SCRISOARE DESCHISĂ CONDUCERII MINISTERULUI ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

Un interviu in exclusivitate cu Adina Nanu, realizat de Roxana Pasculescu, veti asculta

astazi, de la ora 10:05  in emisiunea Orasul Vorbeste de la Radio România Cultural.
Realiator, Ioana Bâldea Constantinescu.

"E nevoie de o reconsiderare fundamentală a predării în şcoală a comunicării umane,

iar limbajelor extraverbale, vizual şi muzical, ar trebui să li se dea aceeaşi importanţă
ca şi limbii vorbite pentru ca orice elev să iasă din şcoală iniţiat nu numai în literatură
ci şi în posibilităţile expresive ale imaginilor şi sunetelor, de la utilizarearea lor în viaţa
zilnică şi până la culmile artelor." Adina Nanu - Profesor Universitar Doctor, membra a
Uniunii Artiştilor Plastici
 
INIŢIEREA  ÎN ARTA DE A  TE BUCURA DE VIAŢĂ PRIVIND  ÎN  JUR
SCRISOARE DESCHISĂ CONDUCERII MINISTERULUI ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
Iubirea de frumos  nu e o vorbă goală, deşi sunăcam desuet,  depăşit  cum spun
tinerii.
Şi totuşi e o formă de iubire care are avantajele ei, e accesibilă la orice vârstă, şi îţi oferă
mereu noi surprize care te pot face fericit. În momentul de faţă şi această formă de iubire, ca
şi dragostele pământeşti, pare însă a pluti într-o mare confuzie. Fără a încerca să ne adâncim
în sistemele filosofice şi estetice care, de-alungul timpului au explicat, pe măsura fiecărei
generaţii, ce e arta şi care e rostul ei, ne vom mărgini la câteva observaţii şi la câteva
propuneri simple, posibil de aplicat acum şi la noi.
Pe unele dintre ele le-am mai publicat, dar le citez ca atare sau cu alte cuvinte cu scopul de a
acţiona ca picătura chinezească .
Toată lumea ştie că pentru viaţa practică avem nevoie de informaţii exacte, pe care toţi
oamenii să le înţeleagă la fel (de exemplu cuvântul STOP sau semaforul roşu ), iar pentru a
asigura precizia exprimării raţionale, logice, s-au stabilit toate regulile gramaticale.
Din acelaşi material lingvistic este alcătuită însă şi poezia, din sunete asemănătoare vorbirii s-
a desvoltat cântecul, cu pixul pe hârtie se poate nu numai socoti dar şi desena, etc. etc. Care e
deosebirea ? Aici e aici.
Nu numai teoreticienii dar şi oamenii de ştiinţă au ajuns de mult la convingerea că arta e un
alt mod de comunicare decât transmiterea informativă, pozitivă, logică, precisă, care implică
doar materia cenuşie pe o zonă restrânsă. Arta cere o trăire totală, la care participă nu numai
gândirea raţională ci şi toate celelalte funcţii sufleteşti şi trupeşti, nu numai ale creatorului,
care descoperă un nou tâlc vieţii, dar şi ale spectatorului care primeşte darul. Compunând sau
ascultând un poem sau o melodie, pictând un tablou sau privindu-l numai, întreaga fiinţă este
acaparată şi vibrează la unison, senzaţiile trezesc sentimente care se leagă de amintiri,
deschizând orizonturi noi proiectelor de viitor. Cercetătorii au constatat că în timpul ascultării
unui concert se activează nu numai zonele gândirii logice ci absolut toţi centrii nervoşi ai
creerului, se produce fiziologic efectiv acea trăire totală specifică artelor. Nu numai ascultând
o muzică ci şi privind o compoziţie bine ritmată îţi vine să dansezi
Pentru a-şi exprima prea-plinul trăirii sale, poetul nu mai ţine seamă de logica strictă a
gramaticii, el inventă cuvinte şi metafore care, luate ad literam, par absurde ( o femeie cu gât
de lebădă nu e o zână ci un monstru).
Acelaşi lucru se petrece şi în domeniile comunicărilor fără cuvinte. Muzica şi artele plastice
se folosesc de « simţurile publice », auzul şi văzul, prin care se poate comunica de la distanţă
(spre deosebire de cele private, pipăitul, mirosul şi gustul, care cer contact fizic, şi care sunt
activate numai prin asociaţii, ca « roz bombon »).
Văzul, cel mai însemnat simţ prin care relaţionăm cu lumea din jur, este principala sursă de
informaţii, de la luarea la cunoştinţă seacă, rece, din viaţa cotidiană banală, a culorii
semaforului, şi până la exaltarea provocată de silueta, formele şi culorile unei catedrale.
Şi universul sunetelor care ne înconjoară cuprinde o gamă la fel de extinsă, de la zgomotele
frânelor şi clacsoanelor şi până la armoniile binecuvântate ale muzicii lui Bach,
Mozart sau Chopin.
  
