METODE ŞI PROCEDEE DE REZOLVARE A

PROBLEMELOR DE GEOMETRIE ÎN GIMNAZIU

 CUPRINS
1. Metode pedagogice de rezolvare a problemelor de geometrie în
gimnaziu .................................................................................................. 3

2. Metode folosite în geometrie pentru rezolvarea problemelor ............. 6

2.1. Metoda sintezei ........................................................................... 7

2.1.1. Metoda sintezei în rezolvarea problemelor de calcul ............ 7
2.1.2. Metoda sintezei în rezolvarea problemelor de
deomonstraţie........................................................................................... 7

2.2. Metoda analizei ........................................................................... 8

2.2.1. Metoda analizei în rezolvarea problemelor de calcul ........... 8
2.2.2. Metoda analizei în rezolvarea problemelor de
deomonstraţie .......................................................................................... 9

2.3. Metoda contrucţiilor geometrice ................................................. 9

2.4. Metoda reducerii la absurd în problemele de geometrie ............. 10

2.5. Metoda analitico – sintetică în problemele de geometrie .......... 11

2.5.1. Metoda analitico – sintetică în în rezolvarea problemelor de
deomonstraţie ......................................................................................... 11
2.5.2. Metoda analitico – sintetică în rezolvarea problemelor de
calcul ...................................................................................................... 11

2.6. Metode de rezolvarea a problemelor de coliniaritate ................. 11

2.7. Metode de rezolvarea a problemelor de concurenţă ................... 13

3. Bibliografie ......................................................................................... 13

4. Anexă .................................................................................................. 14

2
 1. METODE PEDAGOGICE DE REZOLVARE
A PROBLEMELOR DE GEOMETRIE ÎN GIMNAZIU

Cunoaşterea unor metode de raţionament în studiul geometirei este

necesară, deoarece acestea înlesnesc înţelegerea demonstraţiilor şi constituie
mijloace de cercetare în rezolvarea problemelor. Îl ajută pe elev să-şi dea
seama ce înseamnă un raţionament logic, ce însemnă adevăr probabil, bănuit
prin intuiţie, sau ghicit, sau conturat prin schiţe provizorii de raţionament şi
ce înseamnă a-l pune sub semnul dubiului pentru a-l stabili ferm, sau pentru
a-l infirma, ce înseamnă o metoda sigură şi generală, un algoritm, ce este
stereotip şi ce este nou în aplicarea unei astfel de probleme concrete.
Problemele au:
 Rol informativ
 Direct utile din practică – matematica aplicată în viaţa curentă,
calcul, măsură, în studiul fizicii, studii tehnice.
 Matematica privită ca obiect de cultură generală.
 Rol formativ
 Exerciţiul gândirii logice şi atracţia pentru problematic, educarea
gândirii creatoare. O problemă cu rol formativ însemnă că soluţia
ei are interes şi în sine, ca rezultat ce trebuie reţinut: ceva ce vom
folosi ulterior în alte probleme.
 Rolul formativ constituie un exerciţiu al gândirii logice şi al
gândirii inventive.
Metode de rezolvare a problemelor de geometrie
Metoda este legată de conţinut în sensul că fiecare din cele trei moduri
de a face matematică: euristică, logică şi aplicată, îşi are stilul său, un mobil
psihic specific.
Elementul intuitiv îşi are rolul lui în înţelegerea acţiunii de a construi
acest sistem care este substituit cu rigoarea raţionamentului logic. Nu numai
pentru legătura lui cu practica, ci şi psihologic, ca suport al investigaţiei
euristice, elementul intuitiv îşi are rolul lui. De aceea nu trebuie să eliminăm
complet justificările intuitive, limitându-ne la demonstraţii complet
riguroase. Demonstraţia riguroasă este mai bine prinsă în rostul ei când vine
după o critică a justificării intuitive, înlocuind-o în fundamentarea logică,
dar păstrând-o ca element activ în cercetarea euristică.
Problema de a întelege un text matematic este mai grea decât o
problemă propriu-zisă. Pentru a citi şi întelege un text matematic, cititorul
trebuie să aibă o vastă experienţă în rezolvări de probleme, să-şi dea seama
că descifrarea textului este în fond rezolvarea unei probleme. Deşi textul este

