Istoria Moldovei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare

Voievodatul Moldovei în 1483

Istoria Moldovei

Acest articol este parte a unei serii

Antichitatea
Războaiele daco-romane
Daci liberi

Moldova
Descălecatul Moldovei
Bătălii
Epoca fanariotă
Tratatul de la București
Basarabia

Basarabia sub ocupație rusă

 Gubernia Basarabiei
Rusificarea
Colonizarea

Basarabia română
Republica Democratică Moldovenească
Unirea Basarabiei cu România
Basarabia în România Mare
Guvernământul Basarabiei

Basarabia sovietică
RASS Moldovenească
RSS Moldovenească

Moldova contemporană
Declarația de Independență
Republica Moldova
Identitate națională
Transnistria
Găgăuzia
Protestele din 2009

Portal Moldova

 v • d • m 

În antichitate, teritoriul Moldovei era locuit de daci, care mai apoi au fost
cuceriți de romani. Deși teritoriul viitoarei Moldove nu a fost ocupat de romani, cu
excepția regiunilor de sud, procesul de romanizare s-a realizat datorită legăturilor
economice dintre dacii romanizați și dacii liberi. După retragerea romană contactul
dintre noua populație romanizată cu dacii liberi s-a intensificat accelerând procesul de
romanizare și fomarea poporului român. Totuși, teritoriul a fost puternic afectat de
invaziile succesive ale goților, hunilor, gepizilor, avarilor, slavilor, tătarilor, ceea ce a
marcat istoria Moldovei din secolele IV - XII. În secolul al XIV-lea este întemeiată Țara
Moldovei care în secolul următor se află sub influența politică a Regatului
Ungar, Regatului Polonez și Imperiului Otoman. În 1775, Imperiul Otoman cedează
partea de nord-vest a Moldovei (denumită ulterior Bucovina), Imperiului Habsburgic, iar
în 1812, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812, partea de est, teritoriul
interfluviului Prut - Nistru, este anexat de Imperiul Rus, fomând o nouă gubernie cu
denumirea de Basarabia. În 1859 Principatul Moldovei se unește cu Țara
Românească într-un singur stat, numit ulterior România. Basarabia se unește
cu România în 1918, dar este cedată Uniunii Sovietice în 1940, pentru a constitui,
împreună cu RASSM, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Această
republică își declară independența la 27 august 1991 cu numele Republica Moldova.

Cuprins

 1Etimologie
  2Istoria timpurie
 3Contextul internațional în preajma întemeierii Moldovei
 4Întemeierea Moldovei în secolul al XIII-lea
 5Istoria medievală
 6Moldovenii de peste Nistru
 7Expansiunea rusească
 8Marea Unire
 9Al doilea Război Mondial
 10Personalități
 11Galerie de steme
 12Cartografie istorică
 13Note
 14Bibliografie suplimentară
 15Legături externe
 16Vezi și

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Numele de Moldova vine de la râul cu același nume, pe valea căruia s-a format primul
nucleu al noului voievodat. Există mai multe teorii asupra originii numelui de Moldova.
Potrivit cronicilor medievale, numele râului ar veni de la Molda, cățeaua
voievodului maramureșean Dragoș. Istoricii Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu
sunt de părere că numele de Moldova vine de la molid [1]. O altă teorie, socotită
fantezistă printre filologi, susține că numele său derivă de la cuvintele din limba
dacică (nescrisă până in prezent) molta (adica, "multum" din latină) și dava (cetate sau
apă "acva->ava->dava"), de la care ar veni numele (ne-atestat) de Muldava (vezi
"Moldova" veche și nouă de la Dunăre).

Sigiliul orașului Baia/Moldavia cu textul în latină "Sigiliul orașului Moldavia, capitala Țării Moldovenești"

Bogdan Petriceicu Hasdeu și majoritatea filologilor și istoricilor români susțin că

