Sunteți pe pagina 1din 89

INTRODUCERE

La nivel global, apa reprezintă o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă


şi limitată, de aceea este tratată ca un patrimoniu natural care trebuie protejat şi
apărat.
Monitorizarea calităţii apelor reprezintă activitatea de observaţii şi
măsurători standardizate şi continue pe termen lung, pentru cunoaşterea şi
evaluarea parametrilor caracteristici ai apelor în vederea gospodăririi şi a
definirii stării şi tendinţei de evoluţie a calităţii acestora, precum şi evidenţierii
permanente a stării resurselor de apă.
Adaptarea diferitelor organisme animale şi vegetale la condiţiile ecologice
permite utilizarea lor ca indicatori ai calităţii apei din sursele naturale.
Analiza biologică constituie o metodă de determinare indirectă a
intensităţii impurificării apelor, deoarece nu se efectuează direct asupra apei, ci
asupra organismelor care o populează. Spre deosebire de analiza chimică şi
bacteriologică, cu o valoare numai momentană, cea biologică are valabilitate şi
în timp (retrospectiv şi perspectiv).
Prezentul studiu face parte din proiectul Transfrontalier sustainable
development in the Tisa River Romania/Ucraina area, Phare Project desfăşurat
între 15.01.2008 - 30.11.2008 şi realizat de colectivul laboratorului de
hidrobiologie ULBS.
Lucrarea de faţă îşi propune analiza şi descrierea comunităţilor larvelor de
plecoptere din râul Iza. Am ales pentru studiu acest grup de vieţuitoare pentru că
plecopterele sunt cunoscute ca fiind cele mai sensibile la poluarea acvatică.

5
Plecopterele preferă apele repezi ale regiunilor muntoase, fiind insecte
polioxibionte şi trăiesc în zone unde concentraţia oxigenului este aproape de
saturaţie.
Menţionez faptul că anterior nu au existat studii cenologice asupra
plecopterelor din râul Iza.
Râul Iza, afluent al Tisei, prezintă o mare varietate de habitate, zona de
izvor fiind situată în zona strict protejată din Parcul Naţional Munţii Rodnei.
În apele curgătoare plecopterele sunt unul dintre cele mai importante
grupuri de macronevertebrate bentonice. Compoziţia şi abundenţa relativă a
plecopterelor se modifică în funcţie de calitatea apei, de condiţiile de habitat, de
anotimp şi alţi parametri ai mediului înconjurător. Evaluarea calităţii mediului
înconjurător poate fi făcută cunoscând structura faunei de plecoptere şi apoi
monitorizând schimbările apărute în timp.
Cunoştinţele despre compoziţia faunei de plecoptere sunt importante
pentru taxonomişti, pentru ecologii acvatici şi pentru cei ce se ocupă cu studiul
mediului înconjurător. Alcătuirea unei liste a speciilor şi estimările de densitate
furnizează bazele de studiu ale relaţiilor cu mediul înconjurător, distribuţia
faunei şi biogeografia acesteia.
Doresc să adresez mulţumiri pe această cale doamnei conf. univ. dr.
Angela Curtean-Bănăduc, îndrumător ştiinţific al lucrării, pentru sfaturile şi
sprijinul de care am beneficiat în elaborarea acestei lucrări. Mulţumesc de
asemenea domnilor profesori şi colegilor pentru ajutorul acordat.

6
CAPITOLUL I
ABORDĂRI ACTUALE ÎN STUDIUL LARVELOR
DE PLECOPTERE

1.1. Ordinul Plecoptera – aspecte generale

Plecopterele denumite şi muşte de piatră sunt un mic ordin de insecte


hemimetabole. Deşi mulţi cercetători ar menţiona că plecopterele sunt un grup
bine cunoscut de insecte, acest lucru este fals. În ciuda importanţei lor, mai puţin
de 5-10% din speciile de plecoptere sunt bine cunoscute în ceea ce priveşte ciclul
de viaţă, relaţiile trofice, creştere, dezvoltare, distribuţie spaţială şi
comportament larvar.
Deşi cunoştiinţele despre acest grup nu sunt numeroase, sunt suficiente
pentru a caracteriza Ordinul Plecoptera. Plecopterele au un mod de viaţă
ascuns. În locurile în care frecvenţa acestora este foarte mare, larvele lor joacă
un rol foarte important în viaţa apelor montane. Sunt cunoscute ca fiind cele mai
sensibile larve de insecte la poluarea acvatică şi cei mai buni indicatori ai
poluării apelor. Acestea alături de Ephemeroptere şi Trichoptere au rol în
evaluarea bunei funcţionări a sistemelor lotice.
Plecopterele reprezintă o componentă foarte importantă a râurilor, ca
diversitate şi roluri ecologice, fiind consumatori primari sau secundari precum şi
pradă pentru alte macronevertebrate sau peşti având şi o importanţă economică.
Din punct de vedere ştiinţific, au fost utilizate ca şi indicatori biogeografici şi în
cercetări ştiinţifice (de exemplu în zborul insectelor şi evoluţia respiraţiei).
Importanţa lor în hrana oamenilor este foarte scăzută, deşi unele specii de talie

7
mare sunt incluse în hrana unor comunităţi.
Sunt folosite pentru pescuit fiind bine cunoscute de pescari. De asemenea
au un rol important ca bioindicator al apei: cea mai bună calitate a apei este dată
de prezenţa acestui grup. Nu cauzează pierderi economice la recoltele de pomi
fructiferi şi plantelor ornamentale aşa cum s-a spus despre adulţii de
Taenopterygidae.
Plecopterele pot fi recunoscute cu uşurinţă prin câteva caracteristici
morfologice (fig.1). Au corp moale, alungit, turtit dorso-ventral, 3 segmente de
tars, antene alungite, filiforme sau setiforme, 2 ochi compuşi, 2 oceli, de obicei 2
cerci lungi, 10 segmente abdominale. Segmentele toracice sunt uniforme şi bine
diferenţiate. Adulţii au 2 perechi de aripi membranoase (uneori reduse sau
absente). Nimfele sunt asemănătoare cu adulţii. Au un sistem traheal închis, cu
sau fără branhii filamentoase. Când sunt prezente, branhiile sunt localizate în
diferite părţi ale corpului. Aripile membranoase au destul de multe nervuri; în
poziţie de repaus acoperă plan abdomenul (Kato, Nozaki, 2000).