3
complet din punct de vedere logic el este incomplet din punct de vedere
psihologic.
Însuşirea enunţului problemei presupune cunoşterea problemei în
aşa măsură încât să distingă clar ce se dă şi ce se cere în problemă.
Cunoşterea unor anumite procedee şi metode pentru rezolvarea
problemelor de geometrie care să aibă semnificaţia lui cum gândim, deci
semnificaţia strategiei punerii şi rezolvării problemelor mari şi mici.
Esenţa activităţii matematice este dezvăluirea implicaţiilor logice
ascunse, iar actul de cunoaştere pe viu este o îmbinare între informaţii
dobândite senzorial şi cele care inzvorăsc din acestea pe cale logică, în
ambele cazuri vizându-se cunoştinţe neevidente.
Discuţiile metodice menite să ducă la descoperirea prin gândire,
privită nu numai prin prisma scopului educativ de dezvoltare a puterii de
gândire ci şi a celui instructiv: nu se poate înţelege şi asimila cu adevărat un
enunţ matematic sau o demonstraţie dacă se învaţă pasiv şi se recepţionează
gata făcută, ci numai atunci când ea se redescoperă. Cunoştinţele matematice
nu sunt statice, un material depozitat în memorie, ci un instrument de lucru.
În acest sens valenţele educative ale matematicii (prin rezolvarea de
probleme) se extind în sfera personalităţii elevului (prezente şi ulterioare)
dezvoltând şi influenţând pozitiv structuri psihice operaţionale, aptitudini,
laturi motivaţionale şi atitudinale, componente voluntariste, ingeniozitate,
flexibilitatea gândirii, imaginaţie, spontaneitate, spiritul critic.
Rezolvarea de probleme în grup înlătură tendinţa de subordonare,
frica de a domina, dezvoltă receptivitatea, interrelaţii sănătoase prin lipsa
unei rivalităţi dăunătoare.
Învăţarea noţiunilor prin probleme este conştientă pentru că elevul nu
poate construi un raţionament dacă nu posedă itemurile necesare în structura
sa cognitivă.
Călăuzirea gândirii prin întrebări trebuie astfel făcută încât să se aibă
mereu în atenţie problema întreagă şi ori de câte ori se rezolvă o secvenţă a
ei, să fie prezentată şi legătura acesteia cu întregul. După parcuregerea
analitică a demonstraţiei, care durează mai mult pentru că trebuie rezolvate
aspectele ei parţiale, este necesar să se facă o privire sintetică a ei care să
sublinieze ideea demonstraţiei.
Elevul nu trebuie să reţină demonstraţia în desfăşurarea ei analitică; el
trebuie să înţelegă şi să reţină ideea demonstraţiei, şi în funcţie de ea s-o
poată reconstitui singur în detaliu.

