Liviu Ioan Armanu a publicat în anul 2018 la editura Etnous mai multe lucrări de

specialitate economică, precum: ”Frauda fiscală cu produse accizabile” , ”Probleme

controversate și studii de caz privind frauda fiscală”, ”Investigații financiar fiscale”.
Lucrările sale publicate la editura Etnous din Brașov în anul 2018 sunt din domeniul
fiscalității referitoare la fraudele fiscale.
Cartea lui Liviu Ioan Armanu intitulată ”Investigații financiar fiscale” publicată în
anul 2018, la Brașov de Editura Etnous este o lucrare ce analizează mijloacele de probă în
procedura fiscală, formele investigației financiar-fiscale , dreptul la apărare și principiul "non
bis in idem" în procedura fiscală și prezintă un studiu de caz privind Investigația financiar-
fiscală și cercetarea penală realizate de Internal Revenue Service (IRS) în Statele Unite ale
Americii (SUA).
Consider că această lucrare ”Investigații financiar fiscale” este o sinteză a legislației
românești din domeniul fiscal cu detalierea procedurilor aplicate pentru fiecare situație și
analogia cu legislația din domeniul fiscal din Uniunea Europeană, utilă pentru înțelegerea
desfășurării investigațiilor financiar- fiscale cu transpunerea în practică a legislației românești
specifice. Este prezentat și un studiu de caz a sistemului fiscal din SUA pentru a scoate în
evidență diferențele față de investigațiile financiar- fiscal, unde rata de condamnare în cazurile
de evaziune fiscală cu implicații penale este foarte mare, iar declararea veniturilor, indiferent
de natura lor , se face voluntar.
Pornind de la definirea noțiunii de investigație financiar-fiscală, autorul arată că
funcționarea statelor depinde, în cea mai mare măsură de modul în care este capabil să
stabilească și să perceapă taxele, impozitele și alte contribuții fiscale.
Rolul limitat al statului în economie duce la necesitatea consolidării prerogativei
acestuia de a colecta taxele din activitățile derulate pe teritoriul său de persoanele juridice sau
fizice, arătând că principala modalitate prin care un stat își impune fiscalitatea pe teritoriul său
se face prin mijloace de drept administrativ și/sau prin mijloace de drept penal.
Și cu toate acestea, autorul arată că potrivit datelor publicate de Ministerul Finanțelor
Publice, în România în anul 2018, veniturile fiscale se aflau sub nivelul inflației anuale astfel
încât, randamentul colectării a înregistrat o scădere incontestabilă, cauza fiind răspândirea
fenomenului de evaziune fiscală.
Autorul subliniază importanța activităților de investigare a activităților cu caracter
financiar-fiscal pentru a determina o creștere a eficienței administrației fiscale, ca serviciu
public fundamental al statului.
 În capitolul I al lucrării, intitulat ”Mijloacele de probă în procedura fiscală” ,
secțiunea 1 ”Considerații generale și condiții de admisibilitate a probelor” după ce definește
conform legislației românești noțiunile de : administrare fiscală, ca ”activitate specifică
organelor fiscale, care Implică exercițiul autorității de stat și care constituie cadrul
administrării probelor”, organ fiscal atribuită Agenției Naționale de Administrare
Fiscală( ANAF) , calitatea de contribuabil ”persoana fizică, juridică sau oricare altă
entitate fără personalitate juridică, care datorează impozite, taxe și contribuții sociale”,
plătitor ”persoana care, în numele contribuabilului, are obligația de a plăti sau de a reține și
de a plăti ori de a colecta și plăti, după caz, impozite, taxe și contribuții sociale”, precizează
că în procedura fiscală românească, are valoare probatorie orice element de fapt care servește
la constatarea unei stări de fapt fiscale, incluzând înregistrările audio-video, datele și
informațiile aflate în orice mediu de stocare, precum și alte mijloace materiale de probă, care
nu sunt interzise de lege.
În acest sens, prezintă o analiză aprofundată asupra admisibilității probelor citând
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) în cauza C-419/14 Web Mind
Licenses kft contra Ungariei, pronunțată la data de 17 decembrie 2015.
Autorul arată că pentru obținerea de probe, organele fiscale române sunt obligate să
colaboreze între ele, comunicând reciproc informațiile deținute, iar obstrucționarea
schimbului de informații constituie abatere disciplinară, având drept consecință sancționarea
persoanelor vinovate, iar schimbul de informații între state se fac în baza unor convenții
internaționale, ANAF având calitatea de autoritate competentă din România pentru efectuarea
schimbului de informații în scopuri fiscale cu statele partenere, altele decât statele membre
UE, pentru informațiile prevăzute de instrumente juridice de drept internațional încheiate.
Informațiile se transmit la cererea autorității solicitante din statele partenere în
termenele prevăzute pentru transmiterea informațiilor în relație cu statele membre UE care
sunt valabile și pentru schimbul de informații cu state non-UE, cu excepția cazului în care
prin legislația internațională sunt prevăzute alte termene.
Liviu Ioan Armanu indică, că în scopul cooperării cu organele fiscale din statele
membre UE, legislația românească , și anume : Codul de procedură fiscală conține titlul IX,
intitulat Procedura amiabilă pentru evitarea dublei impuneri și titlul X, intitulat Aspecte
internaționale, care reglementează atribuții, termene și condiții de realizare a colaborării în
interiorul spațiului comunitar.
În secțiunea a 2-a a lucrării, ”Informații cu relevanță fiscală” prezintă procedura
realizată de organele fiscale realizată în scopul obținerii de informații/și sau înscrisuri de la