Fig.1. Larvă de Chloroperla

8
Plecopterele îşi petrec cea mai mare parte a vieţii lor în apă sub formă de
larvă. Preferă apele repezi ale regiunilor muntoase, fiind mult mai rare în apele
lent curgătoare şi în regiuni deluroase şi de şes; în mod excepţional se găsesc în
apele stătătoare. Preferinţa faţă de apele curgătoare se datorează faptului că
plecopterele sunt insecte polioxibionte, trăiesc în ape unde concentraţia
oxigenului este aproape de saturaţie. Dacă concentraţia oxigenului este sub 40%
faţă de saturaţie, plecopterele dispar cu desăvârşire.
Temperatura apei şi în general condiţiile climatice au un rol de asemenea
important; plecopterele în majoritatea lor sunt stenoterme, preferând apele reci.
Datorită sensibilităţii plecopterelor faţă de condiţiile mediului, diferite
specii apar numai într-un anumit tip de apă şi cu o răspândire verticală limitată.
Adulţii se găsesc de obicei la marginea sau în apropierea apelor, între
ierburi, pe frunzele, crengile şi trunchiurile copacilor, deseori ascunzându-se sub
pietre, sub scoarţa copacilor. Plecopterele în general duc o viaţă ascunsă, rareori
putând fi observate în zbor ( Kis, 1974).

1.2. Răspândirea larvelor de plecoptere conform studiilor actuale

Plecopterele sunt răspândite pe tot globul, însă apar cu preponderenţă în


anumite locuri, preferând zonele reci şi masivele muntoase ale zonelor
temperate.
Cercetătorii din cadrul Departamentului de Ştiinţa Mediului, ai
Universităţii Tuscia din Italia, împreună cu cei ai Departamentului de Biologie
Animală, Universitatea Granada din Spania au realizat un studiu în anul 2007
referitor la diversitatea globală a plecopterelor, pentru a evidenţia modul în
care răspândirea acestora s-a modificat de-a lungul timpului.
Conform datelor, mai mult de 3 497 de specii au fost descrise până acum

9
în întreaga lume. Numărul total de specii descrise a crescut enorm în ultimii 30
ani (se estimau 2 000 de specii în anul 1 976) şi, dacă tendinţa continuă, numărul
lor se va dubla în viitorul apropiat. Ordinul este împărţit în 2 subordine:
Arctoperlaria (prezent în emisfera nordică) şi Antarctoperlaria (prezent numai în
emisfera sudică), şi include 16 familii (12 fac parte din subordinul Arctoperlaria,
iar 4 din subordinul Antarctoperlaria). Arctoperlaria cuprinde 3 179 de specii, în
timp ce Antarctoperlaria numai 318 specii, incluse în 6 familii şi în 286 de
genuri.
Plecopterele sunt răspândite pe tot globul cu excepţia Antarcticii şi
constituie o componentă ecologică semnificativă în ecosistemele lotice.
Cerinţele lor ecologice limitează capacitatea de răspândire a nimfelor şi pentru că
adulţii au capacităţi de zbor reduse, plecopterele se caracterizează prin endemism
ridicat. Din cauza poluării şi a degradării ecosistemelor acvatice, numeroase
specii de plecoptere s-au redus la populaţii mici, izolate şi multe altele au
dispărut. Aceste insecte sunt probabil grupul cel mai pus în pericol.
Nimfele de plecoptere sunt acvatice şi trăiesc în special în ape curgătoare
reci şi bine oxigenate, câteva specii trăind şi în lacuri. Puţine specii sunt adaptate
la viaţa terestră în zonele subantarcticii: Hynes a arătat tendinţa nimfelor din
emisfera sudică de a părăsi apele. Oricum, creşterea numărului de plecoptere din
zonele tropicale şi caracterul lor endemic, evidenţiază faptul că nu trăiesc doar
în ape dulci. Adulţii sunt tereştri sau sub-aerieni, cu excepţia speciei Capnia
lacustra (Jewett, 1965) ai cărei adulţi au fost colectaţi numai de la 60-80 m
adâncime din lacul Tahoe (USA) şi femelele de Zapada cinctipes (Banks, 1897)
pot rămâne în apă o perioadă îndelungată (20-60min) pentru depunerea ouălor.
Durata de viaţă a adulţilor este scurtă, de la câteva zile la săptămâni; în căutarea
unui partener prezintă un comportament complex (în comunicarea intersexuală).
Adulţii se hrănesc cu polen, licheni, cianobacterii, etc, deşi adulţii unui mare

10
număr de specii nu par să se hrănească. Femelele produc între 25 - 3 000 de ouă
pe care le depun sub formă de mănunchi, şi foarte rar câte un ou izolat în apă.
Aşa cum era de aşteptat, analiza distribuţiei şi diversităţii plecopterelor
arată cerinţele lor ecologice: sunt absente în zonele aride şi semiaride din
întreaga lume. Nu apar în vestul Australiei, în Arabia Saudită, Yemen, Oman,
Emirate, Kuwait în Asia, iar în Africa prezenţa lor este limitată de deşerturi şi
zonele uscate.
Fauna şi varietatea plecopterelor în America de Nord (cu 650 specii
raportate) şi în Europa (426 specii) sunt cel mai bine cunoscute. Totuşi, în ultimii
25 ani, în Europa au fost descrise aproximativ 2,6 specii pe an. Plecopterele din
Australia (191 specii, incluzând şi Tasmania) şi din Noua Zeelandă (104 specii)
sunt relativ bine cunoscute, în timp ce numărul de specii din America de Sud şi
Centrală (cu un număr de 95, respectiv 378 specii) rămâne încă nereprezentativ
pentru adevărata varietate a acestora.
Africa are un număr redus de specii de plecoptere (126 specii).
Diversitatea plecopterelor asiatice (aproximativ 1 527 specii) este mult mai
ridicată decât cea a Europei şi a Americii de Nord în ciuda faptului că exceptând
Rusia şi Japonia care au fost bine studiate, cunoştinţele despre restul suprafeţelor
asiatice sunt extrem de sărace.
Perlidae este cea mai mare familie, cu mai mult de 1 000 specii descrise.
De la ultimul studiu realizat în anul 1980 de către Zwick, numărul lor aproape s-
a dublat corespunzător cu creşterea cercetărilor faunistice din Asia. Aceasta este
răspândită în zona tropicală, subtropicală, orientală şi holarctică. Cele mai
numeroase specii care aparţin acestei familii, sunt răspândite în Asia şi America
Centrală şi de Sud.
Familia Perlodidae include aproximativ 300 specii şi e răspândită în
special în regiunea holarctică. Genul Isoperla cuprine mai mult de o treime din

