Costache Negruzzi

Constantin (Costache) Negruzzi (1808–1868) a fost un om politic şi scriitor român

din perioada paşoptistă. Izbucnind revoluţia din 1821, a fugit în Basarabia cu tatăl
său. La Chişinău face cunoştinţă cu poetul rus Puşkin, care-i deşteaptă gustul
pentru literatură şi cu un emigrant francez de la care ia lecţii de limba şi literatura
franceză. Din această perioadă datează primele sale încercări literare: Zăbavele
mele din Basarabia în anii 1821, 1822.
Negruzzi debutează cu traducerea poeziei Şalul negru după Alexandr Puşkin. Apoi
întreprinde traducerea baladelor lui Victor Hugo, lucrare meritorie, pentru că a
căutat să întrebuinţeze un vers analog cu al poetului francez, vers greu de făcut în
româneşte, mai ales în timpul când scria Negruzzi (ex. Pasul de arme al Regelui
Ioan) şi pentru că multe din ele exprimă foarte bine ideea autorului într-o
românească curată. Dintre cele mai reuşite cităm Uriaşul. O altă traducere
importantă este a satirelor lui Antioh Cantemir, din ruseşte, făcută împreună cu
Alexandru Donici.
Negruzzi a scris şi poezii originale, dar acestea nu sunt partea cea mai strălucită
din opera lui. Cea mai însemnată lucrare în versuri e Aprodul Purice. Începutul e
pastoral; tonul epic e păstrat câtva, dar interesul şi calităţile poetice scad de la un
moment şi de aci încolo este numai o cronică rimată.

OPERE
Operele în proză sunt împărţite în trei grupe, botezate cu titlul general de
Păcatele tinereţelor (1857). În prima intră Amintirile din juneţe, câteva povestiri,
din care unele cu caracter personal, de exemplu Zoe (1829) şi O alergare de cai
(1840), nuvele în care intriga e bine condusă şi plină de interes, iar limba e
românească şi cu expresiuni nimerite. Fiziologia provinţialului reprezintă poate
cea mai bună fiziologie scrisă în limba română.
Tot în această grupă intră şi povestea Toderică, jucătorul de cărţi (1844), imitată
cu destulă libertate după Federico de Prosper Mérimée.
Dintre fragmentele care alcătuiesc grupa a doua, cea mai însemnată lucrare este
Alexandru Lăpuşneanul, publicată în Dacia Literară în 1840, una din nuvelele de
referinţă ale literaturii române.
A treia grupă din scrierile lui Negruzzi o formează Scrisorile, peste 30 de bucăţi. În
unele se găsesc observări critice şi satirice asupra obiceiurilor societăţii; în alte
notiţe despre diferiţi scriitori (Scavin, Alexandru Donici), în alte amintiri personale
sau povestiri din istoria ţării. Tonul este în genere glumeţ, potrivit cu genul acesta
chiar când tratează chestiuni serioase şi tratează şi asemenea chestiuni cum sunt
cele privitoare la ortografie şi la limbă. Scrisorile au fost publicate antum în
volumul Negru pe alb.
Negruzzi s-a ocupat şi de teatru. Ştim că a fost unul din cei care au pornit mişcarea
din 1840. Pentru aceasta a tradus din franceză şi a scris şi lucrări originale - slabe
ca întocmire dramatică, dar cu pasaje satirice hazlii: Cârlanii, vodevil într-un act
(1857) şi Muza de la Burdujeni (1850), în care îşi propune să ridiculizeze pe purişti
şi neologişti.