Sunteți pe pagina 1din 5

Olaru (Voicu) Carmen – Anul II, Seria a II-a, Grupa 7

Călatoria în Infern,
cale de cunoaștere a sinelui

De-a lungul timpului, omul a fost frământat, preocupat într-un mod aproape obsesiv
de temele călătoriilor inițiatice, ale călătoriilor pe tărâmul celălalt, de Rai sau Iad. Lumea
de dincolo apare ca un univers în afara timpului. Motivul călătoriei poate fi cunoaşterea
lumii celeilalte, o călătorie la Domnul pentru a primi o răsplată sau o călătorie pentru a
primi un sfat. Călătorii inițiatice pot fi urmărite şi în “Odiseea” lui Homer, în “Eneida” lui
Virgiliu sau în “Divina Comedie” a lui Dante.

Călătoria lui Ulise, principalul plan de desfăşurare a epicului în “Odiseea” lui Homer,
poate fi de asemenea interpretată ca o călătorie inițiatică, o formă de cunoaştere a lumii,
dar şi o formă de cunoaştere a sinelui, un drum la centru. Modelul, reprezentat de Ulise,
presupune o „căutare” pentru a afla. Drumul parcurs de Ulise (Odisseu) implică
metamorfozări, ridicări, elevări spirituale. Pragurile pe care le trece eroul  sunt tot atâtea
lecții de cunoaştere, prin care se construieşte pe sine, în timp ce însoțitorii săi se pierd.
Aventurile protagonistului pot fi descifrate însă şi ca aventuri ale sufletului exilat în
această lume, care vrea să se întoarcă în „patria” sa adevărată, cerească. Ulise devine
astfel sufletul încarnat prin naştere ce călătoreşte spre cer. Marea este lumea materiei, iar
valurile asaltul lumii exterioare, al pasiunilor, al patimilor. Ulise coboară şi el în împărăția
lui Hades, pentru a afla de la prorocul Tiresias cum va putea reveni în Itaca, dar aici are
revelația nemişcării umbrelor într-un veşnic întuneric, umbre ce capătă consistență numai
dacă beau sângele animalelor de jertfă, scurs într-o groapă. Viziunea lui Homer despre
lumea cealaltă va fi preluată şi dezvoltată mai apoi de Virgiliu.

Aceeaşi temă a călătoriei inițiatice poate fi urmărită şi în alte texte de referință din
literatura universală: “Eneida” lui Virgiliu şi “Divina Comedie” a lui Dante. Virgiliu, marele
poet al antichității, dă lumii prin “Eneida” o amplă lucrare epică – epopeea națională a
Romei, însumând aproape 10 000 de versuri. Edgar Papu, în “Excurs prin literatura lumii”,
notează că Virgiliu amestecă divinul cu umanul, avându-l ca model pe Homer. Primele
şase cărți evocă rătăcirile pe mare ale troienilor, după modelul Odiseei, iar ultimele 6
povestesc războaiele purtate de troieni pe pământul Italiei, corespunzător Iliadei. Virgiliu
exprimă pe calea unei epopei a originilor, tendințele politice oficiale ale timpului său,
regenerarea romană prin noua instituție a principatului. Este prima mare epopee a
consolidării statului. “Eneida” proiectează ficțional o utopie politică, şi anume epoca de
aur a lui Augustus, pentru că marile opere oferă legitimitate simbolică puterii politice.
Textul remitologizează de fapt întreaga istorie până la împăratul Augustus.