11
numărul total de specii.
Familia Chloroperlidae include mai mult de 200 specii distribuite tot în
zona holarctică. Genurile Sweltsa şi Alloperla cuprind aproximativ 80 specii, în
Europa fiind prezente numai 4 genuri cu 17 specii.
Familia Taeniopterygidae cuprinde 150 specii. Genul Taenopteryx (20
specii) e prezent în America de Nord şi Europa (deşi morfologia diferă pe cele 2
continente), la fel ca şi genul Oemopteryx.
Familia Nemouridae a fost considerată cea mai diversă familie având în
jur de 400 specii descrise. Numărul total de specii e de 633 dar acum este pe
locul 2 din cauza creşterii Perlidelor. Familia are o distribuţie în zona holarctică
cu câteva genuri care ajung până în zona orientală. Genurile Amphinemura (mai
mult de 100 specii), Nemoura (175 specii) şi Protonemura (135 specii) numără
2/3 din întreaga familie. Nemura arctica (Esben-Petersen,1910) este o specie
circumpolară.
Capniidele şi Leuctridele au aproximativ acelaşi număr de specii 311
respectiv 321, ambele având o răspândire în regiunea holarctică. Cele mai
răspândite genuri sunt Capnia (110 specii), Allocapnia (43 specii), Mesocapnia
(19 specii) printre Capniidae şi Leuctra (190 specii), Rhopalosole (20 specii)
dintre Leuctridae.
Notonemuridae (121 specii) este o familie înrudită cu Nemouridae care nu
este prea bine cunoscută încă. Austrocercella (15 specii) este genul cel mai
numeros.
Printre aceste familii mai apar şi altele cu un număr mai redus de specii :
Diamphipnoidae, Eustheniidae, Austroperlidae. În cadrul subordinului
Arctoperlaria, Scopuliridae mica familie cu 8 specii de plecoptere fără aripi e
cunoscută numai în Japonia şi Coreea, iar familia Pteronarcydae (13 specii) e
prezentă în America de Nord şi în Asia. Styloperlidae este o familie descoperită

12
de curând, la ora actuală fiind prezentă numai în China şi Taiwan. În emisfera
sudică, Gripopterygidae este cea mai mare familie cu 277 specii descrise.
Regiunea Palearctică care include Europa, nordul Africii şi o parte din
Asia cuprinde 10 familii şi mai mult de 1 600 specii de plecoptere. Şapte familii
(Perlidae, Perlodidae, Chloroperlidae, Taeniopterygidae, Nemouridae, Capniidae
şi Leuctridae), 35 de genuri şi 426 de specii constituie fauna de plecoptere a
continentului european (Fochetti & Tierno de Figueroa, 2004). 37% din genuri
sunt specifice Europei, iar genurile Leuctra, Protonemura, Nemoura şi Isoperla
cuprind aproximativ 70% din speciile de plecoptere europene. Această faună este
relativ bine cunoscută dintr-un anumit punct de vedere. Totuşi se descriu noi
specii în mod continuu.
Deşi fauna europeană de plecoptere este diversă, probabil multe specii au
dispărut din cauza glaciaţiunilor din Pleistocen, din cauza faptului că lanţurile
muntoase au direcţia est-vest: când gheţarii au avansat înspre sud, au împiedicat
deplasarea faunei către sud. Mai mult decât atât, a fost limitată legătura între
fauna de plecoptere din Europa şi cea din Asia. Astfel, migraţia speciilor a fost
posibilă prin intermediul Asiei Mici şi prin sistemele muntoase, în timp ce
câmpiile europene acţionau ca o barieră şi numai câţiva taxoni puteau să treacă
dincolo de Cercul Polar.
Un mare număr de specii există în peninsulele mediteraneene, incluzând
multe specii endemice. Acest lucru se datorează prezenţei lanţurilor muntoase
care reprezintă un mediu optim pentru plecoptere, precum şi efectelor
glaciaţiunilor care au favorizat izolarea şi procesele de speciaţie. De asemenea
multe specii se găsesc în zona montană din centrul Europei (Alpi şi Carpaţi)
unde râurile reci sunt abundente. Totuşi invazia post-glaciară de specii larg
răspândite a determinat scăderea numărului de specii endemice. În mod contrar,
în nordul Europei bogăţia în specii este foarte scăzută. În insulele atlantice există

13
un număr redus de specii ca o consecinţă a capacităţii reduse de răspândire a
acestora.
Din păcate, degradarea calităţii apei a cauzat scăderea numerică a
speciilor de plecoptere în special în râurile de şes ale unor ţări industrializate
(cum sunt multe din Europa Centrală) sau în ţările cu populaţie numeroasă cum
sunt cele asiatice.
S-a descoperit faptul că cea mai mare abundenţă a acestora se află în
munţi. Deşi s-au descris doar câteva specii care trăiesc în ape montane, ele sunt
un grup de insecte care trăiesc la mare altitudine, fiind aproape absente în zone
de câmpie. Temperatura optimă a apei în care acestea trăiesc este de 4º- 8º C, dar
pot trăi şi în apropierea valorii de 1.5º C, însă temperaturi de 10 -12º C în
general sunt letale majorităţii larvelor.

1.3. Conservarea speciilor de plecoptere de pe teritoriul Europei

Un alt studiu realizat de cercetătorii din cadrul Departamentului de Ştiinţa


Mediului de la Universitatea Tuscia, Italia, precum şi de cercetătorii
Departamentului de Biologie Animală şi Ecologie din cadrul Universităţii
Granada din Spania se referă la conservarea faunei de plecoptere de pe
teritoriul Europei, studiu realizat în anul 2006.
Având în vedere creşterea poluării apelor curgătoare, fragmentarea
habitatelor, modificarea curenţilor de apă incluzând şi modificarea canalelor
precum şi cerinţele ecologice înguste ale plecopterelor, multe specii sunt
vulnerabile sau în pericol de extincţie. Multe dintre ele s-au redus la populaţii
mici, izolate şi multe altele au dispărut deja.
În Europa, fauna de plecoptere din râurile de şes poate fi considerată
ameninţată. Taeniopteryx araneoides (Klapalek, 1902) şi Oemopteryx loewi

