între state (după cum se subînţelege din

argumentele eco-autoritariste în favoarea guvernământului şi din argumentele
eco-anarhiste împotriva statului), ci poate implica apariţia unor obligaţii
reciproce şi a cooperării extensive, şi sugerează că dezvoltarea multila-
teralismului ecologic (după cum este el dezbătut în literatura convenţională
asupra regimurilor internaţionale ecologice) este dovada posibilităţilor existente
aici. Eckersley se inspiră din teorii despre modernizarea ecologică (de ex. Hajer
1995; Christoff 1996; Mol 1996) pentru a arăta că această creştere şi dinamica
globalizării capitalismului reprezintă doar un viitor posibil al economiei
mondiale; autoarea păstrează o perspectivă critică asupra naturii „slabe” a celor
mai multe tipuri de modernizare ecologică actuală. Eckersley se mai inspiră şi
din lucrări pe tema democraţiei deliberative şi transnaţionale (Held 1995;
Dryzek 1990, 1992, 1999; Linklater 1998) şi implicit din lucrări pe tema
cetăţeniei ecologice (Dobson 2003), pentru a sugera că prima va ajuta la
trecerea către o modernizare ecologică „tare”, care va ecologiza în mod corect
procesul economic, iar cea din urmă ar putea înrădăcina cu adevărat tran-
sformările suveranităţii, îndepărtând-o de imaginea hobbesiană.
Odată ce direcţiile ecologiste de critică a politicii internaţionale sunt
înţelese sub acest aspect, se deschide calea spre o reimplicare critică, dar
constructivă, alături de alte tradiţii din Relaţiile Internaţionale care au aceleaşi
viziuni în privinţa transformărilor suportate de sistemul de state şi a modului
cum aceste transformări pot fi împinse spre o direcţie radicală. În sfera mediului
există lucrări precum cea a lui Hurrell despre provocările la adresa suveranităţii
şi a sistemului de state (1994), a lui Shue despre dreptate globală şi politica
globală de mediu (1992, 1995, 1999), sau cea a lui Dobson despre cetăţenia
ecologică (2003). Toate acestea sugerează, în moduri diferite, modul cum
concepţiile ecologiştilor despre necesitatea unor reforme în politica globală ar
putea intra în dialog, dând rezultate fructuoase, cu o serie de idei consacrate în
privinţa politicii globale în maniera indicată la nivel mai general de către
Eckersley. În afara sferei ecologice, interpretarea de către Linklater a teoriei
critice (vezi Capitolul 4 al acestui volum; Linkater 1998), din perspectiva
posibilelor transformări ale formelor de comunitate politică, sau dezbaterile
asupra democraţiei cosmopolite sau transnaţionale (Held 1995; Dryzek 1999) ar
fi potenţiale domenii de dialog.
Una din posibilele obiecţii care s-ar putea aduce acestui argument este
punerea sub semnul întrebării a accentului plasat de Eckersley pe deliberarea
democratică. Autoarea pleacă de la ideea că la baza regimurilor (ne)sustenabile
este chiar caracterul deliberării democratice. În timp ce în volumul
Environmentalism and Political Theory (1992), etica sa ecocentrică era cea care
fundamenta enunţurile politice despre sustenabilitate, în The Green State
(2004), ea spune că, din punct de vedere politic, sustenabilitatea presupune ca
275
„toţi cei potenţial afectaţi de riscuri ecologice să aibă o posibilitate reală de a

participa sau de a fi reprezentaţi în conceperea politicilor sau luarea deciziilor
care ar putea genera riscuri” (2004:243). Această asumpţie duce la o insistență
asupra naturii slabe a procesului deliberativ în democraţia liberală şi a nevoii de
a organiza procese deliberative care să nu-i excludă pe cei de dincolo de
graniţele statelor individuale. Principala critică de factură ecologistă ar putea
proveni din linia argumentelor dezvoltate de exponenţii „ecologiei globale”.
Ideea lui Eckersley despre deliberarea democratică pune pe bună dreptate sub
semnul întrebării natura deloc critică a „preferinţelor individuale” aşa cum sunt
invocate în retorica liberal democratică – sau, mai bine spus, separarea între
public şi privat – dar nu la fel se întâmplă şi cu separarea sectorului politic de
cel economic. Aşadar, în literatura asociată „redobândirii bunurilor comune”
ceea ce este evident este că înrădăcinarea instituţiilor politice în forme socio-
economice concrete duce la practici sustenabile, pe când în ideea lui Eckersley
despre democraţie ecologică este evident că practicile deliberării democratice şi
practicile de producere a vieţii cotidiene sunt mult mai clar separate una de
cealaltă, lipsite de substanţă, altfel spus. Oricum, ceea ce este clar este că dacă li
s-ar da o întorsătură „descentralizatoare” argumentelor lui Eckersley privind
democraţia ecologică – adică dacă ar fi abandonată insistenţa autoarei asupra
statului naţional ca punct de plecare al reflecţiei despre spaţiul activităţii politice
– atunci ele ar deveni mult mai atractive pentru majoritatea ecologiştilor, şi ar
constitui un element foarte sofisticat şi valoros adăugat la argumentele
ecologiste.
Altă miză probabilă este prezentarea de către Eckersley a evoluţiilor din
politica globală contemporană care inspiră astfel „limitele posibilului”, din care
se poate apoi dezvolta critica sa imanentă. Pentru a relua, autoarea se referă la
potenţialul emergent al multilateralismului ambiental, al modernizării ecologice
şi al democraţiei deliberative care reiese din anarhia interstatală, din capita-
lismul global şi din democraţia liberală. Interesantă în acest context este
probabil lipsa unei discuţii despre mişcările „antiglobalizare”, în care ecologiştii
au jucat un rol important, ca şi conştientizarea faptului că bunurile comune, ca
formă de economie politică pe care tot aceştia vor să o promoveze, există în
multe zone ale lumii, după cum am observat deja. Dacă adăugăm această
dimensiune la evoluţiile globale despre care vorbeşte Eckersley, atunci am putea
asista la schimbarea opiniilor despre potenţialul descentralizării, aşa cum este ea
promovată de ecologişti. Aceste mişcări pot fi bineînţeles analizate sub forma
unor presiuni care susţin (în timp ce presiunea radicală este menţinută) mai
multe mişcări reformatoare care să dezvolte multilateralismul ambiental, moder-
nizarea ecologică şi democraţia discursivă. Dar ele pot fi analizate şi sub forma
unor mişcări care generează schimbări politice în sine, înrădăcinate într-un
model mai vast de schimbare socială şi politică de inspiraţie ecologistă/de
276
Ecologismul
stânga, care nu doar modelează, ci pun în cauză puterea capitalului global,

centralizarea puterii, şi altele, şi funcţionează ca agenţi care ajută la crearea şi
susţinerea democraţiei şi cetăţeniei ecologice.
Concluzie
Ideea centrală a acestui capitol este analiza modului în care majoritatea

ecologiştilor resping sistemul de state şi susţin în primul rând descentralizarea
comunităţilor politice sub nivelul statului-naţiune, mai degrabă decât noi forme
de autoritate politică globală. Aceasta implică descentralizarea nu numai a
organizării politice, dar şi a organizării economice şi sociale. Ei pledează şi
pentru abandonarea sistemelor şi practicilor tradiţionale, în favoarea unor loca-
lizări mixte ale autorităţii. Ecologia globală complementează această idee
arătând detaliat cum practicile politice contemporane subminează sustena-
bilitatea societăţilor umane, şi cum aceste structuri ale puterii trebuie reevaluate
pentru a crea societăţi durabile. Concentrarea lor pe „redobândirea bunurilor
comune” sprijină argumentul descentralizării în teoria ecologistă.
În introducerea acestei cărţi, (Capitolul 1) au fost subliniate câteva
chestiuni esenţiale şi au fost aduse precizări cu referire la tradiţiile teoretice în
Relaţiile Internaţionale. Ecologismul ar trebui să fie privit ca o teorie critică,
mai degrabă decât una orientată către soluţii. Este în orice caz, o teorie ce se
doreşte explicativă şi normativă – încearcă să explice o serie de fenomene şi
probleme din politica globală şi totodată să ofere un set de enunţuri normative
în privinţa tipurilor de schimbări necesare pentru a răspunde acestor probleme.
Autorii din această tradiţie nu s-au angajat prea mult în activităţi constitutiv-
teoretice – reflecţia asupra naturii teoretizării în sine – deşi unii dintre ei,
asociaţi mai ales şcolii „ecologiei globale”, se preocupă de teme ce ţin de
putere/cunoaştere (Doran 1995).
Pentru ecologişti, obiectul central al analizei şi scopul cercetărilor este
modul în care societăţile umane moderne sunt nesustenabile din punct de vedere
ecologic. Un astfel de mod de existenţă destructiv este regretabil, şi din
perspectiva valorii etice independente presupuse a rezida în organisme şi
ecosisteme, şi deoarece societatea umană depinde în ultimă instanţă pentru
propria supravieţuire de funcţionarea corectă a biosferei în totalitatea sa. Cu
privire la Relaţiile Internaţionale în particular, ecologiştii se concentrează pe
modalitatea în care structurile şi procesele politice dominante contribuie la
această distrugere. Scopul acestei analize este deci explicit normativ –
înţelegerea modului în care structurile politice globale pot fi reformate pentru a
preveni distrugerea şi pentru a oferi o relaţie durabilă a omului cu planeta şi cu
277
restul locuitorilor ei. Asemenea idealismului (vezi Capitolul 2 al volumului),

imperativul normativ este impulsul primar în cazul ecologismului – explicarea
distrugerii mediului vine pe locul următor. Din punct de vedere metodologic,
deşi ecologiştii sunt ostili pozitivismului, nu în ultimul rând din cauza legăturii
sale istorice cu tratarea „naturii” (inclusiv a oamenilor) ca obiect, pur şi simplu
instrumental, nu există o metodologie ecologistă clar definită. Eckersley
(2004 :8-10) propune ca metodă o „ecologie politică critică”. Dar aceasta se
dovedeşte a fi metoda criticii imanente din teoria critică a Şcolii de la Frankfurt,
cu accente ecologice. În final, ecologiştii se alătură altor curente în respingerea
oricărei sugestii de separare a Relaţiilor Internaţionale de alte discipline. După
cum se sugerează şi în Capitolul 1, posibilitatea apariţiei unei perspective
ecologiste distincte în cadrul Relaţiilor Internaţionale a venit pe fondul depăşirii
graniţelor disciplinare.
Cu privire la alte tradiţii ale Relaţiilor Internaţionale, ecologismul are
anumite trăsături în comun cu multe alte abordări critice. Mai întâi, împărtăşeşte
respingerea distincţiei dure şi rapide între fapt şi valoare cu feminismul, teoria
critică şi poststructuralismul, încercând în mod evident să integreze preocupări
normative şi explicative. Concepţia sa despre teorie este total incompatibilă cu
concepţia pozitivistă, care implică o astfel de distincţie. În al doilea rând, ca şi
poststructuralismul şi feminismul, refuză concentrarea puterii, respinge forţele
omogenizării din politica mondială actuală şi susţine prezervarea diferenţei şi
diversităţii. În al treilea rând, asemeni teoriei critice şi altor curente, respinge
sistemul de state, precum şi ideea apariţiei unor structuri globale de putere, în
virtutea existenţei unei „comunităţi globale”, pronunţându-se pentru
descentralizarea puterii, de la statele-naţiune înspre nivelul local. (Pentru o
perspectivă similară cu cea a lui Linklater în legătură cu politicile de mediu,
vezi Low şi Gleeson 1998 : Capitolul 7. Pentru o critică la adresa gândirii
universaliste pe linia autorilor din şcoala „ecologiei globale”, menţionate mai
sus, vezi Esteva şi Prakash 1997). În timp ce pentru teoreticienii critici, cum ar
fi Linklater (1998), ideea de comunitate la nivel global înseamnă echilibrul între
unitate şi diversitate, mai degrabă decât crearea unei identităţi globale omogene,
în cadrul curentului ecologist se face simţită opinia conform căreia comunitatea
are sens numai la nivel local – ideea de „comunitate globală” este pentru
ecologişti un nonsens, dacă nu un potenţial totalitar (Esteva şi Parkash 1997).
Totuşi, există un sentiment împărtăşit că scopul teoriei este să promoveze
emanciparea (Laferrière 1996; Laferrière şi Stoett 1999). Alături de această
respingere normativă a sistemului de state apare şi o respingere a unei disocieri
empirice clare între politica internă şi cea internaţională, întâlnită la pluralişti ca
John Burton, dar şi la marxişti, teoreticieni critici şi feminişti. Astfel, ecologiştii
nu consideră util să gândească, spre exemplu, în termeni de „niveluri de
analiză”, o formă de gândire predominantă în realism, pentru că astfel s-ar
278
Ecologismul
separa în mod arbitar arenele acţiunii politice, care ar trebui văzute într-o
legătură indisolubilă. În sfârşit, se pune un accent clar pe economia politică şi
pe inegalitatea structurală inerentă în economiile capitaliste moderne, asupra
cărora se concentrează şi marxiştii şi teoreticienii dependenţei.
Totuşi, în opoziţie cu poststructuralismul în special, împărtăşeşte un
element de teoretizare modernistă, în sensul că ecologiştii încearcă să înţeleagă
lumea pentru a reuşi să o îmbunătăţească. În viziunea lui Hovden (1999),
aceasta o face mai compatibilă cu tipul de teorie critică al Şcolii de la Frankfurt
şi cu feminismul decât cu poststructuralismul, având în vedere că primele două
au un evident scop normativ emancipator, şi în special sentimentul mai clar că
explicaţiile şi interpretările lor asupra lumii sunt legate de un proiect politic bine
definit. Aceasta se leagă de respingerea fundaţionismului de către poststructu-
ralişti, şi marchează o diferenţă clară faţă de ecologism, care se sprijină neapărat
pe enunţuri fundaţionale puternice, cu caracter epistemologic şi etic. Acest
argument nu ar trebui totuşi împins prea departe, deoarece există tensiuni în
privinţa modului în care teoria critică încearcă să reconstruiască raţionalitatea
Iluminismului. Eckersley de exemplu (1992 : Capitolul 5), observă încercările
lui Habermas în special (punându-l în contrast cu Marcuse) de a reimplica
ştiinţa în scopuri politice radicale, afirmând că în final ajunge inevitabil să
justifice dominaţia omului asupra naturii. Sunt în final mai degrabă de acord cu
Mantle (1999), care susţine că în cadrul Relaţiilor Internaţionale, ecologismul
are cele mai strânse afinităţi cu feminismul.
În concluzie, teoria ecologistă are perspectiva sa distinctă. Accentul pus
pe relaţiile umanitate-natură şi adoptarea unei etici ecocentrice cu privire la
aceste relaţii, accentul pus pe limitarea creşterii, perspectiva asupra laturii
distructive a dezvoltării şi concentrarea pe descentralizarea statului-naţiune
sunt, toate, trăsături unice ale ecologismului. Acest capitol a arătat cum scopul
teoriei ecologiste în cadrul Relaţiilor Internaţionale este să dea o explicaţie a
crizei ecologice cu care se confruntă umanitatea, să trateze acea criză ca fiind
cea mai importantă problemă a societăţilor umane şi să asigure o bază
normativă pentru a o putea soluţiona.
Traducere de Alice Gabriela RADU
279
280
Bibliografie
Bibliografie
– Ackerly, B.A. (2001a) Political Theory and Feminist Social Criticism

(Cambridge).
– (2001b) „Women’s Human Rights Activists as Cross-Cultural Theorists”,
International Journal of Feminist Politics, 3(3).
– Ackerly, A. şi Okin, S.M. (1999) „Feminist Social Criticism and the
International Movement for Women’s Rights as Human Rights”, în I. Shapiro şi C.
Hacker-Cordon (ed.), Democracy’s Edges (Cambridge).
– Ackerly, B., Stern M., True J., (ed.) (2006) Feminist Methodologies for
International Relations (Cambridge).
– Ackerly, B. şi True J. (2006) „Studying the Struggles and Wishes of the Age:
Feminist Theoretical Methodology and Feminist Theoretical Models”, în Ackerly, B.,
Stern M., True J., (ed.), Feminist Methodologies for International Relations
(Cambridge).
– Adler E. şi Barnett, M. (1998) Security Communities (Cambridge).
– Afshar, H. şi Dennis, C. (1992) Women and Adjustment in the Third World
(London).
– Agamben, G. (1998), Homo Sacer: Sovereign Power and Bare Life
(Stanford).
– Agathangelou, A. (2004) The Global Politcal Economy of Sex: Desire,
Violence and Insecurity in Mediterranean Nation States (New York).
– Amnesty International (1990) Women in the Front Lines: Human Rights
Violations Against Women (London).
– Anderson P. (1974) Lineages of the Absolutist State (London).
– (1983) In the Tracks of Historical Materialism (London).
– Apel, K.-O. (1980) Towards a Transformation of Philosophy (London).
– Appfel-Marglin, F. şi Marglin, S. (ed.) (1990) Dominating Knowledge:
Development, Culture and Resistance (Oxford).
– Arblaster, A. (1984) The Rise and Decline of Western Liberalism (Oxford).
– Archibugi, D. (ed.) (1998) Re-Imagining Political Community: Studies in
Cosmopolitan Democracy (Cambridge).
– (2002) „Demos and Cosmopolis”, New Left Review, 13.
– (2004a) „Cosmopolitan Democracy and Its Critics: A Review”, European
Journal of International Relations, 10 (3).
– (2004b) „Cosmopolitan Guidelines for Humanitarian Intervention”,
Alternatives, 29 (1).
– Archibugi, D. şi Held, D. (ed.) (1995) Cosmopolitan Democracy: An Agenda
for a New World Order (Cambridge).
– Art, R. J. şi Waltz, K.N. (1983) „Technology, Strategy, and the Uses of
Force”, în R.J. Art şi K.N. Waltz (ed.) The Use of Force (Lanham).
281
– Ashley, R.K. (1981) „Political Realism and Human Interests”, International

