ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL

                                                  de Costache Negruzzi

Prima nuvelă istorică din literatura română, ,,Alexandru Lăpuşneanul" de Costache

Negruzzi , apare la 30 ianuarie 1840, în primul număr al revistei ,,Dacia literară", autorul 
inspirându-se din trecutul românilor, în principal, din cronica lui Grigore Ureche.

Tema nuvelei ilustrează evocarea unui moment zbuciumat din istoria Moldovei, în
timpul celei de a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul, mai précis din perioada 1564-1569.

Structura narativă a nuvelei este simetrică şi riguros construită, fiind organizată în patru
capitole, fiecare purtând câte un motto semnificativ pentru conţinutul acestuia.
Primul capitol  are motto-ul "Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu...",  ce reprezintă replica
lui Alexandru Lăpuşneanul,  (o adevărată declarație de autoritate) în scena în care se întâlnește
cu solia boierilor veniți să-l întâmpine la intrarea în țară, pentru a-i cere să renunţe la tronul
Moldovei.

Următorul motto, "Ai să dai samă, doamnă!..." este replica văduvei unui boier ucis de
Lăpuşneanul, ameninţare adresată doamnei Ruxanda, soţia domnitorului.
Capitolul al treilea are ca motto strigătul repetat, într-un glas, de mulţimea ţăranilor
adunați la poarta curții palatului  pentru a se plânge de asuprirea boierilor, de sărăcie, biruri, de
viaţa grea: ,,Capul lui Moțoc vrem!”

Motto-ul ultimului capitol este "De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu..." și
reprezintă cuvintele lui Alexandru Lăpuşneanul, ca o ameninţare împotriva celor care-1
călugăriseră atunci când era bolnav de ,,lângoare” și când, în delirul febrei, poruncise: ,,părinți
arhierei, de mă veți vedea aproape de moarte, să mă tundeți călugăr.”
Din punctul de vedere al construcției narative, nuvela reuneşte elementele specifice mai
multor curente literare: clasicismul (prin simetrie şi echilibru compozițional), romantismul, (prin
geneza textului, prin  tema inspirată din istorie și prin procedeul antitezei utilizat în construirea
personajelor), realismul (ilustrat prin personajul colectiv și descrierile detaliate care dau
veridicitate textului, refăcând atmosfera de epocă).

În ceea ce privește subiectul, acţiunea este clară şi se bazează pe conflictul bine evidenţiat
dintre domnitor şi boierii care-1 trădaseră în prima domnie şi-1 siliseră să părăsească tronul
Moldovei. Naratorul omniscient şi naraţiunea la persoana a treia definesc perspectiva narativă
obiectivă a nuvelei. Timpul narativ este cronologic, bazat pe relatarea, în ordine, a evenimentelor
situate într-un trecut istoric, iar spaţiul narativ este real, Moldova secolului al XVI-lea. Incipitul
este reprezentat de informaţia cu caracter istoric despre Ştefan Tomşa, care ucisese cu
buzduganul pe Despot-Vodă. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin mărcile formale , de
unde reiese distanţarea naratorului de evenimente.

În expoziţiune,  naratorul relatează episodul venirii lui Alexandru Lăpuşneanul în