14
(Albarda, 1899), cândva comune în râurile din Europa Centrală sunt acum
dispărute (nu au mai fost colectate în ultimii 100 de ani). Isogenus nubecula
(Newman, 1839) era extrem de comună în majoritatea râurilor europene, dar a
fost considerată dispărută din centrul şi vestul Europei din a doua jumătate a
secolului XX. Această specie a fost înregistrată în Ungaria, Austria şi Slovacia,
deşi aceste populaţii apar izolate şi în pericol. Agnetina elegantula (Klapalek,
1905) este aproape pe cale de dispariţie în Europa Centrală, de asemenea, această
specie este cunoscută în prezent, în foarte puţine locaţii. Marthamea vitripennis
(Burmeister, 1839) este dispărută, iar Marthamea selysii (Pictet, 1841) este o
specie rară în râurile de şes din vestul Europei, colectată recent numai din câteva
locuri din Spania. Alte câteva specii de exemplu Brachyptera trifasciata (Pictet,
1832), Isoperla obscura (Zetterstedt, 1840) şi Brachyptera braueri (Klapalek,
1900) au devenit de asemenea rare.
Multe specii de plecoptere, se găsesc în zone restrânse şi/sau au un număr
redus de indivizi. Acesta este cazul Leuctrei bidula (Aubert, 1962) înregistrată
doar de 3 ori în Europa.
Relictele şi populaţiile izolate ale speciilor larg răspândite cândva, acum
sunt ameninţate. Aria de răspândire a unor specii din nordul şi centrul Europei
s-a extins în timpul glaciaţiunii. Mai târziu, în timpul perioadei calde, speciile
s-au izolat în populaţii mici în câteva vârfuri din Europa sudică.
Riscul de dispariţie al întregii faune de plecoptere este arătat prin câteva
exemplare de plecoptere ameninţate din unele ţării europene: 22 de specii din
144 considerate ameninţate sunt deja dispărute în Italia, iar unele precum
Brachyptera trifasciata, Isogenus nubecula, Isoperla obscura, şi Perla
abdominalis (Burmeister, 1839) sunt considerate dispărute din această ţară; 23
de specii din 142 sunt ameninţate în Insulele Baleare şi în Peninsula Iberică: 5
dintre ele endemice Spaniei şi Insulelor Baleare sunt în pericol de extincţie; 14

15
din 24 specii din Olanda au dispărut din această ţară; 44 de specii erau incluse în
Lista Roşie de Specii a Germaniei, dar numărul a crescut la 57 cu 15 specii deja
dispărute printre care şi Oemopteryx loewii şi Taeniopteryx araneoides. În ceea
ce priveşte Republica Cehă, 6 din 110 specii se consideră că aparţin categoriei
de „specii extinse”, 14 fac parte din „specii ameninţate” şi 4 din categoria
„specii vulnerabile”. Jumătate din speciile din zonele industriale şi agricole din
Elveţia au dispărut încă din 1949. În Marea Britanie cu o faună de plecoptere
compusă din 33 de specii , Isoperla obscura a dispărut.
Această situaţie este în contrast cu ceea ce se ştie despre riscurile de
conservare a insectelor. Până în 2005, studiile despre extincţia insectelor erau
neglijate. Numai 70 de extincţii au fost cercetate, însă se estimează că mai mult
de 44000 de insecte au dispărut în ultimii 600 de ani. În acest sens, luând în
considerare riscurile conservării lor, este uimitor cum puţinele specii de
plecoptere, comparativ cu mamiferele şi păsările sunt incluse pe Lista Roşie de
Specii, în ciuda faptului că sunt foarte sensibile la alterarea habitatului şi poluare
(fiind considerate bioindicatori ai calităţii mediului).

1.4. Studii referitoare la regimul alimentar al plecopterelor

“Nu există nici o disciplină în hidrobiologie care nu necesită un studiu de


hrănire şi de nutriţie a animalelor acvatice” (Fochetti,Figueroa, 2004).
Una dintre ariile cercetărilor ecologice a plecopterelor este regimul
alimentar. Utilizarea şi monitorizarea nevertebratelor acvatice a produs o
creştere evidentă a cunoştinţelor de taxonomie şi sistematică a acestor
organisme. Din păcate, aceste cunoştinţe sunt încă incomplete. În special,
analiza de alimentaţie şi studiul trofic ar putea reprezenta importante surse de
date, care pot fi folosite pentru a ne îmbunătăţi cunoştinţele despre diferite

16
specii, despre structura de flux alimentar precum şi organizarea funcţională a
sistemelor lotice .
Plecopterele constituie din punct de vedere ecologic şi numeric o
componentă semnificativă în ecosistemele de apă dulce, peste tot în lume. Acesta
este motivul pentru care regimul alimentar al plecopterelor a fost studiat de-a
lungul timpului în întreaga lume (Fenoglio, Figueroa, Rodriguez, 2007).
Plecopterele pot fi împărţite după regimul de hrană în 3 categorii: fitofage,
omnivore şi predominant carnivore. La unele specii se suprapun aceste categorii
datorită necesităţii de a-şi modifica regimul alimentar în funcţie de condiţiile de
mediu.
Larvele plecopterelor de talie mare sunt prădătoare, se hrănesc cu diferite
larve de insecte (efemeroptere, trihoptere, chironomide, simulide), precum şi cu
crustacei mici, cu viermi şi protozoare. Hrana acestor specii însă nu este
exclusiv animală, ele consumând diferite alge şi resturi de plante superioare.
Procentul hranei vegetale este şi mai mare la sistelognatele de talie mijlocie (de
exemplu, Isoperla).
Larvele holognatelor sunt exclusiv fitofage, hrănindu-se cu straturile de
alge de pe suprafaţa pietrelor (diatomee), cu parenchimul frunzelor căzute în apă
şi cu diferite alte resturi vegetale.
În stadiul de adult nu se mai hrănesc, au aparate bucale nefuncţionale;
aceste plecoptere eventual pot să preia din mediul înconjurător mici cantităţi de
apă sau sucuri vegetale. Holognatele, în măsură mai mică sau mai mare, se
hrănesc cu alge, licheni, muşchi şi cu frunzele în descompunere ale plantelor
superioare ( Kis, 1974).