Asemenea lui Homer, Virgiliu găseşte un fir conducător, o pasiune puternică, o


misiune de înaltă valoare morală, în jurul căreia oamenii să se înfrunte şi să lupte, iar
rezultatul să fie triumful acestei idei sau al acestui sentiment. Eneas întruchipează un
erou model, un conducător desăvârşit, fiind evident o proiecție a lui Augustus, dar
totodată şi proiecția artistului în personajele sale. Este un Erou solar, întemeietorul
Romei, este Creatorul ca fiu al lui Venus (Afrodita) şi al muritorului Anchises, născut pe
muntele Ida, unde a fost crescut de nimfe. Dar reprezintă în acelaşi timp şi Salvatorul,
deoarece a participat la războiul troian, fiind ocrotit în lupta de Venus (Afrodita) şi
Poseidon, împotriva lui Ahile şi a lui Diomede. Ca şi marile personaje ale tragediilor lui
Sofocle sau Euripide, Eneas este un personaj aflat în situații de dilemă  tragică.

1
În cartea a VI-a îi însoțeşte pe troieni la Cume, unde Eneas consultă oracolul lui
Apollo. Preoteasa Sibila (Preoteasa lui Apollo, proiecție a luminii), îi prezice un viitor
luminos. Dar dorința lui Eneas este aceea de a coborî în Infern, pentru a-şi întâlni tatăl.
Coborâre simbolică, cu scopul de a primi un sfat, din dorință de cunoaştere, o coborâre la
origini, în inconştient, un drum la centru. Călătoria în Infern poate fi resimțită ca o
autoapărare şi o autojustificare, nu ca o autopedepsire. Eneas are de îndeplinit pentru
„trecere” câteva ritualuri: „O crenguță de aur – Vargă mlădie şi frunzele – arbor stufos o
ascunde. / Şi-i închinată Junonei în iad [....] / Nu este dat să pătrundă a pământului
tainiță-afundă, fără-a-i culege-nainte copacului rodul de aur.”

Eneas, condus de doi porumbei (porumbeii erau consacrați zeiței Venus (Afrodita),
mama eroului), porneşte în căutarea copacului cu creanga de aur prin marile păduri,
descoperindu-l în trecătorile adânci. Conform “Dicționarului de simboluri”, creanga de aur
(vâscul) reprezintă un motiv extrem de răspândit în țările celtice şi germanice. Creanga
deține puteri magice, permite deschiderea porților lumii subterane, îndepărtează demonii,
conferă nemurire. Reprezintă forța, înțelepciunea şi cunoaşterea, este simbolul acestei
lumi, ce permite explorarea întunecatelor peşteri ale Infernului, fără pierderea sufletului,
fiind destinată numai alesului, un transfer de putere de la sacralitate. Eneas are ca
însoțitor şi călăuză, în călătoria prin Infern, pe Preoteasa Sibila, înduplecându-l totodată
pe luntraşul şi vameşul Caron să-l treacă dincolo de Stix.

În viziunea lui Virgiliu, Infernul apare ca populat cu monştrii ce fâlfâie fără trup,
duhuri uşoare, umbre, copii abia născuți, trupuri ce n-au avut parte de îngropăciune, dar
şi mulțimea de păcătoşi – sinucigaşii, cei ghiftuiți, cei ce au dobândit averi peste măsură,
tâlharii, trădătorii, cei ucişi în desfătări. Eneas străbate Câmpiile Elizee (simbolul
nesfârşitului ceresc, unde merg după moarte sufletele celor drepti; la Virgiliu este o
câmpie în Infern unde petrec eroii şi toți cei fericiți) şi este întâmpinat de umbra tatălui
său. Acesta îi revelează, potrivit doctrinei pitagoreice şi platoniene, sistemul universului,
apoi face să se perinde prin fața feciorului său lungul alai al sufletelor care, întrupându-se
succesiv, aveau să devină la timpul sorocit fiecăruia, mari bărbați ai Romei. Anchises, în
Infern, anunță de fapt gloria viitoare a Romei, într-un sfâşietor acord funebru.