Studies Quarterly, 25.
– (1987) „The Geopolitics of Geopolitical Space: Toward a Critical Social
Theory of International Politicas”, Alternatives, 12(4).
– (1988) „Untying the Sovereign State: A Double Reading of the Anarchy
Problematique”, Millenium, 17(2).
– (1989a) „Living on Border Lines: Man, Poststructuralism and War”, în J.
Der Derian and M. J. Shapiro (ed.), International / Intertextual Relations: Postmodern
Readings of World Politics (Massachusetts).
– (1989b) „Imposing International Purpose: Notes on a Problematic of
Governance”, în E.-O. Czempiel and J. Rosenau (ed.), Global Changes and Theoretical
Challenges: Approaches to World Politics for the 1990s (Massachusetts).
– Ashley, R. K. şi Walker, R. B. J. (1990) „Speaking the Language of Exile:
Dissidence in International Studies”, International Studies Quarterly, 34(3).
– Axelrod, R. (1984), The Evolution of Cooperation (New York).
Axelrod, R. şi Keohane R.O. (1986) „Achieving Cooperation under Anarchy:
Strategies and Institutions”, în Kenneth, A. Oye (ed.), Cooperation under Anarchy
(Princeton). Retipărit în D. Baldwin (ed.) (1993), Neorealism and Neoliberalism: The
Contemporary Debate (New York).
– Bain, W. (2003) Between Anarchy and Society (Oxford).
– Baines, E.K. (1999) „Gender Construction and the Protection Mandate of the
UNHCR: Responses from Guatemalan Women”, în E. Prugl şi M.K. Meyer (ed.) Green
Politics and Global Governance (Lanham).
– Bairoch, P. (1993) Economic and World History (Chicago).
– Bakker, I. (ed.) (1994) The Strategic Silence: Gender and Economic Policy
(London).
– Banks, M. (1985) „The Inter-Paradigm Debate” în M. Light şi A.J.R. Groom
(eds.), International Relations: A Handbook of Current Theory (London).
– Barnett, M. şi Duvall, R. D. (2004) „Power in World Politics”, International
Organization, 59 (1).
– Barnett, M. şi Finnemore, M. (2004) Rules for the World: International
Organizations in Global Politics (Ithaca).
– Baron, B. (2003) „Many After-Effects of 11 September 2001: Reading
William J. Benett’s Why We Fight: Moral Clarity and the War on Terrorism”,
International Feminist Journal of Politics, 5(3).
– Barry, J. (1995) „Towards a Theory of the Green State”, în S. Elworthy et al.
(eds.), Perspectives on the Environment 2 (Aldershot).
– (1999) Rethinking Green Politics: Nature, Virtue and Progress (London).
– Baylis, J. şi Smith, S. (2005) The Globalization of World Politics (Oxford).
– Beitz, C. (1979) Political Theory And International Relations (Princeton).
– Beneria, L. (ed.) (1992) Women and Development : The Sexual Division of
Labour in Rural Societies (New York).
– Benhabib, S. (1986) Critique, Norm and Utopia: A Study of the Foundations
of Critical Theory (New York).
282
Bibliografie
– Benner, E. (1995) Really Existing Nationalisms: A Post-Communist View

from Marx and Engels (Oxford).
– Berman, J. (2003) „(Un)popular Strangers and Crises (Un)bounded:
Discourses of Sex Trafficking, the European Political Community and the Panicked
State of the Modern State”, European Journal of International Relations, 9(1).
– Bleiker, R. (2000) Popular Dissent, Human Agency and Global Politics
(Cambridge).
– Block, F. (1980) „Beyond State Autonomy: State Managers as Historical
Subjects”, Socialist Register.
– Block, F. şi Somers, M. (1984) „Beyond the Economist Fallacy: The Holistic
Social Science of Karl Polanyi”, în T. Skocpol (ed.), Vision and Method in Historical
Sociology (Cambridge).
– Boham, J. (2002) „How to make a Social Science Practical: Pragmatism,
Critical Social Science and Multiperspectival Theory”, Millenium, 31(3).
– Bohman, J. şi Lutz/Bachmann, M. (ed.) (1997) Perpetual Peace: Essays on
Kant’s Cosmopolitanism (Cambridge).
– Boli, J., Meyer, J. şi Thomas G. (1989) „Ontology and Rationalization in the
Western Cultural Account”, în G. Thomas et. al. (ed.), Institutional Structure: Consti-
tuting State, Society, and the Individual (London).
– Bookchin, M. (1980) Toward an Ecological Society (Montreal).
– (1982) The Ecology of Freedom: The Emergence and Dissolution of
Hierarchy (Palo Alto).
– (1992) „Libertarian Municipalism: An Overview”, Society and Nature, 1(1)
– Booth, D. (1998) The Environmental Consequences of Growth: Steady-State
Economics as an Alternative to Ecological Decline (London).
– Booth, K. (1991a) „Security and Emancipation”, Review of International
Studies, 17(4).
– (1991b) „Security in Anarchy: Utopian Realism in Theory and Practice”,
International Affairs, 67(3).
– (1997) „A Reply to Wallace”, Review of International Studies, 22(3).
– Booth, K. and Dunne T. (ed.) (2002) Worlds in Collision: Terror and the
Future of Global Order (London) .
– Boris, E. and Prugl, E. (ed.) (1996) Homeworkers in Global Perspective
(New York).
– Bottomore, T. B. and Goode, P. (1978) (ed.) Austro-Marxism (Oxford).
– Brewer, A. (1990) Marxist Theories of Imperialism: A Survey (London).
– Bromley, S. (1999) „Marxism and Globalization” în A. Gamble et al. (ed.),
Marxism and Social Science (London).
– Brown, C. J. (1988) „The Modern Requirement: Reflections on Normative
International Theory in a Post-European World”, Millenium, 17(2).
– (1992) „Marxism and International Ethics”, în T. Nardin şi D. R. Napel
(eds), Traditions of International Ethics (Cambridge).
– (2002) Understanding International Relations, ediţia a II-a (Basingstoke).
283
– Brunnee, J. şi Toope, S. J. (2000) „International Law and Constructivism:

Elements of an International Theory and of International Law”, Columbia Journal of
Transnational Law, 39(1).
– Bryant, R. şi Bailey, S. (ed.) (1997) Third World Political Ecology (London).
– Buck, S. J. (1998) The Global Commons: An Introduction (London).
– Bukharin, N. (1972) Imperialism and World Economy (London).
– Bull, H. (1966a) „The Grotian Conception of International Society”, în H.
Butterfield şi M. Wight (ed.), Diplomatic Investigations: Essays in the Theory of
International Relations (London).
– (1966b) „International Theory: The Case for a Classical Approach”, World
Politics, 18. Retipărit în K. Knorr şi J. N. Rosenau (ed.) (1969), Contending Approaches
to International Relations (Princeton).
– (1969/1995) „The Theory of International Politics, 1919-1969”, în B.
Porter, The Aberystwyth Papers (London) Retipărit în J. Der Derian (ed.) (1995),
International Therory: Critical Investigations (Basingstoke).
– (1973) „Foreign Policy of Australia”, Proceedings of Australian Institute of
Political Science (Sydney).
– (1977) The Anarchical Society: A Study of Order in World Politics (London)
– (1979a) „Human Rights and World Politics”, în R. Petteman (ed.), Moral
Claims in World Affairs (London).
– (1979b) „The State’s Positive Role in World Affairs”, Daedalus, 108.
– (1982) „The West and South Africa”, Daedalus, 111.
– (1983) „The International Anarchy in the 1980s”, Australian Outlook, 37.
– Bull, H. (ed.) (1984) Intervention in World Politics (Oxford).
– (1984a) „Justice in International Relations”, The Hagey Lectures, The
University of Waterloo (Ontario).
– (1984b) „The Revolt Against the West”, în H. Bull şi A. Watson (ed.), The
Expansion of International Society (Oxford).
– Bull, H. şi Watson, A. (ed.) (1984) The Expansion of International Society
(Oxford).
– Bunyard, P. şi Morgan-Grenville, F. (ed.) (1987) The Green Alternative
(London).
– Burke, A. (2004) „Just War or Ethical Peace? Moral Discourses of Strategic
Violence After 9/11”, International Affairs, 80(2).
– Butler, J. (1990) Gender Trouble: Feminism Subversions of Identity (New
York).
– (2004) Precarious Life: The Powers of Mourning and Violence (London).
– Butterfield, H. (1949) Christianity and History (London).
– (1953) Christianity, Diplomacy and War (London).
– Butterfield, H. şi Wight, M. (ed.) (1966) Diplomatic Investigations (London).
– Buzan, B. (2001) „The English School: An Exploited Resource in IR”,
Review of International Studies, 27.
– (2003) „Implications for the Study of International Relations”, în M.
Buckley and R. Fawn (ed.), Global Responses to Terrorism (London).
284
Bibliografie
– (2004) From International Society to World Society? English School Theory

and the Social Structure of Globalisation (Cambridge).
– Buzan, B., Jones, C.A. şi Little, R. (1993) The Logic of Anarchy: Neorealism
to Structural Realism (New York).
– Buzan, B. şi Little, R. (2000) International Systems in World History:
Remaking the Study of International Relations (Oxford).
– (2001) „Why International Relations Has Failed as a Project and What to
Do about it”, Millenium, 31(1).
– Buzan, B. şi Waever, O. (2003) Regions and Powers: The Structure of
International Security (Cambridge).
– Campbell, D. (1992) Writing Security: United States Foreign Policy and the
Politics of Identity (Minneapolis).
– (194) „Deterritorializing of Responsability: Levinas, Derrida and Ethics
after the End of Philosophy”, Alternatives, 19.
– (1996) „Political Prosaics, Transversal Politics, and the Anarchical World”,
în M.J. Shapiro and H. Alker (ed.), Challenging Boundaries: Global Flows, Territorial
Identities (Minneapolis).
– (1998 a) National Deconstruction: Violence, Identity and Justice in Bosnia
(Minneapolis).
– (1998 b) „Why Fight? Humanitarianism, Principles, and Post-
Structuralism”, Millenium, 27 (3).
– (1999) „Violence, Justice and Identity in the Bosnian Conflict”, în J.Edkins,
N.Persram şi V.Pin-Fat (ed.), Sovereignty and Subjectivity (Boulder).
– (2002 a) „Time is broken: The Return of the Past in the Response to
September 11”, Theory and Event, 5(4).
– (2002 b) „Atrocity, Memory, Photography: Imaging and Concentration
Camps of Bosnia – The Case of ITN versus Living Marxism, Part 2”, Journal of
Human Rights, 1(2).
– Campbell, D. şi Dillon, M (1993) „Introduction”, în D. Campbell şi Mill
Dillon (ed.), The Political Subject of Violence (Manchester).
– Caprioli, M. (2000) „Gendered Conflict”, Journal of Peace Research, 37.
– (2004) „Feminist IR Theory and Quantitative Methodology”, International
Studies Review, 6(2).
– Caprioli, M. şi Boyer, M.(2001), „Gender, Violence, and International
Crisis”, Journal of Conflict Resolution, 45.
– Carpenter, R, C. (2002) „Gender Theory in World Politics: Contributions of a
Nonfeminist Standpoint?”, International Studies Review, 4(3).
– Carr, E.H.(1993/1945/1946) The Twenty Years’ Crisis: 1919-1939: An
Introduction to the Study of International Relations (London).
– (1945) Nationalism and After (New York).
– (1953) „The Marxist Attitude to War”, în E.H.Carr, A History of Soviet
Russia, 3, The Bolshevik Revolution, 1917-23 (London).
– (1945) Nationalism and After (New York).
– (1953) „The Marxist Attitude to War”, în E.H. Carr, A History of Soviet
Russia, 3, The Bolshevik Revolution, 1917-23 (Londra).
285
– Carter, A. (1993) „Towards a Green Political Theory”, în A.Dobson şi

P.Lucardie (ed.), The Politics of Nature: Explorations in Green Political Theory
(London).
– Carver, T.(1998) The Postmodern Marx (Manchester).
– Chan-Tibergien, J (2004) „Gender Scepticism or Gender Boom?
Poststructural Feminisms, Transnational Feminisms and the World Conference Against
Racism”, International Feminist Journal of Politics, 6 (3).
– Chang, K. şi Ling, L.H.M. (2000) „Globalization and its Intimate Other:
Filipina Domestic Workers in Hong Kong”, în M.Marchand şi A.S.Runyan (ed.),
Gender and Global Restructuring: Sites, Sightings and Resistances (New York).
– Charlton, S.E., Everett, J. şi Staudt, K (ed.) (1989) Women, The State, and
Development (Albany).
– Chatterjee, P. şi Finger, M.(1994) The Earth Brokers: Power, Politics and
World Development (Londra)..
– Chayes, A. şi Chayes, A.H. (1993) „On Compliance”, International
– Chin, C.B. (1998) In Service and Servitude: Foreign Female Domestic
Workers and the Malaysian Modernity Project (New York).
– Chomsky, N.(1969) American Power and the New Mandarins
(Harmondsworth).
– (1994) World Orders, Old and New (Londra).
– (1999 a) The New Military Humanism: Lessons from Kosovo (Londra).
– (1999b) Profit over People: Neoliberalism and the Global Order (New
York).
– Christensen, T.J. şi Snyder, J.(1990) „Chain Gangs and Passed Bucks:
Predicting Alliance Patterns in Multipolarity”, International Organization, 44.
– Christoff, P. (1996) „Ecological Modernisation, Ecological Modernities”,
Environmental Politics, 5(3).
– Clairmont, F.F. (1996) The Rise and Fall of Economic Liberalism (Penang).
– Clark, A.M., Friedman, E.J. şi Hochstetler, K.(1998) „The Sovereign Limits
of Global Civil Society: A Comparison of NGO Participation in UN World Confe-
rences on the Environment, Human Rights, and Women”, World Politics, 51.
– Clark, I.(1989) The Hierarchy of States (Cambridge).
– Cochran, M.(1999) Normative Theory in International Relations: A
Pragmatic Approach (Cambridge).
– Cockburn, C. (1998) The Space Between Us: Negotiating Gender and
National Identity in Conflict Zones (Londra).
– Cohen, J.(1990) „Discourse Ethics and Civil Society” în D.Rasmussen (ed.),
Universalism vs Communitarianism (Massachusetts).
– Connell, R.J.(1990) „The State and Gender Politics”, Theory and Society, 19.
– Connolly, W. (1991) „Democracy and Territoriality”, Millenium, 20(3).
– (1994) „Tocqueville, Territory and Violence”, Theory, Culture and Society, 11
– (1995)The Ethos of Pluralization (Minneapolis).
– Copeland, D.C.(1996) „Neorealism and The Myth of Bipolar Stability:
Toward a New Dynamic Realist Theory of Major War” Security Studies, 5.
286
Bibliografie
– Cox, R.W. (1981) „Social Forces, States and World Orders: Beyond
International Relations Theory”, Millenium, 10(2).
– (1983) „Gramsci, Hegemony and International Relations”, Millenium, 12 (2).
– (1986) „Postscript 1985”, în R.O. Keohane (ed.), Neorealism and Its Critics
(New York).
– (1987) Production, Power and World Order: Social Forces in the Making of
History (New York).
– (1989) „Production, the State, and Change in World Order” în E-O.
Czempiel şi J.Rosenau (ed.), Global Change and Theoretical Challenges (Cambridge).
– (1992a) „Towards a Post-Hegemonic Conceptualization of World Order:
Reflections on the Relevancy of Ibn Khaldun”, în J. N. Rosenau şi E.-O Czempiel (ed.),
Governance Without Government: Order and Change in Politics (Cambridge).
– (1992b) „Multilateralism and World Order”, Review of International
Studies, 18.
– (1993) „Structural Issues of Global Gouvernance: Implication for Europe”,
în S.Gill (ed.), Gramsci, Historical Materialism and International Relations
(Cambridge).
– (1994) „Global Restructuring: Making Sense of the Changing International
Political Economy”, în R. Stubbs şi G. Underhill (ed.), Political Economy and the
Changing Global Order (Londra).
– (1999) „Civil Society at the Turn of the Millennium:Prospects for an
Alternative World Order”, Review of International Studies, 25(1).
– Cronin, B. (1999) Community under Anarchy: Transnational Identity and the
Evolution of Cooperation (New York).
– (2001) „The Paradox of Hegemony: America’s Ambiguous Relationship
with the United Nations”, European Journal of International Relations, 7(1)
– Cummins, I. (1980) Marx, Engels and National Movements (Londra).
– Cusack, T.R. şi Stoll, R.J. (1990) Exploring Realpolitik: Probing
International Relations Theory with Computer Simulation (Boulder).
– Dalby, S. (1993) Creating the Second Cold War: The Discourse of Politics
(Londra).
– (1998) „Ecological Metaphors of Security: World Politics in the Biosphere”,
Alternatives, 23(3).
– (2004) „Ecological Politics, Violence, and the Theme of Empire”, Global
Environmental Politics, 4(2).
– Daly, H. E. (1990) „Toward Some Operational Principles of Sustainable
Development”, Ecological Economics, 2(1)
– Daly, H. E. şi Cobb, J. B., Jr. (1989) For the Common Good (Boston), ediţia
a II-a (1994).
– De Geus, M. (1995) „The Ecological Restructuring of the State”, în B.
Doherty şi M. de Geus (ed.), Democracy and Green Political Thought (London).
– Deleuze, G. şi Guattari, F. (1977) Anti-Oedipus: Capitalism and
Schizophrenia (New York).
– (1987) A Thousand Plateaus: Capitalism and Schizophrenia (Minneapolis).
287
– Der Derian, J. (1987) On Diplomacy: A Genealogy of Western Estrangement

(Oxford).
– (1989) „The Boundaries of Knowledge and Power in International
Relations”, în J. Der Derian şi M. J. Shapiro (ed.), International/Intertextual Relations:
Postmodern Readings of World Politics (Massachusetts)
– (2002) „The War of Networks”, Theory and Event, 5(4)
– Derrida, J. (1974) Of Grammatology (Baltimore).
– (1978) Writing and Difference (Henley).
– (1981) Positions (Chicago).
– (1988) Limited Inc. (Evanston).
– (1994a) „Spectres of Marx”, New Left Review, 205.
– (1994b) „Spectres of Marx”: The State of the Debt, The Work of Mourning
and the New International (Londra).
– (2003) „Autoimmunity: Real and Symbolic Suicides-A Dialogue with
Jacques Derrida”, în G. Borradori (ed.), Philosophy in a Time of Terror: Dialogues with
Jürgen Habermas and Jacques Derrida (Chicago).
– Deutsch, K. W. şi Singer, J. D. (1964) „Multipolar Power Systems and
International Stability”, World Politics, 16.
– Devetak, R. (1995a) „Incomplete States: Theories and Practices of
Statecraft”, în J. MacMillan şi A. Linklater (ed.), Boundaries in Question: New
Directions in International Relations (Londra).
– (1995b) „The Project of Modernity and International Relations Theory”,
Milennium, 24(1).
– (2002) „Signs of a New Enlightenment? Concepts of Community and
Humanity after the Cold War”, în S. Lawson (ed.), The New Agenda for International
Relations: from Polarization to Globalization in World Politics (Cambridge).
– (2003) „Loyalty and Plurality: Images of the Nation in Australia”, în M.
Waller şi A. Linklater (ed.), Political Loyalty and the Nation-State (Londra).
– (2005) „Violence, Order and Terror”, în A. Bellamy (ed.), International
Society and Its Critics (Oxford).
– Devetak, R. şi Higgott, R. (1999) „Justice Unbound ? Globalization, States
and the Transformation of the Social Bond”, International Affairs, 75(3).
– Dillon, M. (1999) „The Sovereign and the Stranger”, In J. Edkins, N. Persram
and V. Pin-Fat (eds), Sovereignty and Subjectivity (Boulder).
– Dillon, M. şi Everald, J. (1992) „Stat(e)ing Australia: Squid Jigging and the
Masque of State”, Alternatives, 17(3).
– Dillon, M. şi Reid, J. (2000) „Global Governance, Liberal Peace, and
Complex Emergency”, Alternatives, 25(1).
– Dobson, A. (1990) Green Political Thought (Londra).
– (2003) Citizenship and the Environment (Oxford).
– Doherty, B. şi de Geus, M. (1994) „Introduction”, în B. Doherty şi M. de
Geus (ed.), Democracy and Green Political Thought (London).
– Donnelly, J. (1992) „Twentieth Century Realism”, în T. Nardin şi D. Mapel
(ed.), Traditions of International Ethics (Cambridge).
288
Bibliografie
– (1995) „Realism and the Academic Study of International Relations”, în J.