17
1.4.1. Relaţia dintre tipul de hrană, sezon şi habitat

Unul dintre studiile referitoare la regimul de hrană al plecopterelor a fost


realizat de cercetătorii din cadrul Departamentului de Ecologie Animală de la
Universitatea Umea, Suedia precum şi de cercetătorii de la Departamentul de
Ecologie al Universităţii Lund, ai aceleiaşi ţări care au analizat 2 specii din genul
Isoperla.
Împărţirea resurselor între speciile de insecte lotice, în special între cele
înrudite, se crede că este realizată în diferite stadii ale vieţii cu presupunerea că
ratele creşterii sunt asemănătoare şi că mărimea şi tipul hranei determină
mărimea corpului (Grant & Mackay, 1969; Coleman & Hynes, 1970).
Oricum, extinderea unei asemenea segregării care reduce competiţia este
foarte rar demonstrată. Sheldon (1980) a demonstrat că acea coexistenţă între
Perlidele prădătoare a fost uşurată prin diferenţele morfologice între specii,
indicând faptul că presupunerile lui Grant şi ale lui Mackay erau de fapt eronate.
Nevertebratele prădătoare care trăiesc în apă dulce prezintă adesea relaţii
pozitive între dimensiunea corpului lor şi cea a prăzii. Asemenea relaţii pozitive
pot apărea când un prădător de talie mai mare este capabil să manipuleze o
pradă şi mai mare, şi în consecinţă poate să includă o sferă vastă de pradă.
Oricum, nu este foarte evident că vânătorii ar trebui să ignore prăzile mici, ci ar
trebui să le detecteze, să le urmărească şi să le prindă înainte să se gândească la
valoarea lor. În consecinţă şi în conflict cu prezicerile referitoare la teoriile
optime despre hrană, să renunţi la o pradă deja prinsă, ar însemna risipă. Un
asemenea comportament a fost observat la Dinocras cephalotes (Curtis, 1827) şi
a fost parţial explicat prin manipularea în scurt timp a unei prăzi mici.
În acest studiu se analizează modul în care regimul diferit de hrană poate
face posibilă coexistenţa a două nimfe de aceeaşi dimensiune din genul

18
Isoperla. Indivizii acestui gen sunt des întâlniţi în multe râuri. Nu se ştie sigur
dacă variaţia carnivorelor este o consecinţă a disponibilităţilor diferite de hrană
în cadrul habitatelor lor, sau o consecinţă a specializării pentru anumite tipuri de
hrană. Tipul de hrană care se schimbă cu creşterea şi distribuţia heterogenă a
acesteia sunt explicaţiile pentru un regim alimentar vast. De exemplu,
modificările ontogenetice ale hranei au fost demonstrate de Fuller şi Stewart la
Isoperla fulva (Claassen, 1937). La Isoperla grammatica (Poda, 1971) s-a
descoperit că este mult mai carnivoră în râuri mici faţă de râurile cu un substrat
pietros.
Este comparat modul de hrană la speciile de Isoperla grammatica şi
Isoperla difformis (Klapálek, 1909), urmărindu-se diferenţele în conţinutul
intestinului la cele două sexe. Ţinând cont de faptul că atât Isoperla difformis cât
şi Isoperla grammatica prezintă dimorfism sexual, la Isoperla grammatica
masculii şi femelele prezintă o dimensiune a corpului asemănătoare.
Se cercetează pe baza analizelor de intestin dacă consumă aceleaşi resurse
de hrană pentru a descoperi dacă intervine competiţia interspecifică în ciuda
diferenţelor fenologice. Mai mult decât atât, se pune întrebarea dacă rezultatele
analizei intestinale confirmă faptul că Isoperla grammatica este o specie mai
generalistă decât Isoperla difformis. În urma cercetărilor s-a constatat că nici una
din cele două specii nu era în totalitate carnivoră. La Isoperla difformis proporţia
de hrană animală atingea maximul în iarna târzie. Primăvara era evidentă
creşterea consumului de hrană vegetală.
Nimfele de Isoperla grammatica sunt în principal carnivore. O încorporare
sporită a materiei vegetale, asemenea Isoperlei difformis, este în mod sigur
primăvara. La Isoperla grammatica, în martie şi aprilie intestinul avea un bogat
conţinut în special în diatomee. La sfârşitul primăverii, materia animală creştea
din nou.

19
S-a observat o diferenţă semnificativă între sexe, masculii de Isoperla
difformis au asimilat o cantitate mai mare de materie animală decât femelele. De
asemenea o diferenţă extrem de semnificativă între conţinutul de materie animală
e dată şi de locul unde au coexistat.
În ceea ce priveşte compoziţia regimului de hrană s-a demonstrat că faţă
de Isoperla grammatica, Isoperla difformis a arătat un regim diferit care a fost
reflectat şi în cadrul nişei ecologice care este mai largă. Isoperla grammatica a
avut un regim restrâns constând în 2 categorii de hrană: chironomide şi materie
vegetală. Diferenţele sexuale au fost mai puţin evidente la Isoperla grammatica
decât la Isoperla difformis, reflectând mai mult dimorfism sexual la cea din urmă
specie.
Variaţia vitezei de curgere a apei din râuri a fost evidentă când s-a
comparat conţinutul cu materie vegetală al intestinelor. De exemplu, în râul
Lonnaback, conţinutul scăzut de alge a fost înregistat la ambele specii. Regimul
alimentar este în mod clar sezonier, arătând o mare cantitate de materie vegetală
primăvara (martie-mai). O proporţie ridicată s-a înregistrat la Isoperla difformis
toamna (septembrie-noiembrie). În ciuda faptului că Isoperla grammatica s-a
orientat spre o alimentaţie de chironomide şi alge primăvara, o mai mare
varietate se găseşte toamna şi evident iarna. Proporţia materiei animale la fiecare
sex şi specie a fost studiată prin intermediul analizei de regresie. La Isoperla
difformis este o relaţie pozitivă pentru ambele sexe, care nu există la Isoperla
grammatica.
Relaţia între mărimea prădătorilor. Există o corelaţie între lăţimea capului
şi lungimea laciniei. Nimfele de Isoperla grammatica au lacinia mai alungită
decât cele de Isoperla difformis. Asta înseamnă, de exemplu că o nimfă de
Isoperla grammatica cu o lăţime a a capului de 2 mm are lacinia cu 10% mai
lungă decât Isoperla difformis cu aceeaşi dimensiune a capului. Relaţia între

20
lăţimea capului şi lungimea laciniilor a fost aproape identică la cele 2 specii
indicând faptul că măsurile anterioare reprezintă o aproximaţie pentru
componente ale aparatelor bucale.
Relaţia între dimensiunea animalului de pradă şi cea a prăzii sale a fost
analizată separat pentru chironomide şi simulide. Talia chironomidelor creşte o
dată cu creşterea prădătorilor care le consumă, lucru comun ambelor specii de
Isoperla. Este evident că prădătorii de talie mare consumă prăzi de toate
dimensiunile, în timp ce prădătorii mici consumă prăzi de asemenea mici. Pentru
simulide, lucrurile se schimbă. S-au descris de asemenea relaţii pozitive cu
excepţia masculilor de Isoperla difformis.
Concluziile acestui studiu arată că primăvara există o tendinţă de a
înlocui hrana animală cu cea de origine vegetală, în timpul acestui sezon
diatomeele fiind abundente în toate punctele râului. Oricum dintre cele 2 specii,
Isoperla grammatica este cel mai puţin carnivoră.