Un capitol aparte în Infern, îl reprezintă emoționanta scenă a întâlnirii cu Didona,


ilustrând mitul îndrăgostiților nefericiți. Didona, regina Cartaginei, este un personaj tragic
aflat într-o dilemă tragică, o combinație între Fedra şi Andromaca. Idealul moral de
extracție ascetică şi pasiune carnală. Ea asociază sentimentul pentru Eneas cu căința
față de Sichen, soțul decedat căruia nu i-a păstrat fidelitatea. Coborârea în Infern a lui
Eneas poate fi comparată şi cu patimile Cristice, este încarnarea unui ales care poartă
însemnele sacralității.

Conform “Istoriei literaturii italiene” de Francesco de Sanctis, “Divina Comedie” a lui


Dante este o viziune alegorică a lumii celeilalte, ca drum spre mântuire. Lumea
cealaltă este alegorie şi imagine a lumii acesteia, este istoria şi misterul sufletului în cele
trei stări ale sale: Omenescul, Despuierea şi Reînnoirea care corespund celor trei lumi –
Infernul, Purgatoriul şi Paradisul. Este sufletul în stare pur omenească ce se „dezgoleşte
şi curăță” de trup, se reînnoieşte şi redevine pur şi divin – o moarte inițiatică urmată de o
renaştere. “Divina Comedie” este poemul eternității, comparat cu o catedrală gotică cu
trei nave, indicând verticalitatea, spiritul ascesional. Dante, ca simbol al sufletului,
rătăceşte printr-o pădure întunecoasă. Pădurea, ca geografie simbolică, moşteneşte
pustiul oriental, fiind loc pentru încercări, loc de rătăcire.

2
În drumul său, Dante e aproape doborât de asaltul patimilor, figurate într-o panteră,
simbolizând desfrânarea, poftele sexuale, apoi într-un leu, simbolul mândriei şi al violenței
şi într-o lupoaică, semn al avariției şi lăcomiei, principala cauză a relelor umanității. În fața
lui apare Virgiliu, marele poet al Antichității, figurând rațiunea umană. Virgiliu nu
reprezintă pentru Dante numai modelul poetic absolut (coborârea în Infern a lui Eneas a
fost model pentru Infernul lui Dante), ci şi un ideal de umanitate. Virgiliu, asemeni
Preotesei Sibila în cazul lui Eneas, îl călăuzeşte pe Dante în Infern şi Purgatoriu, iar
Beatrice, simbolul rațiunii divine, îl însoțeşte prin Paradis.

Infernul lui Dante presupune o întunecare succesivă a spiritului, ajungând până la


stingerea lui. „Prin mine treci spre locul de durere / prin mine treci spre veşnica jelire, /
prin mine treci spre gloata care piere. / Mi-a fost dreptatea - ndemn spre făurire / puterea
sfântă m-a zidit instanță / în cer, suprema minte şi iubire. / Etern trăiesc şi câte sunt
substanță / naintea mea etern au fost create / Voi ce intrați lăsați orice speranță.”
Inscripția de pe poarta Infernului îndepărtează şi cea din urmă mângâiere a sufletului
omenesc, SPERANȚA. Dacă sublimul întunericului  constă în lumina care moare,
sublimul deznădejdii este reprezentat de moartea speranței.

Lui Caron, luntraşul Infernului, o figură ce aparține mitologiei antice, Dante îi acordă
funcția de demon în Infern. Portretul lui Caron, doar schițat de Virgiliu în “Eneida”, este
desăvârşit de Dante cu tonuri voit violente. Potrivit “Dicționarului de simboluri”, barca lui
Caron merge întotdeauna în Infern. Nu există luntraş al fericirii. Barca lui Caron este
astfel un simbol care va rămâne legat de eterna nefericire a oamenilor. Figura alegorică
în care se regăseşte arhetipul paznicului de prag este câinele Cerber. În “Eneida”
mitologicul Cerber este un câine uriaş cu trei guri, păzitorul Infernului. La Dante câinele
Cerber păstrează cele trei capete, dar are şi o barbă neagră şi mâini cu gheare. El are
sarcina de a fi paznicul cercului al treilea al lacomilor, având la rândul său toate
caracteristicile îngroşate ale unui lacom. În “Eneida” lăcomia Cerberului este potolită
aruncându-i-se în gurile deschise o turtă „din miere şi boabe”. Dante îmbogățeşte
episodul Virgilian, potolind lăcomia Cerberului cu un pumn de noroi infernal.