4
 Principul însuşirii temeinice a cunoştinţelor: cunoştinţele descoperite
prin efort propriu sunt fixate mai bine în memorie, sunt uşor de reprodus,
identificat şi utilizat.
Prin investigarea figurii, corelarea între ce ştiu şi ce nu ştiu, învăţarea
se înscrie în cele trei procese ce generează temeinicia învăţării:
 însuşirea informaţiei noi;
 transformarea cunoştinţelor pentru a le folosi în rezolvarea sarcinilor noi;
 evaluarea (adecvarea) informaţiei la noile sarcini.
Observaţia didactică constă în urmărirea atentă a figurii din problemă
sub îndrumarea profesorului, observare sistematică sau autonomă, observare
independentă, în scopul depistării unor aspecte ale realităţii, a unor relaţii
între elementele ce se dau şi ce se cer. Poate contribui la operaţii logice
corecte, exprimarea unor deosebiri de relaţii cu alte figuri.
Este util pentru valenţele educative ale acestei metode să zăbovim şi
în sensul ei întrucât este util să cultivăm calităţi moral – psihice precum
imaginaţia, răbdarea, perspicacitatea, spiritul de observaţie şi evitarea
confuziilor, mai ales la corpurile geometrice.
Exerciţiul didactic este util în cadrul problemelor de geometrie, la
clasele III – V, unde este predominant caracterul intuitiv: măsurări de arii,
volume şi mai puţin la problemele tip geometrie preeuclidiană, unde totuşi
predomină intuiţia adevărului cu mai puţin accent pe demonstraţii riguroase.
Ca orice acţiune motrice are valenţe formative: adâncirea înţelegerii
algoritmului de rezolvat, dezvoltarea operaţiilor mintale şi constiuirea lor în
structuri operaţionale, sporirea capacităţii operatorii a cunoştinţelor,
priceperilor, deprinderilor, prevenirea uitării, evitarea confuziilor,
dezvoltarea unor calităţi morale ca voinţa.
Pentru a beneficia de consecinţele psihologice şi de ordin mental ale
metodelor intuitive, profesorul trebuie să confrunte elevul cu materialul
concret, nemijlocit exersându-i priceperea, contemplarea, creând mutaţii ca
intuiţii superioare, subtile, ajutând şi la generalizări şi abstractizări. Şi aici
supralicitarea riscă să transforme matematica în „ lucru manul”.
Descoperirea didactică este o metodă euristică; presupune crearea
condiţiilor de reactualizare a experienţelor, capacităţilor individuale şi
desluşirea unor relaţii. Se pleacă cu delimitarea a ceea ce este util, oportun să
sesizeze elevul dirijat de profesor, lăsându-i acestuia să descopere prin
proprie iniţiativă restul.
Raţionamentele euristice sunt importante deşi nu dovedesc nimic. De
asemenea, este important să ne clarificăm raţionamentele euristice, deşi în
spatele fiecărui raţionament clarificat există multe altele care rămân obscure
şi sunt uneori poate şi mai importante.

5
 În rezolvarea problemelor se ţine cont de câteva reguli elementare:
 citirea (corectă) a enunţului problemei şi construirea corectă a figurii
despre care este vorba în problemă (ipoteză, concluzie);
 însuşirea enunţului problemei (eventual toate noţiunile şi teoremele în
legătură cu problema, ţinând cont de date şi relaţii);
 cunoaşterea unor anumite procedee şi metode pentru rezolvarea
problemelor de geometrie;
 construirea de raţionamente noi pe baza axiomelor, definiţiilor şi a altor
raţionamente învăţate anterior;
 stabilirea de relaţii între diferite elemente ale figurilor şi scrierea lor cu
ajutorul simbolurilor din matematică, pe baza raţionamentelor construite,
ce permit urmărirea lanţului de judecăţi ce formează demonstraţia
problemei;
 discutarea problemei (în unele probleme de geometrie, o soluţie nu
încheie rezolvarea ei, ci trebuie examinate şi condiţiile care ne arată
existenţa altor soluţii, numărul lor, precum şi diferite cazuri particulare ce
pot apărea, sau generalizarea ei);
 verificarea soluţiilor problemei (trebuie facută mai ales în problemele de
construcţii geometrice; ea constă dintr-o demonstraţie care trebuie să
arate că figura obţinută corespunde cu cea cerută în enunţul problemei).

2. METODE FOLOSITE ÎN GEOMETRIE

PENTRU REZOLVAREA PROBLEMELOR

În matematică, prin metodă se înţelege calea raţională care trebuie

folosită pentru a demonstra o teoremă sau pentru rezolvarea unei probleme.
Metodele pentru rezolvarea problemelor de geometrie se împart în
două grupe principale: generale şi particulare.
Metodele analizei şi sintezei sunt singurele metode generale care se
aplică în demonstrarea unui număr foarte mare de teoreme şi probleme.
Metodele folosite în geometrie pentru rezolvarea problemelor sunt
următoarele:
 metoda sintezei
 metoda sintezei în rezolvarea problemelor de calcul
 metoda sintezei în rezolvarea problemelor de demonstraţie
 metda analizei
 medota analizei în rezolvarea problemelor de calcul
 metoda analizei în rezolvarea problemelor de demonstraţie
 metoda contrucţiilor geometrice