1
contribuabil sau plătitor , care se face printr-o invitație scrisă prin care solicită prezența la
sediul organului fiscal, precizându-se în mod obligatoriu: data, ora, locul precum și baza
legală a solicitării, scopul acesteia și documentele necesare a fi prezentate. Autorul observă că
nu este prevăzută nici o sancțiune de natură contravențională sau penală pentru neprezentare
atât timp cât contribuabilul sau plătitorul pune la dispoziție informațiile solicitate folosind altă
modalitate de furnizare, prin poștă. Pot fi folosite informații din alte surse cu condiția ca
acestea să fie confirmate și prin alte mijloace de probă.
Declarațiile privind informațiile vor fi consemnate în scris, iar în cazul imposibilității
consemnării, organul fiscal întocmește un proces verbal în care se precizează motivele
imposibilității redactării olografe de către persoana audiată.
Sunt prezentate și sancțiunile contravenționale prevăzute de Codul de procedură
fiscală în cazul neîndeplinirii obligației de furnizare a informațiilor necesare stabilirii stării de
fapt fiscale.
Sunt prezentate și excepțiile când se poate refuza furnizarea de informații, cum ar fi
cazul rudelor soț/soție, rude ori afini până la gradul al treilea al contribuabilului/plătitorului
sau unele categorii socio-profesionale, cum ar fi: preoții, avocații, consultanții fiscali,
auditorii, experții contabili, medicii, psihoterapeuții, asistenții acestora care participă la
activitatea acestora, dar nu pot refuza furnizarea informațiilor cu privire la îndeplinirea
obligațiilor prevăzute de legislația fiscală în sarcina lor. Toate aceste categorii enumerate mai
sus, cu excepția preoților, pot furniza informații, cu acordul persoane despre care au fost
solicitate informațiile.
Autorul menționează că atât contribuabilii/plătitorii pot avea obligație furnizării către
ANAF a unor informații periodice privind activitatea desfășurată, prin completarea unor
declarații pe proprie răspundere care se aprobă prin ordin al președintelui ANAF, iar
neîndeplinirea furnizări periodice a acestor informații se sancționează cu amenzi prevăzute de
Codului de procedură fiscală, cât și instituțiile de credit au obligația transmiterii de informații
către Oficiul Național de Prevenire și Combaterea Spălării Banilor (ONPCSB), iar
neîndeplinirea acestor obligații se sancționează cu amendă.
În secțiunea a 3-a ”Înscrisurile cu relevanță fiscală” sunt prezentate documente care
pot fi puse la dispoziția organului fiscal în vederea stabilirii stării de fapt fiscale, organul
fiscal având dreptul să rețină aceste documente în original, cel mult 30 zile, indiferent de
mediul în care sunt stocate. Perioada de reținere putând fi prelungită cu aprobarea
conducătorului fiscal cu cel mult 90 zile. Dovada reținerii documentelor se face printr-un act
întocmit de organul fiscal în două exemplare și se semnează atât de organul fiscal cât și de