Pin urmare arta este altceva decât viaţa zilnică sau cercetarea ştiinţifică a realităţii (care poate
doar în mod excepţional stârni entuziasm şi speranţe unor creatori, cum au fost cei din
Renaşterea italiană sau cum sunt în prezent autorii de artă conceptuală). Ea singură nu poate
însă ţine loc de artă, care poate fi doar rodul unui talent înăscut, a unei capacităţi ieşite din
comun de a vibra, pornind de la unul din simţuri, până în cele mai adânci zone ale
inconştientului. Nu e de ajuns să pricepi ceva din ce vezi sau auzi ( şi eventual să te amuzi), ci
trebuie să simţi că trăieşti mai intens decât de obicei.
Pentru a ajunge la trăire totală trebuie, ca şi în iubire, să te concentrezi asupra obiectului care
te atrage, să nu mai vezi şi să nu mai auzi nimic altceva, ori asta cere nu numai iniţiere dar şi
antrenament. Cum sunt pregătiţi copii noştri ca să-l dobândească ? Aici este punctul
nevralgic..
Dintre toate artele, poezia este cel mai mult recunoscută şi cultivată oficial. În şcoală se predă
limba maternă uzuală, gramatica, şi se dau eşantioane de literatură, iar de înzestrarea
profesorilor cu sensibilitate şi cultură depinde ca şcolarii să păstreze până la adânci bătrâneţe
plăcerea lecturii.
Nu la fel se petrec lucrurile la desen şi muzică, deşi profesorii provin şi ei din universităţi de
arte.
Desenul stă cel mai bine la grădiniţă. Orice om se naşte artist : primii ani de viaţă eltrăieşte
intens prin toate simţurile, se dăruieşte cu totul în ceeace face, desenează uimitor.
Învaţă apoi să citească şi să scrie şi şcoala îi dezvoltă intelectul, uitând cu totul că mai există
şi alte mijloace de comunicare, extraverbale.
În învăţământul obligatoriu, la noi, educaţia vizuală şi cea muzicală sunt considerate
dexterităţi – adică frivolităţi fără însemnătate – şi au dreptul numai la o jumătate de oră pe
săptămână, şi asta numai pe hîrtie, pentru că, la cea mai mică ocazie, şi acest scurt răstimp
este virat unor materii mai « serioase ».
Ori psihologii au stabilit că într-o convorbire atenţia ascultătorului este atrasă 70% de
imaginea vorbitorului, 23% de tonul cu care se adresează acesta şi doar 7% de ceeace se
spune.
Prin urmare trebuie să ne gândim bine nu numai la ce dar şi cum comunicăm între
noi.
Nu ştiu cum s-a ajuns aici, dar în şcoală nu se mai dă nici o importanţă transmiterii simple,
prin imagine şi sunet, ci se vorbeşte numai de vârfurile artistice celebre, învăluite în misterul
geniului. În consecinţă, elevii sunt împărţiţi de la început în « dotaţi », care sunt orientaţi către
şcolile speciale de arte plastice şi muzică, pe când cei netalentaţi sunt neglijaţi.
In felul acesta sunt cultivaţi doar viitorii creatori, pictori, sculptori sau arhitecţi sau
compozitori şi interpreţi muzicali, iar cei care vor forma publicul acestora, partenerii cărora le
sunt adresate operele de artă, nu sunt pregătiţi pentru a recepta mesajele artiştilor.
Pornind de la aceste constatări am scris un manual de educaţie vizuală pentru clasa a XI-a, în
care elevii sunt îndemnaţi să privească, să analizeze şi săaprecieze ce se află în jurullor.
Punctul de plecare îl formează chiar clasa şi şcoala în care învaţă, pe care sunt întrebaţi dacă
le plac sau nu şi dece. Ei sunt apoi stimulaţi să nu treacă indiferenţi pe lângă clădirile de pe
strada pe care vin de acasă, să se oprească în faţa monumentul din piaţa oraşului şi să-i pună o
serie de întrebări. În acelaşi timp însă, atenţia lor trebuie să se îndrepte şi asupra propriilor lor
reacţii sufleteşti, încercând să le conştientizeze, ţinând seama de faptul că fiecare om
reacţionează altfel, potrivit propriei dotări. Doar astfel tânărul va putea intra în reală
comunicare cu creatorii imaginilor privite şi concluzia contemplării va exprima părerea
sinceră, autentică a fiecărui elev asupra operei de artă.
Aceste exerciţii sunt de fapt antrenamente de concentrare a atenţiei într-un timp mai
îndelungat, absolut necesară pentru a permite intrarea în rezonanţă a tuturor funcţiilor
sufleteşti. Acesta poate fi un antidot împotriva superficialităţii spre care ne împinge graba
activităţilor zilnice dar mai ales frenezia distracţiilor rapide şi uşoare, de “genul scurt” cultivat
de televiziune şi de jocurile pe calculator.
 