1.4.2. Regimul alimentar al larvelor de Perla grandis

Acest studiu bazat pe cercetarea modului de hrană ale speciei Perla


grandis (Rambur,1841), s-a realizat în cadrul Universităţii Piemonte Orientale,
în Italia în anul 2007.
Această specie este tipică Europei de Sud, iar scopul studiului a fost
investigarea regimului alimentar al acesteia într-o zonă unde nu apar peşti, în
râurile din Munţii Apenini unde este considerată prădător de vârf.
În numeroase studii s-a observat că unele plecoptere prădătoare suferă
modificări în modul de hrănire o dată cu creşterea, trecând de la o hrană bazată
pe detritus la o alimentaţie carnivoră. Studiul confirmă aceste constatări,
furnizând informaţii despre creşterea spectrului trofic în timpul ontogeniei

21
larvelor de Systellognatha. Creşterea numărului şi mărimii prăzilor nu apare
numai din cauza creşterii dimensiunii larvei, ci şi a creşterii necesităţilor
energetice a organismelor care nu se hrănesc în stadiul de adult şi se bazează pe
regimul de hrană din stadiul larvar.
O altă constatare interesantă a acestui studiu este dovada unei selecţii a
hranei. Chironomidele, deşi prezente într-o cantitate mică în râul Berga unde a
fost realizat studiul, era resursa cea mai consumată de larvele de Perla grandis.
Importanţa chironomidelor ca resursă trofică a fost subliniată de asemenea şi
asupra genului Anacroneuria.

1.5. Efectele poluării asupra larvelor de plecoptere

În sistemele acvatice, există diferiţi factori fizici care afectează biota. Un


factor limitativ în mediul acvatic este disponibilitatea de oxigen care afectează
distribuţia speciilor animale. Când insectele acvatice sunt afectate de concentraţii
scăzute de oxigen, manifestă comportamente manifestate prin creşterea eficienţei
respiratorii. Au existat studii care au descris relaţiile dintre aceste
comportamente şi disponibilitatea de oxigen care au arătat că o creştere a
plecopterelor apare o dată cu creşterea disponibilităţii de oxigen. Multe dintre
aceste studii s-au referit atât la creşterea concentraţiei oxigenului dizolvat cât şi
la o creştere a debitului apei la disponibilităţi de oxigen (Kato, Nozaki, 2000).
Plecopterele reprezintă grupul de insecte cel mai sensibil la poluare, iar
creşterea toxicităţii în mediul lor de viaţă determină dispariţia acestora. Faptul că
macronevertebratele au o sensibilitate diferită la concentraţia de oxigen, este
folosit pentru aprecierea bogăţiei organice. Numărul plecopterelor a fost utilizat
pentru a detecta reacţia lor la poluarea organică. În general, sunt folosite pe post
de bioindicatori (în special dacă cererea de oxigen a poluatorului este

22
îngrijorătoare) datorită sensibilităţii lor la concentraţii de oxigen dizolvat.
Abundenţa şi bogăţia speciilor sunt afectate la apariţia unor poluatori în râurile
carpatice.

1.5.1. Efectul negativ al contaminării cu aluminiu a apelor de suprafaţă


asupra genului Acroneuria

Acest studiu asupra impactului negativ al contaminării cu aluminiu a


apelor de suprafaţă asupra genului Acroneuria a fost realizat de către
Departamentul de Biologie, Institutul Politehnic Virginia, din SUA şi de Centrul
de Entomologie, SUA.
Scopul studiului este de a cuantifica deteriorarea populaţiilor de
nevertebrate, în special de Acroneuria în avalul unei mine aflată la nord de Fork
a râului Powell din sud-estul Virginiei. Abundenţa acestora s-a redus de la 9.0 ±
1.3 % în amonte de mină, la 3.9 ± 0.6% în aval. Folosind analiza de corelaţie, s-a
găsit o legătură între abundenţa populaţiilor care atingea acelaşi procent în toată
masa apei şi concentraţia de metal din apă, sediment şi ţesuturile biologice.
Concentraţia de aluminiu din apă este singurul parametru corelat cu abundenţa
speciilor de Acroneuria. Cât timp există această legătură, este posibil să nu
indice o relaţie cauzală, iar experimentele pot conduce la determinarea duratei de
toxicitate a aluminiului asupra Perlidelor.
Numeroase studii s-au realizat asupra impactului pe care îl au minele
asupra comunităţilor acvatice. Acest impact include reducerea bogăţiei
taxonomice şi/sau transformarea din specii sensibile la poluare în specii
tolerante. Toxicitatea sedimentului şi bioacumularea metalelor precum Cu, Cd,
Zn au fost asociate cu afectarea macronevertebratelor bentonice în zone cu roci
dure. Fierul (produs prin oxidarea piritei) afectează ecosistemele prin reducerea

23
productivităţii primare. Adăugându-se Al, s-a observat că se produce o toxicitate
acută şi cronică peştilor şi macronevertebratelor. Aceasta demonstrează că
minele pot afecta ecosistemele acvatice în numeroase moduri.
Pe parcursul a 2 ani de studiu s-a observat scăderea numărului de
Acroneuria sp. Scopul studiului era de a cuantifica impactul asupra
nevertebratelor în general şi a populaţiilor de Acroneuria în particular. S-a
încercat să se determine dacă impactul se datorează concentraţiei de metal din
sediment sau bioacumulării metalelor în ţesuturile organismelor de-a lungul
lanţurilor trofice.
Densitatea speciilor de Acroneuria s-a redus, iar studiile au demonstrat
sensibilitatea plecopterelor la pH alcalin şi acid şi la variaţia pesticidelor.
Conform analizelor, factorul principal care determină variaţia speciilor de
Acroneuria din loc în loc este Al. Deşi Al nu este considerat toxic în apele
neutre de suprafaţă datorită solubilităţii scăzute, în mod contrar, studiile
demonstrează că se acumulează. Concentraţia maximă admisă de Al la care pot
fi expuse comunităţile acvatice fără să producă vreun efect asupra lor este de 87
μg/l la un pH de 6,5 până la 9,0.
Nevertebratele acvatice nu sunt considerate la fel de sensibile ca şi peştii,
iar efectele toxice sunt de natură ionică în condiţii de aciditate. Unii autori
consideră că toxicitatea Al la peşti se datorează transformării Al3+ în polimeri
prin hidroliză având loc o creştere a pH-ului. Branhiile plecopterelor servesc ca
o suprafaţă pe care polimerii precipită, ducând la sufocare. Datorită faptului că
Perlidele au branhiile externe mari, sunt mai sensibile la toxicitatea Al decât
multe alte nevertebrate. Experimentele de laborator ar trebui să fie dirijate să
conducă la verificarea ipotezelor că structura branhiilor şi dimensiunea Perlidelor
le face sensibile la precipitarea Al în condiţii de pH neutru.