Farr, J. S. Dryzek şi S. T. Leonard (ed.), Political Science in History: Research
Programs and Political Traditions (Cambridge).
– (2000) Realism and International Relations (Cambridge).
Doran, P. (1993) „The Earth Summit (UNCED): Ecology as Spectacle”,
Paradigms, 7(1).
– (1995) „Earth, Power, Knowledge: Towards a Critical Global
Environmental Politics”, în J. MacMillan şi A. Linklater (ed.), New Directions in
– Doty, R. L. (1999) „Racism, Desire, and the Politics of Immigration”,
Millennium, 28(3).
– Douthwaite, R. (1992) The Growth Illusions (Dublin).
– Doyle, M. (1983) „Kant, Liberal Legacies and Foreign Affairs”, Philosophy
and Public Affairs, 12.
– (1986) „Liberalism and World Politics”, American Political Science Review,
80.
– (1995) „Liberalism and World Politics Revisited”, în C. W. Kegley Jr.
(ed.), Controversies in International Relations Theory (New York).
– (1997) Ways of War and Peace: Realism, Liberalism and Socialism (New
York).
– Dryzek, J. (1987) Rational Ecology: Environment and Political Economy
(Oxford).
– (1990) Discursive Democracy: Politics, Policy and Political Science
(Cambridge).
– (1992) „Ecology and Discursive Democracy: Beyond Liberal Capitalism
and the Administrative State”, Capitalism, Nature, Socialism, 3(2).
– (1999) „Transnational Democracy”, Journal of Political Philosophy, 7(1)
– Dunne, T (1998) Inventing International Society: A History of the English
School (Basingstoke).
– (2003) „Society and Hierarchy in International Relations”, International
Relations, 17.
– Dunne, T. şi Wheeler, N. J. (ed.) (1999) Human Rights in Global Politics
(Cambridge)
– Eckersley, R. (1992) Environmentalism and Political Theory: Towards an
Ecocentric Approach (Londra).
– (2004) The Green State: Rethinking Democracy and Sovereignty
(Massachusetts)
– Edkins, J. (2000) „Sovereign Power, Zones of Indistinction and the Camp”,
– (2002) „Forget Trauma? Responses to September 11”, International
Relations, 16(2).
– Edkins, J. şi Pin-Fat, V. (1999) „The Subject of the Political”, în J. Edkins, N.
Persram şi V. Pin-Fat (ed.) Sovereignty and Subjectivity (Boulder).
– Ekins, P. (1983) „Making Development Sustainable”, în W. Sachs (ed.)
Global Ecology (London).
289
– Elshtain, J. B. (1985) „Reflections on War and Political Discourse: Realism,

Just War and Feminism in a Nuclear Age”, Political Theory, 13.
– (1987) Women and War (New York).
– (1992) „Sovereignty, Identity, Sacrifice”, în V. S. Peterson (ed.), Gendered
States: Feminist (Re)visions of International Relations Theory (Boulder)
– Emmanuel, A. (1972) Unequal Exchange: A Study of the Imperialism of
Trade (New York).
– Emy, H. V. (1993) Remaking Australia (Melbourne).
– Enloe, C. (1989) Bananas, Beaches and Bases: Making Feminist Sense of
International Politics (Londra).
– (1994) The Morning After: Sexual Politics at the End of the Cold War
(Berkely)
– (1997) „Margins, Silences and Bottom-Rungs: How to Overcome the
Underestimation of Power in the Study of International Relation”, în S. Smith, K. Booth
şi M. Zalewski (ed.), International Theory: Positivism and Beyond (Cambridge).
– (2000) Manoeuvers: The International Politics of Militarizing Women’s
Lives (Berkeley).
– Eschle, C. şi Maiguaschca, B. (ed.) (2005) Critical Theories, World Politics
and the „Anti-Globalization Movement” (London)
– Escobar, A. (1995) Encountering Development: The Making and Unmaking
of the Third World (Princeton).
– Escudé, C. (1997) Foreign Policy Theory in Menem’s Argentina
(Gainesville).
– Esteva, G. şi Prakash, M. S. (1997) „From Global Thinking to Local
Thinking” în M. Rahnema (ed.) cu V. Bawtree, The Post-Development Reader
(London), publicat iniţial în Interculture, 29(2) (1996).
– Fierke, K. M. (1998) Changing Games, Changing Strategies: Critical
Investigations in Security (Manchester).
– Finger, M. (1993) „Politics of the UNCED Process”, în W. Sachs (ed.),
Global Ecology, (Londra).
– Finnemore, M. (1996) „Norms, Culture and World Politics: Insights from
Sociology’s Institutionalism”, International Organization, 50(2).
– Finnemore, M. şi Troope, S. J. (2001) „Alternatives to «Legalization»: Richer
Views of Law and Politics”, International Organization, 55(3)
– Forbes, I. and Hoffman , M. (eds.) (1993), Political Theory, International
Relations and the Ethics of Intervention (Basingstoke).
– Forde, S. (1992) „Classical Realism”, în T. Nardin şi D. Mapel (ed.),
Traditions of International Ethics (Cambridge).
– Forum on Chomsky, Review of International Studies, 29(4).
– Foucault, M. (1977) Discipline and Punish (Harmondsworth).
– (1987) „Nietzsche, Genealogy, History”, în M. T. Gibbons (ed.),
Interpreting Politics (London)
– (2003) „Society Must be Defended”: Lectures at the Collège de France
1975-1976 (New York).
290
Bibliografie
– Frank, A. G. (1967) Capitalism and Underdevelopment in Latin America

(New York).
– Friedman, E. (1995) „Women’s Human Rights: The Emergence of a
Movement”, în J. Peters şi A. Wolper (ed.), Women’s Rights/Human Rights:
International Feminist Perspectives (New York).
– Friedman, G. (1981), The Political Philosophy of the Frankfurt School (New
York).
– Friedman, T. (2000) The Lexus and the Olive Tree (Londra).
– Fukuyama, F. (1992) The End of History and the Last Man (London).
– (2002) „History and September 11”, în K. Booth şi T. Dunne (ed.) Worlds in
Collision (London).
– Gabriel, C. şi Macdonald, L. (1994) „Women’s Transnational Organizing in
the Context of NAFTA: Forging Feminist Internationality”, Millennium, 23(3).
– Gaddis, J. (1992-3) „International Relations Theory and the End of the Cold
War”, International Security, 15, 5-53.
– Gallie, W. B. (1978) Philosophers of Peace and War (Cambridge).
– Gamble, A. (1981) An Introduction to Modern Social and Political Thought
(London).
– (1999) „Marxism after Communism: Beyond Realism and Historicism”,
Review of International Studies, 25.
– Gardner, R. N. (1990) „The Comeback of Liberal Internationalism”, The
Washington Quarterly, 13(3).
– Garnett, J. C. (1984) Commonsense and the Theory of International Politics
(London).
– Gatens, M. (1991) Feminism and Philosophy (Bloomington).
– Gellner, E. (1974) Legitimation of Belief (Cambridge).
– – George, J. (1994) Discourses of Global Politics: A Critical (Re)Introduction
(Boulder).
– – George, J. şi Campbell, D. (1990) „Patterns of Dissent and the Celebration of
Difference: Critical Social Theory and International Relations”, International Studies
Quarterly, 34(3).
– Gibson, K., Law, L. şi McKay, D. (2001) „Beyond Heroes and Victims:
Filipina Contract Migrants, Economic Activism and Class Transformations”,
International Feminist Journal of Politics, 3(3).
– Giddens, A. (1981) A Contemporary Critique of Historical Materialism
(London).
– (1985) The Nation-State and Violence (Cambridge).
– Gill, S. (ed.) 1993a) Gramsci, Historical Materialism and International
Relations (Cambridge).
– (1993b) „Gramsci and Global Politics: Towards a Post-Hegemonic
Research Agenda”, în S. Gill, Gramsci, Historical Materialism and International
– (1995) „Globalisation, Market Civilisation and Disciplinary Neo-
Liberalism”, Millennium, 24(4).
291
– (1996) „Globalization, Democratization, and the Politics of Indifference”, în J.

Mittelman (ed.), Globalization: Critical Reflections (Boulder).
– Gilligan, C. (1982) In a Different Voice: Psychological Theory and Women’s
Development (Cambridge).
– Gilpin, R. G. (1986) „The Richness of the Tradition of Political Realism”, in
R. O. Keohane (ed.), Neo-Realism and Its Critics (New York).
– (1996) „No One Loves a Political Realist”, Security Studies, 5.
– Glaser, C. L. (1997) „The Security Dilemma Revisited”, World Politics, 50.
– Glaser, C. L. şi Kaufmann, C. (1998) „What is the Offense-Defense Balance
and Can We Measure It?”, International Security, 22.
– Goetz, A.-M. (1991) „Feminism and the Claim to Know: Contradictions in
Feminist Approaches to Women in Development”, în R. Grant şi K. Newland (ed.),
Gender and International Relations (Londra).
– Goldstein, J. (2001) War and Gender (Cambridge).
– Gong, G. (1984) The Standard of Civilisation in International Society
(Oxford). Goodin, R. (1992) Green Political Theory (Cambridge).
– Gouldner, A. (1980) The Two Marxisms: Contradictions and Anomalies in
the Development of Theory (New York).
– Grant, R. şi Newland, K. (ed.) (1991) Gender and International Relations
(London).
– Gray, J. (2004) Al Qaeda and What It Means To Be Modern (London).
– Grieco, J. M. (1988) „Anarchy and the Limits of Cooperation”, International
Organization, 42(3).
– (1997) „Realist International Theory and the Study of World Polities”, în M.
W. Doyle şi G. J. Ikenberry (ed.), New Thinking in International Relations Theory
(Boulder).
– Gulick, E. V. (1967) Europe’s Classical Balance of Power: A Case History of
the Theory and Practice of One of the Great Concepts of European Statecraft (New
York).
– Guzzini, S. (1998) Realism in International Relations and International
Political Economy: The Continuing Story of a Death Foretold (Londra).
– Haas, P. M. (1990) Saving the Mediterranean: The Politics of International
Environmental Cooperation (New York).
– Haas, P. M., Keohane, R. O. şi Levy, M. A. (1993) Institutions for the Earth:
Sources of Effective Environmental Protection (Massachusetts).
– Habermas, J. (1979) Communication and the Evolution of Society (Boston).
– (1984) The Theory of Communicative Action, I: Reason and the Ratio-
nalization of Society (Cambridge).
– (1987) The Philosophical Discourse of Modernity: Twelve Lectures
(Cambridge).
– (1990) Moral Consciousness and Communicative Action (Cambridge).
– (1993) Justification and Application: Remarks on Discourse Ethics
(Cambridge).
– (1994) The Past as Future (Cambridge).
292
Bibliografie
– (1997) „Kant’s Idea of Perpetual Peace, with the Benefit of Two Hundred
Years' Hindsight”, în J. Bohman şi M. Lutz-Bachmann (ed.), Perpetual Peace: Essays
on Kant’s Cosmopolitan Ideal (London).
– (1998) The Inclusion of the Other: Studies in Political Theory
(Cambridge).
– (2003) „Interpreting the Fall of a Monument”, Constellations, 10(3).
– Habermas, J. şi Derrida, J. (2003) „February 15, or What Binds Europeans
Together: A Plea for a Common Foreign Policy, Beginning in the Core of Europe”,
Constellations, 10(3).
– Hajer, M. (1995) The Politics of Environmental Discourse: Ecological
Modernisation and the Policy Process (Oxford).
– Hall, R. B. (1999) National Collective Identity: Social Constructs and
International Systems (New York).
– Halliday, F. (1983) The Making of the Second Cold War, (Londra).
– (1988a) „Three Concepts of Internationalism”, International Affairs, 64.
– (1988b) „Hidden from International Relations: Women and the International
Arena”, Millennium, 17(3).
– (1990) „The Pertinence of International Relations”, Political Studies, 38(1).
– (1994) Rethinking International Relations, (Londra).
– (1999) Revolution and World Politics: The Rise and Fall of the Fifth Great
Power (Basingstoke).
– Hanochi, S. (2003) „Constitutionalism in a Modern Patriarchal State: Japan,
the Sex Sector and Social Reproduction”, în I. Bakker şi S. Gill (ed.), Power,
Production and Social Reproduction (Basingstoke).
– Hardin, G. (1968) „The Tragedy of the Commons”, Science, 162.
– (1974) „The Ethics of a Lifeboat”, Bioscience.
– Harding, S. (1986) The Science Question in Feminism (Ithaca).
– (1987) Feminism and Methodology (Bloomington).
– Harvey, D. (2003) The New Imperialism (Oxford).
– Havel, V. (1999) „Speech on Kosovo”, The New York Review of Books, 10
iunie.
– Hay, C. (1999) „Marxism and the State”, în A.Gamble et al. (ed.), Marxism
and Social Science (London).
– Hayward, T. (1995) Ecological Thought: An Introduction (Cambridge).
– (1998) Political Theory and Ecological Values (Cambridge).
– Heilbroner, R. (1974) An Inquiry into the Human Prospect (New York).
– Held, D. (1995) Democracy and the Global Order: From the Modern State to
Cosmopolitan Democracy (Cambridge).
– Held, D. (ed.) (1993) Prospects for Democracy: North, South, East, West
(Cambridge).
– Held, D. şi McGrew, A. (ed.), The Global Transformations Reader
(Cambridge).
– Held, D., McGrew, A., Goldblatt, D. şi Perraton, J. (1999) Global
Transformations (Cambridge).
293
– Helleiner, E. (1996) „International Political Economy and the Greens”, New

Political Economy, 1(1).
– (2000) „New Voices in the Globalization Debate: Green Perspectives on the
World Economy”, în R. Stubbs şi G. Underhill (ed.), Political Economy and the
Changing Global Order, ed. a II-a (Oxford).
– Helman, G.B. şi Ratner, S.R. (1992-3) „Saving Failed States”, Foreign
Policy, 89.
– Hempel, L. (1996) Environmental Governance: The Global Challenge
(Washington).
– Herz, J.H. (1976) The Nation-State and the Crisis of World Politics: Essays
on International Politics in the Twentieth Century (New York).
– Hildyard, N. (1993) „Foxes in Charge of the Chickens”, în W.Sachs (ed.),
Global Ecology (London).
– Hill, C.J. (1999) „Where Are We Going? International Relations, the Voice
from Below”, Review of International Studies, 25(1).
– (2003) The Changing Politics of Foreign Policy (Basingstoke).
– Hirst, P. şi Thompson, G. (1996) Globalisation in Question: The International
Economy and the Possibilities of Governance (Cambridge).
– Hobsbawm, E. (2000) The New Century (London).
– (2002) The Observer, 22 September, http://www.observer.co.uk/
comment/story/0,6903,796531,00.html
– Hoffman, M. (1987) „Critical Theory and the Inter-Paradigm Debate”,
Millennium, 16(2).
– (1991) „Restructuring, Reconstruction, Reinscription, Rearticulation: Four
Voices in Critical International Theory”, Millennium, 20(2).
– (1992) „Third-Party Mediation and Conflict-Resolution in the Post-Cold War
World”, în J. Baylis şi N. Rengger (ed.), Dilemmas of World Politics (Oxford).
– (1993) „Agency, Identity and Intervention”, în I. Forbes şi M. Hoffman (ed.),
Political Theory, International Relations and the Ethics of Intervention (London).
– Hoffman, S. (1990) „International Society”, în J.D.B. Miller şi R.J. Vincent
(eds), Order and Violence: Hedley Bull and International Relations (Oxford).
– (1995) „The Crisis of Liberal Internationalism”, Foreign Policy, 98.
– Hollis, M. şi Smith S. (1990) Explaining and Understanding International
Relations (Oxford).
– Holsti, K. (1985) The Dividing Discipline: Hegemony and Diversity in
International Theory (Boston).
– Hooper, C. (2000) Manly States: Masculinities, International Relations, and
Gender Politics (New York).
– Hopf, T. (1998) „The Promise of Constructivism in International Relations
Theory”, International Security, 23(1).
– Horkheimer, M. (1972) Critical Theory (New York).
– Horkheimer, M. şi Adorno, T. (1972) Dialectic of Enlightenment (New York).
– Hoskyns, C. (1996) Integrating Gender: Women, Law and Politics in the
European Union (London).
294
Bibliografie
– Hovden, E. (1999) „As If Nature Doesn’t Matter: Ecology, Regime Theory

and International Relations”, Environmental Politics, 8(2).
– Howard, M. (1978) War and the Liberal Conscience (Oxford).
– Humphreys, D., Paterson, M. şi Pettiford, L. (ed.) (2003) „Global
Environmental Governance for the 21st Century”, Global Environmental Politics, număr
special, 3(2).
– Huntington, S. (1993) „The Clash of Civilizations”, Foreign Affairs, 72.
– Hurrell, A. (1994) „A Crisis of Ecological Viability – Global Environmental
Change and the Nation-State”, Political Studies, Special Issue, 42.
– (2002) „There Are No Rules (George W. Bush): International Order after
September 11”, International Relations, 16.
– Hurrell, A. şi Kingsbury, B. (1992) The International Politics of the
Environmant (Oxford).
– Hutchings, K. (1999) International Political Theory: Rethinking Ethics in a
Global Era (London).
– (2000) „Towards a Feminist International Ethics”, Review of International
Studies, număr special, 26.
– Ikenberry, J.G. (2000) After Victory (Princeton).
– IUCN (1980) World Conservation Strategy (Gland).
– (1990) Quasi-States: Sovereignty, International Relations and the Third
World (Cambridge).
– Jackson, R. (2000) The Global Covenant: Human Conduct in a World of
States (Oxford).
– Jacoby, T. (1999), „Feminism, Nationalism and Difference: Reflections on
the Palestinian Women’s Movement”, Women’s Studies International Forum, 22 (5).
– Jaquette, J. (1984) „Power as Ideology: A Feminist Analysis”, in J. H. Stiehm
(ed.), Women’s Views of the Political World of Men (Dobbs Ferry).
– Jay, M. (1973) The Dialectical Imagination (Boston).
– Jeffrey, L. A. (2002) Sex and Borders: Gender, National Identity and
Prostitution Policy in Thailand (Basingstoke).
– Jepperson, R., Wendt, A. şi Katzenstein, P.J. (1996) „Norms, Identity, and
Culture in National Security”, în Peter J. Katzenstein (ed.), The Culture of National
Security: Norms and Identity in World Politics (New York).
– Jervis, R. (1978) „Cooperation under the Security Dilemma”, World Politics, 30.
– (1998) „Realism in the Study of World Politics”, International Organization,
52.
– Johnson, C. (2002) Blowback, ediţia a II-a (London).
– Johnston, A. I. (1995) Cultural Realism: Strategic Culture and Grand
Strategy in Chinese History (Princeton).
– Jones, D. (1999) Cosmopolitan Mediation? Conflict Resolution and the Oslo
Accords (Manchester)
– (2001) „Creating Cosmopolitan Power: International Mediation as
Communicative Action”, în R. Wyn Jones (ed.), Critical Theory and World Politics
(Boulder).
295
– Jones, R. E. (1981) „The English School of International Relations: A Case