Dar chiar şi numai pentru viaţa zilnică este necesară un alt fel de iniţiere în comunicarea
vizuală şi auditivă.
Pentru a da un singur exemplu, imaginea umană este un domeniu total neexplorat.
Dacă am umbla în pielea goală, aşa cum ne-am născut, nu ar fi nici o problemă. Dar de când e
omul pe pământ, s-a îmbrăcat, începând cu Adam şi Eva, cărora, potrivit Bibliei, Dumnezeu
le-a făcut primele veşminte.
Apoi omul a preluat funcţia Creatorului, alcătuindu-şi fiecare singur o nouă imagine, ca o a
doua piele, cu care se înfăţişează înaintea semenilor. (Nu e vorba numai de veşminte ci de
întregul aspect, de la tunsoarea părului şi până la şireturile de la pantofi). Acest înveliş
afişează cine e purtătorul sau drept cine vrea să fie luat, ce rol joacă şi ce loc ocupă în
societate, dacă e bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, îi exprimă personalitatea şi îi trădează
nivelul culturii şi al gustului.
Această imagine este alcătuită cu aceleaşi mijloace vizuale ca şi o operă de artă, ca de pildă
portretul Giocondei lui Leonardo da Vinci sau statuia lui David de Michelangelo, din desen,
care stabileşte proporţiile şi contururile, din umbre şi lumini care modelează volumele, din
culori, care stârnesc adânci stări afective, pe când materialele din care sunt făcute declanşează
reacţii polisenzoriale.
Putem să nu călcăm toată viaţa într-un muzeu sau într-o sală de concert, dar suntem obligaţi să
ne creem în fiecare zi imaginea. E fără îndoială arta de amatori cea mai larg răspândită.
Pe piaţă circulă o mulţime de « ghiduri de manipulare » în care sa dau reţete pentru a părea
mai slab, mai tânăr şi mai atrăgător sau pentru a avea succes la interviuri, dar nu se explică
nimic. Singura soluţie este educaţia vizuală în şcoală, axată, eventual în ultima clasă a
învăţământului obligatoriu, pe imaginea umană.. De aici decurge desigur obligaţia
Universităţilor de Arte Plastice de a forma pe absolvenţi în acest sens. Pentru a-mi lămuri
aceste întrebări am scris cartea“Arta pe om “.
În acelaşi fel ar putea fi abordate şi la orele de muzică unele probleme legate de viaţa
zilnică.
Uimitor mi se pare dezinteresul pentru muzica vorbirii. Acelaşi cuvânt poate fi rostit dulce,
ca o şoaptă de dragoste, rece, cu indiferenţă, aspru, cu ton de poruncă, sau agresiv, ca o
insultă.
Asta învaţă însă numai actorii la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică.
Dar de ce să nu înveţe şi omul de rând că, aşa cum zice dictonul francez, « Le ton fait
la musique ? » Inflexiunile vocii sunt muzică, rostirea urcă şi coboară ca şi notele pe
portativ, se amplifică de la şoaptă la strigăt, şi nu numai ariile operelor, cântate în
cuvinte, dar şi muzica instrumentală porneşte de la vorbire pentru a exprima stări
sufleteşti.
Atenţia pentru ceea ce spunem trebuie să fie la fel de mare ca şi pentru felul cum o spunem.
Specificul naţional al creaţiilor muzicale se datorează desigur, într-o mare măsură,
muzicalităţii limbii, dominaţiei unor consoane sau vocale sau a unor anume ritmuri.
