Sunteți pe pagina 1din 30

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE BIOLOGIE ȘI PEDOLOGIE


CATEDRA ȘTIINȚE ALE SOLULUI, GEOGRAFIE ȘI GEOLOGIE

GEOCHIMIA METALELOR GRELE

STUDENTĂ ÎN AN II MASTER:
CHIȘLARI ECATERINA
Îndrumător ştiinţific:
Prof. Dr. Stasiev Grigore

CHIȘINĂU 2011
CUPRINS

ÎNTRODUCERE........................................................................................................................3
I. METALE GRELE-
GENERALITATI..................................................................................4
II. DISTRIBUTIA GEOCHIMICA A METALELOR GRELE IN SOLURI, APE,
AER......5
ARSEN.........................................................................................................................5
CADMIU......................................................................................................................7
COBALT......................................................................................................................8
CROM........................................................................................................................10
CUPRU......................................................................................................................12
FIER...........................................................................................................................14
MANGAN..................................................................................................................18
MERCUR...................................................................................................................20
NICHEL.....................................................................................................................21
PLUMB......................................................................................................................23
ZINC..........................................................................................................................24
III. EFECTELE METALELOR GRELE ASUPRA MEDIULUI .........................................26
CONCLUZII............................................................................................................................29
BIBLIOGRAFIE......................................................................................................................30

2
INTRODUCERE

Termenul de metale grele se referă la orice element chimic metalic, care are o densitate
relativ mare și este toxic sau otrăvitor în concentraţii scăzute. Exemple de metale grele includ
mercur (Hg), cadmiu (Cd), arseniul (As), crom (Cr), taliului (TL), şi plumb (Pb).
Proprietatea metalelor grele de a se acumula în organismele vegetale şi animale, inclusiv în
cel uman, ca şi patologia pe care o determină justifică interesul care se acordă acestor poluanţi.
Dacă nu sunt atent monitorizate, plumbul şi alte metale grele din soluri, aer şi ape pot pune în real
pericol mediul ambiant şi mai ales sănătatea umană.
Principalalele surse din care provin metalele grele în atmosferă sunt: industria metalelor
neferoase, arderea combustibilului fosil şi traficul rutier. În aer, metalele grele se găsesc sub formă
de praf aflat în suspensie şi praf sedimentat.
Metalele grele se întâlnesc în mediul ambiant în mod natural sau supraadăugat din surse
artificiale – care derivă în principal din următoarele activităţi: termocentrale şi alte instalaţii de
ardere a combustibililor solizi şi lichizi, circulaţia rutieră prin gazele de eşapament, prin evaporarea
benzinei sau ca urmare a manipulării improprii. La nivelul întregii ţări, poluarea chimică a solului
afectează circa 0,9 milioane ha, din care poluarea excesivă circa 0,2 milioane ha; poluarea cu metale
grele (mai ales Cu, Pb, Zn, Cd) şi prin precipitaţii acide datorate SO 2 are efecte agresive deosebit de
puternice asupra solului şi a fost identificată în special în zonele Baia Mare, Zlatna sau Copşa Mică.
Ca atare, este foarte utilă cunoaşterea conţinutului metalelor grele din solurile urbane pentru a
stabili cu precizie gradul de poluare a unei suprafeţe anume şi eventualele măsuri care se pot lua în
vederea diminuării efectelor poluării sau reabilitării zonelor afectate

3
I. METALE GRELE –GENERALITĂȚI

Metalele grele sunt compuşi naturali ai scoarţei terestre. Ele nu pot fi descompuse sau
distruse. Ajung în corpul nostru într-o cantitate foarte mică, odată cu mâncarea, apa potabilă şi
aerul. Ca şi elemente esenţiale, unele metale grele (ex. cupru, seleniu, zinc) sunt vitale în
menţinerea metabolismului corpului uman. Cu toate acestea, în concentraţii mari ele pot fi toxice.
Efectul negativ al metalelor grele poate rezulta, de exemplu, prin intermediul apei de băut
contaminate (ex. ţevi de plumb), niveluri ridicate în concentraţia aerului din jurul surselor
emiţătoare, sau asimilarea prin intermediul lanţului trofic.
Metalele grele sunt periculoase deoarece ele tind să se bioacumuleze. Bioacumularea
înseamnă creşterea în timp, în organismele biologice, a concentraţiei substanţei într-o cantitate
comparativă cu concentraţia substanţei in mediu. Compuşii se acumulează în organismele vii atunci
când sunt asimilate şi stocate cu o viteză mai mare decât sunt distruşi (metabolizaţi) sau eliminaţi.
Cu toate acestea, otrăvirea hranei cu metale grele este foarte rară şi în majoritatea cazurilor
are loc numai după poluarea mediului.
Otrăvirea cu metale grele poate rezulta, de exemplu, de la apă potabilă-contaminare (de
exemplu, tevi), concentraţii ridicate in aerul în apropierea surselor de emisie, prin aportul lor în
lanţul alimentar. Metale grele sunt periculoase, deoarece ele tind să se bioacumuleze.
Metale grele pot fi introduse in apa de deşeuri industriale şi de consum, sau chiar de la ploi
acide si mai apoi eliberarea de metale grele în fluxuri, lacuri, râuri şi a apelor subterane. Cei mai
poluanti dintre metalele grele sunt: plumb, cadmiu si mercur.

4
II. DISTRIBUTIA GEOCHIMICA A METALELOR GRELE IN SOLURI, APE, AER

ARSENIUL(Z=33)

Arsenul este un element chimic semi-metalic,el se afla in grupa a V-A principala(15) si


perioada a 4-a. Numele grec "arsenicon" , era atribuit în antichitate unor sulfuri de arsen şi acidului
arsenicos. Pentru prima dată, Platon şi Strabon amintesc de existenţa şi exploatarea arseniului din
muntele Sandaracurgium – provincia Pont. Ca element, se pare că a fost preparat pentru prima dată
de Albertus Magnus, în anul 1250, din auri-pigment şi săpun, şi apoi de Paracelsus prin sublimarea
sandaracului cu coji de ou. Alchimiştii foloseau arseniul pentru albirea metalelor colorate ca fierul
şi cuprul. Acestea, frecate cu arseniu, primeau un luciu alb. Date certe despre propagarea arseniului
metalic provin de la Lèmery, care, în 1675, tratează sulfurile de arsen cu drojdie de vin şi săpun
moale, de la alchimiştii secolelor următoare, care fac studii sistematice asupra obţinerii şi
proprietăţilor acestui element. Dintre aceştia, amintim: J. Scroeder (1694), H. Brandt (1733) şi J.
Liebig (1842). În paralel cu descoperirea proprietăţilor fizico-chimice ale arseniului, alchimiştii au
descoperit şi proprietăţile biomedicale. Din arseniul alb s-au preparat puternice otrăvuri, care au
făcut multe victime de-a lungul anilor. Se spune că Papa Pius al III-lea şi Clement al XIV-lea au
fost otrăviţi cu "aqua Toffana di Napoli" preparată din arseniu, iar despre Napoleon Bonaparte că ar
fi fost asasinat pe insula Sf. Elena prin adaos regulat de arseniu în hrană de către un trimis al regelui
Ludovic al XVII-lea. Mult mai târziu, la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului trecut, s-a
descoperit şi efectul benefic al arseniului. Era anul 1909 când P. Ehrlich descoperă salvarsanul şi
prorietatea lui de a vindeca sifilisul.
Alotropie
Arsenul pezintă două forme alotropice: arsenul cenuşiu sau metalic, stabil în stare solidă la
orice temperaturã şi arsenul galben, instabil. Arsenul cenuşiu sau metalic formeazã cristale
hexagonale, argintii, lucioase, uşor casabile, insolubile în apă, CS2 sau alte tipuri de solvenţi.
Încălzit în absenţa aerului, la presiune normală, sublimează la 633°C, iar sub presiune de 76 atm, se
topeşte la 817°C. Vaporii de arsen au o culoare galbenã, miros de usturoi, sunt foarte toxici şi
alcãtuiti din molecule tetratomice As4, cu structură tetraedrică, ca şi P4. Peste 1325°C, As4 disociază
în As2, iar peste 1700°C în atomi.

5
Arsenul galben se obţine prin condensarea bruscă, în aer lichid, a vaporilor; este solubil în
sulfură de carbon (CS2), d=1,97, puţin stabil, transformându-se ireversibil în arseniul cenuşiu.
Proprietăţi chimice
Arseniul formează cu metalele alcaline şi alcalino-pământoase arseniuri ionice şi nu
reacţioneazã deloc cu hidrogenul, întrucât în seria electrochimică se situeazã între acesta şi cupru şi
are potenţial normal pozitiv. Structura elctronică s2p3 a stratului de valenţă dictează comportamentul
chimic al arsenului. Conform acestei structuri, acesta poate forma ioni +/-3, +5 dar şi alti ioni cu
stări de oxidare intermediară în unele cazuri.
Faţă de sărurile aurului, cuprului şi platinei, arseniul metalic acţionează ca un reducător,
aducându-le în stare elementară, pentru ca în faza a doua a reacţiei să formeze arseniuri (Cu2As,
Au2As, PtAs2).
Se cunosc compuşi ai arseniului şi cu unele elemente din grupa a IV-a (SiAs, SiAs2, GeAs,
GeAs2) şi din grupa a III-a pricipală (AlAs, GaAs). Cu carbonul şi cu borul nu se combină. În
schimb, cu metalele alcalino-pământoase şi alcaline, elemente puternic electropozitive, arsenul
reacţionează cu uşurinţă, formând arseniuri. Arseniurile se pot obţine prin topirea componenţilor,
prin trecerea topiturii sau vaporilor de arsen peste metale, dar toate se pot obţine şi prin
aluminotermie sau prin reducerea trioxidului de arsen şi a clorurii metalului cu hipofosfit de sodiu
(NaH2PO2). Cu metalele grele şi din grupele secundare, arsenul formează combinaţii intermetalice,
ce împrumută structura spaţială a sulfurilor: arseniura de Ni este similară cu FeS, PtAs2, FeS2,iar
FeS2 are reţeaua ortorombică a marcasitei FeS2. Arsenul intră în structura unor minerale şi alături de
sulf ca în cazul mispichelului FeAsS, a cobaltinei CoAsS etc.
Utilizare şi importanţă
Arsenul folosit ca element de aliere măreşte duritatea aliajelor. Este suficient ca în aur, argint
şi metalele platinice sã se găsească arsen în proporţie de 1 la 1000 pentru ca acestea să-şi piardă
complet maleabilitatea şi să devină casante. Plumbul folosit la alicele de vânătoare conţine pânã la
2% As, dar datoritã rămânerii acestora în natură, arsenul se transformă în trioxid de arsen, a cãrui
toxicitate pentru organismele vii este bine cunoscută. Adăugat în cupru în proporţie de 0,25%, îi
ridică temperatura de înmuiere şi îi măreşte rezistenţa anticorozivă. Arseniul este folosit cu mare
succes şi în electronicã, datorită proprietăţilor semiconductoare şi fotoconductoare, similare
siliciului şi germaniului. În pirotehnie, se foloseşte pentru producerea focurilor albe (cel indian).
Trisulfura de arsen este pigmentul vopselei de ulei numite galben regal. Aceasta se mai foloseşte în
tăbăcărie, pentru ignifugarea lemnului. O soluţie benzenică a arsenatului de plumb a fost prima
substanţă chimică utilizată în terapia cancerului.
Nici un zăcământ de minereuri metalice nu a fost sau nu este exploatat exclusiv pentru arsen;
de regulã arsenul se obţine ca subprodus, crescând valoarea economică a diferitelor tipuri de

6
mineralizaţi în care se găseşte. De altfel, toxicitatea sa mare a condus în nenumărate situaţii la
necesitatea folosirii de înlocuitori, fapt ce a condus mai departe la scăderea cererii sale pe piaţa
mondială.