24
Rezultatele referitoare la metale nu au întărit ipoteza că bioacumularea
metalelor prin apă, sediment sau hrană a fost cauza scăderii abundenţei
prădătorilor în aval de locul minei.
Concluzia este că s-a observat eliminarea speciilor de Acroneuria în avalul
unei mine în râul Powell. În ciuda faptului că râul are un rol important prin
caracteristicile sale, această dispariţie a populaţiilor nu are legătură cu mărimea
şi tipul de scurgere a râului.
S-a evaluat legătura dintre numărul specilor de Acroneuria şi concentraţia
metalelor în apă, sediment şi ţesuturile biologice (consumatori primari şi animale
de pradă nevertebrate) şi s-a găsit că cea mai puternică legătură este cu
concentraţia de Al din apă. Ipoteza emisă este că strucura branhiilor acestor
organisme poate juca un rol important în sensibilitatea lor la concentraţia de Al.
Cât timp această corelaţie există, studiile asupra Perlidelor ar trebui să fie dirijate
să furnizeze sprijin ipotezelor cum că Al este cauza modificării populaţiilor de
Acroneuria.

1.5.2. Comunităţile de plecoptere şi aciditatea râurilor

Acest studiu a fost realizat asupra râurilor de munte cu pH acid din


Republica Cehă în anii 1999/2000 de către Facultatea de Ştiinţe, Universitatea
Charles din Republica Cehă şi de către Departamentul de Entomologie, Muzeul
Naţional, Republica Cehă.
Scopul a fost să se determine cum influenţează aciditatea râurilor,
structura comunităţilor de macronevertebrate într-un domeniu de pH îngust. S-a
bazat pe ape puternic acide, fără substanţe humice cu un conţinut ionic scăzut
( pH < 4,6, conţinutul de carbon organic < 10 mg l -1, conductivitate < 100 μS
cm-1), unde influenţa umană este minimă. Valorile pH - ului variază între 3,98 la

25
4,65, iar concentraţia de Al este cuprinsă între 0,2 şi 2,0 mg l-1. Studiul s-a
realizat pe anumite specii de plecoptere: Leuctra nigra (Oliver, 1811),
Nemurella picteti (Klapálek, 1909) şi Protonemura sp.
În ciuda unui pronunţat declin în răspândirea sulfului, care a apărut în
Europa din a doua parte a anilor 1980, este clar că efectele acidităţii vor
continua. Una dintre cauze este acea că în timpul precipitării în atmosfera înaltă,
sulful s-a acumulat în sol şi în prezent este spălat. Chiar şi o mică creştere a
concentraţiei de anioni a acizilor puternici, va determina disocierea acidului
organic şi va încetini creşterea pH - ului.
Efectul acidificării apelor curgătoare a fost tratat de mulţi cercetători în
întreaga lume. A fost arătat că influenţa negativă a unui pH redus şi o
concentraţie mare a metalelor toxice în organismele acvatice pot fi ameliorate de
compuşii substanţelor humice. Apele dulci au fost clasificate în funcţie de efectul
asupra biotei de la ape slab acide la ape puternic acide sau permanent acide. Cu
toate acestea, o atenţie scăzută a fost acordată studierii comunităţilor care au fost
cel mai afectate.
Pe suprafaţa fostei Cehoslovacii, majoritatea cunoştinţelor cu privire la
aciditatea apelor şi impactul asupra comunităţilor vizează numai apele stătătoare
- lacuri montane din Munţii Tatra şi Sumava şi asupra rezervoarelor de apă
potabilă din Munţii Jizerske. Mici râuri montane care sunt tipul cel mai comun
de ape cu pH acid din regiune au fost, mai degrabă, obiectul cercetărilor
geochimice şi hidrochimice. Studiile referitoare la influenţa acidităţii asupra
macronevertebratelor au fost realizate doar de câţiva cercetători.
Scopul acestei munci a fost să se determine cum influenţează aciditatea,
structura comunităţilor de macronevertebrate într-un domeniu îngust de pH într-
un râu de munte cu mare aciditate şi care are un conţinut redus de carbon organic
şi de ioni.

26
Scăderea diversităţii speciilor în râurile acide este un efect al acidităţii.
Este bine cunoscut faptul că grupele funcţionale pot fi afectate direct sau indirect
de aciditatea apelor de suprafaţă. În acest studiu familia Perlodidae a fost sever
afectată la un pH > 4,4.
Concluziile studiului demonstrează faptul că şi în condiţiile unor valori
înguste de pH (4,0 – 4,6) a apelor acide, numărul de taxoni este în primul rând
determinat de valorile pH-ului şi arată concentraţia metalelor grele.

1.6. Impactul activităţilor umane asupra plecopterelor

Orice activitate umană are un impact potenţial asupra mediului


înconjurător. Ca parte a naturii, omul interacţionează desigur cu mediul, dar
stadiul la care a ajuns civilizaţia umană face ca noi să fim oarecum ieşiţi parţial
de sub legile naturii şi mecanismele ei de reglare, ceea ce ne face mai puternici
dar totodată foarte vulnerabili, greşelile nemaifiindu-ne corectate prompt de
natură.
Acest studiu a fost realizat de către Departamentul de Ecologie,
Universitatea Comenius din Slovacia în anul 2007.
Un număr total de 57 de specii de plecoptere a fost înregistrat în râul Hron.
Gradientul natural (panta şi lăţimea râului) şi poluarea râului au fost definite
folosind date fizice, chimice precum şi date despre plecoptere. Indicii bazaţi pe
plecoptere (abundenţă, diversitate, toleranţă şi parameri funcţionali) au fost
folosiţi pentru a estima calitatea râului şi gradul de asemănare cu statutul natural.
Rezultate similare au fost obţinute prin folosirea a două metode. Prima
metodă se bazează pe omogenitate, iar a doua pe deviaţiile de la valorile
aşteptate ale parametrilor biologici într-un anumit punct al râului. Aceste valori
scad o dată cu creşterea distanţei faţă de izvor, cu excepţia indicelui saprobic