Universităţile de Artă Teatrală şi Cinematografică şi Conservatoarele de muzică şi-ar putea
intensifica cercetările interdisciplinare pe această temă, oferind viitorilor profesori noi
posibilităţi de a atrage şi implica elevii.
În concluzie e nevoie de o reconsiderare fundamentală a predării în şcoală a comunicării
umane, iar limbajelor extraverbale, vizual şi muzical, ar trebui să li se dea aceeaşi
importanţă ca şi limbii vorbite pentru ca orice elev să iasă din şcoală iniţiat nu numai în
literatură ci şi în posibilităţile expresive ale imaginilor şi sunetelor, de la utilizarearea lor în
viaţa zilnică şi până la culmile artelor.
Propun introducerea în ultima clasă a învăţământului general obligatoriu, în cadrul orelor de
educaţie artistică, a studiului « Artei imaginii umane », ca o aplicaţie a cunoştinţelor
acumulate în clasele precedente. Pornind de la exemple edificatoare din istoria stilurilor,
analiza plastică ar avea drept obiectiv final conştientizarea motivelor, metodelor şi mijloacelor
de expresie ale aspectului elevilor. Lecţiile ar urmări integrarea imaginii umane în istoria
culturii, în istoria artelor, în evoluţia materialelor şi tehnicilor, etc. ajutându-i pe elevi să
înţeleagă pe pielea lor rolul şi rostul artelor vizuale, diferenţele şi împletirea dintre arte şi
ştiinţe, interesul domeniilor de graniţă. Pornind de la imaginea umană şi relaţiile ei cu
celelalte arte plastice şi decorative s-ar realiza astfel, în ultima clasă a învăţământului general
obligatoriu, o recapitulare a tuturor etapelor anterioare de iniţiere artistică. Condiţia
eficacităţii acestui curs este desigur obligativitatea lui pentru toate şcolile de toate profilurile
(având în vedere că de imagine – ca de haine – nu se poate lipsi nimeni).
Capacităţile dobândite astfel le-ar fi de folos toată viaţa, şi după pensionare. Pentru cei care nu
au avut până acum şansa iniţierii artistice, ar trebui desigur ca educaţia continuă, enunţată ca
un ţel al ultimei legi a Ministerului Invăţământului, să fie pusă în practică, pentru a deschide
în faţa vârstnicilor orizonturi noi de îmbogăţire sufletească. Longevitatea a devenit un fapt
real, iar măsurile de prelungire a activităţii sunt o consecinţă. În multe ţări există programe
speciale adresate celor care, după pensionare, nu numai că se bucură de răgazul mult aşteptat
pentru a învăţa dar doresc şi să practice artele pentru care nu au avut până atunci timp.
Se ştie acum că “funcţia creează organul” dar şi că “numai funcţionarea îl întreţine”, după
formula americană “use it or loose it”. Nu numai vizite în muzee şi conferinţe dar şi lucrul în
ateliere de arte pot face pe oricine să se simtă tânăr. Cu ochiul sufletului astfel trezit la viaţă,
orice mică plimbare pe strada cea mai cunoscută, privind atent fiecare casă, poate deveni un
adevărat spectacol.
Priceperea de a comunica prin arte poate fi astfel toată viaţa o nepreţuită sursă de încântare, de
vitalitate, de tinereţe.
Adina Nanu