CADMIU (Z=48)

Cadmiul are o abundenţă foarte scăzută în crusta terestră, estimată la doar 80 ng·g-1 (Rudnick
şi Gao, 2004). Are o comportare geochimică puternic calcofilă. Cadmiul se găseşte în aceeaşi grupă
a sistemului periodic (II) cu elementele Zn şi Hg şi ca urmare are multe proprietăţi comune cu
acestea. În partea superficială a solului, acesta are o corelaţie bună cu Zn, Te, Mn, Pb, Y şi Ho şi o
corelaţie slabă cu Co, Cu, Sb, Hg şi cea mai mare parte a REEs (Salminen et al., 2005).
Conţinutul de Cd din orizontul superior al diferitelor tipuri de sol de pe glob, aflate în regim
cvasi natural, este cuprins între 0,01 şi 2,70 mg·kg-1, cu o valoare medie de 0,48 mg·kg-1 (Lăcătuşu,
2008, prelucrare după datele din Kabata şi Pendias, 2001). Conţinutul mediu de Cd din sol raportat
de Fiedler şi Rössler (1988) este de 0,3 mg·kg-1, iar valoare a coeficientului global de abundenţă
geochimică a elementului în sol este de 2,31 (Lăcătuşu şi Ghelase, 1992).
Conţinuturile de Cd în solurile din Anglia şi Ţara Galilor sunt situate de la <0,2 până la 40,9
mg·kg-1 (McGrath şi Loveland,1992). Pentru 840 de probe recoltate din solurile de suprafaţă cu
ocazia realizării Atlasului Geochimical Europei –la care au participat Austria, Albania, Belgia,
Croaţia, Cehia, Danemarca, Elveţia, Estonia,Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Irlanda,
Italia, Letonia, Lituania, Olanda, Marea Britanie, Norvegia, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia,
Spania, Suedia –conţinutul mediu de Cd a fost 0.145 mg·kg-1 (Salminen et al., 2005). Abundenţa Cd
în orizontul A al solurilor României, evaluată după valoarea mediei geometrice a 1112 probe
analizate, este de 1,11 mg·kg-1 (Lăcătuşu şi colab., 1997a).
Cadmiul ajunge în mediu pe trei căi importante: rafinarea şi folosirea Cd, topirea minereurilor
de Cu şi Ni şi prin arderea combustibililor fosili. În atmosferă, Cd pătrunde din erupţiile vulcanice,
particulele de sol purtate de vânt şi arderea pădurilor. S-a estimat că activitatea antropogenă este
răspunzătoare pentru un aport de Cd în atmosferă de 3 până la 10 ori mai mult decât din surse
naturale, o mare parte fiind datorată prelucrării minereurilor de sulfuri. Nivelul procentual al
încărcăturii de Cd din mâlul apelor uzate reprezintă o problemă în ceea ce priveşte evacuarea sa şi
limitarea sau prevenirea aplicării mâlurilor pe terenuri ca fertilitatori. Cadmiul este intens utilizat în
procese industriale. Dintre acestea, de mare importanţă sunt: acoperirile galvanizate, baterii,
vopsele, cerneluri şi mase plastice. Solubilizarea deşeurilor din aceste procese poate avea un impact
negativ asupra chimiei apelor de suprafaţă. Cadmiul tinde să se volatilizeze la temperaturi ridicate,
furnizând un mecanism pentru intrarea sa în ciclul hidrologic via depunere atmosferică pe direcţia

7
predominantă a vântului, în regiuni industriale. Utilizarea crescută a Zn în fertilizatori poate
conduce la contaminări cu Cd. Fertilizatorii cu fosfaţi conţin între 5 şi 100 mg·kg-1Cd, iar până la
300 mg· kg-1Cd poate fi prezent în mâlul apelor uzate.
Această îmbogăţire a Cd în sol are câteva cauze posibile: (1) poluarea antropogenă datorată
industriei miniere, chimice şi alte industrii; (2) fertilizatorii utilizaţi în agricultură; (3) mişcarea
ascendentă posibilă în soluri datorită reprecipitării repetate;şi (4) asocierea cu materia organică,
careeste mai abundentă în partea superficială a solului.
În orizontul superior al solurilor din ţara noastră, care sunt situate în jurul marilor unităţi
industriale cu profil de metalurgie neferoasă sau de industrie chimica anorganică, conţinutul total de
Cd poate ajunge la valori de până la 10-20mg·kg-1, iar Cd mobil, solubil în soluţia de CH3COONH4-
EDTA la pH 7,0, ajunge până la 5-8 mg·kg-1 (Lăcatuşu et al., 1997).
Limita maximă admisă pentru conţinutul total de Cd din sol este de 3 mg·kg-1 (Kloke,
1980),egală cu valoarea pragului de alertă pentru o folosinţă sensibilă a solului, iar valoarea
pragului de intervenţie pentru acelaşi tip de folosinţă este de 5 mg.kg-1.
În România, conform Ordinului nr.756/1997 emis de Ministerul Apelor, Pădurilor şi
Protecţiei Mediului, limita maximă admisă pentru conţinutul total de Cd din sol este de 1 mg·kg-1.
Pragul de alertă pentru terenurile sensibile este de 3mg·kg-1 iar pentru terenurile mai puţin sensibile
de 5 mg·kg-1. În ce priveşte pragul de intervenţie,acesta este de 5 mg·kg-1 pentru terenurile sensibile
şi 10 mg·kg-1 pentru terenurile mai puţin sensibile.
În soluri, cadmiul se află în diferiţi compuşi sub formă de ioni (Cd2+), prezenţi în soluţia
solului, adsorbiţi la suprafaţa particulelor coloidale, legaţi de materia organică, de sesquioxizi sau
prezenţi înstructura cristalină a mineralelor argiloase sau a altor minerale din sol.
Mobilitatea Cd în soluri şi potenţiala sa acumulare în organisme sunt amplificate de pH-ul
scăzut, conţinutul scăzut de materie organică, de particulele de sol cu dimensiuni mari şi de
capacitateade retenţie a solului. Cadmiul nu are o funcţie biologică esenţială. Cu toate acestea, el a
fost detectat în numeroase specii, de floră şi faună, de uscat şi acvatice.
Ionii de Cd sunt foarte toxici, acţiunea lor fiind foarte asemănătoare cu cea a ionilor de Hg.
Toţi compuşii de Cd sunt potenţial nocivi sau toxici pentru om. Cadmiul acţionează ca o otravă
cumulativă, fiind considerat ca o substanţă periculoasă pentru sănătatea umană (Irwin et al.,1997).

COBALT (Z=27)

În 1730 chimistul suedez George Brandt, a izolat pentru prima oară acest metal. Numele
acestui metal poate fi pus în relaţie cu sensul cuvântului kobalt în limba germană şi anume spirit

8
rău. Datorită proprietăţilor feromagnetice cobaltul este folosit pentru fabricarea magneţilor; oxizii
cobaltului sint folositi la obtinerea unor emailuri albastre (albastru-cobalt) pentru ceramice. Tot
oxizii se folosesc la colorarea sticlei in albastru. Izotopul radioactiv( Co60) este utilizat la
radioterapia cu raze gamma( gammaterapie). O curiozitate este ca sarurile higroscopice ( exemplu
CoCl2) sunt albastre in stare anhidra si de culoare roz in stare hidratata. Cobaltul ca şi aluminiul nu
reacţionează cu acidul azotic.
Reacţie imposibilă
Co+HNO3→nu reacţionează
Cobaltul face parte din grupa VIIIa sistemului periodic al elementelor şi este clasificat ca
metal tranziţional. Este cunoscut ca element siderofil, dar are şi tendinţe calcofile. Abundenţa sa
încrusta terestră a fost evaluată la 26,6 µg ·g (Rudnick şi Gao, 2003). Cobaltul formează relativ
-1

puţine minerale proprii, fiind obţinut ca subprodus din prelucrarea minereurilor de Cu şi Ni. Este
prezent în mod natural, în cantităţi reduse (urme), în roci, soluri, ape, plante şi animale sub formă de
ion Co . În partea superficială a solului, acesta are ocorelaţie puternică cu Ni, Cr, V, Sc, Fe, Cu, Ti
2+

şi Mn şi ocorelaţie bună cu Al, Ga, In, Nb, Te,Zn şi cea mai mare parte a REEs (Salminen et al.,
2005).
Conţinutul de Co din orizontul superior al diferitelor tipuri de sol de pe glob, aflate în regim
cvasi natural, este cuprins între 0,1 şi 116 mg·kg-1, cu o valoare medie de 9,6 mg·kg- (Lăcătuşu,
1

2008, prelucrare după datele din Kabata Pendias şi Pendias, 2001). Conţinutul mediu de Co din sol
raportat de Fiedler şi Rössler (1988) este de 5,0 mg·kg , iar valoarea coeficientului global de
-1

abundenţă geochimică a elementului în sol este de 0,28 (Lăcătuşu şi Ghelase, 1992).