for Closure”, Review of International Studies, 7 (1).
– Kabeer, N. (1994) Reversed Realities: Gender Hierarchies in Development
Thought (London).
– Kahler, M. (1997) „Inventing International Relations: International Relations
Theory After 1945”, în M. W. Doyle şi G. J. Ikenberry (ed.), New Thinking in
International Relations Theory (Boulder).
– Kant, I. (1970) Kant’s Political Writings, ed. H. Reiss, trad. H. Nisbet
(Cambridge).
– Kapstein, E. şi Mastanduno, M. (ed.) (1999) Unipolar Politics: Realism and
State Strategies after the Cold War (New York).
– Kardam, N. (1991) Bringing Women In: Women’s Issues in International
Development Programs (Boulder).
– (2004) „The Emerging Global Gender Equality Regime from Neoliberal
and Constructivist Perspectives in International Relations”, International Feminist
Journal of Politics, 6 (1).
– Kassiola, J. J. (2003) „Afterword: The Surprising Value of Despair and the
Aftermath of September 11th”, în Jo J. Kassiola (ed.), Explorations in Environmental
Political Theory (Armonk).
– Katzenstein, P. J. (1996) Cultural Norms and National Security: Police and
Military in Postwar Japan (Ithaca).
– (1999) Tamed Power: Germany in Europe (Ithaca).
– Katzenstein, P. J. şi Okawara, N. (2001/2) „Japan, Asian-Pacific Security, and
the Case for Analytical Eclecticism”, International Security, 26 (3).
– Keal, P. (1983) Unspoken Rules and Superpower Dominance (London).
– (2003) European Conquest and the Rights of Indigenous Peoples: The
Moral Backwardness of International Society (Cambridge).
– Keck, M. şi Sikkink, K. (1998) Activist Beyond Borders (Ithaca).
– Keene, E. (2005) International Political Thought: An Historical Introduction
(Cambridge).
– Kennan, G. F. (1954) Realities of American Foreign Policy (Princeton).
– (1985/6) „Morality and Foreign Policy”, Foreign Affairs, 63.
– Keohane, R. O. (1984) After Hegemony: Cooperation and Discord in the
World Political Economy (Princeton).
– (1986) „Theory of World Politics: Structural Realism and Beyond”, în R. O.
Keohane (ed.), Neo-Realism and Its Critics (New York).
– (1988) „International Institutions: Two Approaches”, International Studies
Quarterly, 32 (4).
– (1989a) International Institutions and State Power: Essays in International
Relations Theory (Boulder).
– (1989b) „International Relations Theory: Contributions of a Feminist
Standpoint”, Millenium, 18 (2).
– Keohane, R. O. şi Nye, J. (ed.) (1972) Transnationalism and World Politics
(Massachusetts).
– (1977) Power and Interdependence: World Politics in Transition (Boston).
296
Bibliografie
– Kier, E. (1997) Imagining War: French and British Military Doctrine

Between the Wars (Princeton).
– Kissinger, H. A. (1957) A World Restored: Metternich, Castlereagh and the
Problems of Peace, 1812-22 (Boston).
– (1977) American Foreign Policy (New York).
– Klein, B. (1994) Strategic Studies and World Order: The Global Politics of
Deterrence (Cambridge).
– Klotz, A. (1995) Norms in International Relations: The Struggle Against
Apartheid (Ithaca).
– Knei-Paz, B. (1978) The Social and Political Thought of Leon Trotsky
(Oxford).
– Korac, M. (1998) „Ethnic Nationalism, War and the Patterns od Social,
Political and Sexual Violence against Women: The Case of Post-Yougoslav Countries”,
Identities, 5 (2).
– Koslowski, R. şi Kratochwil, F. (1995) „Understanding Change in
International Politics: The Soviet Empire’s Demise and the International System”, în R.
N. Lebow şi T. Risse-Kappen (ed.), International Relations Theory after the Cold War
(New York).
– Kothari, A. (1992) „The Politics of the Biodiversity Convention”, Economic
and Political Weekly, 27.
– Krasner, S. D. (1999) Sovereignty: Organized Hypocrisy (Princeton).
– Kratochwil, F. (1988/9) „Regimes, Interpretation and the „Science” of Politics:
A Reappraisal”, Millennium, 17 (2).
– (1993) „The Embarrassment of Changes: Neo-realism as the Science of
Realpolitik Without Politics”, Review of International Studies, 19 (1).
– Kratochwil, F. (2000) „Constructing a New Orthodoxy? Wendt’s’ «Social
Theory of International Politics» and the Constructionist Challenge”, Millenium:
Journal of International Studies, 29 (1).
– Kratochwill, F. şi Ruggie, J. G. (1986) „International Organization: A State of
the Art on an Art of the State?”, International Organization 40(4).
– Krippendorff, E. (1982) International Relations as a Social Science
(Brighton).
– Kubalkova, V. şi Cruickshank, A. (1980) Marxism-Leninism and the Theory
of International Relations (London).
– Kuehls, T. (1986) Beyond Sovereign Territory: The Space of Ecopolitics
(Minneapolis).
– Labs, E. J.(1997) Beyond Victory: Offensive Realism and the Expansion of
War Aims, Security Studies 6.
– Laferrière, E. (1996) „Emancipating International Relations Theory: An
Ecological Perspective”, Millenium, 25(1).
– Laferrière, E. şi Stoett, P. (1999) Ecological Thought and International
Relations Theory (London).
– Laffey, M. şi Weldes, J. (1997) „Beyond Belief: Ideas and Symbolic
Technologies in the Study of International Relations”, European Journal of
International Relations, 3(2).
297
– Layne, C. (1993) „The «Unipolar Illusion»Why new Great Power Will

Arise”, International Security, 17.
– Lee, K. (1993) „To De-Industrialize - Is It So Irrational?”, în A. Dobson şi
P.Lucardie (ed.), The Political of Nature: Explorations in Green Political Theory
(London).
– Lenin, V. (1964) Collected Works, 20 (Moscova).
– (1968) Imperialism: The Highest Stage of Capitalism (Moscova).
– Levinas, E. (1969) Totality and Infinity: An Essay on Exteriority (Pittsburgh).
– Levy, J. S. (1989) „The Causes of War: A Review of Theories and Evidence”,
in P.E. Tetlock (ed.) (1989), Behavior, Society and Nuclear War (New York).
– Ling, L. H. (2001) Post-Colonial IR: Conquest and Desire between Asia and
The West, (London).
– Linklater, A. (1990a) Men and Citizens in the Theory of International
Relations, ediţia a II-a (London).
– (1990b) Beyond Realism and Marxism: Critical Theory and International
Relations (London).
– (1992a) „The Question of the Next Stage in International Relations Theory:
A Critical Theoretical Point of View”, Millenium 21(1).
– (1992b) „What Is a Good International Citizen?”, în P. Keal, Ethics and
Foreign Policy (Canberra).
– (1993) „Liberal Democracy, Constitutionalism and the New World Order”,
în R. Leaver şi J. L. Richardson (ed.), Charting the Post-Cold War Order (Colorado).
– (1997) „The Achievements of Critical Theory”, în S. Smith, K. Booth şi M.
Zalewski (ed.), International Theory: Positivism and Beyond (Cambridge).
– (1998) The Transformation of Political Community: Ethical Foundations of
the Post-Westphalian Era (Cambridge).
– (1999) „Transforming Political Community: A Response to the Critics”,
Review of International Studies, 25(1).
– (2001) „Citizenship, Humanity and Cosmopolitan Harm Convention”,
International Political Science Review, 22(3).
– (2002a) „The Problem of Harm in World Politics: Implications for the
Sociology of States-Systems”, International Affairs, 78(8).
– (2002b) „Unnecessary Suffering”, în K. Booth şi T. Dunne (ed.), Worlds in
Collision: Terror and the Future of Global Order (London).
– Linklater, A. şi Suganami, H. (2006) The English School of International
Relations : A Contemporary Assesment (Cambridge).
– Lipschutz, R. D. (1997) „From Place to Planet: Local Knowledge and Global
Environmental Governance”, Global Governance, 3(1).
– Lisle, D. (2000) „Consuming Danger: Reimagining the War/Tourism
Divide”, Alternatives, 25(1).
– Litfin, (ed.) (1998) The Greening of Sovereignty in World Politics
(Cambridge, MA).
– Little, R. (2000) „The English School’s Contribution to the Study of
International Relations”, European Journal of International Relations, 6.
298
Bibliografie
– Locher, B. şi Prugl, E. (2001) „Feminism and Constructivism: Worlds Apart

or Sharing the Middle Ground?”, International Studies Quarterly, 45(1).
– Long, D. şi Wilson, P. (ed.) (1995) Thinkers of the Twenty Years’ Crisis
(Oxford).
– Low, N. şi Gleeson, B. (1998) Justice, Nature and Society (London).
– Luke, T.L. (1997) Ecocritique: Contesting the Politics of Nature, Economy
and Culture (Minneapolis).
– Lukes, S. (1985) Marxism and Morality (Oxford).
– Lynch, C. (1999) Beyond Appeasement: Reinterpreting Interwar Peace
Movements in World Politics (Ithaca).
– Lynch, M. (1999) State Interests and Public Spheres: The International
Politics of Jordanian Identity (New York).
– (2000) „The Dialogue of Civilisations and International Public Spheres”,
Millenium, 29(2).
– Lynn-Jones, S. M. (1995) „Offense-Defense Theory and Its Critics”, Security
Studies, 4.
– Lyotard, J.-F. (1984) The Post-Modern Condition: A Report on Knowledge
(Manchester).
– (1993) „The Other’s Rights”, în S. Shute şi S. Hurley (ed.), On Human
Rights: The Oxford Amnesty Lectures (New York)
– Machiavelli, N. (1970) The Discourses (Harmondsworth).
– (1985) The Prince (Chicago).
– Mackie, V. (2001) „The Language of Globalization, Transnationality, and
Feminism”, International Feminist Journal of Politics, 3(2).
– Maclean, J. (1981) „Marxist Epistemology, Explanations of «Change» and
the Study of International Relations”, în B. Buzan şi R.B. Jones (ed.), Change in the
Study of International Relations: The Evaded Dimension (London).
– MacMillan, J. (1995) „A Kantian Protest Againts the Peculiar Discourse of
Inter-Liberal State Peace”, Millenium, 24(4).
– MacPherson, C.B. (1973) Democratic Theory (Oxford).
(1977) The Life and Times of Liberal Democracy (Oxford).
– Magnusson, W. (1996) The Search for Political Space: Globalisation, Social
Movements and the Urban Political Experience (Toronto).
– Maiguaschca, B. (2003) „Introduction: Governance and Resistance in World
Politics”, Review of International Studies, 29.
– Mantle, D. (1999) Critical Green Political Theory and International
Relations Theory – Compatibility or Conflict, teză de doctorat, Keele University.
– Maoz, Z. şi Russert, B., „Normative and Structural Causes of Democratic
Peace, 1946-1986”, American Political Science Review, 87 (3).
– Marchand, M. şi Runyan, A.S. (ed.) (2000) Gender and Global
Restructuring: Sites, Sightings and Resistance (New York).
– Marx, K. (1966) The Poverty of Philosphy (Moscova).
– (1973) Grundrise (Harmondsworth).
– (1977a) „Capital”, 1, în D. McLellan (ed.), Karl Marx: Selected Writings
(Oxford).
299
– (1977b) „Theses in Feuerbach”, în D. McLellan (ed.), Karl Marx: Selected

Writings (Oxford).
– (1977c) „Towards A Critique of Hegel’s Philosophy of Right: Introduction”,
in D. McLellan (ed.), Karl Marx: Selected Writings (Oxford).
– (1977d) „Economic and Philosophical Manuscripts”, in D. McLellan (ed.),
Karl Marx: Selected Writings (Oxford).
– (1977e) „The Eighteenth Brumaire of Napoleon Bonaparte”, în D.
McLellan (ed.), Karl Marx: Selected Writings (Oxford).
– Marx, K. şi Engels, F. (1971) Ireland and the Irish Question (London).
– (1977) „The Communist Manifesto”, în D. McLellan (ed.), Karl Marx:
Selected Writings (Oxford).
– Mastanduno, M. (1991) „Do Relative Gains Matter? America’s Response to
Japanese Industrial Policy”, International Security, 16.
– (1997) „Preserving the Unipolar Moment: Realist Theories and US Grand
Strategy after the Cold War”, International Security, 21.
– Mayall, J. (1996) The New Interventionism 1991-1994 : United Nations
Experience in Cambodia, former Yugoslavia and Somalia (Cambridge).
– (2000) World Politics: Progress and its Limits (Cambridge).
– McLure, K. (1992) „The Issue of Foundations: Scientized Politics,
Politicized Science and Feminist Critical Practice”, în J. W. Scott şi J. Butler (ed.),
Feminists Theorize the Political (New York).
– McGlen, N.E. şi Sarkees, M.R. (ed.) (1993) Women in Foreign Policy: The
Insiders (New York).
– McIntire, C.T. (ed.) (1997) Herbert Butterfield: Writings on Christianity and
History (New York).
– Meadows, D. şi Randers, J. (1992) Beyond the Limits (London).
– Meadows, D., Randers, J. şi Behrens, W. (1972) The Limits to Growth
(London).
– Mearsheimer, J. (1990) „«Back to the Future»: Instability in Europe after the
Cold War”, International Security, 15 (1).
– (1994/5) „The False Promise of International Institutions”, International
Security, 19.
– (1995) „A Realist Reply”, International Security, 20.
– (2001) The Tragedy of Great Power Politics (New York).
– Mearsheimer, J. şi Walt, S. M. (2002) Can Saddam Be Contained? History
Says Yes, Belfer Centre for Science and International Affairs, Harvard University
(Massachusetts).
– Merchant, C., (1980) The Death of Nature: Women, Ecology and the
Scientific Revolution (San Francisco).
– Micklewait, J. şi Woolridge, A. (2000) A Future Perfect: The Challenge and
Hidden Promise of Globalisation (New York).
– Miller, F. (1998) „Feminism and Transnationalism”, Gender and History,
10(3).
– Mitrany, D. (1948) „The Functional Approach to World Organisation”,
International Affairs, 24.
300
Bibliografie
– Mitter, S. (1986) Common Fate, Common Bond: Women in the Global

Economy (London).
– Mohanty, C. (1991) „Under Western Eyes: Feminist Scholarship and Colonial
Discourses”, în C. Mohanty, T.A. Russo şi L.Torres (ed.), Third World Women and the
Politics of Feminism (Bloomington).
– Mol, A. (1996) „Ecological Modernisation and Institutional Reflexivity:
Environmental Reform in the Late Modern Age”, Environmental Politics, 5 (2).
– Moon, K. (1997) Sex Among Allies: Military Prostitution in US-Korea
Relations (New York).
– Morgenthau, H. (1948/54/73) Politics Among Nations: The Struggle for
Power and Peace (New York).
– (1951) In Defense of the National Interest: A Critical Examination of
American Foreign Policy (New York).
– (1962) Politics in the Twentieth Century, I: The Decline of Democratic
Politics (Chicago).
– (1970) Truth and Power: Essays of a Decade, 1960-70 (New York).
– Mueller, J. (1989) Retreat From Doomsday (New York).
– Nagel, T. (1986) The View from Nowhere (Oxford).
– Nairn, T. (1981) The Break-up of Britain (London).
– Nederveen Pieterse, J. (2004) Globalisation or Empire? (London).
– Neufeld, M. (1993) „Interpretation and the Science of International
Relations”, Review of International Studies, 19(1).
– (1995) The Restructuring of International Relations Theory (Cambridge).
– (2000) „Thinking Ethically – Thinking Critically: International Ethics as
Critique”, în M. Lensu şi J.-S. Fritz (ed.), Value Pluralism, Normative Theory and
– Newland, K. (1998) „From Transnational Relationships to International
Relations: Women in Development and the International Decade for Women”,
Millennium, 17 (3).
– Niarchos, C.N. (1995) „Women, War, and Rape: Challenges Facing the
International Tribunal for the Former Yugoslavia”, Human Rights Quarterly, 17.
– Niebuhr, R. (1932) Moral Man and Immoral Society: A Study in Ethics and
Politics (New York).
– (1941) The Nature and Destiny of Man: A Christian Interpretation, I:
Human Nature (New York).
– (1943) The Nature and Destiny of Man: A Christian Interpretation, II:
Human Destiny (New York).
– Nietzsche, F. (1969) Genealogy of Morals, and Ecce Homo (New York).
– (1990) Twilight of the Idols/The Anti-Christ (Harmondsworth).
– Norris, P. şi Ingelhart, R. (2003) Rising Tide: Gender Equality and Cultural
Change Around the World (Cambridge).
– Nye, J.S. (1988) „Neorealism and Neoliberalism”, World Politics, 40.
– Nyers, P. (1999) „Emergency or Emerging Identities? Refugees and
Transformations in World Order”, Millenium, 28 (1).
– Ohmae, K. (1995) The End of the Nation State (New York).
301
– Ong, A. (1997) „The Gender and Labor Politics of Postmodernity”, in L.

Lowe (ed.), The Politics of Culture Under the Shadow of Capital (Durham).
– Onuf, N. (1989) World of Our Making: Rules and Rule in Social Theory and
International Relations (Columbia).
– Ophlus, W. (1977) Ecology and the Politics of Scarcity (San Francisco).
– O’Riordan, T. (1981) Environmentalism, ed. a II-a, (London).
– Ostrom, E. (1990) Governing the Commons: The Evolution of Institutions for
Collective Action (Cambridge).
– O’Tuathail, G. (1996) Critical Geopolitics: The Politics of Writing Global
Space (Minneapolis).
– Owen, J.M. (1994) „How Liberalism Produces Democratic Peace”,
International Security, 19 (2).
– Oye, K. (1985) „Explaining Cooperation Under Anarchy: Hypotheses and
Strategies”, World Politics, 38(1).
– Paterman C. (1986) „Introduction”, în C. Paterman şi E. Gross, Feminist
Challenges: Social and Political Thought (Sydney).
– (1989) The Disorder of Women (Stanford).
– Paterson, M. (1999a) „Overview: Interpreting Trends in Global
Environmental Governance”, International Affairs, 75(4).
– (1999b) „Globalisation, Ecology, and Resistance”, New Political Economy,
4(1).
– (2000) Understanding Global Environmental Politics: Domination,
Accumulation, Resistance (Basingstoke).
– Patton, P. (2000) Deleuze and the Political (London).
– Persram, N. (1994) „Politicizing the Feminine, Globalizing the Feminist”,
– Peters, J. şi Wolper, A. (eds.) (1995) Women’s Rights/Human Rights:
International Feminist Perspectives (New York).
– Peterson, V. S. (1992a) „Transgressing Boundaries: Theories of Gender,
Knowledge and International Relations”, Millennium, 21 (2).
– (1992b) „Security and Sovereign States: What Is at Stake in Taking
Feminism Seriously?”, în V.S. Peterson (ed.), Gendered States: Feminist (Re)visions of
International Theory (Boulder).
– Peterson, V.S. şi Runyan, A.S. (1999) Global Gender Issues, ediţia a II-a
(Boulder).
– Peterson, V.S. şi True, J. (1998) „New Times and New Conversations”, în M.
Zalewski şi J. Parpart (ed.) The Man Question in International Relations (Boulder).
– Pettman, J. (1996) „An International Political Economy of Sex”, în J.
Pettman (ed.), Worlding Women: Towards a Feminist International Politics (New York).
– Philapose, E. (1996) „The Laws of War and Women’s Human Rights”,
Hypatia, 11(4).
– Philpott, D. (2001) Revolutions in Sovereignty: How Ideas Shaped Modern
International Relations (Princeton).
– Pietila, H. şi Vickers, J. (1996) Making Women Matter: The Role of the
United Nations, ediţia a III-a (London).
302
Bibliografie
– Pogge, T. (2002) World Poverty and Human Rights (Cambridge).