6
 medota reducerii la absurd în problemele de geometrie
 metoda analitico – sintetică în problemele de geometrie
 metoda analitico – sintetică în rezolvarea problemelor de demonstraţie
 metoda analitico – sintetică în rezolvarea problemelor de calcul
 metode de rezolvarea a problemelor de coliniaritate
 metode de rezolvarea a problemelor de concurenţă

2.1. Metoda sintezei

2.1.1. Metoda sintezei în rezolvarea problemelor de calcul

Problemele de calcul se împart în: exerciţii, probeleme cu conţinut

geometric, dar pentru rezolvarea cărora se cere conoaşterea unor probleme
de tip aritmetică şi probleme care, pentru rezolvarea lor, cer folosirea mai
multor propoziţii legate într-un raţionament. Exerciţiile sunt probleme
uşoare, formulate prin propoziţii scurte prin a căror rezolvare se urmăreşte
aplicarea directă a unor reguli sau teoreme. Rezolvarea lor nu necesită un
efort mare de gândire, construcţia unor raţionamente complicate, ci numai
cunoaşterea temeinică a regulilor, formulelor, a teoremelor studiate. Deşi
rezolvarea lor nu dezvoltă prea mult gândirea logică, ele au o mare
importanţă, contribuind la formarea priceperilor şi deprinderilor pentru a
aplica cunoştinţele teoretice în rezolvarea problemelor, constituind primul
pas în aplicarea teoriei în practică.
Prin sinteză, o problemă de calcul se rezolvă astfel: se iau două date
cunoscute ale problemei între care există o legătură şi cu ajutorul lor se
formulează o problemă ce ne dă posibilitatea să calculăm valoarea unei a
treia mărimi, care devine astfel cunoscută. Se iau apoi alte două date
cunoscute (fie date prin enunţul problemei, fie calculate anterior) şi cu
ajutorul lor se formulează altă problemă, care rezolvată ne dă valoarea unei
noi mărimi. Se procedează astfel până găsim toate valorile mărimilor ce se
cer în problemă.

2.1.2. Metoda sintezei în rezolvarea problemelor de deomonstraţie

Problemele de demonstraţie sunt problemele prin rezolvarea cărora se

urămăreşte stabilirea sau verificarea unei relaţii, găsirea unor proprietăţi noi
ale figurilor date sau să se justifice dacă o afirmaţie referitoarea la o
proprietate a unei figuri geometrice este adevărată sau nu. Ele ajută la
însuşirea temeinică a cunoştinţelor de geometrie, la dezvoltarea gândirii
logice, constituind primi paşi spre o gândire creatoare.

7
 La rezolvarea unei probleme de demonstraţie prin sinteză se porneşte
de la propoziţia A (ipoteza) şi se caută o altă ipoteză C pe care o implică
propoziţia A. Prin urmare, ţinând cont că figura F are proprietăţile α, căutăm
să vedem ce alte proprietăţi δ mai are, iar proprietatea care afirmă că figura
F are proprietăţile δ o notăm cu C. Căutăm mai departe o propoziţie D pe
care s-o implice propoziţiile A şi C, până când propoziţiile astfel găsite
implică propoziţia B (cerută de concluzie).