In solurile din Anglia şi Ţara Galilor au fost raportate conţinuturi de Co între limitele de 0,2-
322 mg·kg (McGrath şi Loveland, 1992). În solurile formate pe roci serpentinice din Noua
-1

Zeelandă conţinutul de Co din sol poate ajunge până la 520 mg·kg (Lyon şi colab.,1970). Pentru
-1

843 de probe recoltate din solurile de suprafaţă cu ocazia realizării Atlasului Geochimic al Europei,
conţinutul mediu de Co a fost 7.78 mg·kg (Salminen et al., 2005).
-1

Conţinutul total de Co din orizontul superior al solurilor din România este cuprins între 0,2 şi
20 mg·kg , cu o valoare medie de 6,3 mg·kg , iar conţinutul de Co accesibil, solubil în soluţia de
-1 -1

HNO3 1N, oscilează între 0,1 şi 6,0 mg·kg (Davidescu şi colab., 1988).
-1

Limita maximă admisă pentru conţinutul total de Co din sol este de 50 mg.kg- (Kloke, 1980),
1

iar valoarea pragului de alertă pentru o folosinţă sensibilă a solului este de 30 mg·kg - 1, în timp ce
valoarea pragului de intervenţie pentru acelaşi tip de folosinţă este de 50 mg·kg - . În cazul solurilor
1

cu o folosinţă mai puţin sensibilă, valorile celor două tipuri de praguri, de alertă şi de intervenţie,
sunt de 100, respectiv 250 mg·kg . În România, conform Ordinului nr. 756/1997 emis de Ministerul
-1

Apelor,Pădurilor şi Protecţiei Mediului, limita maximă admisă pentru conţinutul total de Co din sol

9
este de15 mg·kg- . Pragul de alertă pentru terenurile sensibile este de 30 mg·kg iar pentru terenurile
1 -1

mai puţin sensibile de 100 mg·kg . În ceea ce priveşte pragul de intervenţie, acesta este de 50 mg·kg
-1 -

1
pentru terenurile sensibile şi 250 mg·kg pentru terenurile mai puţin sensibile.În soluri, cobaltul se
-1

află în diferiţi compuşi sub formă de ioni (Co ), prezenţi în soluţia solului,adsorbiţi la suprafaţa
2+

particulelor coloidale, legaţi de materia organică, de sesquioxizi sau prezenţi în structura cristalină a
mineralelor argiloase sau a altor minerale din sol.
În mediu, Co este introdus prin erupţii vulcanice, alterarea rocilor şi minereurilor, dar şi prin
arderea combustibililor fosili sau prin activităţile industriale de prelucrare a minereurilor cu conţinut
de Co. Mobilitatea sa geochimică în soluri este controlată în principal de adsorbţia şi coprecipitarea
cu oxizii de Mn şi Fe. Sursele antropogene de Co includ: arderea cărbunelui, oţelurile speciale,
fertilizatori, extracţia şi procesarea Pb, Fe şi Ag (Reimann and de Caritat, 1998), deşi, în afara
acestor cazuri izolate, anomaliile antropogene asociate canalizării au fost rareori înregistrate.
Problemele de poluare cu Co a mediului sunt, în general, mai puţin semnificative decât cele asociate
altor metale grele (Cole and Carson, 1981).În concentraţii reduse Co este un element esenţial pentru
creşterea şi dezvoltarea unor animale,datorită prezenţei microelementului în compoziţia vitaminei
B12 şi a coenzimelor legate de aceasta.

CROM (Z=24)

Cromul face parte din grupa VIa sistemului periodic al elementelor. Cromul a fost descoperit
în anul 1797 de chimistul francez Nicolas Louis Vauquelin.
Răspândire
Cromul este un metal destul de răspândit în scoarţa pământului dar numai sub formă de
combinaţii chimice, cromit ( FeCr2)O4) cu un conţinut în crom de 0,033%. În metalurgia cromului
se disting două etape mai importante şi anume: fabricarea oxidului de crom şi obţinerea cromului
metalic. Face parte din categoria metalelor puţin reactive, în stare compactă prezintă o rezistenţă
deosebită faţă de oxigen şi agenţii atmosferici chiar şi la temperaturi ridicate. Minereul de bază
folosit la extragerea cromului este cromitul, metalul se obţine printr-o reacţie de reducere (redox)
din cromit cu ajutorul aluminiului sau siliciului:
4 FeCr2O4 + 8 Na2CO3 + 7 O2 → 8 Na2CrO4 + 2 Fe2O3 + 8 CO2
Na2Cr2O7 x 2 H2O + 2 C → Cr2O3 + Na2CO3 + 2 H2O + CO
Cr2O3 + 2 Al → Al2O3 + 2 Cr
Din cantitatea exploatată pe glob de cca. 15 milioane tone de cromit (anul 2000), 50% din
producţie se obţine în Africa de Sud, urmat de Kazahstan cu 15,2 %, India cu 12,1 % , Zimbabwe
(3,7 %) şi Finlanda (3 %).

10
Cromul este un metal dur, de culoare albă argintie, rezistent la coroziune, în forma nativă
fiind uşor de prelucrat. După gradul de oxidare se poate distinge Cr+2, Cr+3 şi Cr+6, cel mai stabil
fiind Cr+3.
Cromaţii (CrO42−) respectiv bicromatul Cr2O72- sunt folosiţi ca oxidanţi energici, fiind toxici şi
cancerigeni. In soluţie apoasă acidă se colorează în galben şi acceptă ionii de H+, dacă se schimbă
pH-ul soluţiei în alcalin soluţia devine portocalie.
2CrO42- + 2H+ ↔ Cr2O72− + H2O
Utilizare
Încă din veacul trecut s-a observat că adausurile de crom în oţel contribuie la creşterea
caracteristicilor mecanice precum şi a rezistenţei la coroziune ale acestuia. Dar, influenţa favorabilă
pe care o exercita cromul asupra oţelului nu a fost exploatată decât foarte puţin până în anii care au
precedat primul razboi mondial, în prezent se poate spune că cromul constituie principalul element
de aliere al oţelurilor. Oţelurile cu conţinuturi mai scăzute de crom (0,3—4%) posedă o duritate
ridicată şi o bună rezistenţă de rupere la tracţiune.
Sunt mai multe procedee de a acoperi aliajele fierului, respectiv oţelul, cu un strat de crom
prin galvanizare. Cromul şi derivaţii sunt utilizaţi în:
- cromarea dură, stratul de crom având o grosime de 1000 μm (utilizat în fabricarea
motoarelor)
- cromarea decorativă stratul de crom având o grosime de < 1 μm (cu rol anticoroziv)
- folosirea în amestec ca aliaj ca anticorosiv la piese metalice care sunt supuse la temperaturi
ridicate.
- utilizarea în calitate de catalizator, pentru accelerarea unor reacţii chimice
- folosirea cromitului la producerea şi arderea cărămizilor
- utilizare în colorarea verzuie a sticlei
- folosirea cromaţilor ca pigment în fabricarea coloranţilor, sau la producerea benzilor
magnetice de înregistrare acustică
- utilizarea în laboratoare a bicromatului de potasiu ca detergent
Cromul este considerat ca fiind unul dintre cele mai nocive metale grele pentru sănătatea
umană (Irwin et al., 1997). După Reimann şi de Caritat (1998), utilizările Cr sunt: în oţeluri
inoxidabile, numeroase aliaje, placare cu Cr, pigmenţi, catalizatori, coloranţi, tananţi, impregnarea
lemnului, cărămizi refractare, benzi magnetice. Sursele de poluare a mediului ale aceluiaşi element
sunt: pulberea geogenică, alterarea supergenă, industria chimică, oţelăriile, electrometalurgia,
topitoriile de Cu, arderea gazului natural, petrolului şi cărbunelui, mâlul apelor uzate, incinerarea
deşeurilor şi unii fertilizatori cu fosfor.

11
Este cunoscut ca având afinitate geochimică litofilă. În natură Cr nu apare liber, însă
formează minerale proprii ( cromit) sau substituie ionic alte elemente în reţelele cristalineale unor
minerale. Abundenţa estimată pentru crusta terestră este de 135 µg·g-1 (Rudnick şi Gao, 2003). În
materialele solide din mediul superficial are o mobilitate redusă. În mediul acvatic este prezent ca
ion Cr dar şi ca specii anionice CrO4 şi Cr2O7 , aceste ultime două forme fiind produse prin
3+ 2- 2-

activităţi antropogene. În mediul superficial majoritatea Cr provine din emisiile industriale şi


domestice. În partea superficială a solului, Cr are o corelaţie bună numai cu Cu şi o corelaţie
puternică cu Ni (0,83).Conţinutul de Cr din orizontul superior al diferitelor tipuri de sol de pe glob,
aflate în regim cvasi natural, este cuprins, în mod obişnuit, între 1,4 şi 500 mg·kg -1, cu o valoare
medie de 63 mg.kg-1.
S-au întâlnit şi valori mult mai mari, până la 1000 sau peste această valoare, însă numai la
soluri formate pe roci bazice (Lăcătuşu, 2008, prelucrare după datele din Kabata-Pendias şi Pendias,
2000).

CUPRUL (Z=29)

Elementul Cu face parte din grupa IBa sistemului periodic al elementelor şi este un metal
tranziţional. Cuprul este un metal de culoare roşcată, foarte bun conducător de electricitate şi
căldură. Cuprul a fost folosit de oameni din cele mai vechi timpuri, arheologii descoperind obiecte
din acest metal datând din 8700 î.Hr. A fost unul din primele metale folosite, deoarece cantităţi mici
din el apar în unele locuri în stare liberă. Principalele minereuri ale cuprului sunt: calcozina (sulfura
de cupru), calcopirita sau criscolul (ferosulfura de cupru), cupritul (oxidul cupros) şi malachitul si
azuritul (ambele forme ale carbonatului bazic de cupru). Metoda folosită pentru extracţia de cupru
depinde natura minereului. Daca cuprul se găseşte în stare liberă, el poate fi separat prin sfărâmarea
minereului în bucăţi mici şi amestecarea sa cu apa. Cuprul, fiind relativ greu, se depune pe fund.
Cuprul, care are o puritate de peste 99%, este folosit la fabricarea conductelor de gaz şi apa, a
materialelor pentru acoperişuri, a ustensilelor şi a unor obiecte ornamentale. Deoarece cuprul este
un bun conducător de caldură, se utilizeaza la boilere şi alte dispozitive ce implică transferul de
caldură, sau folie de cupru (simplu strat) sau două (dublu strat) se foloseşte ca PCB. Are o afinitate
geochimică calcofilă, proprietate care determină asocierea sa, în unele minerale şi minereuri, cu alte
metale grele, cum ar fi: Pb, Zn, Mo, Ag, Ni etc. În partea superficială asolului, o corelaţie bună
există cu Al2O3, Ga, In, Te, Ni, Cr, Mn, Zn, TiO2 şi unele REE uşoare.
Corelaţii de acelaşi tip cu MnO şi Co indică o coprecipitare cu (hidro)oxizii în materialul
solului. Abundenţa estimată şi recomandată pentru crusta terestră este de 27 µ g·g-1 (Rudnick şi
Gao, 2003). Deşi are această abundenţă scăzută, formează o gamă relativ largă de minerale (sulfuri,

12
carbonaţi etc.), care, prin alterare superficială, generează importante surse naturale pentru Cu,
prezent în soluri şi ape. Sursele antropogene pentru Cu din mediu sunt reprezentate în principal de
exploatarea şi prelucrarea minereurilor de Cu, dar şi din activităţi domestice. Mobilitatea
geochimică a Cu este intermediară, fiind controlată de adsorbţia pe oxizii de Fe şi Mn, de prezenţa
materiei organice şi de precipitarea prin hidroliză la pH>5,0 (Rose et al., 1979). În mediul acvatic şi
în soluţiile din soluri este prezent subformele: Cu , CuHCO , Cu(OH)02 etc.
2+ +3