– Polanyi, K. (1944) The Great Transformation (Boston).
– (1968) „Our Obsolete Market Mentality”, în G. Dalton (ed.), Primitive,
Archaic and Modern Economies (New York).
– Porritt, J. (1986) Seeing Green (Oxford).
– Porter, G. şi Brown, J.W. (1991) Global Environmental Politics (Boulder).
– Porter, M. şi Judd, E. (ed.) (2000) Feminists Doing Development: A Practical
Critique (London).
– Powell, R. (1994) „Anarchy in International Relations Theory: The
Neorealist-Neoliberal Debate”, în International Organization, 48.
– Price, R. (1997) The Chemical Weapons Taboo (Ithaca).
– Price, R. şi Reus-Smit, C. (1998) „Dangerous Liaisons: Critical International
Theory and Constructivism”, European Journal of International Relations, 4(3).
– Programme of the German Green Party (1983) (London).
– Prugl, E. (2000) The Global Construction of Gender (New York).
– Prugl, E. şi Meyer, M.K. (ed.) (1999) Gender Politics and Global
Governance (Lanham).
– Rae, H. (2002) State Identities and the Homogenization of Peoples
(Cambridge).
– Rao, A. (1995) „Gender and Culture”, în J. Peters şi A. Wolper (ed.),
Women’s Rights/Human Rights: International Feminist Perspectives (New York).
– Rathergeber, M. (1995) „Gender and Development in Action”, în M.H.
Marchand şi J.L. Parpart (ed.), Feminism/Postmodernism/Development (London).
– Rawls, J. (1999) The Law of Peoples (Harvard).
– Reanda, L. (1999) „Engendering the United Nations: The Changing
International Agenda”, European Journal of Women’s Studies, 6.
– Regan, P.M. şi Paskeviciute, A. (2003) „Women’s Access to Politics and
Peaceful States”, Journal of Peace Research, 40.
– Reid, J. (2003) „Deleuze’s War Machine: Nomadism against the State”,
Millennium, 32(1).
– Reus-Smit, C. (1996) „The Normative Structure of International Society”, în
F. Osler Hampson şi J. Reppy (ed.), Earthly Goods: Environmental Change and Social
Justice (Ithaca).
– Reus-Smit, C. (1999) The Moral Purpose of the State: Culture, Social
Identity and Institutional Rationality in International Relations (Princeton).
– (2000) „In Dialogue on the Ethics of Consensus: A Reply to Shapcott”,
Pacifica Review, 12(3).
– (2002) „Imagining Society: Constructivism and the English School”, British
Journal of Politics and International Relations, 4(3).
– (2004a) American Power and World Order (Cambridge).
– (ed.) (2004b) The Politics of International Law (Cambridge).
– Ricardo, D. (1911) The Principles of Political Economy and Taxation
(London).
– Richardson, J.L. (1997) „Contending Liberalisms – Past and Present”,
European Journal of International Relations, 3(1).
303
– Risse, T. (2000) „Let’s Argue! Communicative Action in World Politics”,

International Organization, 54(1).
– (2004) „Global Governance Communication Action”, Government and
Opposition, 39(2).
– Roberts, A. (1993) „Humanitarian War: Military Intervention and Human
Rights”, International Affairs, 69(3).
– Roberts, B. (1984) „The Death of Machothink: Feminist Research and the
Transformation of Peace Studies”, Women’s Studies International Forum, &.
– Robinson, F. (1999) Globalizing Care: Ethics, Feminist Theory, and
International Relations (Boulder).
– (în curs de apariţie) „Ethics in International Relations: Feminist Approaches”,
în B. Ackerly, M. Stern şi J. True (ed.), Feminist Methodologies for International
– Roderick, R. (1986) Habermas and the Foundations of Critical Theory
(London).
– Rose, G. (1998) „Neoclassical Realism and Theories of Foreign Policy”,
World Politics, 51.
– Rosecrance, R.N. (1966) „Bipolarity, Multipolarity, and the Future”, Journal
of Conflict Resolution, 10.
– (1986) The Rise of the Trading State (New York).
– Rosenau, J. (1992) „Governance, Order, and Change in World Politics”, în
J.N.Rosenau şi E.-O. Czempiel (ed.), Governance Without Government: Order and
Change in World Politics (Cambridge).
– (1993) „Environmental Challenges in a Turbulent World”, în K. Conca şi R.
Lipschutz (ed.), The State and Social Power in Global Environmental Politics (New
York).
– Rosenau, J. şi Holsti, O. (1982) „Women Leaders and Foreign Policy
Opinions”, în E. Boneparth şi E. Stoper (ed.), Women, Power, and Politics (New York).
– Rosenberg, J. (1994) The Empire of Civil Society: A Critique of the Realist
Theory of International Relations (London).
– Rosenthal, J.H. (1991) Righteous Realists: Political Realism, Responsible
Power, and American Culture in the Nuclear Age (Baton Rouge).
– Ruggie, J.G. (1986) „Continuity and Transformation in the World Polity:
Toward a Neorealist Synthesis”, în R.O. Keohane (ed.), Neorealism and Its Critics
(New York).
– (1993) „Territoriality and Beyond: Problematizing Modernity in
International Relations”, International Organization, 47(1).
– Runyan, A.S. şi Peterson, V.S. (1991) „The Radical Future of Realism:
Feminist Subversions of IR Theory”, Alternatives, 16(1).
– Rupert, M. (2003) „Globalizing Common Sense: A Marxian-Gramscian
(Re)vision of the Politics of Governance/Resistance”, Review of International Studies,
29.
– Rupp, L. (1997) Worlds of Women: The Making of an International Women’s
Movement (Princeton).
– Russett, B. (1993) Grasping the Democratic Peace (Princeton).
304
Bibliografie
– Rustin, C. (1999) „Habermas, Discourse Ethics, and International Justice”,

Alternatives, 24(2).
– Sachs, W. (ed.) (1992) The Development Dictionary: A Guide to Knowledge
as Power (London).
– (1993) „Global Ecology and the Shadow of Development“, in W. Sachs
(ed.), Global Ecology (London).
– (ed.) (1993) Global Ecology (London).
– Sale, K. (1980) Human Scale (San Francisco).
– Sassen, S. (1991) The Global City: New York, London, Tokyo (Princeton).
– (1998a) „Notes on the Incorporation of Third World Women into Wage
Labor through Immigration and Offshore Production”, în S. Sassen, Globalization and
Its Discontents (New York).
– Schmidt, B.C. (1998) The Political Discourse of Anarchy: A Disciplinary
History of International Relations (Albany).
– Scholte, J.-A. (2000) Globalisation: A Critical Introduction (Basingstoke).
– Schumacher, E.F. (1976) Small is Beautiful (London).
– Schweller, R.L. (1994) „Bandwagoning for Profit: Bringing the Revisionist
State Back In”, International Security, 19.
– (1997) „New Realist Research on Alliances: Refining, not Refuting, Waltz’s
Balancing Proposition”, Americam Political Science Review, 91.
– (1998) Deadly Imbalances: Tripolarity and Hitler's Strategy of World
Conquest (New York).
– (1999) „Managing the Rise of Great Powers: History and Theory”, în A.I.
Jonston şi R.S.Ross (ed.) Engaging China: The Management of an Emerging Power
(London).
– Schweller, R.L. şi Priess, D. (1997) „A Tale of Two Realisms: Expanding the
Institutions Debate”, Mershon International Studies Review, 41.
– Scott, J.W. (1988) Gender and the Politics of History (New York).
– Sen, A. (2001) Development as Freedom (New York).
– Shapcott, R. (1994) „Conversation and Co-Existence: Gadamer and the
Interpretation of International Society”, Millennium, 23(1).
– (2000a) „Solidarism and After: Global Governance, International Society
and the Normative «Turn»”, Pacifica Review, 12(2).
– (2000b) „Beyond the Cosmopolitan/Communitarian Divide: Justice,
Difference and Community in International Relations”, în M. Lensu şi J.-S. Fritz (ed.),
Value Pluralism, Normative Theory and International Relations (London).
– (2001) Justice, Community and Dialogue in International Relations
(Cambridge).
– Shapiro, M. J. (1988a) The Politics of Representation (Madison).
– (1998) „The Events of Discourse and the Ethics of Global Hospitality”,
Millennium, 27 (3).
– Sharoni, S. (1993) „Middle-East Politics Through Feminist Lenses: Toward
Theorizing International Relations from Women’s Struggles”, Alternatives, 18.
305
– Ship, S.J. (1994) „And What About Gender? Feminism and International
Relations Theory’s Third Debate”, în W. S. Cox şi C.T. Sjolander (ed.), Beyond
Positivism: Critical International Relations Theory (Boulder).
– Shiva, V. (1988) Staying Alive: Women, Ecology and Development (London).
– Shue, H. (1992) „The Unavoidability of Justice”, în A. Hurrell şi B.
Kingsbury (eds.), The International Politics of the Environment (Oxford).
– (1995) „Ethics, the Environment, and the Changing International Order”,
International Affairs, 71 (3).
– (1999) „Global Environment and International Inequality”, International
Affairs, 75 (3).
– Simpson, G. (2004) Great Powers and Outlaw States: Unequal Sovereigns in
the International Legal Order (Cambridge).
– Singer, J. D. (1961) „The Level-of-Analysis Problem in International
Relations”, World Politics, 14 (1).
– Skocpol, T. (1979) States and Social Revolutions (Cambridge).
– Smith, M. J. (1986) The Realist Thought from Weber to Kissinger (Baton
Rouge).
– Smith, S. (1995) „The Self-Image of a Discipline: A Genealogy of
International Relations Theory”, în K. Booth şi S. Smith (ed.), International Relations
Theory Today (Cambridge).
– (1996) „Positivism and Beyond”, în S. Smith, K. Booth şi M. Zalewski
(eds.), International Theory: Positivism and Beyond (Cambridge).
– (1997) „Power and Truth: A Reply to Wallace”, Review of International
Studies, 22 (4).
– Smith, S., Booth, K. şi Zalewski, M. (ed.) (1996) International Theory:
Positivism and Beyond (Cambridge).
– Snyder, G. H. (1996) „Process Variables in Neorealist Theory”, Security
Studies, 5.
– (1997) Alliance Politics (Ithaca).
– (2002) „Mearsheimer’s World: Offensive Realism and the Struggle for
Security”, International Security, 27.
– Soguk, N. şi Whitehall, G. (1999) „Wandering Grounds: Transversality,
Identity, Territoriality, and Movement”, Millennium, 28 (3).
– Sparr, P. (ed.) (1994) Mortgaging Women’s Lives: Feminist Critiques of
Structural Adjustment (London).
– Spretnak, C. şi Capra, F. (1984) Green Politics: The Global Promise
(London).
Spykman, N. J. (1942) America’s Strategy in World Politics: The United States
and the Balance of Power (New York).
– Stalin, J. (1953) „Marxism and the National Question”, Collected Works
(Moscova).
– Standing, G. (1992) „Global Feminization Through Flexible Labor”, în C. K.
Wilber şi K. P. Jameson (ed.), The Political Economy of Development and Underde-
velopment, ediţia a V-a (New York).
306
Bibliografie
– Stasilis, D şi Bakan, A. B. (1997) „Negotiating Citizenship: The Case of

Foreign Domestic Workers in Canada”, Feminist Review, 57.
– Steans, J. (1998) Gender and International Relations (Cambridge).
– Stern, M. (2005) Naming Insecurity – Constructing Identity (Manchester).
– Steuernagel, G. A. (1990) „Men Do Not Do Housework! The Image of
Women in Political Science”, în M. Paludi şi G. A. Steuernagel (ed.), Foundations for a
Feminist Restructuring of the Academic Disciplines (New York).
– Stewart, C. (1997) „Old Wine in Recycled Bottles: The Limitations of Green
International Relations Theory”, lucrare prezentată la Conferinţa Anuală a BISA.
– Stienstra, D. (1994) Women’s Movements and International Organizations
(Toronto).
– Strange, S. (1985) „Protectionism and World Politics”, International
– (1991) „New World Order: Conflict and Co-operation”, Marxism Today,
ianuarie.
– (1996) The Retreat of the State (Cambridge).
– (1998) Mad Money (Michigan).
– Suganami, H. (1989) The Domestic Analogy and World Order Proposals
(Cambridge).
– (1996) On the Causes of War (Oxford).
– Suh, J. J., Katzenstein, P. J. şi Carlson, A. (2004) Rethinking Security in East
Asia: Identity, Power, and Efficiency (Palo Alto).
– Sylvester, C. (1987) „The Dangers of Merging Feminist and Peace Projects”,
– (1990) „The Emperor’s Theories and Transformations: Looking at the Field
through Feminist Lens”, în D. Pirages şi C. Sylvester (ed.), Transformations in the
Global Political Economy (London).
– (1992) „Feminist Theory and Gender Studies in International Relations”,
International Studies Notes, 16 (1).
– (1994a) Feminist Theory and International Relations in a Postmodern Era
(Cambridge).
– (1994b) „Empathetic Co-operation: A Feminist Method for IR”, Millennium,
23 (2).
– (2002) Feminist International Relations: An Unfinished Journey
(Cambridge).
– Taliaferro, J. W. (2000/1) „Security Seeking Under Anarchy: Defensive
Realism Revisited”, International Security, 25.
– Tannenwald, N. (1999) „The Nuclear Taboo: The United States and the
Normative Basis of Nuclear Non-Use”, International Organization, 53 (3).
– Taylor, A. J. P. (1961) The Origins of the Second World War
(Harmondsworth).
– Taylor, B. (ed.) (1995) Ecological Resistance Movements: The Global
Emergence of Radical and Popular Environmentalism (Albania).
– Taylor, C. (1997) „Interpretation and the Sciences of Man”, în F. Dallmayr şi
T. McCarthy (ed.), Understanding and Social Inquiry (Notre Dame).
307
– Taylor, M. (1987) The Possibility of Co-operation (Cambridge).

– Tellis, A. (1995/6) „Reconstructing Political Realism: The Long March to
Scientific Theory”, Security Studies, 5.
– Teschke, B. (2003) The Myth of 1648: Class, Geopolitics and the Making of
Modern International Relations (London).
– Tessler, M. şi Warriner, I. (1997) „Gender, Feminism and Attitudes Toward
International Conflict: Exploring Relationships with Survey Data from the Middle
East”, World Politics, 49.
– Tessler, M., Nachtwey, J. şi Grant, A., „Further Tests of Women and Peace
Hypothesis: Evidence from Cross-National Survey Research in the Middle East”,
International Studies Quarterly, 43 (3).
– The Ecologist (1972) Blueprint for Survival (Harmondsworth).
– (1993) Whose Common Future? Reclaiming the Commons (London).
– Thomas, C. (1999) „Where Is the Third World Now?”, Review of
International Studies, număr special, 25.
– Thomson, J. E. (1994) Mercenaries, Pirates and Sovereigns (Princeton).
– Thompson, K. W. (1985) Moralism and Morality in Politics and Diplomacy
(Lanham).
– Thompson, K. W. şi Meyers, R. J. (ed.) (1977) Truth and Tragedy: A Tribute
to Hans Morgenthau (Washington).
– Thucydides (1982) The Peloponnesian War (New York).
– Tickner, J. A. (1988) „Hans Morgenthau’s Political Principles of Political
Realism: A Feminist Reformulation”, Millennium, 17 (3).
– (1991) „On the Fringes of the World Economy: A Feminist Perspective”, în
C. Murphy şi R. Tooze (ed.), The New International Political Economy (Boulder).
– (1992) Gender in International Relations (New York).
– (2001) Gendering World Politics: Issues and Approaches in the Post-Cold
War Era (New York).
– (2002) „Feminist Perspectives on 9/11”, International Studies Perspectives,
3 (4).
– Trainer, F. E. (1985) Abandon Affluence! (London).
– Treitschke, H. V. (1916) Politics (London).
– Tronto, J. (1989) „Woman, the State, and War: What Difference Does Gender
Make?”, în V. S. Peterson (ed.), Clarification and Contestation: A Conference Report
(Los Angeles).
– True, J. (2003) Gender, Globalization and Postsocialism: The Czech
Republic After Communism (New York).
– (2004) „Feminism”, în A. Bellamy (ed.), International Society and Its
Critics (Oxford).
– True, J. şi Mintrom, M. (2001) „Transnational Networks and Policy
Diffusion: The Case of Gender Mainstreaming”, International Studies Quarterly, 45 (1).
– Thuatail, G. Ó. (1996) Critical Geopolitics: The Politics of Writing Global
Space (Minneapolis).
– Tucker, R. W. (1977) The Inequality of Nations (New York).
– (1985) Intervention and the Reagan Doctrine (New York).
308
Bibliografie
– United Nations (1992) Framework Convention on Climate Change (New