2.2. Metoda analizei

2.2.1. Metoda analizei în rezolvarea problemelor de calcul

Se pleacă de la întrebarea problemei, deci de la necunoscut spre

cunoscut. Se formulează o problemă astfel încât răspunsul ei să fie acelaşi ca
şi la problema propusă.
Datele problemei formulate pot fi unele cunoscute, altele necunoscute.
Cu alte date se formulează o a doua problemă, a cărei întrebare să fie astfel
pusă încât prin rezolvarea ei să ducă la găsirea valorilor mărimilor
necunoscute din problema formulată. Se poate întâmpla ca şi în cea de-a
doua problemă formulată unele date să nu fie cunoscute, şi atunci se
formulează o a treia problemă, a cărei întrebare trebuie să ducă la găsirea
datelor necunoscute din problema a doua ş.a.m.d. Acest proces se continuă
până când se ajunge la o problemă ale cărei date sunt cunoscute. Din acest
moment operaţiile se desfăşoară pe calea sintezei.
În practică se mai foloseşte o alta formă de aplicare a analizei. Se
pleacă tot de la întrebarea problemei. Presupunem că ea cere să se găsească
valoarea mărimii A. Atunci se caută mărimile cu ajutorul cărora putem
calcula valoarea mărimii A, fie acele mărimi E şi F. Dacă valorile acestor
mărimi sunt date în problemă, atunci se fac calculele indicate, se găseşte
valorea lui A şi cu aceasta problema dată este rezolvată. Dacă valorile lor
(ale lui E şi F) nu sunt cunoscute, atunci trebuie calculate. Astfel, problema
propusă se reduce la rezolvarea altor probleme mai puţin complicate. Fie M,
N mărimile care ne ajută să găsim pe E şi P, Q mărimile cu ajutorul cărora
vom calcula mărimea F. Acest procedeu continuă până când valorile
mărimilor căutate se pot calcula cu ajutorul unor date din problema propusă.
Din acest moment, folosim calea inversă, din aproape în aproape, ajungem
să găsim valoarea mărimii A. Deci în forma a doua nu se mai formulează în
mod special problemele intermediare, ci numai se menţionează mărimile pe
care le-ar cuprinde ele în cazul în care s-ar fromula.

8
 2.2.2. Metoda analizei în rezolvarea problemelor de deomonstraţie

La rezolvarea unei probleme prin analiză se porneşte de la concluzia

B şi se caută o propoziţie C care să implice B. Căutăm o altă propoziţie D
din care să deducem pe C, apoi o propoziţie E din care s-o deducem pe D
ş.a.m.d. până găsim o propoziţie A din care să deducem propoziţia
precedentă. Se procedează astfel:
 Se presupune că propoziţia de demonstrat este adevărată.
 Se pune următoarea întrebare: de unde reiese imediat concluzia teoremei?
Răspunsul la această întrebare duce la formularea unei noi propoziţii cu
mai puţine necunoscute decât cea dată de problemă; s-o numim C.
 O întrebare asemănătoare se pune şi pentru propoziţia C: de unde reiese
imediat concluzia propoziţiei C? Răspunsul la această întrebare duce la
formularea unei noi propoziţii cu mai puţine necunoscute decât C, s-o
numim D.
 O dată ajuns la acest adevăr, raţionamentul se continuă prin metoda
sintezei.
Din felul cum se desfăşoară se poate vedea că fiecare etapă nu se
aplică prin încercări, ci este legată de propoziţiile precedente, aşadar
raţionamentele sunt motivate.

2.3. Metoda contrucţiilor geometrice

Problemele de construcţii geometrice sunt acele probleme de

geometrie în care se cere să se construiască o anumită figură cu ajutorul unor
elemente date sau construirea unei figuri astfel încât elementele ce o compun
să aibă anumite proprietăţi, folosind numai rigla şi compasul.
Problemele de construcţie pot fi privite ca o aplicare practică a
problemelor de geometrie.
Într-o problemă de construcţie se cere să contruim o figură F care să
posede anumite proprietăţi α. La unele probleme mai simple putem executa
construcţii imediat pe baza condiţiilor α, dar la problemele mai complicate
această construcţie imediată nu este posibilă. În aceste cazuri mai complicate
presupunem problema rezolvată cu figura construită, adică figura construită
care posedă proprietăţile α şi căutăm să descoperim şi alte proprietăţi ale
figurii pe baza cărora putem executa construcţia figurii. Fie β aceste
proprietăţi. Cu alte cuvinte, am demonstrat propoziţia:
 i) Dacă figura F are proprietăţile α, atunci figura F are proprietăţile β.
Când trecem la construcţia figurii folosim proprietăţile β şi o parte din
proprietăţile α. Să numim α’ acele proprietăţi α pe care l-am folosit în