Conţinutul de Cu din orizontul superior al diferitelor tipuri de sol de pe glob, aflate în regim
cvasi natural, este cuprins, în mod obişnuit, între 1 şi 300 mg·kg- , cu o valoare medie de 22,4mg/kg.
1

În arealele contaminate şi poluate, în special în solurile din jurul unităţilor de prelucrarea


minereurilor neferoase, cu un conţinut ridicat de Cu, s-au determinat concentraţii de peste 2000 sau
chiar 3000mg/kg (Lăcătuşu, 2008, prelucrare după datele din Kabata Pendias şi Pendias, 2000).
Conţinutul mediu de Cu din sol raportat de Fiedler şi Rössler (1988) este de 30 mg/kg, iar valoarea
coeficientului globalde abundenţă geochimică a elementului în sol este de 0,36 (Lăcătuşu şi
Ghelase, 1992).
În solurile din Anglia şi Ţara Galilor au fost determinate cantităţi diferite de Cu, de la 1,2
la1508 mg/kg (McGrath şi Loveland, 1992). În solurile urbane din Varşovia, Lis (1992) a
determinat conţinuturi de Cu cuprinse între 1 şi 560 mg/kg. Pentru 840 de probe recoltate din
solurile de suprafaţă cu ocazia realizării Atlasului Geochimic al Europei, conţinutul mediu de Cu a
fost 13 mg/kg (Salminen et al., 2005).
Limita maximă admisă pentru conţinutul total de Cu din sol este de 100 mg/kg (Kloke, 1980),
Egală cu valoarea pragului de alertă pentru o folosinţă sensibilă a solului, iar valoarea pragului de
intervenţie pentru acelaşi tip de folosinţă este de 200 mg·kg-1. În cazul solurilor cu o folosinţă mai
puţin sensibilă valorile celor două tipuri de praguri, de alertă şi de intervenţie, sunt de 250, respectiv
500mg/kg. În România, conform Ordinului nr. 756/1997 emis de Ministerul Apelor, Pădurilorşi
Protecţiei Mediului, limita maximă admisă pentru conţinutul total de Cu din sol este de 20 mg·kg-1.
Pragul de alertă pentru terenurile sensibile este de 100 mg·kg-1 iar pentru terenurile mai puţin
sensibile de 250 mg·kg-1. În ceea ce priveşte pragul de intervenţie, acesta este de 200 mg·kg-1 pentru
terenurile sensibile şi 500 mg·kg-1 pentru terenurile mai puţin sensibile.Cuprul este unul dintre
microelementele necesare nutriţiei plantelor, conţinuturile mai mici de10 µg·g-1 din soluri determină
apariţia simptomului carenţial în vegetaţie, pe când conţinuturile mai ridicate pot fi toxice (Rose et
al., 1979). Cantităţi minore din acest element sunt necesare şi în dieta umană şi animală (Irwin et
al., 1997).
Cuprul poate fi şi un element poluant, toxic pentru animale şi om. Sursele antropogene de Cu
includ: extracţia şi prelucrarea Cu, industria maselor plastice, industria electrică, agricultura, mâlul

13
apelor uzate (ferme de porci) şi oţelăriile. Compuşii de cupru sunt utilizaţi pe scară largă în
agricultură şi sunt o posibilă sursă a anomaliilor asociate canalizării.
Conţinuturile ridicate de carbonaţi şi valorile pH-ului ar fi putut să favorize formarea unor
cantităţi mici de azurit şi malachit, pe seama Cu din soluţiile folosite în viticultură.

FIER (Z=26)
Elementul Fe face parte din grupa VIIIB a sistemului periodic al elementelor, fiind un metal
tranziţional. Are o comportare geochimică siderofilă. Abundenţa crustală estimată pentru Fe,
exprimatăca FeOT, este de 6,71% (Rudnick şi Gao, 2003).În partea superficială a solului, există o
corelaţie puternică cu Co, Al, Ga, In, Ti, Mn, Cu, Zn şi unele dintre REE, o corelaţie bună cu Nb,
Ni şi Te şi o corelaţie negativă cu SiO2 (-0.50), verificând statistic relaţia geochimică inversă
existentă între Fe2O3 şi SiO2. În mediul acvatic este prezent sub forma speciilor ionice: Fe2+şi Fe3+,
prima formă având o mobilitate moderată, iar cea de a doua foarte scăzută, deoarece la pH>3 Fe 3+

precipită ca oxihidroxizi de Fe. Formarea oxihidroxizilor de Fe este importantă, pentru soluri şi ape,
prin controlul pe care îl exercită asupra unor metale grele, pe care le antrenează prin coprecipitare
(Ni, Co, Cu, Pb etc.). În unele condiţii atât suspensiile coloidale de oxizi hidrataţi de Fe, cât şi
complecşi organici cu Fe pot fi stabili (Rose et al., 1979). Fierul se găseşte în sol sub formă de oxizi
amfoteri sau de hidroxizi.
Fierul este un metal de culoare gri-argintie, cu un punct de topire ridicat (1538°C) şi o largă
răspândire în natură, sub formă de combinaţii chimice. Este ultimul element care poate fi produs
prin fuziune nucleară în nucleele stelelor (dar doar în cele cu masă mai mare de 5 mase solare), şi
deci cel mai greu element a cărui formare nu necesită un eveniment cataclismic de tipul unei
supernove.
Răspândire în natură
Ca abundenţă, fierul este al zecelea element în univers şi al 4-lea pe Pământ (al doilea metal,
după aluminiu). Ca masă însă, fierul ocupă primul loc pe Pământ. În prezent se consideră că 80%
din nucleul interior al Pământului este format din fier. Sub formă de diverse combinaţii, el formează
5% din scoarţa terestră, însă în stare pură se găseşte doar accidental (în meteoriţi). Se presupune de
asemenea că planeta Marte îşi datorează culoarea roşiatică unui sol bogat în oxid de fier.
Izotopi
Fierul prezintă patru izotopi naturali. În ordinea abundenţei relative, aceştia sunt:
56 54 57
Fe(91,7 %), Fe (5,8 %), Fe (2,2 %) şi 58Fe (0,3 %). De asemenea, se cunosc alţi 10 izotopi
60
sintetici ai fierului. S-a demonstrat (prin corelaţia existentă între abundenţa izotopului Ni, un

14
produs de dezintegrare al 60Fe, şi abundenţele izotopilor stabili ai fierului în unii meteoriţi) că 60Fe a
existat în stare naturală în perioada de formare a sistemului solar.
Forme alotropice
În funcţie de domeniile de temperatură la care sunt stabile şi de structura cristalină, este
acceptată astăzi existenţa a 3 stări alotropice ale fierului solid:
Fierul α are o structură cristalină cubică cu volum centrat şi este stabil de la temperatura
ambiantă până la temperatura de 1185 K (912oC). Între temperatura ambiantă şi temperatura de
1043 K (770oC) (punctul Curie), fierul α este feromagnetic, iar peste 1043 K devine paramagnetic.
Din această cauză, iniţial formei structurale de fier existente între 1043 K şi 1185 K i s-a dat
denumirea de fier β. Ulterior s-a renunţat la această denumire întrucât între fierul α şi fierul β nu
există alte diferenţe.
Fierul γ are o structură cristalină cubică cu feţe centrate şi este stabil între 1185 K (912oC) şi
1667 K (1394oC).
Fierul δ are o structură cristalină cubică cu volum centrat şi este stabil între 1667 K
(1394oC).şi temperatura de topire, 1811 K (1538oC).
La nivel mondial nu s-a ajuns încă la un acord complet în privinţa poziţiei exacte a diferitelor
puncte caracteristice ale fierului (şi nici a punctelor caracteristice din diagrama de echilibru fier-
carbon).
Combinaţii chimice
Fierul formează cu oxigenul combinaţii bivalente şi trivalente. Fenomenul de oxidare a
fierului se mai numeşte ruginire.
Oxidul feros, FeO (II), se obţine prin arderea directă a fierului. El este stabil doar la
temperaturi de peste 833 K (560oC) şi este de culoare neagră.
Oxidul feric, Fe2O3 (III), numit şi hematit, este un mineral de culoare maronie, obţinut prin
oxidarea fierului în condiţiile existenţei unui surplus de oxigen. El reprezintă principala sursă de
obţinere a fierului.
Oxidul feric-feros, Fe3O4 (II,III), numit şi magnetit, este materialul natural cu cele mai bune
proprietăţi magnetice.
Deşi aceşti oxizi formează straturi protectoare la suprafaţa pieselor, porozitatea acestor
straturi este atât de mare încât obiectele din fier expuse efectelor atmosferei ruginesc continuu până
la distrugerea lor completă. Oxidul feric este opac la radiaţii ultraviolete şi infraroşii, proprietate ce
îşi gaseşte aplicaţii la fabricarea geamurilor termoabsorbante.
În combinaţie cu carbonul, fierul poate forma soluţii solide sau carbura de fier Fe3C (numită
şi cementită). În funcţie de temperatură şi de conţinutul de carbon, soluţiile solide sunt ferita,
austenita şi ferita δ.