denumirile râului și statului provin din termenul de origine germanică mulde (adică
"scobitură", "carieră" sau "culoar de scurgere"), Moldova veche și nouă de la Dunăre
având aceeași proveniență. Prima cronică în care se amintește de terra
Moldaviae aparține lui Ioan de Tîrnave (Kukullo), scrisă în ultima parte a secolului al
XlV-lea[2] Potrivit Enciclopediei Cugetarea, sub denumirea de Moldova este cunoscută și
de străini (Moldau, Moldavie, Moldavia...). Apare de asemenea sub numele de Ruso-
Vlahia, adică "țara românească dinspre ruși", prin analogie cu Ungro-Vlahia, anume
"țara românească dinspre unguri". În Țara Românească, Muntenia mai era numită și
Megali-Vlahia, Valachia Maior sau Grosse Valachei, iar Oltenia: Mikri-Vlahia, Valachia
Minor sau Kleine Valachei. În portulanele genoveze de la Muzeul Național al Hărților și
Cărții Vechi din București, Moldova mai apare și sub numele de Velacia Bogdana, în
timp ce Transilvania apare sub numele de Velacia Interiore iar Țara Românească sub
numele de Velacia Bassaraba. Autoritățile bisericești din Constantinipol au folosit mult
timp și denumirea Moldovlahia.
Orașul Baia, prima capitală a voievodului Dragoș s-a dezvoltat dintr-o așezare sătească
de lângă râul Moldova care a servit ca loc de popas pentru comercianții care circulau
între porturile de la țărmul Mării Negre și orașele Bistrița și Rodna din
Transilvania[3] Conform unei inscripții în limba latină orașul a fost ridicat cu ajutorul unor
pietrari sași în secolul al XIII-lea[4] In tot cursul secolelor XIV—XVI, dar și mai tîrziu,
orașul Baia a fost denumit deseori în izvoarele latine și germane, Moldavia sau Moldau.
Ca succesiune, mai întâi au aparut în documente numele râului Moldova și a orașului
Baia/Moldavia și apoi numele țării.[5]
Există și o opinie că Moldova ar aparține latinității Europei centrale. Istoricul Lucien
Musset a scris că latinitatea Europei centrale din Suabia până în România ar trebui să
fie privită ca un întreg; părțile occidentale au fost germanizate, cele din mijloc
maghiarizate și numai cele din est și sud și-au menținut latinitatea [6]
În Evul Mediu, Moldova era împărțită în Țara de Sus și Țara de Jos. Din Țara de Jos
făcea parte și Basarabia veche (Bugeacul turcesc), care aparținuse inițial Munteniei, de
la care își trage numele (Țara Românească apare inițial sub numele de Basarabia,
după familia întemeietoare, așa cum Moldova apare sub numele de Bogdania, după
numele voievodului maramureșean Bogdan I, care a proclamat independența
voievodatului față de Ungaria).
Scaunul Moldovei a fost pe rând la Baia și la Siret (sec. 14), la Suceava (sec. 15) și
însfârșit la Iași (din sec. 16), pe măsură ce invaziile tătarilor scădeau în frecvență și
violență[7].
Stema Moldovei era inițial un cap de bour (Bos taurus primigenius), care, după
dispariția timpurie a acestui animal, a fost înlocuit treptat prin capul de zimbru (Bison
bonasus), la rândul lui dispărut prin secolul XVIII [8].

Istoria timpurie[modificare | modificare sursă]

Civilizația apărută pe valea Dunării în anii 5500-3500 î.H. este cea mai veche civilizație
din Europa. In anul 1961 la Tărtăria in România s-au descoperit Tăblițele de la
Tărtăria cu semne grafice ce ar putea fi cea mai veche formă de scriere din lume [9][10]
[11]
 Tăblițe asemănătoare cu cele de la Tărtăria s-au descoperit și în Moldova în punctul
numit Vadu Rău, din localitatea Fărcașa (Jud. Neamț). Semne similare cu cele de la
Tărtăria se regăsesc pe mii de artefacte descoperite în diferite zone din Europa de sud-
est, în situri arheologice ca: Parța, Tangiru, Cucuteni (România), Duruitoarea Veche
(Moldova), Tripolie (Ucraina), Vinča (Serbia) etc, acoperind un spațiu care se întindea
din partea de nord a Greciei actuale și până în Slovacia și din România până în Croația.
Civilizația corespunde în mare măsură culturii Vinča-Turdaș. Tăblițele au produs și
controverse dar sunt confirmate de cercetătoarea americană de origine lituaniană
Marija Gimbutas, care a formulat în 1950 Teoria culturii gorganelor sau Ipoteza
kurgană în care a descris un model de preistorie europeană [12] în care „Cultura
Danubiană” formează miezul așa zisei Europe Vechi, o civilizație relativ avansată,
vorbind limbi preindoeuropene, care a fost invadată de triburile protoindoeuropene
masate în stepa nordică a Mării Negre.
Tot în spațiile nord dunărene s-a dezvoltat cultura Cucuteni sau Cucuteni-Tripolia (în
engleză Cucuteni-Trypillian culture și ucraineană Трипільська культура), pe o
suprafață de 350.000 kilometri pătrați, pe teritoriul actual al României, Republicii
Moldova și Ucrainei, intre 5.200 până si 3.200 î. e. n.).Cultura și-a primit numele după
satul cu același nume din apropierea Iașului, unde în anul 1884 s-au descoperit primele
vestigii. Cultura Cucuteni se caracteriza printr-o ceramică de foarte bună calitate, bogat
și variat pictată. Culorile predominante pe ceramica Cucuteni sunt roșul, albul și negrul,
cu unele variații în funcție de temperatura la care a fost ars vasul respectiv. Ca formă,
vasele diferă de la simple pahare la vase mari de tipul amforelor [13]

Machetă a așezării întărite slavo-române timpurie de la Echimăuți (sec XII).

Teritoriul locuit de Bolohoveni după A.V. Boldur.