9
 construcţia figurii. Figura construită posedă deci proprietăţile β şi α’,
însă nouă ni s-a cerut să construim o figură cu proprietăţile α. Este deci
necesar să demonstrăm că figura construită îndeplineşte condiţiile iniţiale
α.
Pentru aceasta se demonstrează propoziţia:
 ii) Dacă figura F are proprietăţile β şi α’, atunci ea posedă şi proprietăţile
α. Condiţiile iniţiale α ale problemei pot prezenta diferite cazuri şi uneori
construcţia şi numărul soluţiilor diferă între ele de la un caz la altul.
În general, se pot deosebi patru etape în rezolvarea unei probleme de
construţie:
1. Aflare soluţiei – în acestă etapă se presupune figura construită şi se caută
alte proprietăţi pe baza cărora se poate efectua construcţia (se
demonstrează propoziţia i).
2. Construcţia
3. Demonstraţia – se arată că figura construită în etapa a doua îndeplineşte
condiţiile iniţiale (se demonstrează propoziţia ii).
4. Discuţia - se consideră toate cazurile pe care le pot prezenta condiţiile
iniţiale α şi se arată cum se efectuează constucţia şi câte soluţii sunt în
fiecare caz.
În cazul în care pe baza cunoştinţelor pe care le avem putem executa
construcţia, atunci rezolvarea necesită numai ultimele 3 etape. Se spune că
s-a făcut rezolvarea prin metoda sintezei. Când rezolvarea cuprinde şi prima
etapă se spune că s-a făcut prin metoda analizei.

2.4. Metoda reducerii la absurd în problemele de geometrie

Metoda reducerii la absurd este o metodă veche folosită în geometrie,

încă din antichitate pentru demonstrarea unor teoreme sau probleme care au
un caracter teoretic. Ea constă în a admite în mod provizoriu ca adevărată
propoziţia contradictorie a teroremei date, apoi în baza unei asemenea
presupuneri se deduc o serie de consecinţe care duc la un rezultat absurd,
deoarece ele contrazic ipoteza problemei sau un adevăr stabilit mai înainte.
Practic, această metodă se aplică astfel:
Se presupune că tot ce trebuie demonstrat nu este adevărat, adică se
neagă concluzia teoremei date, apoi pe baza presupunerii făcute se fac o
serie de deducţii logice, care scot în evidenţă faptul că presupunerea făcută
duce la o absurditate. Aceasta duce la concluzia ca presupunerea făcută nu
este posibilă şi rămâne ca adevărată concluzia teoremei (problemei) date.
Metoda reducerii la absurd se întrebuinţează de multe ori în
demonstrarea teoremelor reciproce.

10
 2.5. Metoda analitico – sintetică în problemele de geometrie
2.5.1. Metoda analitico – sintetică în în rezolvarea problemelor de
deomonstraţie

În rezolvarea problemelor de geometrie, de obicei se folosesc cele

două metode generale: analiza şi sinteza, în stânsă legătură, neputând fi
separate.
Într-adevăr, atunci când rezolvăm o problemă prin sinteză, plecăm de
la anumite date sau de la unele cunoştinţe învăţate înainte, însă avem mereu
în minte întrebarea problemei la care trebuie să răspundem.
De asemenea, când rezolvăm o problemă prin analiză, plecăm de la
întrebarea problemei, însă trebuie să ţinem cont şi de ceea ce cunoaştem în
problemă şi de multe ori aceasta ne sugerează întrebarea pe care trebuie să o
punem problemei noi pe care o formulăm.
Practic, se procedează astfel: folosim calea sintezei atât cât reuşim,
după care, mai departe, folosim metoda de raţionament a analizei.
În unele probleme sau teoreme putem începe demonstrarea lor prin
metoda analizei până găsim elementele de care trebuie să ne folosim în
demonstraţie, după care apoi se aplică metoda sintezei.

2.5.2. Metoda analitico – sintetică în rezolvarea problemelor de

calcul

În practică, rar se întâmplă ca o problemă să fie rezolvată numai prin

metoda sintezei sau numai prin metoda analizei; ele se aplică adesea
începând prin sinteza cât reuşim, după care se recurge la analiză, sau se
începe cu analiza şi urmează sinteza. Se apelează la analiză până când se
găsesc două date care pot determina o mărime, iar pentru a afla necunoscuta,
mai departe, calculele merg în ordine sintetică.