York).
– United Nations (2000) The World’s Women’s Progress (New York).
– United Nations Development Programme (UNDP) (1999) Human
Development Report 1999: Globalization with a Human Face (Oxford).
– Van Evera, S. (1998) „Offense, Defense, and the Causes of War”,
International Security, 22.
– Vasquez, J. A. (1998) The Power of Power Politics: From Classical Realism
to Neotraditionalism (Cambridge).
– Vincent, R. J. (1984a) „Edmund Burke and the Theory of International
Relations”, Review of International Studies, 10.
– (1984b) „Racial Equality”, în H. Bull şi A. Watson (ed.), The Expansion of
International Society (Oxford).
– (1986) Human Rights and International Relations (Cambridge).
– Vincent, R. J. şi Wilson, P. (1994) „Beyond Non-Intervention”, în I. Forbes şi
M. Hoffman (ed.), Political Theory, International Relations and the Ethics of
Intervention (London).
– Vogel, U. (2003) „Cosmopolitan Loyalties and Cosmopolitan Citizenship in
the Enlightenment”, în M. Waller şi A. Linklater (ed.), Political Loyalty and the Nation-
State (London).
– Vogler, J. (1995) The Global Commons: A Regime Analysis (London).
– Wackernagel, M. şi Rees, W. (1996) Our Ecological Footprint: Reducing
Human Impact on the Earth (Gabriola Island).
– Walker, R. B. J. (1987) „Realism, Change and International Political
Theory”, International Studies Quarterly, 31 (1).
– (1989) „History and Structure in the Theory of International Relations”,
Millennium, 18 (2).
– (1992) „Gender and Critique in the Theory of International Relations”, in V.
S. Peterson (ed.) Gendered States: Feminist (Re)visions of International Relations
Theory (Boulder).
– (1993) Inside/Outside: International Relations as Political Theory
(Cambridge).
– (1995a) „From International Relations to World Politics”, în J. Camilleri, A.
Jarvis şi A. Paolini (ed.), The State in Transition: Reimagining Political Space
(Boulder).
– (1995b) „International Relations and the Concept of the Political”, în K.
Booth şi S. Smith (ed.), International Relations Theory Today (Cambridge).
– (2000) „International Relations Theory and the Fate of the Political”, în M.
Ebata şi B. Neufeld (ed.), Confronting the Political in International Relations (London).
– Wall, D. (1994) „Towards a Green Political Theory – In Defence of the
Commons?”, în P. Dunleavy şi J. Stanyer (ed.), Contemporary Political Studies:
Proceedings of the Annual Conference (Belfast).
– Wallace, W. (1996) „Truth and Power, Monks and Technocrats: Theory and
Practice in International Relations”, Review of International Studies, 22 (3).
309
– Waller, M. şi Linklater, A. (ed.) (2003) Political Loyalty and the Nation-State

(London).
– Wallerstein, I. (1979) The Capitalist World Economy (Cambridge).
– Walt, S. M. (1987) The Origins of Alliances (Ithaca).
– Walter, A. (1996) „Adam Smith and the Liberal Tradition in International
Relations”, în I. Clark şi I. B. Neumann (ed.), Classical Theories of International
Relations (Oxford).
– Waltz, K. N. (1959) Man, the State and War (New York).
– (1964) „The Stability of a Bipolar World”, Daedalus, 93.
– (1979) Theory of International Politics (Reading).
– (1986) „Reflections on Theory of International Politics: A Response to My
Critics”, în R. O. Keohane (ed.), Neorealism and Its Critics (New York).
– (1990) „Nuclear Myths and Political Realities”, American Political Science
Review, 84.
– (1991a) „America as a Model for the World?” PS: Political Science and
Politics, 24 (4).
– (1991b) „Realist Thought and Neorealist Theory”, în R. L. Rothstein (ed.),
The Evolution of Theory in International Relations: Essays in Honor of William T. R.
Fox (Columbia)
– (1993) „The Emerging Structure of International Politics”, International
Security, 18.
– (1996) „International Politics Is Not Foreign Policy”, Security Studies, 6.
– (2002) „The Continuity of International Politics”, în K. Booth, T. Dunne
(ed.), Worlds in Collision: Terror and the Future of Global Order (Basingstoke).
– Wapner, P. (1996) Environmental Activism and World Civic Politics (Albany).
– Warren, B. (1980) Imperialism: Pioneer of Capitalism (London).
– Watson, A. (1982) Diplomacy: The Dialogue Between States (London).
– (1987) „Hedley Bull, States Systems and International Societies”, Review of
International Studies, 13.
– WCED (1987) Our Common Future – Report of the World Commission on
Environment and Development (Oxford).
– Weber, C. (1994) „Good Girls, Little Girls, and Bad Girls: Male Paranoia in
Robert Keohane’s Critique of Feminist International Relations”, Millennium, 23 (2).
– (1995) Simulating Sovereignty: Intervention, the State, and Symbolic
Exchange (Cambridge).
– (1998) „Performative States”, Millennium, 27 (1).
– (2002) „Flying Planes Can Be Dangerous”, Millennium, 31 (1).
– Weiss, L. (1998) The Myth of the Powerless State: Governing the Economy in
a Global Era (Cambridge).
– Welch, D. (1993) Justice and the Genesis of War (Cambridge).
– Wendt, A. (1992) „Anarchy Is What States Make of It”, International
Organization, 46.
– (1994) „Collective Identity Formation and the International State”,
American Political Science Review, 88 (2).
– (1995) „Constructing International Politics”, International Security, 20 (1).
310
Bibliografie
– (1999) Social Theory of International Politics (Cambridge).

– (2003) „Why A World State Is Inevitable”, European Journal of
International Relations, 9 (4).
– Wendt, A. şi Shapiro, I. (1997) „The Misunderstood Promise of Realist
Social Theory”, în K. R. Monroe (ed.), Contemporary Empirical Theory (Berkeley).
– Wheeler, N. J. (2000) Saving Strangers: Humanitarian Intervention in
International Society (Oxford).
– Wheeler, N. J. şi Dunne, T. (1996) „Hedley Bull’s Pluralism of the Intellect
and Solidarism of the Will”, International Affairs, 72.
– (1998) „Good International Citizenship: A Third Way for British Foreign
Policy”, International Affairs, 74.
– Wheen, F. (1999) Karl Marx (London).
– Whitworth, S. (1994) Feminism and International Relations: Towards a
Political Economy of Gender in Interstate and Non-Governmental Institutions
(London).
– (2001) „The Practice, and Praxis, of Feminist Research in International
Relations”, în R. W. Jones (ed.), Critical Theory and World Politics (Boulder).
– (2004) Men, Militarism and UN Peacekeeping: A Gendered Analysis
(Boulder).
– Wight, M. (1966a) „Why Is There No International Theory?” în H.
Butterfield şi M. Wight (ed.), Diplomatic Investigations. Essays in the Theory of
– (1966b) „Western Values in International Relations”, în H. Butterfield şi M.
Wight (ed.), Diplomatic Investigations. Essays in the Theory of International Relations
(London).
– (1977) Systems of States (Leicester).
Wight, M. (1991) International Theory: The Three Traditions (ed. by G. Wight
and B. Porter) (Leicester).
– Williams, J. şi Goose, S. (1998) „The International Campaign to Ban Land
Mines”, în A. Maxwell, R. Cameron, J. Lawson şi B. W. Tomlin (ed.), To Walk Without
Fear: The Global Movement to Ban Landmines (Toronto).
– Wilson, P. (1998) „The Myth of the First Great Debate”, Review of
International Studies, număr special, 24.
– Wohlforth, W. C. (1999) „The Stability of a Unipolar World”, International
Security, 24.
– Wyn Jones, R. (2001) „Introduction: Locating Critical International Relations
Theory”, în R. W. Jones (ed.), Critical Theory and World Politics (Boulder).
– Yergin, D. (1990) Shattered Peace, ediţie revăzută (London).
– Young, O. R. (1982) „Regime Dynamics”, International Organization, 36 (2).
– (1989) International Cooperation: Building Regimes for Natural Resources
and the Environment (Ithaca).
– (1994) International Governance: Protecting the Environment in a
Stateless Society (Ithaca).
311
– Zacher, M. W. şi Matthew, R. A. (1995) „Liberal International Theory:

Common Threads, Divergent Strands”, în C. W. Kegley Jr (ed.), Controversies in
International Relations Theory (New York).
– Zakaria, F. (1998) From Wealth to Power: The Unusual Origins of America’s
World Role (Princeton).
– Zalewski, M. (1993) „Feminist Standpoint Theory Meets International
Relations Theory”, The Fletcher Forum for World Affairs, 75 (1).
– (1995) „Well, What Is the Feminist Perspective on Bosnia?”, International
Affairs, 71 (2).
– Zalewski, M. şi Parpart, J. (ed.) (1998) The «Man» Question in International
Relations (Boulder).
– Zehfuss, M. (2003) „Forget September 11”, Third World Quarterly, 24 (3).
312
Indice de nume proprii
Abisinia, 111 Bloch, C., 20

Ackerly, B., 237 Bohman, J., 160, 161
Adler, E., 61 Bookchin, M., 266, 271, 273
Adorno, T., 36, 41, 150, 156 Booth, K., 16, 18, 40, 163
Afganistan, 76, 78 Bosnia, 182, 192, 195, 198
Africa, 72 Boulainvilliers, H., conte de, 184
Africa de Sud, 51, 84 Brandenburg, E., 20
Agamben, G., 192, 193 Bretton Woods (sistemul), 88, 93
Al-Qaeda, 26, 95, 97, 117, 118, 171, 229 Brown, C. J., 118, 132, 141, 258
America Centrală, 51 Brundtland (Comisia), 263
America Latină, 72 Bryant, R., 272
Amnesty International, 26, 241 Buharin, N. I., 138, 139
Anderson, P., 137 Bull, H., 16, 17, 19, 22, 31, 36, 40, 80,
Annenkov, G., 135 101, 102, 104, 107, 108, 111, 112,
Apel, K. - O., 150 113, 114, 115, 116, 117, 121, 122, 123,
Archibugi, D., 174, 176 124, 125, 230
Ashley, R. K., 40, 160, 163, 180, 183, 188 Bunyard, P., 262
Asia Centrală, 76, 77 Burchill, S., 39, 243
Asia de Est, 72, 78, 85, 87 Burke, A., 205
Australia, 24 Burton, J., 278
Axelrod, R., 210 Bush, G. W., 97, 120, 179, 185
Butler, J., 185, 192, 193, 242
Butterfield, Sir Herbert, 25, 45, 52, 56, 69
Bailey, S., 272 Buzan, B., 37, 61, 62, 101, 112
Balcani, 77, 119
Banca Mondială, 92, 273
Bangladesh, 239 Cambodgia, 85
Barnett, M., 61, 228, 229 Campbell, D., 182, 183, 186, 190, 191,
Barry, J., 257, 261 192, 194, 195, 198, 199, 200, 203,
Bauer, O., 136 204, 212
Benjamin, W., 156 Canada, 24, 121, 215
Benner, E., 135 Capra, F., 262, 266
Berlin, Tratatul de la (1878), 86 Caprioli, M., 237, 240, 254
Berlin (Zidul), 227 Carr, E. H., 15, 18, 21, 22, 39, 44, 46, 64,
Berman, J., 234, 238, 251 66, 74, 78, 125, 208, 226
Beslan (2004), 96 Carter, A., 266
Bill of Rights (1689), 83 Cartagina – Roma (sistemul bipolar), 54
Blair, A. C. L., 111, 120 Chatterjee, P., 258, 260
Bleiker, R., 181, 200 Chayes, A., 270
313
Chayes, A. H., 270 Dunne, T., 101, 105, 113, 123, 124
Chin, C. B., 236, 238, 253
China, 28, 57, 96, 106, 116, 117, 143
Chomsky, N., 16, 28, 86, 89, 120 Eckersley, R., 259, 260, 261, 271, 273,
Christoff, P., 275 274, 275, 276, 278, 279
Cehia, 239 Edkins, J., 180, 183, 191, 199
Claude, I., 208 Egipt, 117
Clausewitz, K. M. von, 117, 183 Elshtain, J. B., 243, 245, 250
Cobden, R., 73 Engels, F., 127, 128, 132, 133, 134, 135,
Cohen, J., 142 136, 137, 138, 142, 150, 151
Coke, Sir Edward, 183 Enloe, C., 41, 234, 237, 240, 243, 246,
Collège de France, 183 250
Connolly, W., 194, 202, 203, 204 Escobar, A., 263
Coreea de Nord, 57 Esteva, G., 278
Coreea de Sud, 240 Europa, 38, 80, 86, 107, 116, 121, 137,
Cox, R. W., 27, 28, 34, 35, 40, 144, 145, 142
146, 147, 159, 160, 161, 168, 169, Europa Centrală şi de Est, 51
170, 171 Everard, J., 193
Cronin, B., 63, 228
Cuba, 215
Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ), 84 Fay, S. B., 20
Curtea Penală Internaţională (CPI), 85 Feuerbach, L. A., 156
Cusack, T. R., 44 Fierke, K. M., 161, 177
Filipine, 238
Finger, M., 258, 260
Dalby, S., 195, 271, 272 Finnemore, M., 214, 228, 229
Darfur, 65 Fondul Monetar Internaţional (FMI), 91
Declaraţia de Independenţă Forde, S., 43
(SUA, 1776), 83 Foucault, M., 35, 40, 180, 183, 184, 185,
Declaraţia Drepturilor Omului şi 190, 212
Cetăţeanului (Franţa, 1789), 83 Franţa, 20, 80, 83, 111
Deleuze, G., 200 Frankfurt (Şcoala de la), 34, 40, 41, 123,
Der Derian, J., 178, 186 129, 147, 150, 156, 207, 213, 278, 279
Derrida, J., 40, 151, 152, 158, 182, 185, Fromm, E., 156
186, 187, 195, 204, 212 Fukuyama, F., 72, 73, 74, 76, 77, 85, 86,
Deutsch, K. W., 54, 123 98, 118
Devetak, R., 40, 163, 173, 174, 176, 199,
205
Dillon, M., 190, 192, 193, 200 Gabriel, C., 252
Dobson, A., 259, 262, 268, 275 Gadamer, H. G., 167
Doherty, B., 268 Gaddis, J., 38
Donnelly, J., 39, 44, 208 Gallie, W. B., 136
Doran, P., 260, 277 Gandhi, M. K., 122
Doyle, M., 25, 30, 72, 74, 75, 76, 109 Gatens, M., 242
Dryzek, J., 266, 270, 275 Gellner, E., 31
314
George, J., 18, 212 Hobsbawm, E., 89, 97

Germania, 20, 51, 80, 219 Hoffman, M., 25, 74, 85, 163, 177, 213
Giddens, A., 77, 128, 143, 168 Hoffmann, S., 122
Gill, S., 128, 131, 143, 170, 171 Hollis, M., 22, 25, 33
Gilpin, R. G., 44, 69 Holsti, K., 18, 240
Gladstone, W. E., 86 Honneth, A., 40
Glaser, C. L., 53, 61 Hooper, C., 236, 249
Gleeson, B., 278 Hopf, T., 224
Golful Persic, 77 Horkheimer, M., 36, 40, 129, 150, 156,
Gooch, G. P., 20 157, 159
Goodin, R., 259, 260, 268, 269, 270, 271 Hoskyns, C., 239
Gouldner, A., 137 Hovden, E., 257, 279
Gramsci, A., 144 Huntington, S., 115, 118, 230
Grant, R., 237, 240, 245 Hurrell, A., 119, 275
Grecia, 156 Hutchings, K., 159, 162, 166, 167, 249
Grieco, J. M., 58, 82
Grotius, H., 83, 102
G8, 91 Iluminism, 71, 83, 141, 142, 150, 156,
Guantanamo Bay, 193 164, 166, 173, 279
Guattari, F., 200 India, 57, 116
Guzzini, S., 43 Indonezia, 78, 238
Irak, 29, 51, 76, 96, 97, 114, 119, 120,
176, 228
Habermas, J., 40, 123, 129, 147, 148, 149, Irlanda, 135
150, 151, 156, 158, 167, 174, 175, Islam, 101, 230
176, 177, 213, 279 Israel, 57, 96, 117, 241
Hajer, M., 275 Italia, 111
Halliday, F., 30, 128, 141, 143, 145, 146, Iugoslavia, 241
236
Hamilton, A., 244
Hardin, G., 265, 267, 272, 273 Jackson, R., 101, 113, 114, 119, 125
Harding, S., 235, 254 Japonia, 116, 117, 219
Harvey, D., 96 Jervis, R., 50
Hayward, T., 261 Jones, C. A., 58
Hegel, G.W.F., 130, 132, 156, 162 Jones, D., 177
Heilbroner, R., 265
Held, D., 88, 95, 173, 176, 275
Helleiner, E., 257, 259, 271 Kabeer, N., 237, 239
Helman, G. B., 117 Kahler, M., 43
Hempel, L., 273 Kant, I., 74, 75, 79, 121, 122, 123, 133,
Herz, J., 43 156, 157, 163, 166, 176, 177, 180
Hildyard, N., 260 Kaplan, M., 36
Hirst, P., 89, 272 Kapstein, E., 53
Hitler, A., 51 Kardam, N., 237
Hobbes, T., 44, 46, 47, 48, 49, 225 Katzenstein, P. J., 219, 223, 227
315
Kaufmann, C., 61 Machiavelli, N., 44, 45, 64, 67, 225

Keal, P., 106, 119 Maclean, J., 171
Keck, M., 229 MacPherson, C. B., 87
Keene, E., 63 Magna Carta, 83
Kennan, G. F., 44, 66, 68 Malaezia, 238
Kennedy, S., 9 Mann, M., 77, 168
Keohane, R. O., 17, 36, 44, 80, 160, 208, Mantle, D., 257, 279
209, 210, 235, 249, 258 Marcuse, H., 156, 279
Kissinger, H. A., 28, 54, 56 Marea Britanie, 20, 24, 44, 88, 101, 111,
Klein, B., 191 114, 119, 126, 176
Klotz, A., 215, 222 Marx, K. H., 40, 127, 128, 129, 130, 131-
Kosovo, 65, 120, 176 54, 156, 161, 164, 165, 166
Kratochwil, F., 220, 222, 223, 227 Mastanduno, M., 53, 58
Kucuk-Kainardji (Tratatul de la, 1774), 86 Mayall, J., 114, 124
Kuehls, T., 271, 272 McGlen, N. E., 239
Meadows, D., 262, 263
Labs, E. J., 58 Mearsheimer, J., 57, 58, 59, 62, 65, 66,
Lakatos, I., 208 67, 68, 77, 97
Lenin, V. I., 122, 127, 128, 137, 138, 139, Merchant, C., 274
140, 143 Mill, J. S., 79
Levinas, E., 204, 205 Miloşevic, S., 86, 111
Levy, J. S., 36, 258 Mitrany, D., 80
Liga Naţiunilor, 111 Mohanty, C., 251
Lilburne, J., 183 Mol, A., 275
Linklater, A., 39, 72, 74, 78, 84, 101, 109, Montaigne, M. E. de, 186
124, 125, 129, 138, 152, 158, 162, Montesquieu, Ch. de Secondat,
163, 164, 165, 166, 167, 168, 169, baron de, 166
171, 172, 173, 174, 176, 177, 207, Moon, K., 236, 240
223, 230, 243, 249, 275, 278 More, Thomas, 102
Lipschutz, R. D., 272 Morgan-Grenville, F., 262
Lisle, D., 194 Morgenthau, H., 15, 18, 22, 39, 44, 45,
List, F., 87 46, 51, 56, 64, 66, 208, 244, 246
Little, R., 37, 62, 101 Mueller, J., 76, 77
Locher, B., 253
Locke, J., 62, 83 Nagel, T., 18
London School of Economics, 23, 102 Naţiunile Unite / ONU, 237
Low, N., 278 Neufeld, M., 158, 160, 161, 163, 222
Lowenthal, L., 156 New York 155
Luke, T. L., 132, 272 Newell, P., 257
Lynch, M., 67, 176, 215 Newland, K., 237, 245
Lynn-Jones, S. M., 58 Nicaragua, 51
Lyotard, J.-F., 40, 151 Niebuhr, R., 44, 45, 51, 64, 66, 69, 208
Nietzsche, F. W., 156, 181, 182, 184, 185,
190
Macdonald, L., 252 Nixon, 28, 240
316
Noel-Baker, P., 20 Price, R., 213, 214, 215, 223, 235