15
Pentacarbonilul de fier, Fe(CO)5 se obţine prin reacţia, sub presiune, a fierului cu monoxidul
de carbon. Prin descompunerea sa se obţine fierul carbonil cu o puritate de 97,5 %. De asemenea, el
se foloseşte pentru obţinerea a numeroşi compuşi ai fierului cu utilizare în sinteza organică.
Tiocianatul de fier, Fe(SCN)3 are o culoare roşie caracteristică şi serveşte la punerea în
evidenţă a ionilor Fe3+.
Datorită reactivităţii sale mari, în natură fierul se găseşte în stare pură doar în cazuri foarte
rare, de obicei în meteoriţii feroşi. Cele mai des utilizate minereuri de fier sunt hematitul,
magnetitul, ilmenitul (FeTiO3), sideritul (FeCO3), limonitul (amestec de goethit - α-FeO(OH) - şi
lepidocrocit - γ-Fe3+O(OH)) şi pirita (FeS2).
Cele mai mari zăcăminte de minereu de fier sunt asociate cu aşa-numitele formaţiuni feroase
în benzi (în engleză: Banded Iron Formations).
Minereurile de fier se exploatează atât în exploatări de suprafaţă, cât şi în mine. Cele mai
importante exploatări de suprafaţă se găsesc în America de Sud (în special în Bolivia şi Brazilia), în
vestul Australiei, în China, în Ucraina şi Canada. În ultimii ani, aceste ţări au înlocuit treptat ţările
cu tradiţie în extragerea minereului de fier din mine, cum ar fi Franţa, Suedia sau Germania. Cel
mai important zăcământ de fier se află la El Mutùn în Bolivia, unde se estimează că există cca. 40
miliarde tone de minereu cu un conţinut de fier de peste 50 %.
În anul 2000, la nivel mondial au fost produse aproximativ 1 miliard de tone de minereu de
fier, valorând cca. 25 miliarde euro. Din această cantitate de minereu s-au obţinut aproximativ 572
milioane tone de fontă brută. Minereurile de fier sunt exploatate în prezent în 48 de ţări, primii cinci
producători: China, Brazilia, Australia, Rusia şi India asigurând 70% din producţia mondială totală.
Fierul chimic pur se poate prepara prin calcinarea precipitatului de hidroxid feric Fe(OH)3 sau
a altor săruri de fier. iar la scară industriala prin calcinarea sărurilor de fier cu uşoara tendinţă de
descompunere.
Utilizare
Fierul este în prezent cel mai utilizat metal, cuprinzând 95% din producţia mondială de
metale, ca şi masă. Datorită combinării unei rezistenţe înalte cu un preţ redus, el se foloseşte în
prezent mai ales în cadrul aliajelor, pentru realizarea de diverse piese şi structuri.
Alături de cobalt şi nichel, fierul este unul dintre cele trei materiale feromagnetice care fac
posibilă aplicarea practică a electromagnetismului la generatoare electrice, transformatoare şi
motoare electrice. Aliajele fier-carbon sunt materialele cu cea mai largă răspândire în industrie. Ele
se împart în oţeluri, cu un conţinut de carbon de până la 2,11 % şi fonte, cu un conţinut de carbon
mai mare de 2,11 %. Fierul forjat este un produs maleabil care conţine mai puţin de 0,2% carbon.
Datorită modului de obţinere, piesele din fier forjat conţin mici urme, filamente de zgură. Fierul

16
forjat rugineşte mai greu, însă a fost înlocuit în prezent în majoritatea aplicaţiilor de oţeluri cu
conţinut scăzut de carbon, care sunt mai ieftine şi mai uşor de obţinut.
Oţelul nealiat conţine între 0,06% şi 2,11% carbon, cu mici cantităţi de mangan, sulf, fosfor şi
siliciu. Oţelurile aliate conţin diferite cantităţi de carbon, dar şi alte metale, cum ar fi cromul,
vanadiul, molibdenul, nichelul, wolframul etc. Ele au de regulă domenii de utilizare bine precizate,
deoarece conţinutul de elemente de aliere le creşte considerabil preţul. O varietate recentă de oţeluri
aliate sunt aşa-numitele oţeluri microaliate ce conţin cantităţi mici de elemente de aliere, însă cu
rezistenţe şi tenacităţi ridicate, la costuri minime. Oţelurile inoxidabile sunt oţeluri aliate care conţin
cel puţin 12% crom.
Fonta brută conţine cca. 4-5% carbon şi diverse cantităţi de sulf, siliciu şi fosfor. Singura ei
importanţă tehnică este ca pas intermediar de la minereul de fier la oţel şi fonta de turnată.
Fonta turnată conţine 2,11% – 6,67% carbon, 1% – 6% siliciu şi mici cantităţi de mangan.
Proprietăţile sale mecanice variază considerabil în funcţie de forma sub care apare carbonul în aliaj.
Fontele albe conţin carbonul sub formă de cementită, ceea ce le face dure, dar fragile. Suprafaţa de
rupere a unei fonte albe prezintă numeroase faţete fine de carburi, de culoare foarte deschisă,
argintie, care şi dau numele materialului. În fonta cenuşie, carbonul se găseşte sub formă liberă, de
grafit, şi are de asemenea proprietăţi mecanice reduse (deşi mai bune decât ale fontelor albe).
Variantele mai noi de fontă cenuşie, fonta maleabilă şi fonta modificată conţin grafitul sub formă de
cristale foarte neregulate (grafit în cuiburi), respectiv sub formă sferoidală (grafit nodular),
îmbunătăţind mult rezistenţa şi tenacitatea materialului.
Feroaliajele sunt aliaje ale fierului cu alte elemente chimice, acestea fiind prezente în
procentaje ridicate. Exemple sunt ferosiliciul sau feromanganul; care se utilizează la elaborarea
oţelurilor aliate sau a altor aliaje. Alte aliaje importante sunt cele cu nichel, dintre care se remarcă
invarul (36% Ni, rest fier), care caracterizează printr-un coeficient de dilatare termică foarte redus şi
se utilizează în aplicaţii unde este nevoie de modificări dimensionale minime în raport cu
temperatura.
Oxizii de fier sunt folosiţi la fabricarea de medii magnetice pentru stocarea informaţiilor.
Deseori ei sunt amestecaţi cu alţi compuşi, dar îşi păstrează proprietăţile magnetice în soluţie. În
medicină se folosesc preparate pe bază de fier ca antianemice.
Toxicitate
Fierul în cantităţi excesive este toxic pentru oameni, deoarece reacţionează cu peroxizii din
corp, producând radicali liberi. Toxicitatea apare atunci când cantitea de fier o depăşeşte pe cea de
transfer necesară pentru legarea fierului liber. O cantitate prea mare de fier ingerată poate leza direct
celulele din tractul gastro-intestinal şi poate intra în sânge, distrugând celulele care altfel ar
restricţiona intrarea sa. Odată ajuns în sânge, fierul în exces poate afecta celulele din inimă, ficat

17
(unde poate duce la sideroză) etc., putând duce la deteriorarea organelor respective pe termen lung
sau chiar la moarte. De aceea, preparatele pe bază de fier sunt indicate doar în cazul unei deficienţe
de fier.Toxicitatea fierului se manifestă la valori de peste 20 mg de fier pentru fiecare kilogram de
masă corporală, 60 mg/kg reprezentând o doză letală. Tratarea medicală a problemelor cauzate de
toxicitatea fierului este complexă. Un aspect în acest sens este folosirea deferoxaminei, care leagă şi
elimină excesul de fier din organism.

MANGAN(Z=25)

Manganul este un metal alb-argintiu, asemănător fierului, care se găseşte în stare liberă în
natură (deseori în combinaţie cu fierul) şi în mai multe minerale. Manganul liber este un metal mult
folosit în industrie, mai ales ca element de aliere. Ionii de mangan au diverse culori şi sunt folosiţi
în industrie ca pigmenţi şi ca oxidanţi. De asemenea, ionii de mangan (II) apar ca şi cofactori pentru
o serie de enzime.
Manganul este un metal dur şi foarte fragil, paramagnetic, care se topeşte foarte greu, dar
oxidează uşor. Cele mai frecvente stări de oxidare ale manganului sunt +2, +3, +4, +6 şi +7, deşi au
fost observate stări de oxidare de la -3 la +7, manganul fiind astfel elementul chimic cu cele mai
multe stări de oxidare posibile. Dintre acestea, cea mai stabilă este starea +2, majoritatea
compuşilor cunoscuţi ai manganului conţinând mangan (II).
În contact cu aerul, manganul formează un strat de oxid protector.Manganul se dizolvă uşor
în acid sulfuric diluat. Manganul face parte din grupa elementelor care se presupune că sunt
generate în stelele masive cu puţin înainte de exploziile de tip supernovă.
Izotopi
În natură există un singur izotop stabil de mangan; 55Mn. Sunt cunoscuţi 18 radioizotopi, cu
mase atomice de la 46 unităţi atomice (46Mn) până la 65 unităţi atomice (65Mn). Cei mai stabili
dintre aceştia sunt 53Mn cu un timp de înjumătăţire de 3,7 milioane de ani, 54Mn cu un timp de
înjumătăţire de 312,3 zile şi 52Mn cu un timp de înjumătăţire de 5,591 zile. Toţi ceilalţi izotopi au
timpi de înjumătăţire mai scurţi de 3 ore, iar majoritatea chiar mai scurţi de 1 minut. De asemenea,
elementul are 8 metastări. Principalul mod de dezintegrare a izotopilor dinaintea izotopului stabil
55
Mn este captura de electroni, iar izotopii mai grei se descompun prin dezintegrare beta.
Răspândire
Manganul nu se găseşte în stare pură în natură. Totuşi, sub formă de diverse combinaţii, el
apare în sol în proporţie de până la 900 ppm şi astfel este, după fier, al doilea metal greu ca
răspândire. Principalul minereu de mangan este piroluzitul (MnO2). Alte minereuri importante sunt

18
psilomelanul ((Ba,H2O)2Mn5O10), hausmannitul (Mn3O4), rodocrozitul (MnCO3), rodonitul
(MnSiO3), braunitul (Mn2O3), manganitul (Mn2O3·H2O) şi manganozitul (MnO).
Peste 80% din zăcămintele manganoase cunoscute se găsesc în Africa de Sud (Hotazel) şi
Ucraina. Alte depozite importante de mangan se află în China, Australia (Groote Eylandt), Brazilia,
Gabon, India, Georgia (Chiatura) şi Mexic. Cantităţi importante de mangan se găsesc şi în nodulii
polimetalici (numiţi şi noduli de mangan) pe fundul oceanelor. Aceşti noduli conţin mangan în
proporţie de 1,5 până la 50%, precum şi fier, nichel, cobalt, cupru etc. Încercările de a găsi metode
eficiente de a colecta nodulii de mangan au fost însă abandonate în anii 1970.
Aplicaţii
Manganul este un element foarte important în fabricarea oţelurilor, datorită proprietăţilor sale
de legare a sulfului şi de dezoxidare. În prezent, cererea de mangan din metalurgia feroasă
reprezintă cca. 85% - 90% din totalul cererii mondiale. În general se foloseşte pentru alierea
oţelurilor, sub formă de feromangan sau de silicomangan. Feromanganul se obţine prin reducerea
oxidului de fier, Fe2O3 şi a bioxidului de mangan, MnO2, cu cărbune (cocs) în furnal.
În oţelurile inoxidabile, manganul poate fi folosit ca un înlocuitor ieftin al nichelului. O
categorie specială de oţeluri, în care manganul, introdus în proporţie de până la 14%, joacă un rol
deosebit, sunt oţelurile austenitice manganoase, numite şi oţeluri Hadfield. Acestea au o rezistenţă
foarte ridicată la uzură şi se folosesc pentru diverse piese şi utilaje pentru minerit, cariere de piatră,
construcţii de drumuri, căi ferate etc.
Aliajele cupru-mangan-nichel, de exemplu manganinul, se utilizează la fabricarea de rezistori
a căror funcţionare nu este influenţată de temperatura de lucru. În bronzuri, manganul se poate
adăuga în proporţie de 5-15% pentru a mări rezistenţa la coroziune.
Compuşii manganului
Permanganatul de potasiu este un reactiv chimic des utilizat în laboratoare datorită
proprietăţilor oxidante, dar şi în medicină ca dezinfectant şi pentru tratarea externă a bolilor
infecţioase ale pielii. Se foloseşte de asemenea pentru tratarea bolilor parazitare ale peştilor.
Oxidul-bioxidul de mangan(IV) este folosit în baterii electrice (este depus ca substanţă neagră
în jurul electrodului pozitiv al bateriilor clasice, saline, cu rol de depolarizator) şi poate fi folosit
pentru decolorarea sticlei care a fost contaminată cu cantităţi microscopice de fier.În concentraţii
mai mari, compuşii de mangan, în special bioxidul de mangan, sunt cei care dau culoarea
ametistului şi pot da şi sticlei, ceramicii sau cărămizilor o culoare violetă, maronie sau neagră (în
funcţie de modul de obţinere şi de compoziţia sticlei).Bioxidul de mangan este folosit de asemenea
pentru obţinerea oxigenului şi clorului.
Unii compuşi ai manganului sunt adăugaţi în benzină pentru a mări cifra octanică şi a reduce
problemele de ardere în motoare.Bioxidul de mangan este folosit ca reactiv în chimia organică

19
pentru oxidarea alcoolilor benzilici.Oxidul de mangan este un pigment maroniu folosit în fabricarea
vopselelor. Fosfatul de mangan este folosit pentru împiedicarea apariţiei ruginii şi a coroziunii la
oţeluri. De asemenea, el este utilizat în bateriile alcaline de tip nou. Sulfatul de mangan, MnSO 4
este utilizat ca adaos pentru îngrăşăminte. Rodocrozitul, carbonatul de mangan, este folosit datorită
aspectului său la realizarea de obiecte de podoabă.