2
contribuabil / plătitor, acesta din urmă având dreptul să solicite copii ale documentelor
reținute. Mai este precizată locația păstrării evidențelor contabile și fiscale unde se păstrează
acestea care conform prevederilor Codului de procedură fiscală acestea se păstrează la
domiciliul fiscal al subiectului de drept, la sediul social, sau la sediile secundare, precum și
modul de păstrare a acestora, inclusiv pe suport electronic sau pot fi încredințate spre păstrare
unei societăți autorizate să presteze servicii de arhivare.
Este prezentată și excepția prevăzută de Codul de procedură civilă conform căreia
soțul/soția și rudele ori afinii contribuabilului/plătitorului, până la al treilea grad inclusiv, pot
refuza prezentarea de înscrisuri cu privire la contribuabil/plătitor , iar organul fiscal are
îndatorirea aducerii la cunoștință a acestui drept.
Sunt prezentate și modalitățile de ținere a evidenței documentelor atât în format
electronic prin aplicațiile care le generează și punerea acestora la dispoziție organului fiscal
care trebuie arhivate , precum și sancțiunile aplicabile categoriilor de contribuabil/plătitori în
cazul nerespectării acestor obligații de păstrare, respectiv de prezentare a aplicațiilor
informatice, la solicitarea organului fiscal.
Autorul menționează că aceste fapte, potrivit Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și
combaterea evaziunii fiscale se pot transforma în fapte de natură penală care se pedepsește cu
închisoarea.
În secțiunea a 4-a ”Colaborarea cu alte autorități publice din România” autorul
scoate în evidență răspunderea fiecărei autorități publice care sunt obligate să colaboreze în
conformitate cu atribuțiile ce le revin potrivit legii și enumeră autoritățile și instituțiile publice
solicite să colaboreze la realizarea scopului codului de procedură fiscală: Direcția Regim
Permise de Conducere și Înmatricularea Vehiculelor (DRPCIV), Direcția pentru Evidența
Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date (DEPABD), Direcția Generală de Pașapoarte
(DGP), Agenția Națională de Resurse Minerale (ANRM), Agenția Națională pentru Protecția
Mediului (ANPM), Administrația Națională Apele Române (ANPR), Autoritatea Națională
Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA), Agenția de Plăți și pentru
Intervenție în Agricultură (APIA), Regia Națională a Pădurilor Romsilva .
În secțiunea a 5-a ”Constatarea la fața locului” este prezentat modul în care organul
fiscal se deplasează pe terenuri , la domiciliu ori incinte , având sprijinul organelor de poliție,
jandarmerie, ori alți agenți ai forței publice , întocmesc un proces verbal de constatare la fața
locului, precum și elementele obligatorii pe care trebuie să le conțină acesta.
De asemenea sunt prezentate dispozițiile procedurale speciale pentru situația
constatării la fața locului în domicilii și reședințe, în cazul persoanelor fizice existând

3
obligația informării acestora asupra dreptului de a refuza intrarea în domiciliu sau reședință,
accesul făcându-se cu autorizarea instanței judecătorești competente, fiind aplicabile
dispozițiile privind ordonanța președințială din Codul de procedură civilă, iar nerespectarea
obligației permiterii accesului organelor fiscale poate atrage ,pe de o parte, răspunderea
contravențională a persoanei în cauză, și aplicare de sancțiune prin amendă și pe de altă parte
poate dobândi relevanță penală în cazul obstrucționării accesului organelor fiscale în locațiile
supuse verificării.
În secțiunea a 6-a ”Expertiza dispusă de organul fiscal” potrivit căreia organul fiscal
poate apela la serviciile unui expert pentru întocmirea unei expertize consemnate în scris, care
are obligația păstrării secretului fiscal asupra datelor și informațiilor pe care le dobândesc.
Poate solicita realizarea unei expertiza financiare atât organul fiscal în situații excepționale,
cît și contribuabilul/plătitorul , aceasta realizându-se pe cheltuiala proprie, situație mult mai
frecventă în practică.
Autorul menționează că potrivit ”Lege ferenda”, pentru asigurarea unui just echilibru
între drepturile contribuabilului și interesele patrimoniale ale statului ar fi oportună instituirea
unei obligații în sarcina organului fiscal de a dispune expertize în anumite situații, iar
autoritățile publice să beneficieze de un buget alocat pentru plata acestor expertize.
Nerespectarea obligației de a permite accesul experților, însoțiți de organul fiscal
atrage răspunderea contravențională a făptuitorului, ce presupun aplicarea de sancțiuni
constând în amenzi pe categorii de contribuabili.
În Secțiunea 1 ” Verificarea documentară prealabilă” a capitolului II ”Forme ale
investigații financiar-fiscale”, autorul prezintă o primă formele a investigării financiar -
fiscale și anume investigarea preliminară de la distanță și audierea contribuabilului.
În Secțiunea 2 ”Inspecția fiscală și controlul inopinat” sunt prezentate tipurile de
investigații și prerogativele de care trebuie să uzeze organul de inspecție fiscală.
De asemenea, autorul prezintă formele inspecției fiscale care are ca factor declanșator
analiza de risc: inspecția fiscală generală și inspecția fiscală parțială, metodele de realizare a
acestora și procedura de realizare a inspecției fiscale și a controlului inopinat , prevăzută de
Codul de procedură fiscală, precum și sancțiunile aplicate pentru nerespectarea de către
contribuabili a obligațiilor.
Autorul Liviu Ioan Armanu precizează că deși inspecția fiscală nu are ca scop
depistarea unor fraude, adică a unor încălcări ale legislației fiscale care au relevanță
penală, există obligația sesizării organului de urmărire penală cu privire la astfel de situații.