NAFTA, 91, 92, 252 Priess, D., 62
Nye, J. S., 80, 81, 208 Prugl, E., 236, 238, 239, 251, 253
Nyers, P., 201
Randers, J., 263

Occident, 83, 84, 85, 96, 97, 99, 106, 116, Ratner, S. R., 119
117, 121, 125, 131, 141, 149, 229, Rawls, J., 76, 78
230, 248 Reagan, R., 51
OCDE, 94 Reid, J., 192, 200
Ohmae, K., 88, 99 Renner, K., 136
Omarska, 192 Renouvin, P., 20
Ophuls, W., 265, 273 Reus-Smit, C., 40, 63, 124, 168, 214, 215,
Organizaţia Internaţională a Muncii, 84, 218, 222, 223, 224, 226, 227, 228,
239, 253 235, 274
Organizaţia Mondială a Comerţului / Ricardo, D., 79, 87, 89, 90
OMC, 26, 91 Risse, T., 175, 176, 217
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, 239 Roberts, A., 120
Orientul Mijlociu, 76, 117, 183 Roberts, B., 242
O’Riordan, T., 264, 265, 273 Robinson, F., 162, 249
Osama Bin Laden, 179, 185, 248 Rorty, R.M., 162
Ó Tuathail, G., 193, 194 Rosecrance, R. N., 54, 81, 82
Oye, K., 188 Rosenau, J., 240, 273
Rosenberg, J., 128, 145
Rosenthal, J. H., 66
Paine, T., 75, 79, 166 Rousseau, J. J., 75, 83, 166
Palestina, 241 Ruggie, J. G., 171, 191, 220, 222, 223,
Papua Noua Guinee, 77 226
Parpart, J., 249 Runyan, A. S., 235, 236, 238, 248
Paterson, M., 41, 273 Rupert, M., 145, 157, 166
Patton, P., 200 Rusia, 20, 96, 113, 137, 250
Pearl Harbor, 183 Russet, B., 75, 76
Pentagon, 155 Rwanda, 85, 113, 119
Peterson, V. S., 235, 236, 243, 244, 247,
248
Pin-Fat, V., 180, 199 Sachs, W., 258, 263
Pinochet, 86 Saddam Hussein, 97, 111, 152, 228
Pokrovsky, B., 20 Sale, K., 265
Pol Pot, 65 Sarkees, M. R., 239
Polonia, 110 Sassen, S., 238
Polanyi, K., 87, 171 Schmidt, B. C., 43
Porritt, J., 262 Schmitt, B., 20
Praga, 86 Schmitt, C., 192
Prakash, M. S., 278 Schumacher, E. F., 260, 265
Pribram, A. F., 20 Schumpeter, J. A., 75
317
Schweller, R. L., 51, 54, 62, 63 Tokyo, 93

Scott, J. W., 242, 250 Trainer, F. E., 262
Seel, B., 257 Trnopolje, 192
Sen, A., 238 Troţki, L. D. B., 139, 140, 143
Serbia, 85, 113 True, J., 41, 233, 236, 237, 239, 241, 243,
Shapcott, R., 125, 158, 167, 174, 227, 257 248, 253, 254
Shapiro, M. J., 180, 196, 205, 221 Tucidide, 45, 46, 61, 64, 225
Shiva, V., 260, 263 Tucker, R., 51, 66
Shue, H., 275 Turcia, 117
Sikkink, K., 229
Singer, J. D., 33, 36, 54
Smith, A., 16, 79 UNCED, 260
Smith, M. J., 43 Uniunea Europeană, 61, 80, 91
Smith, S., 17, 38, 159 Uniunea Sovietică / URSS, 28, 51, 54,
Snyder, G. H., 53, 54, 58, 59, 61, 62 114, 196
Soguk, N., 201
Somalia, 77, 85
Spretnak, C., 262, 266 Van Evera, S., 61
Spykman, N., 56, 67, 68 Vasquez, J. A., 43, 58
Stalin, 137, 140 Vattel, E. De, 110
Standard & Poor’s, 93 Vico, G. B., 170
Statele Unite ale Americii / SUA, 15, 16, Vietnam, 51, 65, 86, 143
20, 24, 28, 44, 51, 67, 68, 82, 86, 88, Vincent, R. J., 40, 84, 101, 107, 112, 113,
96, 97, 240 120, 123, 125
Sudan, 119 Von Wegerer, A., 20
Suganami, H., 30, 101, 108
Suharto, T. N. J., 86
Sylvester, C., 41, 235, 243, 244, 246, 250, Walker, R. B. J., 194, 201, 202, 203, 214,
252 243
Wall, D., 266
Wall Street, 93
Şcoala Engleză, 24, 25, 32, 33, 39, 44, Waller, M., 173
101-26, 127, 230, 231 Wallerstein, I., 141
Walt, S., 57
Waltz, K. N., 19, 25, 27, 33, 37, 44, 45,
Taliaferro, J. W., 58 46, 49, 50, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59,
Tellis, A., 45 60, 61, 63, 68, 73, 77, 81, 97, 109,
Teschke, B., 128, 145 120, 127, 129, 134, 142, 145, 152,
Thimme, F., 20 208, 209, 221, 244
Thompson, G., 45, 66, 89, 272 Wapner, P., 271, 272
Tickner, J. A., 47, 235, 236, 243, 244, Watson, A., 101, 104, 107, 110, 113, 114,
245, 246, 248 116, 117, 118, 119, 125
Tilly, C., 77 Weber, C., 183, 186, 224
Timorul de Est, 65, 85 Weber, M., 143, 156, 198, 249, 266
Todorov, T., 167 Weiss, L., 89, 272
318
Wendt, A., 19, 40, 62, 69, 124, 214, 215, Yergin, D., 28
216, 217, 218, 219, 221, 222, 227,
228, 274
Wheeler, N. J., 101, 102, 104, 105, 106, Zakaria, F., 58
113, 114, 123, 124 Zalewski, M., 235
White, H., 182 Zehfuss, M., 184, 185
Whitehall, G., 201 Zimmern, Sir Alfred, 20, 24
Withworth, S., 239
Wight, M., 19, 23, 24, 25, 37, 40, 42, 43,
80, 101, 102, 103, 105, 106, 107, 109,
112, 113, 114, 120, 121, 122, 123,
124, 125, 127, 129
Wilson, P., 113
Wilson, T. W., 86
319
320
Indice tematic
Indice tematic
„a treia cale”, 40 56, 58, 60, 61, 62, 64, 65, 68, 72, 73,
„analogia internă”, 108 74, 81, 101, 104, 106, 108, 124, 168,
„cartografiere morală”, 203 186, 188, 189, 194, 197, 199, 209,
„câştiguri absolute”, 13 210, 211, 237, 242, 247, 267, 274
„cea de-a treia dezbatere”, 235 anarhism, 266
„ciocnirea civilizaţiilor”, 115 antifundaţionism, 213, 224
„cultura anarhiei”, 274 antopocentrism, 259, 261, 274
„etica discursului”, 148 apartheid, 113, 114
„fundaţionism minimalist”, 213 aristotelism, 69
„idealism empiric”, 226 asumpţii, 161, 162
„interdependenţa complexă”, 208 austro-marxism, 136, 137, 140, 152,
„internaţionalizarea statului”, 170 autodeterminare, 140, 143, 165
„mâna invizibilă”, 89, 90 autonomie, 35, 156, 242
„metodologie interpretativă”, 223, 227, autoritarism, 85, 219, 265, 273, 274
231 avantaj comparativ, 90, 91, 92
„moralism”, 67 avantaje relative, 53, 211
„paradigma comunicării”, 148
„paradigma producţiei”, 142, 148 bani, 166, 234
„paradigma suveranităţii”, 180 bariere non-tarifare, 91
„problema naţională”, 140 biologie, 242, 248
„realism ştiinţific”, 43, 221 bipolaritate, 54
„revoluţionar”, 103, 121 bogăţie, 27, 60, 75, 91, 93, 118, 144, 264
„stare de urgenţă”, 193 bunuri de consum, 263
„teoria discursivă a moralităţii”, 148 burghezie, 131, 132, 134, 138, 143
„viaţa nudă”, 192
capacităţi, 49, 50, 53, 54, 56, 57, 59, 60,
211, 224
Absolutism, 109, 216 capital, 79, 82, 88, 89, 90, 91, 92, 93, 94,
actori dominanţi, 26 95, 98, 99
actori non-statali, 200, 217, 240 capitalism, 33, 41, 72, 74, 87, 127, 128,
adevăr, 182 130, 131, 132, 133, 134, 136, 138,
alegere raţională, 36 139, 140, 141, 142, 143, 144, 145,
aliniere, 50, 52, 195 146, 149, 150, 151, 153, 166, 171
alteritate, 124, 149, 205 celălalt, 149, 180, 187, 194, 196, 202, 205
ambientalism cetăţeni, 48, 66, 75, 83, 96, 105, 108, 152,
anarhie (internaţională), 22, 24, 33, 34, 165, 169
37, 39, 40, 44, 50, 51, 52, 53, 54, 55, cetăţenie, 152, 173, 201, 204, 275
civilizaţie, 106, 116, 126, 146, 147
321
clasa conducătoare, 136, 143 cultură diplomatică, 107

clasă, 129, 131, 132, 134, 135, 136 cultură politică internaţională, 107
coexistenţă, 57, 102, 224 cunoaştere, 160, 213
colonialism, 34 cursa înarmărilor, 52
colonii, 107, 112, 114, 116, 117, 119 curţi internaţionale, 95
comerţ, 24, 39, 78, 82, 88, 89, 90, 91, 93,
98, 106, 117, 131, 210, 233, 251 de-reglementare, 88, 92, 95
companii multinaţionale, 123, 208, 238, deconstrucţie, 186, 188, 190, 205
239 deconstrucţionism, 151
complex militar-industrial, 28 deficit democratic, 95
comunicare, 217 democraţie, 22, 65, 71, 74, 83, 109, 156,
comunism, 71, 72, 98, 128 174, 268
comunitarieni, 167 democraţie liberală, 72, 78, 118, 216, 217
comunitate descentralizare, 258, 259, 264, 265, 268,
globală, 278 271, 272, 273, 277
politică, 34, 72, 77, 172, 164, 165, destabilizare, 187
168, 172, 173, 178, 192, 195, 202, 275 devoluţie, 95
post-suverană, 121, 173, 269 dezvoltare, 264, 260
condiţionalitate, 92, 145 dezvoltare durabilă, 263
conflict de clasă, 131 dialog, 148, 173, 174, 176, 177, 223
confucianism, 85 dictatura proletariatului, 151
consens, 148, 151 diferenţiere culturală, 106, 107
constructivism, 9, 19, 25, 35, 207-31 diferenţiere spaţială, 195
constructivism holistic, 41 dilema prizonierului, 52, 53, 56, 269
constructivism sistemic, 41 diplomaţie, 20, 21, 45, 75, 103, 109, 122,
construcţia naţiunii, 77 128
construcţie socială, 250 discurs securitar, 194
contract social, 83 diviziunea muncii, 135
convenţionalism metodologic, 223 dominaţie, 25, 26
cooperare, 24, 36, 48, 52, 53, 229 domnia legii, 76, 83, 103, 193
copii, 27, 241, 246 drept
corporaţii transnaţionale, 26, 208 drept internaţional, 15, 27, 65
cosmopolitism, 103, 112, 114, 122, 137, dreptul mării, 81
139, 141, 172-77 drepturi de proprietate, 108
credit, 93 drepturi suverane, 86, 116, 121, 122
creşterea populaţiei, 262 drepturile femeilor, 27, 248
creştinătate, 69 drepturile omului, 26, 30, 39, 71, 83,
creştinism, 86 84, 85, 86, 123, 124
crime de război, 85, 86, 113 dreptate, 19, 29, 34, 120, 167
crime împotriva umanităţii, 86 dublă lectură, 186, 187, 188, 189
criterii de semnificaţie, 30 dublă excludere, 189
critică imanentă, 162
critică metateoretică, 207, 214 echilibrul puterii, 21, 44, 208, 228
cuceriri teritoriale, 79, 81, 82 echilibrul ameninţărilor, 57
cultură, 229 ecoanarhism, 273
322
Indice tematic
ecoautoritarism, 273 foedus pacificum, 75

ecocentrism, 259, 260, 261 formarea intereselor, 211, 212, 216, 222
ecologic, 237 forţă de muncă, 89, 170, 238, 251
ecologie globală, 257, 258, 260 forţele pieţei, 94, 96
ecologism, 257, 258, 259 fragmentare, 79, 129, 138, 139
economie fragmentare naţională, 27, 128, 140
economie globală, 87, 89, 144, 253 frontiere, 77, 80, 166, 167, 173, 191, 193,
economie mondială, 71, 88, 215, 236 194
economie politică, 72, 87, 153, 267 funcţie, 38
economie politică internaţională, 27, fundaţionism, 213, 279
146 gen, 18, 27, 41, 44, 104, 136, 150, 173
ecosisteme, 259, 261 genealogie, 181, 182, 183, 184, 185
educaţie, 143, 237 genocid, 84, 113, 119
efecte stabilizatoare, 187 geografie, 193
egalitate, 117, 166 geopolitică, 31, 135, 152, 169, 195
egalitate suverană, 117 globalizare, 19, 27, 40, 71, 88, 89, 90, 93,
egalitatea de gen, 248 94, 95, 96, 127, 128, 134, 135, 138,
egoism, 44, 45, 49, 52, 265 139, 170, 173, 174, 175, 200, 238, 272
eliberare naţională, 124, 151 graniţe, 24, 37, 77, 88, 89, 90, 135, 137,
elite, 75, 82, 108, 114, 144, 234, 235 234
emancipare, 36, 84, 142, 146, 148, 261, guvernare, 71, 72, 75, 103, 114, 127, 276
278 guvernare globală, 144, 145, 172, 176
emigranţi, 238
empirism, 43, 168, 237 hegemonie, 28, 105, 126, 138, 144, 145,
endogen / exogen, 49, 55 146, 197, 227
epistemologie, 185, 213, 234 hermeneutică, 168
era nucleară, 24, 82 homo economicus, 56
etică, 164, 206, 267 homo sacer, 192
etnicitate, 150, 195, 251
eurocentrism, 149 idealism, 29, 102, 125, 226, 278
excludere, 181, 192, 193, 195, 196, 202, idei, 211, 222, 223, 225, 226, 229, 230,
205 254
excludere socială, 136, 167, 172 identitate, 22, 62, 180, 184, 186, 187, 189,
experţi, 264 194, 195, 196, 197
exploatare, 90, 117, 127, 130, 136, 146 ideologie, 92, 122, 150, 170, 215, 253
exporturi, 79 Ideologiekritik, 163
extrateritorialitate, 117 Ierarhie, 50, 85, 251, 272
Imperialism, 29, 111, 118, 127, 129, 131,
feminism, 9, 25, 32, 41, 147, 150, 233-55 137, 137, 138, 139, 140, 141, 142
feminitate, 242, 243, 244, 250 imperialism cultural, 117
fenomenologie, 162 imperiu, 116
feudalism, 131, 220 imunitate suverană, 86
filosofie, 36, 43, 204 independenţă, 85, 140, 146
finanţe, 170, 175 individ, 71, 83, 167, 175, 245
foamete, 151, 191
323
inegalităţi, 19, 28, 47, 88, 144, 145, 146, limitele creşterii, 262, 263, 264
148, 149, 150, 151, 152, 153 logica interacţiunii, 47
instituţii, 21, 29, 59, 61, 62, 68, 80, 81, luarea deciziei, 177, 189, 210
110, 162, 170, 222, 239, 269
instituţii financiare, 91, 94 mari puteri, 26, 53, 96, 101, 155
instituţionalism marxism, 21, 25, 27, 39, 40, 98, 127, 129,
instituţionalism liberal, 273 142-154
instituţionalism neoliberal, 24, 39, marxism al Lumii a treia, 139
124, 160, 254 marxism-leninism, 137
instituţionalism sociologic, 214 masculinitate, 44, 242, 250
integrare europeană, 239 mass media, 102, 103, 112, 115, 126
interdependenţă, 19, 24, 80, 81, 82, 208, materialism, 224
210, 245 materii prime, 90, 262
interese, 103, 166, 173, 185, 196, 210, materialism istoric, 136, 137, 144, 145,
211 146, 147, 148, 149, 150, 153
interes naţional, 92 mediu, 27, 41, 58, 98, 175, 210, 257, 258,
interese de stat, 211 260, 261, 266, 273
internaţionalism, 131, 139, 142, 152 mediu social, 211, 218
internaţionalism liberal, 22, 24, 73, 74, mercantilism, 78
83, 86 mercantilism corporativ, 91
internaţionalism proletar, 138, 140, 141 metafizică, 204
intervenţie umanitară, 98, 174, 176 metodologie, 16, 37, 159, 163, 213, 222,
ipoteze, 16, 25, 26, 29, 36, 49, 58, 227, 223, 227, 231, 237, 254, 278
228 mijloace de producţie, 130
istorie, 21, 36, 48, 94, 109, 127, 129, 180, militarizare, 234, 240
181, 184, 185 mişcare feministă, 26
mişcări de secesiune, 140
încălzire globală, 268 modelul asiatic, 85
încredere, 81, 103, 108 modernism, 212, 213, 276
îngrădire, 263, 267 modernitate, 63, 72, 73, 99, 168, 190,
202, 269, 276
joc de sumă zero, 81, 209, 247 moralitate, 64, 65, 66, 67, 68, 102, 105,
justiţie104, 105, 106 113, 126
multiculturalism, 203
keynesianism, 88 multidisciplinaritate, 37
multipolaritate, 54
lagăre de concentrare, 192 muncă, 89, 90, 95, 130, 143, 170, 223,
legături sociale, 169, 174 247, 251
legitimitate, 73, 76, 83, 97, 109, 113, 143,
175, 176, 228 naraţiune istorică, 182
liber schimb, 74, 78, 91, 238 natura umană, 33, 45, 77, 242, 244
liberalism, 39, 71-99, 115, 227 natură, 19, 20
libertate, 117, 127, 132, 166, 265 naţionalism, 130, 134, 135, 137, 138, 139,
libertăţi civile, 75, 98, 185 140, 141
limbaj, 23, 47, 148, 222 naţionalitate, 172
324
Indice tematic
nazism, 111, 191, 192 performativitate, 198