Moldova, hotărât să ocupe, pentru a doua domnie, tronul ţării, fiindcă fusese izgonit de către
Despot-vodă, printr-un complot pus la cale de marii boieri moldoveni. Acesta, la rândul său,
fusese ucis de către Ştefan Tomşa care "acum cârmuia ţara". Alexandru Lăpuşneanul izbutise să
adune oşti turceşti şi venise acum în Moldova cu gândul de a izgoni "pre răpitorul Tomşa" şi de
a-şi lua înapoi scaunul domnesc, "pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vândut de boieri".
De aici reiese conflictul puternic între fostul domnitor şi boierii trădători, împrejurările şi
succesiunea la tron a domnitorilor, aşa cum sunt ele prezentate de narator.
Aceiaşi boieri care-1 trădaseră în prima domnie veniseră acum să îl întâmpine aproape de
graniţă: vornicul Motoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi Stroici. Aceştia vor să-1
convingă să renunţe la tron deoarece "ţara este liniştită", iar "norodul nu te vrea, nici te
iubeşte". Lăpuşneanul,  fiind hotărât să se instaleze pe tronul Moldovei răspunde boierilor, cu
ochii scânteind "ca un fulger": "Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu [...] şi dacă voi nu mă iubiţi,
eu vă iubesc pre voi [...] Să mă întorc? Mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul îndărăpt".
Boierii încearcă să-1 convingă să renunţe la ocuparea tronului, apelând la formule
patriotarde privind "biata ţară", interesându-se ironic cu ce va sătura el "lăcomia acestor cete
de păgâni?". Cu o ură imensă şi cu o sete de răzbunare nestăpânită, Lăpuşneanul le răspunde cu
satisfacţie nedisimulată: "Cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor pre care-i jupuiţi voi. Voi
mulgeţi laptele ţării, dar au venit vremea să vă mulg şi eu pre voi".
Speriat de ameninţările lui Lăpuşneanul, vornicul Moțoc cade în genunchi, dar
domnitorul nu se lasă păcălit de tertipurile boierului, pe care-1 ştie, deoarece îl trădase pe
Despot: ,,m-ai vândut şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa". Cu toate acestea, Lăpuşneanul îi
promite să-l cruţe, pentru că îi e folositor, ba, mai mult, îi făgăduieşte:"sabia mea nu se va mânji
în sângele tău".
Al doilea episod are ca moto "Ai să dai samă, doamnă!... " şi începe cu înscăunarea lui
Lăpuşneanul, care este primit de norod "cu bucurie şi nădejde", însă boierii sunt înspăimântaţi,
fiind conştienţi că poporul "îi urăşte", iar noul domn "nu-i iubeşte".
Prima decizie pe care o ia Lăpuşneanul este aceea de a arde toate cetăţile Moldovei, în
afară de Hotin, cu scopul de a stârpi "cuiburile", apoi trece la pedepsirea aspră a boierilor, le ia
averile şi le taie capetele, "Ia cea mai mică greşeală dregătorească, la cea mai mică plângere
[...], capul vinovatului se spânzura în poarta curţii [...] şi el nu apuca să putrezească, când alt
cap îi lua locul".
Doamna Ruxanda, soţia lui Lăpuşneanul şi fiica lui Petru Rareş, înspăimântată de cruzimile şi
crimele înfăptuite de soţul său, îl roagă  să nu mai verse sânge şi să înceteze cu omorurile. Ea
este impresionată de cuvintele văduvei unui boier ucis, care o ameninţase "Ai să dai samă,
doamnă!", pentru că "bărbatul tău ne taie părinţii, bărbaţii şi frații". Zâmbind, Alexandru-vodă
îi promite pentru a doua zi "un leac de frică".
Prin flash-back, naratorul inserează o scurtă biografie a doamnei Ruxanda, cu trimitere
directă la "hronică", din care reiese faptul că, după moartea tatălui său, voievodul Petru Rareş,