4
 În Secțiunea 3 ”Verificarea situației fiscale de ansamblu a persoanelor fizice ”, sunt
prezentate deficiențele cu care se confruntă ANAF în ceea ce privește resursa umană, resursa
materială din cauza căreia nu acționează la capacitate maximă și evidențiază importanța
verificării situației fiscale de ansamblu a persoanelor fizice care are rol în prevenirea,
depistarea și probarea activității infracționale diverse, generatoare de venituri ilicite și
constituirea Direcției Generală Control Venituri Persoane Fizice (DGCVPF) cu competențe
pentru verificarea situației financiare de ansamblu a persoanelor fizice.
În această secțiune este prezentată procedura desfășurării verificării situației fiscale
personale potrivit Codului de procedură fiscală.
În Secțiunea 4 ”Controlul antifraudă ”, autorul precizează că controlul antifraudă ,
controlul operativ și inopinat se disting de celelalte forme ale investigației financiar-fiscale
prin împrejurarea că vizează depistarea și combaterea unor fapte de o anumită gravitate, care
îmbracă forma fraudei, adică sunt comise cu intenția de prejudiciere a bugetului de stat și sunt
prevăzute, de regulă, în legea penală.
Autorul subliniază faptul că aceste controale antifraudă sunt realizate de Direcția
Generală Antifraudă Fiscală (DGAF), iar controlul operativ și inopinat se efectuează de
inspectorii antifraudă, cu excepție celor din cadrul Direcției de combatere a fraudelor. Sunt
prezentate competențele pe care au, precum și măsurile pe care le pot lua inspectorii
antifraudă conform prevederilor legale.
Autorul apreciază că ar fi utilă și atribuirea unor competențe pe linie de cercetare
penală a infracțiunilor prevăzute de Codul fiscal și de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea
și combaterea evaziunii fiscale.
În capitolul III , Dreptul la apărare și principiul ”non bis in idem” în procedura
fiscală sunt prezentate Hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene prin care s-a arătat
că: respectarea dreptului la apărare este un principiu general al dreptului UE și potrivit
acestuia contribuabilii pot să își spună punctul de vedere cu privire la elementele pe care
administrația fiscală intenționează să își întemeieze decizia, procedurile naționale de control
fiscal trebuie să facă posibilă exercitarea drepturile conferite de ordine juridică a UE,
analizează viziunea Curții Europene asupra principiului non bis in idem potrivit căruia un stat
membru UE poate aplica, pentru nerespectări succesive a obligațiilor fiscale, pe lângă o
sancțiune fiscală și o sancțiune penală.
În partea finală a lucrării, autorul prezintă un studiu de caz privind Investigația
financiar-fiscală și cercetarea penală realizate de Internal Revenue Service (IRS) în Statele
Unite ale Americii (SUA) în care scoate în evidență că în sistemul fiscal al SUA principala

5
contribuție este impozitul pe venit autoevaluat și declarat voluntar, inclusiv cel obținut în mod
ilegal, iar neîndeplinirea acestei obligații fiscale poate atrage amendă administrativă sau
declanșarea procedurii de urmărire penală. Publicitatea condamnărilor pentru neîndeplinirea
datoriilor fiscale are ca efect declararea voluntară a veniturilor.
Este prezentat istoricul autorității fiscale din SUA – Internal Revenue Service (IRS)și a
Commissioner of Internal Revenue care au avut un rol important pentru finanțarea efortului de
război și a cărei evoluție a depins în mare măsură de reglementarea impozitului pe venit și
înființarea structurii cu rol în investigarea fraudelor fiscale majore -Intelligence Unit înființată
la 1 iulie 1919, a cărei denumire schimbată în anul 1978 în Criminal Investigation (CI) are
competențe în combaterea fraudelor fiscale cu impact major asupra bugetului federal al SUA
și în instrumentarea cazurilor de spălare a banilor sau infracțiuni bancare.
Sunt prezentate programele ce vizează investigațiile pentru depistarea fraudelor
fiscale, pe categorii : surse legale de venit obținute cu respectarea legii, surse de venit obținute
ilegal și sursele de venit asociate traficului de droguri și activităților teroriste, procedura de
desfășurare a investigațiilor care are ca scop obținerea condamnării, recuperarea prejudiciului
și plata dobânzilor ori a penalităților care se realizează printr-o soluție pronunțată de instanță
sau prin recunoașterea vinovăției de către făptuitor.