Nocivitate
Compuşii manganului sunt mai puţin toxici decât cei ai fierului, nichelului sau cuprului.
Totuşi, în cantităţi mari, manganul este toxic. Datorită toxicităţii sale, expunerea la praf sau vapori
de mangan nu trebuie să depăşească valoarea de 5 mg/m3 chiar şi pentru perioade scurte.
Există numeroase date ce indică efecte neurologice nocive produse de inhalarea pulberii de
mangan, respectiv a bioxidului de mangan. Aceasta poate duce la afecţiuni motorice şi la tulburări
psihice. O formă a bolii Parkinson numită manganism a fost legată de expunerea la mangan a
minerilor şi muncitorilor din topitorii încă de la începutul secolului 19. Manganismul este rezistent
la formele de terapie uzuale aplicate la formele obişnuite ale bolii Parkinson.Toxicitatea majorităţii
combinaţiilor de mangan este redusă şi practic nu s-au înregistrat cazuri de intoxicare după
ingerarea acestor combinaţii. Soluţiile acide de permanganat pot oxida orice material organic cu
care vin în contact. Căldura generată de acest proces de oxidare este suficientă pentru a aprinde
unele substanţe organice.

MERCUR (Z=80)

Mercurul face parte din grupa II B sistemului periodic al elementelor. Are o afinitate
geochimică calcofilă, ceea ce explică asocierea sacu elementele: Sb, Se, Ag, Zn şi Pb în zăcămintele
de sulfuri. Abundenţa crustală a Hg a fost evaluată la 0,03 µg·g (Rudnick şi Gao, 2003).În partea
-1

superficială a solului, Hg are o corelaţie bună cu Pb, Sb, TOC (carbon organic total) şi o corelaţie
slabă cu Ce, La, Gd, Nd, Pr, Sm, Th, U, Cd, Zn şi S.
Sursele naturale de Hg sunt reprezentate de cinabru (HgS) şi de multe dintre sulfurile care au
conţinuturi variabile de Hg, dar şi de cărbunii fosili. Prin alterarea acestora Hg ajunge în mediu
subforme variate, cum ar fi: Hg2Cl2, HgO, Hg0, iar în soluri ca HgCl2. În apele naturale sunt
prezente speciile: Hg2+2, Hg(OH) 2, HgCl 2, Hg0 . Toate aceste specii asigură mercurului, în funcţie
0 0

de condiţiile de mediu concrete, o mobilitate relativ ridicată, care este limitată de adsorbţia pe
materia organică solidă (Rose et al., 1979).
Conţinutul de Hg din orizontul superior al diferitelor tipuri de sol de pe glob, aflate în regim
cvasi natural, este cuprins, în mod obişnuit, între 0,004 şi 1,50 mg/kg cu o valoare medie de

20
0,13mg/kg. În solurile contaminate din jurul exploatarilor miniere, în solurile tratate cu supradoze
de pesticide se întâlnesc conţinuturi de 10 până la 20 mg/kg (Lăcătuşu, 2008, prelucrare după datele
din Kabata Pendias şi Pendias, 2001).
Metalul este utilizat pe scară largă la fabricarea termometrelor, barometrelor, pompelor de
difuzie, lămpi cu vapori de mercur, panouri publicitare, întrerupătoare cu mercur şi alte dispozitive
electronice. Alte utilizări includ: pesticide, fungicide, preparate dentare, vopsea anti-murdărire,
baterii şi catalizatori (Salminen et al., 2005).
Atât compuşii organici cu Hg (Hg organic), cât şi cei anorganici (Hg anorganic) sunt extrem
de toxici pentru animale. Metil mercurul [(CH3)2Hg] este cel mai suspectat, el acumulându-se
excesiv în unii peşti, de peste câteva sute de ori comparativ cu concentraţia sa din apă (Irwin et al.,
1979). Acumularea este datorată degradării biologice lente a derivaţilor organici ai mercurului.

NICHEL (Z=28)

Nichelul este un metal raspândit în diverse produse chimice şi aliaje constituind circa 0,008%
din scoarţa pământului.Acest lucru face ca omul să fie în continuu expus la acest metal. Nichelul
este corodat de transpiraţie, salivă şi alte lichide secretate de organism. Incidenţa alergiei la nichel
în populaţia generală este de circa 30% cu o netă preponderenţă la femei. Sursele de expunere sunt:
domestice, profesionale, accidentale şi alimentare. Este un metal de culoare alb-cenuşie, cu
densitatea de 8900 Kg/m3, se topeşte la o temperatură de 1455°C. Ca proprietăţi, este maleabil,
ductil, tenace şi se deformează plastic uşor la rece. Este rezistent la acţiunea substanţelor organice şi
anorganice, cu excepţia celor care conţin sulf, şi prezintă o mare rezistenţă la coroziunea
atmosferică, de acea e utilizat la galvanizare. De asemenea se gaseste in cantitati mari in nucleul
Pamantului, in proportie de 10%, aceste resurse fiind incaccesibile. Se gaseste si in apele marilor si
oceanelor dizolvate aproximativ 8 miliarde tone.
Are o afinitate geochimică siderofilă şi într-o măsură mai mică calcofilă, ultima caracteristică
explicând asocierea Ni cu Co, Cu şi Pt în unele zăcăminte de sulfuri. În partea superioară a solului,
Ni prezintă o corelaţie foarte puternică cu Cr (0.83), o corelaţie puternică (>0.6) cu Co şi o corelaţie
bună (>0.4) cu Fe, Sc, V, Cu şi Te. Rudnick şi Gao (2003) au estimat o valoare de 59 µg g-1 pentru
abundenţa Ni în crusta terestră. Deşi cu o abundenţă crustală mică, intră în compoziţia unor sulfuri
de Ni-Fe, care pot forma zăcăminte, dar şi în unele laterite bogate în Ni. Prin alterarea acestora, Ni
intră în oxizii de Fe insolubili dar şi în silicaţi nicheliferi, ceea ce determină o mobilitate relativ
redusă a acestuia în mediul superficial. În apele obişnuite este prezent în cantităţi foarte mici unde
poate suporta hidroliza la pH>6,5 (Rose et al., 1979).

21
Conţinutul de Ni din orizontul superior al diferitelor tipuri de sol de pe glob, aflate în regim
cvasinatural, este cuprins, în mod obişnuit, între 1 şi 450 mg.kg-1, cu o valoare medie de 23 mg.kg-
1(Lăcătuşu,2008, prelucrare după datele din Kabata Pendias şi Pendias, 2000). Conţinutul mediu de
Ni din sol raportat de Fiedler şi Rössler (1988) este de 20 mg.kg-1, iar valoarea coeficientului
global de abundenţă geochimică a elementului în sol este de 0,34 (Lăcătuşu şi Ghelase, 1992).
În solurile din Anglia şi Ţara Galilor au fost determinate conţinuturi de 0,3-440 mg kg-1 Ni
(McGrath şi Loveland, 1992), iar pentru solurile necontaminate din Polonia 1-110 mg·kg-1 Ni
(Kabata-Pendias, 1989;cf.Lis, 1992). Pentru 843 de probe recoltate din solurile de suprafaţă cu
ocazia realizării Atlasului Geochimic al Europei, conţinutul mediu de Ni a fost 18 mg·kg-1
(Salminen et al., 2005).
Limita maximă admisă pentru conţinutul total de Ni din sol este de 50 mg.kg-1 (Kloke,
1980), Valoarea pragului de alertă pentru o folosinţă sensibilă a solului este de 75 mg.kg-1, iar
valoarea pragului de intervenţie pentru acelaşi tip de folosinţă este de 150 mg.kg-1. În cazul
solurilor cu o folosinţă mai puţin sensibilă valorile celor două tipuri de praguri, de alertă şi de
intervenţie, sunt de 200, respectiv 500 mg.kg-1 .În România, conform Ordinului nr. 756/1997 emis
de Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, limita maximă admisă pentru conţinutul total
de Ni din sol este de 20 mg·kg-1. Pragul de alertă pentru terenurile sensibile este de 75 mg·kg-1 iar
pentru terenurile mai puţin sensibile de 200 mg·kg-1. În ce priveşte pragul de intervenţie, acesta este
de 150 mg·kg-1 pentru terenurile sensibile şi 500 mg·kg-1 pentru terenurile mai puţin sensibile.
Pentru Ni nu este cunoscut nici un rol biologic. Sursele antropogene de Ni include: fertilizatori,
oţelării, placări metalice şi monetărie, arderea combustibililor şi detergenţi (Reimann and de Caritat,
1998).
Nichelul se gaseste de asemenea in milerit (combinatii nichel-sulf), nichelina(nichel-arsenic),
gersdarffit (nichel-sulf-arsenic), pentlandit (sulfuri de nichel-fier:[(NiFe)9S8]). Principalele zone in
care se gaseste sunt: Rusia, Australia, Noua Caledonie, Cuba, Canada, Indonezia, Africa de Sud,
SUA. Rusia detine aproximativ 40% din cantitatea de nichel accesibila(in Siberia), iar
Canada(Sudbury) detine 30%. Principalul minereu al nichelului este sulfura sa, care de obicei se
gaseste amestecata cu alte minereuri.
Este rezistent la actiunea substantelor organice si anorganice, cu exceptia celor care contin
sulf, si prezinta o mare rezistenta la coroziunea atmosferica, de acea e utilizat la galvanizare.
Cea mai importanta utilizare a nichelului este productia aliajelor, indeosebi a otelurilor inoxidabile,
multe monede fiind facute dintr-un aliaj de cupru-nichel. Nichelul pur este folosit drept catalizator,
usurand anumite reactii chimice fara ca el insusi sa sufere vreo transformare permanenta. Nichelul
pur se aplica , uneori, pe cale electrica, pe fier si alama, pentru a le da un invelis anticoroziv.