Populația băștinașă a Moldovei se trage din triburile daco-getice romanizate. Perioada

de ocupație romană a Daciei și a litoralului pontic până la Olbia (în zilele
noastre Transilvania, Oltenia, Dobrogea și Bugeacul) a creat o nouă cultură prin
romanizarea de către coloniștii romani a populației locale. Harta lui Claudius Ptolemeu
(sec. II) indică următoarele "dave" pe teritoriul Moldovei: Petrodava (Piatra
Neamț), Utidava, Zargidava (Brad (Negri), Bacău), Tamasidava, Piroboridava (Poiana,
Galați) precum și 5 cetăți de-a lungul Nistrului – Eractum, Vivantavar, Clepidava,
Maetonium și Caraduum[14].

Dacia în timpul lui Constantin cel Mare

După ce Imperiul Roman s-a retras din nordul Dunării în 271 d.Hr., o mulțime de
popoare migratoare au trecut prin această regiune : hunii, goții, slavii, avarii, bulgarii,
iașii, hazarii, maghiarii, pecinegii, cumanii și tătarii. Împăratul Constantin cel Mare a
construit în 328, podul lui Constantin cel Mare peste Dunăre, și a pornit la recucerirea
Daciei luptându-se cu vizigoții. Ca urmare, ținuturile de la nord de Dunăre inclusiv sudul
Moldovei reintră pentru o perioadă sub stăpânire romană. Limita de nord din Dacia a
Imperiului Roman de Răsărit era marcată de Brazda lui Novac[15] care continua apoi
spre sudul Moldovei (probabil pe râul Buzău) mergând pe la nord de actualul
oraș Galați apoi peste Prut pe la Vadul lui Isac, Cahul si se termina la lacul
(limanul) Sasîc, aproape de Nistru, pe valul de pământ numit uneori și valul lui
Athanaric [16] Cu această ocazie, Constantin și-a adăugat și titlul de Dacicus Maximus.
Teritoriile recâștigate de Constantin cel Mare au fost pierdute în urma nenumăratelor
invazii. Populația romanizată, refugiată în ținuturile muntoase sau păduroase cum ar fi
Carpații, a revenit treptat spre șesuri, pe măsură ce invaziile se răreau, în timp ce
statele sedentare creștinești se consolidau. Astfel, i-au asimilat pe
migratorii Slavi (dintre care cei mai cunoscuți sunt Anții și Ulicii ) și turanici (pecenegii și
cumanii).
Migrația avarilor în Panonia a determinat migrația slavilor spre sud-estul Europei,
aceștia ajungând pe teritoriul dacilor și mai târziu al Imperiului Roman. Avarii i-au
dominat pe slavi, utilizându-i în atacuri asupra Imperiului Roman. Slavii ajung sa fie in
număr mare la nord de Dunăre în secolul al VI-lea [17],[18] În secolul al VII-lea, slavii
(sclavenii în izvoarele bizantine) năvălesc în Imperiul Roman de Răsărit formând
„sclavinii" in diverse regiuni[19] Retragerea majorității slavilor de pe teritoriile daco-
romane din secolul al VII-lea a înlesnit procesul de asimilare la cultura daco-romană a
populației slave rămase. Slavii de la nord de Dunăre au avut următoarea soarta: o parte
au migrat la sud de Dunăre, o parte (de pe teritoriul Moldovei de azi) s-a retras spre
Nord-Est în regiunea Bugului superior și o parte a rămas in mijlocul daco-romanilor fiind
asimilați[20] La sfârșitul secolului al VII-lea, bulgarii turcomani, așezați temporar la nordul
Dunării în zona Bugeacului de astăzi, au năvălit în Imperiul Roman, stabilindu-se peste
slavii și latinofonii de la nordul munților Balcani.
În secolul al X-lea, românii apar în cronici sub exonimul "vlahi": În anul 938, Ibn al-
Nadīm a publicat lucrarea Kitāb al-Fihrist (Indexul cărților arabe) în care a menționat
„turcii, bulgarii, vlahii" (folosind termenul Blagha’ pentru vlahi) și alte popoare.
Identificarea Blagha’cu românii a fost făcută de Dodge [21] și Spinei[22] Denumirea de vlahi
era deja utilizată încă din secolul al VIII-lea, când au fost identificati "vlahorinchinii" în
Balcani[23] Un alt document, al cronicarului arab Mutahhar al-Maqdisi, care a trait în
secolul al X-lea a menționat printre vecinii popoarelor turcice pe slavi, Waladj (vlahi),
alani, greci și alte popoare.[24]
În secolele IX-X, aproape în același timp cu apariția primelor atestări
despre români (vlahi) se consideră că s-a finalizat formarea poporului și a limbii
române[25]. Formarea poporului român a devenit din motive și interese politice un
subiect controversat: unii istoricii moderni din Austria și Ungaria resping continuitatea
daco-romanilor după retragerea Imperiului Roman la sud de Dunăre și insistă asupra
formării poporului la sud de Dunăre; istoricii bulgari resping teoria formării la sud de
Dunăre, considerând că formarea poporului român a avut loc numai la nord de Dunăre;
unii istorici ruși acceptă continuitatea, dar numai în Transilvania și Banat negând
continuitatea și latinitatea în Moldova[26]