neoconservatorism, 247 perioada interbelică, 67, 102, 227
neoimperialism, 141 perspectivism, 182
neokantianism, 73 pieţe
neoliberalism, 145, 160, 207, 211 piaţa muncii, 247
neomarxism, 19, 141 piaţă globală, 87, 89, 238
neomercantilism, 91 pieţe de capital, 90, 93, 94, 98
neopozitivism, 212, 213, 222 pieţe financiare, 82, 88, 92, 94, 238
neorealism, 25, 26, 34, 35, 37, 39, 45, 74, ploaie acidă, 176, 273
81, 109, 115, 146, 160, 207, 208, 209, pluralism, 110, 112, 126
211 polaritate, 53, 54, 58, 61
neutralitate, 59, 146 polis, 156
niveluri de analiză, 33, 278 politică
norme, 59, 61, 62, 63, 174, 210, 215, 216, politica de putere, 43, 66, 143, 188,
217, 225 189, 235, 246
Noua Dreaptă, 88 politica memoriei, 185
noua ordine mondială, 97, 103 politică externă, 64, 65, 66, 67, 68,
69, 183, 190, 228, 236, 239
obiectivitate, 159, 161, 171 politică globală, 24, 26, 40, 41, 87,
ontologie, 26, 27, 34, 35, 36, 43, 158, 213, 214, 251, 271, 272, 273, 274
167, 168, 184, 185, 189, 190, 198, politică identitară, 27, 147
203, 204, 213, 214, 231, 243, 266 politici de ajustare structurală, 92
opinie publică, 23, 65, 76 poluare, 41, 262
opoziţie binară, 202, 242 popor, 119, 204
opoziţie conceptuală, 186 postcolonialism, 147
oraşe globale, 238 postmodernism, 35, 40, 147, 179-206,
ordine, 110, 111, 112, 113, 114, 115 233, 263
ordine internaţională, 103, 104, 105, poststructuralism, 179, 278, 279
164 pozitivism, 16, 43, 159, 168, 207, 278
ordine mondială, 73, 74, 103, 105, predicţii structurale, 54, 55
123, 126, 235, 264, 274 preocupări normative, 65, 278
organizaţii principiul non-intervenţiei, 111, 113
organizaţii internaţionale, 26, 176, privatizare, 92
229, 239 „problematica anarhiei”, 188, 189
organizaţii non-guvernamentale / Productivism, 266
ONG, 171,229, 241, Producţie, 40, 84, 88, 95, 128-137, 145,
origini, 144, 155, 156, 157, 158, 180 153
ozon, 268 Proletariat, 127, 130, 134, 137, 138, 139,
142
pace, 20, 26, 30, 39, 48, 57, 61, 74, 75, proprietate privată, 75, 149, 166, 267
76, 77, 78, 82, 104, 138, 155, 184, 241 proprietate comună, 149
parohialism, 268 prostituţie, 238, 240
particularism, 167, 173 protecţionism, 87, 89, 92
particularism etic, 165 psihologie, 33
pax britannica, 170 purificare etnică, 119
325
putere schimbări climatice, 273

putere limitată, 78 sclavie, 84, 117
putere suverană, 191 securitate, 15, 27, 33, 38, 53, 73, 103,
relaţii de putere, 208 109, 233, 236, 242, 247
securitate colectivă, 21, 103
securitate naţională, 51, 128, 146,
quaker, 51 152, 196, 248
sexualitate, 248
raison d’état, 188 sindicate, 90, 171
rasa umană, 72, 130, 137 sistem
raţionalism, 102, 112, 121, 122, 207, 218, sistem penal, 180
221, 222, 224, 227, 231 sistem internaţional, 82, 107, 116,
raţionalitate strategică, 222 124, 138, 212
raţiune, 48, 133, 151, 180, 190 sistem social, 146
război, 21, 22, 24, 33, 34, 46, 48, 74, 75, sistem de State, 107, 143, 246
76, 134, 135, 184, 243 socialism, 128, 131, 133
războaie mondiale, 152 socialism de Stat, 143
războaiele napoleonice, 79 societate, 132, 133, 134, 135, 143, 145,
război civil, 171 146, 157, 158, 170, 192, 211, 214
război preventiv, 105, 120, 228 societate civilă, 18, 71, 104
războiul împotriva terorismului, 96, societate de State, 34, 101, 106, 116
97, 114, 155, 172, 183, 192, 228 societate internaţională, 33, 61, 62,
Războiul Rece, 23, 28, 30, 51, 53, 101, 102, 104, 105, 106, 107, 108,
61, 63, 71, 72, 85, 86, 97, 105, 126, 109, 110, 111, 114, 118, 119, 120,
145, 166, 196, 213, 214, 215, 225, 122, 124, 228
226 sociologie, 37, 137, 147, 169, 214, 231
realism, 12, 23, 25, 28, 32, 39, 43-70, solidarism, 110, 112, 123, 126
102, 103, 106, 146, 227, 278 spaţiu, 46, 59, 68, 152, 181, 186, 191,
realism structural, 208 193, 198, 201, 214, 225, 260
realitate, 18, 24, 27, 34 stat
Realpolitik, 43 state eşuate, 77
Reducţionism, 73, 134, 143, 147 state suverane, 26, 101, 119, 121,
reducţionism economic, 138, 144 123, 247, 269
refugiaţi, 27, 166, 191, 200, 201 statocentrism, 199
relaţii internaţionale, 20, 26, 35, 36, 39, statul-naţiune, 80, 98, 99, 128, 166
67, 75, 83, 103, 129-137, 142-150, 249 strategii textuale, 186
religie, 140, 216 structuralism, 49, 59
republicanism, 75, 122 structuraţionişti, 216
resurse, 47, 51, 66, 71, 79, 89, 94, 145, structuri
153, 162, 188, 215, 228, 248, 261, 263 structuri ideaţionale, 215, 216, 217,
revoluţie, 79, 135, 234 219, 220, 223
risc, 52, 57, 67 structuri normative, 207, 215, 216,
217, 219, 220
salarii, 90, 94, 143 structuri sociale, 88, 147, 156, 159,
sărăcie, 19, 85, 237, 238 168
326
Indice tematic
studii internaţionale, 69 terorism, 71, 77, 81, 86, 87, 95, 96, 97,
subiectivitate, 190, 193, 194, 197, 201, 155, 172, 182, 192, 219, 235
204, 211, 212, 243, 249 textualitate, 182, 186
subzistenţă, 84, 112, 237 timp, 19, 20, 25, 27, 30, 51, 54, 104, 113,
suprastructură, 136 135, 161, 171, 202, 267
suveranitate, 30, 61, 62, 85, 88, 93, 94, totalitarism, 151, 204
95, 98, 103, 124, 173, 189, 192, 201, tratate, 21, 117, 198, 273
202, 242 turism, 194, 238
tutelă, 116, 119
ştiinţă, 16, 18, 132 umanism, 69, 153
ştiinţe sociale / ştiinţe umane, 18, 27, 31, umanitate, 21, 120, 124, 131, 134, 163,
37, 40, 55, 179, 180, 212 166, 174, 177, 202, 261, 279
unipolaritate, 53, 77
taxe, 75, 91 universalism, 164, 173, 242, 249
teamă, 47, 52, 129, 210 utilizarea forţei, 37, 40, 72, 108
tehnologie, 90, 237 utopism, 74, 102, 106, 147, 226
telecomunicaţii, 200 uzufruct, 268
teologie, 204
teorie valori, 19, 28, 36, 61, 65, 67, 104, 107,
teoria critică, 25, 35, 41, 129, 146, 114, 117, 118, 141, 157, 160, 162,
147, 149, 155-178, 204, 207, 227, 180, 202, 212, 215, 218, 225, 226,
230, 233, 236, 253, 258, 278, 279 229, 268, 277
teoria dependenţei, 141, 144 valută, 93
teoria jocurilor, 36, 81 vechiul regim, 166
teoria războiului drept, 205 violenţă, 48, 73, 74, 77, 101, 102, 104,
teorie constitutivă, 20, 29, 30, 31, 32 119, 125, 128, 135, 151, 169, 189,
teorie explicativă, 29, 30, 31, 32 190, 191, 192, 193, 194, 195, 197,
teorie microeconomică, 208, 211 229, 240, 244, 248, 251
teorie normativă, 249 voinţa de putere, 56
teorie socială, 128, 168, 221
teritoriu, 63, 82, 104, 111, 169, 173, 195,
216, 228
327
328
Indice tematic
CLUBUL DE CARTE
INSTITUTUL EUROPEAN
Stimate Cititor,
Institutul European Iaşi vine în sprijinul dumneavoastră ajutîndu-vă să economisiţi
timp şi bani.
Titlurile dorite – unele căutate îndelung prin librării – pot fi comandate acum direct de
la Editură!
Consultaţi oferta! Completaţi apoi talonul de comandă (carte poştală) din subsolul
paginii. Nu uitaţi să înscrieţi, cu atenţie, titlul şi numărul de exemplare solicitate.
Plata se va face ramburs (la primirea coletului poştal), taxele poştale fiind suportate de
editură.
Şi pentru că dumneavoastră apreciaţi cărţile noastre, meritaţi din plin să faceţi parte
din Clubul de carte Institutul European, beneficiind totodată de reduceri semnificative
de preţ.
Astfel:
• pentru 2 cărţi comandate reducerea este de 10 %;
• peste 10 cărţi comandate reducerea devine 30 %.
329
În colecţia Relaţii Internaţionale au mai apărut:
• Alexandru Popescu, Die Beziehungen Rumäniens und Österreichs

• Ruxandra Ivan, Direcţii principale în studiul relaţiilor internaţionale în România
• Ralph-George Feltham, Ghid de diplomaţie
• Andre Nouschi, Petrolul şi relaţiile internaţionale din 1945 pînă în prezent
• Kenneth N. Waltz, Omul, statul şi războiul
• Alexandru Popescu, Relaţii româno-austriece
• Stefano Guzzini, Realism şi relaţii internaţionale
• Joseph F. Harrington şi Bruce J. Courtney, Relaţii româno-americane. 1940-1990
• Paul Ullmann, Relaţiile Austriei cu România între 1945 şi 1955
• Stephen M. Walt, Originile alianţelor
• Stephen M. Walt, Teorii ale relaţiilor internaţionale
În curs de apariţie
Neorealism şi neoliberalism. Dezbaterea contemporană, David A. Baldwin
Puterea blândă. Calea către succes în politica mondială, Joseph S. Nye, Jr
Puternic şi atotputernic: reflecţii despre America, Dumnezeu şi
politica mondială, Madeleine Albright
330
Indice tematic
LIBRĂRII în care puteţi găsi cărţile colecţiei Relaţii internaţionale
ARAD TG. JIU

Librăria Corina, str. Mihai Eminescu Librăria Mihai Eminescu, str. Tudor
nr. 2, tel. 0257/284749 Vladimirescu nr. 40,
tel. 0253/214910
BACĂU
Librăria Glissando, Bd. Nicolae Bălcescu nr. IAŞI
8, tel. 0234/586677 Librăria Casa Cărţii, Bd. Ştefan cel Mare
nr.56, tel. 0232/270479
BRAŞOV Librăria Junimea, Piaţa Unirii nr. 4, tel.
Librăria Şt. O. Iosif, str. Mureşenilor nr.14, 0232/412712
tel. 0268/477799 Librăria Academiei, Bd. Carol I
nr. 8, tel. 0232/218297
Librăria Cubul de sticlă, Bd. Carol I nr. 3-
BUCUREŞTI
5, tel. 0232/215683
Librăria Noi, Bd. N. Bălcescu nr. 18,
tel. 021/3102528
Librăria Mihai Eminescu, Bd. Regina ORADEA
Elisabeta nr. 5, tel. 021/3158761 Librăria Mihai Eminescu, str. Meşteşugarilor
Librăria Academiei, Calea Victoriei nr. 73, tel. 0253/431924
nr. 12 A, tel 021/3138588
Librăria Luceafărul, Bd. Unirii nr. 10, tel. RÂMNICU-VÂLCEA
021/3130075 Librăria Aldan, Mag. Cozia, Calea lui Traian
Librăria Minerva, Calea Victoriei nr. 2, tel. 0250/743263
nr. 126, tel. 021/3154777
SATU-MARE
BUZĂU Librăria Mihai Eminescu, str. Ţibleşului
Librăria Faust, str. Cuza Vodă nr. 68, nr. 1, tel. 0261/717503
tel. 0238/446885
SIBIU
CLUJ Librăria Polsib, Şos. Alba Iulia
Librăria Orfeu, Piaţa Unirii nr. 10, nr. 40, tel. 0269/210058
tel. 0264/595339
CONSTANŢA SUCEAVA
Librăria Sophia, str. Dragoş Vodă nr. 13, tel. Librăria Casa Cărţii, str. N. Bălcescu nr.
0241/616365 8, tel. 0230/530337
CRAIOVA TG. MUREŞ

Librăria Thalia, Teatrul Naţional Craiova, Librăria Luceafărul, str. Trandafirilor nr.
tel. 0251/415782 43, tel 0265/250581
Librăria Romulus Guga, str. Trandafirilor
DEVA nr. 23, tel. 0265/261739
Librăria Prescom Divers, str. Ana Ipătescu
nr. 11, tel. 0254/213782
TIMIŞOARA
Librăria Mihai Eminescu, str. Măceşilor
GALAŢI
nr. 1, tel. 0256/494123
Librăria Costache Negri, str. Domnească
Librăria Esotera, str. Lucian Blaga nr. 10,
nr. 27, tel 0236/472927
tel. 0256/431340
Librării on-line: www.anticariatonline.ro; www.cartedesucces.ro; www.librariaeminescu.ro
331
INSTITUTUL
E U RO P E A N
www.euroinst.ro
S
Cele patru volume apărute
până acum s-au bucurat de
două premii importante:
Premiul pentru carte de ştiinŃă
(acordat de AER în 2002) şi
Premiul „Alexandru Xenopol”
al Academiei Române (2007).
Metoda folosită în
C
structurarea materialului
este aceea a realizării unor
Carte de succes
conexiuni în timp şi spaŃiu,
multe cu caracter
comparativ. Este cea mai
importantă sinteză
românească realizată pe
Librarie on-line
această temă de reputatul
profesor al UniversităŃii din
Bucureşti.
ISTORIA CIVILIZAłIEI BRITANICE Adrian Nicolescu

Volumele I-IV
www.cartedesucces.ro
Strada Lascăr Catargi nr 43 * Cod 700107 * CP 161, OP 1 * Iaşi * România * Tel. 40.0232.233800; 40.0332.418780 * Fax 40.0232.230197
email: euroedit@hotmail.com, editura_ie@yahoo.com * www.euroinst.ro
Indice tematic
335
Tehnoredactor: Petronela Vlăgea

Bun de tipar: 2008 • Apărut: 2008 • Format 16,50 x 23,50
INSTITUTUL EUROPEAN • Iaşi, str. Lascăr Catargiu nr. 43

cod 700107 • O.P. 1 C.P. 161 • Tel. Difuzare: 0788.319462
tel./fax: 0232/230197 • euroedit@hotmail.com
http: //www.euroinst.ro
336

Burchill Et Al., Teorii Ale Relatiilor Internationale

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Burchill Et Al., Teorii Ale Relatiilor Internationale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teoria relaţiilor internaţionale

Coordonatorul colecţiei Relaţii internaţionale este Ruxandra IVAN

Consiliul ştiinţific: DANIEL BARBU, Universitatea din Bucureşti, JEAN-MICHEL DE WAELE,

Scott Burchil et al., Theories of International Relations, 3nd edition

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Teorii ale relaţiilor internaţionale / Scott Burchill, Richard

Scott BURCHILL, Andrew LINKLATER, Richard DEVETAK,

TEORII ALE RELAŢIILOR

Notă introductivă de Ruxandra IVAN

Traducere: Ruxandra IVAN (coordonator), Cristina BOBU, Alina BOGDANOVICI,

Prefaţă la ediţia a treia / 9

Capitolul 1: Introducere (Scott Burchill şi Andrew Linklater) / 15

Capitolul 2: Realismul (Jack Donnelly) / 43

Capitolul 3: Liberalismul (Scott Burchill) / 71

Capitolul 4: Şcoala engleză (Andrew Linklater) / 101

Capitolul 5: Marxismul (Andrew Linklater) / 127

Capitolul 6: Teoria critică (Richard Devetak) / 155

Capitolul 7: Postmodernismul (Richard Devetak) / 179

Capitolul 8: Constructivismul (Christian Reus-Smit) / 207

Capitolul 9: Feminismul (Jacqui True) / 233

Capitolul 10: Ecologismul internaţional (Matthew Paterson) / 257

Indice de nume proprii / 313

Indice tematic / 321

Prefaţă la ediţia a treia

Asemeni celor anterioare, această a treia ediţie îşi propune să le ofere

domeniul internaţional 2 ; Christian Reus-Smit este un cunoscut autor cons-

relative/absolute” aceleia de „avantaje”, deoarece credem că reflectă mai bine,

Studiul relaţiilor internaţionale a început ca o disciplină teoretică. Două

consecinţă, disciplina rămăsese în mod semnificativ în urma economiei, care

Unul din obiectivele acestui volum este să analizeze diversitatea con-

implicaţiile sociale şi politice ale „pretenţiilor lor de cunoaştere” sunt

Acest citat arată că Bull consideră că teoria explicativă şi cea

ştiinţelor sociale conduce la neglijarea unor domenii importante din cercetarea

• Teorie explicativă şi teorie constitutivă

Unul din obiectivele noastre este să explicăm proliferarea teoriilor

Fundamentele disciplinei Relaţiilor Internaţionale

Cu toate că istoricii, juriştii internaţionali sau filosofii politici au scris

doar dacă echilibrul clasic de putere ar fi înlocuit de un sistem de securitate

Ca răspuns la aceste întrebări, mulţi dintre membrii primei „şcoli” sau

„caracteristica distinctivă a acestor autori era încrederea în progres: în particular,

Bull evidenţiază măsura în care viziunea normativă a animat disciplina în

lor, şi-a îndreptat critica şi împotriva realiştilor, acuzându-i de „sterilitate” şi

Acum aproape patruzeci de ani, Wight (1966a) a pus întrebarea: „De ce

reducerii reflecţiei asupra relaţiilor internaţionale la două tradiţii de gândire.

diferite concepţii asupra drepturilor omului sau dreptăţii sociale globale

Această listă arată că practicienii domeniului nu sunt de acord în privinţa

• Chestiuni empirice – distribuţia puterii militare, controlul armamentului

de forţele sociale (incluzând relaţiile de clasă), de state şi de ordinea mondială

reglementării pieţelor mondiale (a se vedea Capitolul 2 din acest volum). O

Teorie explicativă şi teorie constitutivă

intenţia de a identifica tendinţe şi tipare majore în relaţiile internaţionale – pe

Din această perspectivă, teoriile nu sunt „suplimente opţionale” sau

intereselor cognitive şi presupoziţiilor normative care stau la baza cercetării.

Prin ce se deosebesc între ele teoriile relaţiilor internaţionale?

Cu toate că acest volum identifică perspectivele majore, autorii nu vor

Obiect de analiză şi domeniu de investigaţie

Prima chestiune este obiectul analizei şi domeniul de investigaţie.

Scopul investigaţiei sociale şi politice

Ei sunt de asemenea implicaţi în dezbateri cruciale cu privire la scopul

cauzele războiului (şi, ulterior, în opera sa clasică, Theory of International

structură compusă din tipurile relevante de entităţi implicate şi din forma

Dezbaterile cu privire la scopul investigaţiei politice internaţionale

controversată şi adesea o blasfemie pentru mulţi cercetători. Principala

Domeniu distinct de investigaţie intelectuală