22
Nichelul este folosit si pentru confectionarea bateriilor, baterii nichel-cadmiu, aceste tipuri de
baterii fiind reincarcabile. De asemenea este folosit in sticlarit, acesta dand o culoare verzuie sticlei.
Toxicitate
Oamenii pot fi expusi la nichel prin respirarea aerului, bautul apei, alimentatie sau fumatul
tigarilor. Contactul pielii cu solul sau apa contaminate cu nichel poate, de asemenea, sa conduca la
expunerea la nichel. In cantitati mici nichelul este esential, dar cand asimilarea este prea mare poate
produce afectiuni ale sanatatii. Hrana contine, in mod normal, mici cantitati de nichel. Este
cunoscut ca ciocolata si grasimile contin cantitati mari de nichel. Nivelul nichelului asimilat atinge
cote inalte cand oamenii consuma mari cantitati de legume din soluri poluate. Este cunoscut faptul
ca plantele acumuleaza nichelul iar ca rezultat asimilarea nichelului din legume este ridicata.
Contin nichel, dar in cantitati inca neprecizate, fructe si legume cum ar fi: caisele, cartofii, ceapa,
fasolea uscata si fasolea verde, graul nedecorticat, morcovii, orezul, rosiile, spanacul, strugurii,
varza etc. Prin intermediul plamanilor fumatorii asimileaza o cantitate mare de nichel. Nichelul
poate fi gasit si in detergenti.

PLUMB (Z=82)

Plumbul face parte din grupa IVA a sistemului periodic al elementelor. Are afinitate
geochimică calcofilă, ceea ce explică asocierea sa cu: Fe, Zn, Cu, Sb şi Ag în zăcămintele de
sulfuri.În partea superficială a solului, există încă ocorelaţie puternică cu Zn şi o corelaţie bună cu
Cd,Sb, Tl, Hg, Th şi cea mai mare parte a REE.Abundenţa crustală estimată şi recomandată pentru
Pb este de 11 µg·g-1(Rudnick şi Gao, 2003).
Deşi are o abundenţă crustală scăzută, Pb formează minerale proprii, dar intră şi în
compoziţia unor sulfuri minerale ale altor metale grele. Toate acestea reprezintă principalele surse
naturale ale Pb din mediu. Prin alterarea mineralelor primare în condiţii superficiale Pb formeză
minerale secundare, cum ar fi: anglezit (PbSO4), ceruzit (PbCO3) etc., care sunt prezente deasupra
zăcămintelor de sulfuri şi suntgreu solubile.În soluri Pb este antrenat adsorbtiv, prin coprecipitare,
în oxizii hidrataţi de Fe şi Mn. Formarea acestora determină o mobilitate relativ scăzută a Pb în
mediul superficial (Rose et al., 1979).
În ape sunt prezente diferite specii ionice şi moleculare care conţin Pb, cum ar fi: Pb 2+,
PbCO30, Pb(OH) , complecşi cu Cl- şi HCO3-, dar şi unii complecşi organici.Sursele antropogene de
+

Pb, contaminante, sunt reprezentate de extracţia şi prelucrarea minereurilor, dar şi din combustia
benzinelor cu aditivi de Pb, adică tetrametilul de plumb Pb(CH3)4 şi tetraetilul de plumb, Pb
(CH3CH2)4.

23
Plumbul este un metal greu, de culoare gri-argintie cu densitatea foarte mare. Datorită
densităţii ridicate, plumbul şi-a găsit utilizarea la protecţia contra radiaţiei ionizante. De asemenea,
plumbul este folosit la fabricarea de greutăţi mici dar cu mase mari. Acest metal este toxic pentru
organismul uman, intoxicaţia numindu-se saturnism. Oxizii de plumb (miniu, litargă) se utilizează
la fabricarea vopselelor protectoare şi a chiturilor de miniu şi de litargă. De asemenea, plăcuţele de
plumb se utilizează la fabricarea acumulatorilor pentru autoturisme. În trecut, plumbul era folosit la
tuburi pentru alimentarea cu apă potabilă, lucru grav, datorită toxicităţii sale ridicate. Sărurile de
plumb nu se prea utilizează, acetatul utilizându-se în laboratoarele de microbiologie la fabricarea
unor medii de cultură (geloză cu plumb). Datorită punctului de fuziune scăzut, plumbul se utilizează
la băi cu metale topite în laborator şi la fabricarea aliajelor de lipit în electrotehnică (aliaje staniu-
plumb).Acesta colorează flacăra în albastru-verzui.

ZINC (Z= 30)

Zincul este un metal de culoare albăstruie spre alb, care devine maleabil în jurul a 100°-
150°C. Se obţine din minereuri şi din compuşi, fiind folosit în aliaje cu alte metale pentru protejarea
acestora împotriva oxidării (ruginirii).
În antichitate, înainte de a fi identificat ca element chimic, zincul era folosit pentru obţinerea
alamei. Un aliaj conţinând aproximativ 87% zinc s-a găsit în unele ruine preistorice din
Transilvania. Printre cele mai importante se numără alama, bronzul comercial, aluminiu de sudura,
nichel argintiu şi argint German. Zincul nu e considerat toxic, totuşi dacă se inhalează oxid de zinc
(ZnO) apare o tulburare cunoscută sub numele de "tremurat de zinc". În Europa modernă, zincul
metalic a fost redescoperit de Margraff în 1746, prin reducerea calaminei cu mangalul.
Are o afinitate geochimică calcofilă, ceea ce explică asocierea sa, în unele zăcăminte de
sulfuri, cu multe metale grele, cum sunt: Cu, Pb, Ag, Au, Sb, As şi Se. Apare în cantităţi mai mici şi
în unele minerale silicatice (Rose et al., 1979). Pentru Zn a fost estimată, şi este recomandată, o
abundenţă crustală de 72 µg·g-1 (Rudnick şi Gao, 2003). În mod natural, Zn este prezent, pe lângă
zăcămintele proprii, în soluri, ape, aer şi plante. În partea superioară a solului, Zn are o corelaţie
bună (>0.4) cu Cd, Cu, Te, Co, Ti, Mn, Fe, Sc, V, Al, Ga, Nb, Tl, Y, Th şi REE.
Conţinutul de Zn din orizontul superior al diferitelor tipuri de sol de pe glob, aflate în regim
cvasi natural, este cuprins, în mod obişnuit, între 5 şi 570 mg·kg-1 , cu o valoare medie de 66 mg/kg
(Lăcătuşu, 2008, prelucrare după datele din Kabata Pendias şi Pendias, 2000). Conţinutul mediu de
Zn din sol raportat de Fiedler şi Rössler (1988) este de 50 mg· kg-1, iar valoarea coeficientului
global de abundenţă geochimică a elementului în sol este de 0,60 (Lăcătuşu şi Ghelase, 1992).

24
În solurile din jurul arealelor miniere de extracţie a sulfurilor complexe şi în jurul unităţilor
industriale de prelucrare a acestor minereuri s-au determinat conţinuturi de Zn de pînă la 66400 mg·
kg-1 (Anglia), 80000 mg·kg-1 (SUA), 16000 mg·kg-1 (Grecia) ş.a. (Kabata Pendias şi Pendias, 2000).
Pentru 845 de probe recoltate din solurile de suprafaţă cu ocazia realizării Atlasului Geochimic al
Europei, a fost 52 mg·kg-1 (Salminen et al., 2005). În solurile din jurul principalelor unităţi de
prelucrare a minereurilor neferoase din România sau acumulat cantităţi de Zn de până la: 1378 mg·
kg-1(Baia Mare), 400 mg·kg-1 (Zlatna), 2010 mg·kg-1(Copşa Mică) (Răuţă şi colab., 1992).
Limita maximă admisă pentru conţinutul total de Zn din sol este de 300 mg·kg -1 (Kloke,
1980). Valoarea pragului de alertă pentru o folosinţă sensibilă a solului este de 300 mg·kg -1, iar
valoarea pragului de intervenţie pentru acelaşi tip de folosinţă este de 600 mg·kg-1. În cazul solurilor
cu o folosinţă mai puţin sensibilă valorile celor două tipuri de praguri, de alertă şi de intervenţie,
sunt de 700 respectiv 1500 mg·kg-1.
În România, conform Ordinului nr. 756/1997 emis de Ministerul Apelor, Pădurilor şi
Protecţiei Mediului, limita maximă admisă pentru conţinutul total de Zn din sol este de 100 mg·kg -1.
Pragul de alertă pentru terenurile sensibile este de 300 mg·kg-1 iar pentru terenurile mai puţin
sensibile de 700 mg·kg-1. În ce priveşte pragul de intervenţie, acesta este de 600 mg·kg -1 pentru
terenurile sensibile şi 1500 mg·kg-1 pentru terenurile mai puţin sensibile.
Sursele antropogenice de Zn sunt semnificative, provenind în principal din activităţi
industriale, precum extracţia minieră, arderea cărbunelui şi a deşeurilor şi producerea oţelurilor. O
utilizare majoră a Zn este cea din domeniul acoperirilor anticorozive. Este de asemenea un
constituent al alamei, ca pigment alb, (ZnO) în vopsele şi produse de cauciuc, în fabricarea
bateriilor uscate.
În mediul superficial are o mobilitate moderat ridicată, limitată de tendinţa sa de a fi adsorbit
pe MnO2 şi de materia organică insolubilă din soluri (Rose et al., 1979). În ape poate fi prezent în
forme diferite, ca: Zn2+, Zn(OH)02, comlecşi organici solubili şi chiar în unele organisme acvatice
vii. Zincul este un element nutrient esenţial pentru aproape toate plantele, ca urmare algele din râuri
şi lacuri pot absorbi o mare parte din Zn dizolvat în apă. În plus, pe lângă efectul nutritiv, Zn poate
fi toxic pentru multe specii de plante, atunci când este prezent în cantităţi excedentare în soluri.