2.6. Metode de rezolvarea a problemelor de coliniaritate

Problemele de coliniaritate şi concurenţă prezintă deseori dificultăţi

pentru elevi. Varietatea şi multitudinea situaţiilor în care apar astfel de
probleme ca şi a modalităţilor de soluţionare nu permit încadrarea lor într-un
număr finit de scheme sau tehnici de lucru. Există totuşi posibilitatea
evidenţierii unor căi de rezolvare, de demonstrare a propoziţiilor despre
coliniaritate:

11
1. Folosind unicitatea paralelei printr-un punct la o dreaptă. Dacă[BA || d
şi [BC ||d, atunci A, B, C sunt coliniare.

2. Arătând că măsura unghiului format de punctele A, B, C este de 180° ,

sau că există un punct M astfel încât A şi C
fiind în semiplane diferite determinate de dreapta BM.

3. Folosind unicitatea semidreptei ce formează cu aceeaşi semidreaptă, în

acelaşi semiplan două unghiuri congruente. Dacă şi
punctele B şi C sunt în acelaşi semiplan determinat de dreapta AD,
atunci punctele A, B, C sunt coliniare.

12
 2.7. Metode de rezolvarea a problemelor de concurenţă

Între problemele de concurenţă şi coliniaritate există o strânsă

legătură. Astfel, pentru a demonstra că dreptele d1, d2 şi d3 sunt concurente
putem considera punctul A comun dreptelor d1 şi d2 şi punctele B şi C situate
pe d3 şi arătăm că punctele A, B, C sunt coliniare.
Există şi căi specifice pentru a demonstra concurenţa unor drepte. Iată
câteva metode specifice ilustrate prin probleme:
1. Orice punct de pe bisectoarea unui unghi este egal depărtat de laturile
unghiului şi reciproc orice punct egal depărtat de laturile unui unghi
aparţine bisectoarei unghiului respectiv.
2. Orice punct de pe mediatoarea unui segment este egal depărtat de
capetele segmentului şi reciporc orice punct din planul unui segment este
egal depărtat de capetele unui segment aparţine mediatoarei segmentului.
3. În plan două drepte distincte sunt sau paralele sau concurente.
4. Într-un triunghi două mediatoare sunt concurente.
5. Într-un triunghi două mediane sunt concurente.
6. Într-un triunghi două bisectoare sunt concurente.
7. Diagonalele unui paralelogram sunt concurente.
8. Dacă avem ordinea A – E – M, B – E – N, C – E – P, atunci dreptele AM,
BN şi CP sunt concurente.
9. Două puncte interioare unui segment ce formează anumite rapoarte egale
coincid.

3. Bibliogafie

Costică Lupu, Dumitru Săvulescu, Metodica predării geometriei. Editura

Paralela 45 – 2003

13
4. Anexă

Metoda analitico – sintetică

Problemă:
Laturile unui sunt AB=c, BC=a, AC=b. O paralelă la latura
BC a triunghiului intersectează laturile AB şi AC respectiv în M şi
N. Se cere:
a) Să se afle lungimea segmentului MN astfel încât perimetrul
să fie egal cu perimetrul trapezului BMNC.
b) Să se afle aria .

Rezolvare:

a) Aplicăm metoda analizei.

Presupunem că perimetrul este egal
cu perimetrul trapezului BMNC
AM + MN + AN = BM+MN+ CN+BC
AM + AN = BM + CN + BC (1)
Se observă că, dacă în membrul drept al egalităţii
(1) adunăm membrul stâng obţinem perimetrul
. Adunăm ambii membrii din (1) cu AM +
AN
2(AM + AN) = a+b+c

De aici mai departe aplicăm metoda sintezei.

asemnea cu

b) Începem tot cu analiza. .

Problema s-a redus la aflarea lui AF. Aplicăm metoda sintezei:

unde

14