rămăsese orfană la o vârstă fragedă, sub tutela celor doi fraţi mai mari, Iliaş şi Ştefan, care se
dovediseră incapabili să domnească. Ruxanda îi fusese hărăzită lui Joldea, dar Lăpuşneanul îi
tăiase acestuia nasul şi se căsătorise el cu fiica "bunului Petru Rareş", ajungând astfel pe tronul
Moldovei, în prima domnie.
Punctul culminant începe odată cu al treilea capitol, care are ca motto "Capul lui Motoc
vrem...". În acest episod, secvenţa de la Mitropolie scoate în evidenţă dualitatea personajului
principal și capacitatea sa de a disimula. Alexandru Lăpuşneanul "făcuse de ştire tuturor
boierilor" să participe împreună la slujba de la Mitropolie, după care erau cu toţii invitaţi "să
prânzească la curte", cu scopul de a împăca pe domnitor cu boierii. Ca niciodată, în ziua aceea
Lăpuşneanul venise la biserică îmbrăcat "cu toată pompa domnească" şi, după ce a ascultat cu
smerenie slujba, "s-a închinat pe la icoane [...], a sărutat moaştele sfântului", a rostit un
discurs emoţionant, în finalul căruia îşi cere tuturor iertare şi îi pofteşte "pre boieri să vie ca să
ospeteze împreună". Spancioc şi Stroici, boieri patrioți, construiți prin antiteză cu boierii
trădători, se sfătuiesc reciproc să nu participe la ospăţul domnesc, dar ceilalţi boieri "se bucurau
de o schimbare" care  le dădea nădejdea că vor ocupa iar posturi şi vor aduna noi averi "din
sudoarea ţăranului". Boierii sosesc la palat însoţiţi fiecare de câte două-trei slugi.  Spre sfârşitul
ospăţului, descris detaliat de narator, la semnul domnitorului, "toţi slujitorii de pe la spatele
boierilor" scot jungherele şi-i lovesc, iar alţi ostaşi se "năpustiră cu săbiile în ei". Privind
măcelul, vodă râdea satisfăcut, Moțoc se silea şi el să zâmbească pentru a-i face pe plac
domnitorului, deşi "simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind".
Scena este de factură romantică prin violenţa faptelor şi a imaginilor impresionante. În
acest timp, puţinii slujitori aflaţi în curte, care scăpaseră cu viaţă sărind peste ziduri, "dasă larmă
pe la curţile boierilor", aşa că o mulţime "de norod" venise la porţile curţii domneşti.
Lăpuşneanul trimite pe armaş să-i întrebe "ce vor şi ce cer" şi-şi exprimă faţă de Moțoc pornirea
de "a da cu tunurile în prostimea aceea". Moțoc este de acord, deoarece dacă au murit atâţia
boieri, "nu-i vro pagubă c-or muri câteva sute de mojici".
Întrebată ce vrea, "prostimea rămase cu gura căscată", deoarece ei veniseră fără un
scop anume, se luaseră unii după alţii, ca şi acum când încep să-şi strige nemulţumirile: "Să
micşureze dăjdiile! [...] Sâ nu ne mai jăfuiască! [...] Am rămas săraci! N-avem bani! Ne i-au
luat toţi Moțoc!". Şi brusc încep să strige "Capul lui Moțoc vrem". Vornicul Moțoc,
înspăimântat peste măsură, se lamentează şi se roagă Maicii Domnului, jurându-se să ridice o
biserică, "să postesc cât voi mai ave zile, să ferec cu argint icoana ta cea făcătoare de minuni
de la monăstirea Neamţului!". Imediat însă, în contradicţie cu smerenia anterioară, îl roagă pe
vodă să pună "tunurile într-înşii... Să moară toţi! Eu sunt boier mare; ei sunt nişte proşti!". Vodă
îi răspunde cu sânge rece: "Proşti, dar mulţi,  să omor o mulţime de oameni pentru un om, nu
ar fi păcat?" şi, profitând de această situaţie, Lăpuşneanul îl dă pe Moțoc norodului, care se
repede asupra lui şi-1 sfâşie, vodă pedepsind astfel un alt boier trădător, fără ca sabia Iui să se fi