25
III. EFECTELE METALELOR GRELE ASUPRA MEDIULUI

Cadmiu derivă din proprietăţile sale toxicologice sale aproape identice cu ale zincului, un
element esenţial pentru plante, animale şi la om. Cadmiu este biopersistent şi, odată absorbit de
către un organism, rămâne rezident pentru mai multi ani (peste zeci de ani pentru om), deşi este
excretat în cele din urmă.
Pentru oameni, pe termen lung, expunerea este asociată cu insuficienţă renală disfunctionala.
Expunerea indelungata poate duce la boli obstructive pulmonare şi a fost legată de cancer pulmonar,
cu toate că datele referitoare la acestea din urmă sunt dificil de interpretat din cauza anumitor
factori. Cadmiu poate, de asemenea, produce defecte osoase (osteomalacia, osteoporoza) la om şi la
animale. În plus, concentratia ridicata de metal poate fi legata de creşterea tensiunii arteriale. În
medie, zilnic pentru om este estimat ca 0.15μg de la 1μg de la aer şi apă. Fumarea a unui pachet de
20 ţigări pot duce la inhalare de aproximativ 2-4μg de cadmiu, dar poate varia .
Cadmiu este produs inevitabil ca un produs de zinc (sau, ocazional, plumb) de rafinare, de
vreme ce aceste metale exista în stare naturală în minereu brut. Cadmiu ofera o bună rezistenţă la
coroziune, în special în mediile cu stres ridicat cum ar fi mediul marin şi aplicaţii aerospaţiale de
siguranţă în cazul în care este necesar sau fiabil. Alte utilizări de cadmiu sunt la fel de pigmenţi,
stabilizatori de PVC, în aliaje şi electronice compuşi. Cadmiu este, de asemenea, prezent ca
impuritate în mai multe produse, inclusiv îngrăşăminte, fosfat, detergenţi şi produse petroliere
rafinate.
În general, la populaţia nefumatoare cea mai mare cale de expunere este prin alimente, prin
adăugarea de cadmiu in fertilizatorii pentru lucrari agricole din diferite surse şi asimilarea de
produse alimentare şi culturi furajere. Suplimentar omul este expus la poluarea cu cadmiu din aerul
înconjurător şi apă potabilă.

26
Crom este folosit în aliaje metalice şi pigmenţi pentru vopsele, ciment, hartie, cauciuc, si alte
materiale. Expunerea la un nivel slab poate irita pielea şi cauza ulceratie, expunerea pe termen lung
poate provoca probleme ale rinichilor şi ficatului. Crom adesea se acumulează în organismele
acvatice, fiind un pericol in plus consumul de peşte, care se poate să fi fost expuşi la un nivel
ridicat de crom.
Cuprul este un element esenţial pentru viaţa umană, dar în doze mari acesta poate provoca
anemie, daune ale ficatul şi a rinichilor, de stomac. Continutul de cupru în mod normal in apă
potabilă provine de la ţevile de cupru, precum şi de la aditivii utilizati pentru a controla creşterea
algala.
La oameni, expunerea la plumb poate duce la o gamă largă de efecte biologice în funcţie de
nivelul şi durata expunerii, copii fiind mult mai sensibili decat adultii. Niveluri ridicate de expunere
pot duce la efecte toxice la om, care, la rândul lor, pot cauza probleme în sinteza de hemoglobină,
efecte asupra rinichilor, tractul gastro-intestinal, sistem de articulaţii şi de reproducere, precum şi
afecţiuni acute sau cronice ale sistemului nervos.
Intoxicaţia cu plumb, care este atât de grava încât să determine evident boală, este de acum,
într-adevăr, foarte rara. La concentraţii intermediare nu există dovezi convingătoare care pot
conduce la efecte mici, subtile în special cu privire la evoluţiile neuropsihice la copii. Unele studii
sugerează că pot exista pierderi de până la 2 puncte de IQ pentru o creştere în sânge a nivelului de
plumb de la 10 la 20μg/dl la copiii mici.
Deşi cei mai mulţi oameni primesc cea mai mare parte a plumbului pe calea alimentara,o
parte a populaţie o primeste din alte surse cum ar fi apă în zonele în care conductele de apa sunt din
plumb, aer pentru cei care sunt in aproprierea unor puncte sursă de emisii, sol, praf. Plumbul din
aer, conduce la niveluri ridicate in alimente prin depunerile de praf şi de ploaie care conţin metal,
pe culturi şi pe sol.
Plumbului în mediu apare din ambele surse naturale şi antropice. Expunerea se poate
produce, prin intermediul apei potabile, alimentelor, aer, sol şi praf de la vechea vopsea care conţin
plumb. În general, pentru nefumatori, cea mai mare expunere este pe calea alimentara şi apă.
Produsele alimentare, aer, apă şi praf / sol sunt cele mai importante căi de expunerea potenţială
pentru sugari şi copii mici.
Plumbul este printre cele mai reciclate metale neferoase şi secundar, prin urmare, producţia a
crescut constant, în ciuda preţurilor în declin. Datorita proprietăţilor sale fizice şi chimice plumbul
este folosit în industria prelucrătoare, construcţii şi industria chimică. Este uşor de prelucrat,
maleabil si ductil. Exista opt categorii mari de utilizare: baterii, aditivi in benzină (nu mai este
permisă în UE), produse laminate şi extrudat, aliaje, pigmenţi şi compuşi, cabluri, munitie .

27
Mercurul este o substanţă toxică, care nu are nici o funcţie cunoscută în biochimie sau
fiziologie umană şi nu se gaseste în mod natural în organisme vii. Monometilmercurul produce
daune la creier şi la nivelul sistemului nervos central, în timp ce expunerea fetală şi postnatală poate
provoca avort, malformaţie congenitală de dezvoltare şi modificări la copiii mici.
Mercurul este un poluant la nivel global cu proprietăţile chimice şi fizice complexe. Cea mai
mare sursă naturală de mercur este degazarea scoarţei terestre, emisiile provenite de la vulcani şi
evaporarea naturala de la corpurile de apă. Mercurul este utilizat pe o scara larga în procese
industriale şi în diverse produse (de exemplu, baterii, becuri şi termometre). Este, de asemenea,
utilizat pe scară largă în stomatologie ca un amalgam şi de către industria farmaceutică.
Mercurul este de cele mai multe prezente în atmosferă într-o formă relativ nereactiva ca un
element gazos. Aceste 2 forme de mercur: monometilmercur şi dimetilmercur sunt extrem de
toxice, care provoacă tulburări neurotoxicologice. Principala cale de asimilare a mercurului in
corpul omenesc este prin intermediul lanţului alimentar, şi nu prin inhalare.
Nichel in cantitate redusa este necesar corpulului uman pentru a produce celule roşii, cu toate
acestea, în cantităţi excesive, poate deveni uşor toxic. Nu s-au determinat pana acum probleme de
sanatate privind expunerea la nichel pe termen scurt, dar pe termen lung expunerea poate provoca
scăderea greutatatii corporale, probleme ale inimii şi ficatului şi iritarea pielii. Nichelul se poate
acumula în organismele acvatice dar prezenţa lui nu este amplificata de-a lungul lanţurilor
alimentare.
Pentru oameni si animale seleniul in cantitate mica este necesar dar în cantitati mai mari
poate provoca leziuni ale sistemului nervos, oboseală, şi iritabilitate.

28
CONCLUZII

Metalele grele sunt compuşi naturali ai scoarţei terestre. Ele nu pot fi descompuse sau
distruse. Ajung în corpul nostru într-o cantitate foarte mică, odată cu mâncarea, apa potabilă şi
aerul. Ca şi elemente esenţiale, unele metale grele (ex. cupru, seleniu, zinc) sunt vitale în
menţinerea metabolismului corpului uman. Cu toate acestea, în concentraţii mari ele pot fi toxice.
Efectul negativ al metalelor grele poate rezulta, de exemplu, prin intermediul apei de băut
contaminate (ex. ţevi de plumb), niveluri ridicate în concentraţia aerului din jurul surselor
emiţătoare, sau asimilarea prin intermediul lanţului trofic.
Expunerea la metale grele cauzează o serie de boli organismelor umane precum şi pagube
ecologice. Cele mai periculoase metale grele sunt Pb, Cd, As, Hg, Ni, Zn, Cu, Sb, Cr şi Mn.
De aceea este vital că aceste emisii să fie strict limitate şi controlate. Odata intrate în
atmosferă, substanţele poluante parcurg distante mari de la sursa de unde provin, contaminând
suprafeţe largi. Pentru a controla poluarea cu metale grele, guvernele au elaborat o serie de legi
aspre.
Principalalele surse din care provin metalele grele în atmosferă sunt: industria metalelor
neferoase, arderea combustibilului fosil şi traficul rutier. În aer, metalele grele se găsesc sub formă
de praf aflat în suspensie şi praf sedimentat.
Pentru monitorizarea metalelor grele din aer s-au stabilit în EU diverse staţii de monitorizare,
în general acestea monitorizând şi dioxiul de sulf, oxizii de azot, substanţele organice volatile
(VOC), ozonul, hidrocarburile poliaromatice, ploile acide, acidul florhidric, dioxina, pesticidele,
etc. De exemplu, în Belgia, Agentia de Monitorizare a Mediului VMM, este un organism
independent dar cu putere de jurisdictie în multe aspecte legate de poluarea mediului. Numai în
Flandra exista momentan 25 de staţii de monitorizare.

29
Metalele grele sunt periculoase deoarece ele tind să se bioacumuleze. Bioacumularea
înseamnă creşterea în timp, în organismele biologice, a concentraţiei substanţei într-o cantitate
comparativă cu concentraţia substanţei in mediu. Compuşii se acumulează în organismele vii atunci
când sunt asimilate şi stocate cu o viteză mai mare decât sunt distruşi (metabolizaţi) sau eliminaţi.
Cu toate acestea, otrăvirea hranei cu metale grele este foarte rară şi în majoritatea cazurilor
are loc numai după poluarea mediului.

BIBLIOGRAFIE

1. Adriano D. C., 2001, Trace elements in Terrestrial Environments. Biogeochemisty,


Bioavailability and Risk of Metals, second edition, Springer.
2. Davidescu D., Davidescu Velicica., Lăcătuşu R., 1988, Microelementele în agricultură, Ed.
Academiei R.S.R., Bucureşti.
2. Chen T., Liu X., Zhu M., Zhao K., Wu J., Xu J., Huang P., 2008, Identification of trace
element sources and associated risk assessment in vegetable soils of the urban-rural transitional
area of Hangzhou, China, Environmental Pollution, 151,
3. He Z.L., Yanga, X.E., Stoffellab P.J., 2005, Trace elements in agroecosystems and impacts on
the environment, Journal of Trace Elements in Medicine and Biology 19 (2005) 125–140,
4. Lăcătuşu R., Andăr P., Răuţă C., Rîşnoveanu I., Lungu Mihaela,. Dumitru M., Ciobanu C.,
Kovacsovics Beatrice, Popa Daniela, 1997, Abundenţa cadmiului şi plumbului în orizontul A al
solurilor României, Lucr. celei de-a XV-a Conf. Naţ. Şt. Solului, Bucureşti, 26-30 august, Publ.
SNRSS, 29B, 131-142.

30