Poetul înfățişază natura locului dar şi calitatea pedepsei păcătoşilor, luați laolaltă,
amestecați. Infernul este împărțit în zece părți, câmpia întunecată şi nouă cercuri, dar şi
în trei părți mari, corespunzător celor trei mari categorii ale nelegiuirii: necumpătarea şi
violența, şiretenia şi premeditarea lor. Acestea sunt fragmentate, la rândul lor, în cercuri şi
brâuri, unde îşi ispăşesc vinovăția damnații. Primul cerc este limbul, spațiul unde ajung
copiii şi cei nebotezați, dar şi marii poeți, marii înțelepți, marile figuri ale istoriei: Homer,
Ovidiu, Horațiu, Virgiliu, Aristotel, Platon, Socrate, Seneca, Cezar, Brutus, etc, ce trăiesc
în Infern ca într-un „Elizeu păgân”.
Al doilea cerc este rezervat celor necumpătați şi violenți. Şi tema mitică a
îndrăgostiților nefericiți apare la Dante, prin Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta cu a
lor impresionantă poveste de iubire, purtați acum ca frunzele de un vârtej fără odihnă.
Prin ei Dante se ridică împotriva prejudecăților bisericii, privitoare la dragostea trupească,
flacăra iubirii mistuie şi purifică eventuala vină, pentru cei ce cred în prejudecăți. Imaginea
lui Farinata degli Uberti, statuia gigantică, a cărei bază poate fi întregul Infern,
simbolizează întreaga istorie a Florenței care învie prin el, în tenebrele lumii de dincolo.

Virgiliu, în cântul al VI-lea din “Eneida”, rezervă un spațiu numai pentru sinucigaşi.
Întâlnim aici şi personaje tragice ca Fedra sau Didona. Avându-l ca model pe Virgiliu,
Dante crează pădurea sinucigaşilor în cântul al VII-lea al “Divinei Comedii”. Aceştia, în

3
ziua Judecății de Apoi, îşi vor regăsi trupul pentru a-l spânzura de arborele născut din
sufletul care i-a fost duşman trupului. Pădurea sinucigaşilor se va transforma într-un
câmp de spânzurați. Din sufletele sinucigaşilor cresc copaci, arhetipul răsturnat al
coloanei universale “Axis mundi”, ce leagă lumea infernală de pământ şi cer. „Arborele
cosmic reprezintă misterul verticalității, al înălțării către cer, al regenerării perpetue,
victorie asupra morții. Arborele vieții, în gestul recuperator al mântuirii, reinstaurare a
omenirii în starea paradisiacă originară.”( Doiniţa Milea, “Confluenţe culturale şi
configuraţii literare”, pag 39). Sinucigaşilor le este însă refuzată mântuirea, unirea cu
divinitatea în viziunea lui Dante, căci pădurea infernală se transformă într-un câmp de
spânzurători, cu spânzurații damnați pentru eternitate.

Dante a încercat să reînnoiască formele stilistice ale înaintaşilor din şcoala literară a
Dulcelui stil nou, acel lapte al muzelor, care închipuie substanța plină de dulceață a marii
poezii de totdeauna. Singurii muritori însă a căror coborâre în Infern a fost acceptată de
Dante sunt Eneas şi Sfântul Apostol Pavel, figuri simbolice idealizate, angajate într-un
drum la centru. “Divina Comedie” apare şi ea ca poveste a sufletului, care din formă în
formă se regăseşte şi se recunoaşte pe sine în Dumnezeu, inteligență pură, iubire pură şi
act pur. 