mânjit de sânge (aşa cum îi promisese).
Linşarea boierului Moțoc este o altă scenă de factură romantică prin imaginea violentă a
mulţimii, care s-a repezit asupra lui ca o "idră cu multe capete [...] şi într-o clipală îl făcu
bucăţi". Lăpuşneanul pune să se taie capetele celor ucişi, apoi le aşază în mijlocul mesei, "după
neam şi după ranguri", făcând o piramidă de "patruzeci şi şepte căpăţâne, vârful căreia se
închia prin capul unui logofăt mare". După aceea o cheamă pe domniţa Ruxanda să-i dea
leacul de frică promis, însă ea leşină la vederea acestei grozăvii, spre dezamăgirea domnitorului:
"Femeia tot femeie [...], în loc să se bucure, ea se sperie".
Deznodământul nuvelei coincide cu ultimul capitol, care are ca motto cuvintele lui
Lăpușnenul: "De mă voi scula, pre mulţi am să popesc si eu...". Timp de patru ani, Lăpuşneanul
îşi respectă promisiunea făcută soției şi nu mai ucide  boieri, dar născoceşte tot felul de
schingiuiri: "scotea ochi, tăia mâni, ciuntea şi seca pe carea avea prepus". Era totuşi neliniştit
pentru că nu pedepsise pe Spancioc şi Stroici, care fugiseră la Camenița și pe care nu reuşise să-i
găsească, simţindu-se mereu în pericol de a fi trădat din nou de aceştia. Se disting în această
secvenţă o elipsă narativă şi o elipsă temporală, deoarece naratorul nu relatează întâmplările, ci
comprimă, în câteva fraze, evenimentele celor patru ani. Domnitorul se retrage în cetatea
Hotinului, unde se îmbolnăveşte "de lingoare" şi, "în delirul frigurilor", îl mustră conştiinţa
pentru toate cruzimile înfăptuite, de aceea îl cheamă la el pe mitropolitul Teofan, căruia-i cere
să-1 călugărească, lăsând moştenitor la tronul ţării pe fiul său, Bogdan. Mitropolitul şi episcopii,
"crezând că se sfârşeşte, îl călugăriră, puindu-i nume Paisie" şi-1 proclamă pe Bogdan domn
al Moldovei și pe Ruxanda, regent. Spre seară, presimţind apropiatul sfârşit al lui vodă, au sosit
în cetate Stroici şi Spancioc. Trezindu-se din starea de inconştienţă şi văzându-se îmbrăcat în
rasa de călugăr, Lăpuşneanul se enervează foarte rău, îşi pierde complet controlul şi-i ameninţă
cu moartea pe toţi, inclusiv pe soţia şi pe fiul său: "M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre
mulţi am să popesc şi eu! Iar pre căţeaua asta voi s-o tai în patru bucăţi împreună cu ţâncul
ei". Îngrozită de ameninţările lui Lăpuşneanul, doamna Ruxanda acceptă sfatul lui Spancioc de a-
i pune soţului ei otravă în băutură, fiind încurajată şi de mitropolit, care-1 numeşte "crud şi
cumplit". Scena otrăvirii este cutremurătoare. Stroici şi Spancioc se uită cu satisfacţie la
suferinţele lui vodă, iar Stroici, cu un cuţit, "îi descleştă [...]  dinţii şi îi turnă pe gât otrava ce
mai era pe fundul păharului", spunându-i cu bucurie: "învaţă a muri, tu care ştiai numai a
omorî".
Naratorul descrie în detaliu chinurile îngrozitoare ale domnitorului care "se zvârcolea în
spasmele agoniei; spume făcea la gură, dinţii îi scrâşneau, şi ochii săi sângeraţi se
holbaseră", până când, în sfârşit, "îşi dete duhul în mâinile călăilor săi". Alexandru
Lăpuşneanul, lăsând "o pată de sânge în istoria Moldovei", a fost înmormântat la mănăstirea
Slatina, unde "se vede şi astăzi portretul lui şi a familiei sale".
Notația naratorului din finalul nuvelei trădează obiectivitatea și evidențiază faptul că,
acum, se află în ipostaza celui care judecă și condamnă faptele tiranului domnitor.