Bibliografie:
 
- Alighieri, Dante, “Divina Comedie”, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2002. 
- Publius, Virgilius, Maro, “Eneida”, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964.
- Chevalier, Jean, “Dicţionar de simboluri”, volumele I-III, Editura Artemis, Bucureşti,
1994.
- De Sanctis, Francesco, “Istoria literaturii italiene”, Editura pentru literatură
universală, Bucureşti, 1965.
- Papu, Edgar, “Excurs prin literatura lumii”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990.
- Milea, Doinița, “Confluențe culturale şi configurații literare”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2005.

Chiar la intrarea in iad se gasesc cei neutri: nici buni, nici rai. Ei sunt
vesnic chinuiti de viespi, tauni si viermi. Dupa trecerea raului subteran
Aheron, Dante, insostit de ghidul sau, ajunge la primul cerc ( din cele
noua ) al infernului si care este destinat paganilor. Aici Dante vede o
multime de suflete curate, dar nebotezate: pagani cumsecade, evrei
buni, poeti ca Homer, Horatiu si Ovidiu, filozofi ca Aristotel, Platon si
Socrate…  Singura lor suferinta consta in faptul ca niciodata nu vor
avea speranta unei soarte mai bune.
In al doilea cerc se gasesc cei care au pacatuit trupeste. Pedeapsa lor
este sa fie permanent biciuiti de vanturi napraznice. In cel de-al treilea
cerc al iadului se afla cei vinovati de lacomie. Ei sunt obligati sa zaca
vesnic in noroi, batuti de furtuni de zapada, grindina si apa sarata, in

4
timp ce Cerber ii latra si ii jupoaie cu cele trei guri ale sale. In cel de-al
patrulea cerc se afla risipitorii si zgarcitii, blestemati sa se loveasca
vesnic unii pe altii si sa care niste pietre uriase. Acoperiti de mocirla,
mincinosii se sfasie reciproc in cel de-al cincilea cerc, iar lenesii sunt
scufundati mereu in  apele Stixului.
In al saselea cerc ereticii sunt prajiti in niste sicrie de foc, iar violentii,
sinucigasii si sodomitii se afla in cel de-al saptelea cerc, fiind permanent
innecati intr-un fluviu de sange si strapunsi de sagetile trase de centauri.
Seducatorii, lingusitorii si simoniacii sunt repartizati in cel de-al optulea
cerc. Ei sunt impinsi cu capul inainte in niste gauri , afara ramanandu-le
picioarele mangaiate de niste limbi de foc. Tot aici , cei ce prezic viitorul
sunt vazuti avand capul asezat invers pe umeri iar cei ce au furat din
banii publici sunt obligati sa innoate printr-un lac de smoala fierbinte.
Ipocritii trebuie sa poarte o palarie de plumb iar Caiafa e vazut rastignit
si calcat in picioare de toti trecatorii. Hotii sunt torturati de serpi veninosi,
cei care au dat sfaturi rele sunt arsi fara incetare iar celor ce au semanat
discordie  li se smulg madularele.
Interesant de observat este ca Dante ii vede in acest al optulea cerc al
infernului si pe unii dintre papi. Nicolae III ( 1277-1280 ) este deja acolo,
in timp ce Bonifaciu VIII  si Clement V sunt asteptati sa soseasca si ei in
iad.
Cel de-al noualea cerc este un imens put de gheata in care se afla
tradatorii ingropati pana la barbie. La capatul “palniei” , in partea cea
mai de jos a iadului, Dante il vede pe Lucifer cufundat pana la brau in
gheata, batand aerul cu aripile lui imense si plangand cu lacrimi de
sange…
Aceasta  viziune asupra infernului nu-i apartine doar unui poet plin de
imaginatie. Cand Dante Alighieri a scris Divina Comedie , el s-a inspirat din
materialele existente, din predicile auzite, din ideile filozofice care circulau la
acea data, precum si din teologia lui Toma d’Aquino, la toate acestea
adaugand propriile meditatii si idei.