27
care creşte spre aval şi a SAS (Stonefly Average Score) care nu se modifică
foarte mult în cadrul râului, având rolul unui indicator al calităţii apei.
Cursul superior al râului este inclus în reţeaua de habitate protejate din
cadrul proiectului Natura 2000. Fauna acvatică a râului Hron a fost puternic
influenţată de activităţile umane între anii 1970-1985. Krno a rezumat rezultatele
studiilor de plecoptere ale râului executate din 1940 până în 2005 şi a evaluat
informaţiile, a făcut analize comparative şi modificări spaţiale şi temporale în
structura biologică. Analizele de gradient a plecopterelor de-a lungul râului a
arătat o schimbare graduală a faunei.
În ultimii ani, o atenţie particulară a fost acordată evaluării statutului
ecologic al sistemelor lotice conforme Directivei Cadru Ape. Acest studiu face
parte dintr-un proiect de monitorizare a macronevertebratelor, rezultatele fiind
mai departe folosite în compararea şi evaluarea schimbării bogăţiei speciilor.
Studiul s-a bazat pe perturbările cauzate de eutrofizarea datorată poluării
organice a râului.
Suprafaţa de studiu a fost râul Hron, al doilea ca lungime în Slovacia, care
este în mod principal poluat de aglomerarea urbană, de o centrală hidroelectrică,
de reziduuri, iar eutrofizarea puternică datorată agriculturii are drept rezultat
creşterea conţinutului de fosfor. Plecopterele au fost colectate într-o perioadă de
peste 2 ani, la intervale de 2-3 luni. Au fost calculaţi 10 parametri ai mediului:
chimici (pH, conductibilitate, conţinutul de oxigen dizolvat, poluarea organică-
folosind indicele saprob), variaţiile fizice (tipul de substrat, temperatura apei) şi
parametri ai râului (altiudine, pantă), precum şi parametri biologici (abundenţă,
diversitate).
Faptul că macronevertebratele au o sensibilitate diferită la concentraţia de
oxigen, este folosit pentru aprecierea bogăţiei organice. Numărul plecopterelor a
fost utilizat pentru a detecta reacţia lor la poluarea organică. În general, sunt

28
folosite pe post de bioindicatori (în special dacă cererea de oxigen a poluatorului
este îngrijorătoare) datorită sensibilităţii lor la concentraţii de oxigen dizolvat.
Abundenţa şi bogăţia speciilor sunt afectate la apariţia unor poluatori în râurile
carpatice.
Plecopterele împreună cu indicele saprob indică cel mai bine degradările
hidrologice şi poluarea acvatică. Statistic, au fost găsite corelaţii semnificative
între conductibilitate, alcalinitate, concentraţia de cloruri şi fosfat şi prezenţa
macronevertebratelor care sunt legate de poluarea râului Hron (Krno, 2007).
Indicele saprob a fost pozitiv corelat cu regimul de oxigen. Eutrofizarea şi
indicele saprob afectează biodiversitatea plecopterelor. Analizele au arătat că
indicele saprob scade o dată cu creşterea altitudinii şi a bazinului de recepţie.
Cei mai mulţi parametri selectaţi pentru realizarea acestui studiu se
bazează de asemenea şi pe abundenţa relativă a grupelor funcţionale sau
specifice. Numărul mare de analize reflectă diversitatea asociaţiilor acvatice şi
sunt folositoare pentru indicarea degradării.
Dispariţia unor taxoni dintr-un sistem lotic complex poate fi cu uşurinţă
detectată. În special specii aparţinând ordinului Plecoptera sunt foarte sensibile
la degradare, iar pierderea bogăţiei acestor taxoni indică pertubare. Deşi
abundenţa indică mari variaţii spaţiale şi temporale, au un rol extrem de
important în evidenţierea zonelor slab afectate de cele puternic afectate.
Abundenţa relativă a plecopterelor în râurile carpatice scade continuu cu
mărimea râului (Krno et al. 2007).
Aşa cum s-a demonstrat, diversitatea şi abundenţa plecopterelor în cadrul
bazinului râului Turiec scade o dată cu creşterea poziţiei ecologice (epirithron,
hiporithron), rezultate similare întâlnite şi în cadrul râului Hron.
Presupunerea că indicii în bogăţie a speciilor şi de diversitate sunt asociaţi
unui ecosistem mai stabil, stă la baza unui sistem de management modern al

29
mediului. Recent, a fost sugerat că procesele ecosistemelor depind mai mult de
varietatea funcţională decât specifică, însă de multe ori acestea sunt corelate.
Indicii de biodiversitate sunt probabil cel mai bine aplicaţi pentru poluarea
toxică sau fizică. Valorile pe baza râului Hron arată toxicitate precum şi
impactul unei poluări puternice în aval de aşezările rurale.
Ca ordin al Directivei Cadru Ape, evaluarea calităţii ecologice ar trebui să
se bazeze pe diferenţele dintre condiţiile observate şi cele de referinţă. În plus,
pentru a stabili condiţii de referinţă, pentru fiecare râu a fost stabilit un gradient
de perturbare umană ( ex. poluarea organică).
Calitatea datelor istorice poate fi slabă sau datele pot fi incomplete.
Investigaţiile directe asupra plecopterelor din râurile central-europene şi
carpatice, au evidenţiat faptul că râuri naturale aproape că nu mai există în
prezent. Diferiţi parametri (altitudine, pantă, scurgere) influenţează distribuţia
plecopterelor, poziţia ecologică a râului, indicii biotici şi indicele saprob. În
ultimele studii, Kron (2006, 2007) s-a focalizat să găsească condiţii de referinţă
care afectează diversitatea plecopterelor în râul Hron. În acest studiu,
discontinuitatea sau deviaţia parametrilor bazaţi pe plecoptere s-a considerat a fi
în mod principal datorată influenţei umane.

30
CAPITOLUL II
CARACTERISTICI FIZICO-GEOGRAFICE

2.1. Localizare fizico-geografică

Bazinul hidrografic al Izei este cuprins între 47° 31΄ (Vârful


Ţibleş) - 47° 56΄ (Sighetu Marmaţiei) latitudine nordică, şi 23° 41΄ (Vârful Igniş)
- 24° 35΄ (Vârful Bătrâna) longitudine estică ( www.geonames.org).

Fig. 2. Localizarea bazinului hidrografic al Izei (modificată după Gr. Posea şi


coloaboratori)

31
Iza izvorăşte din Munţii Rodnei, de sub vârful Bătrâna, la circa 1 380 m şi
se varsă în Tisa la vest de Sighetu Marmaţiei, la 268 m altitudine (fig. 2). Are un
bazin hidrografic cu o suprafaţă de 1 303 km2 - din care 406 km2 revin
principalului ei afluent Mara, o lungime de 83 km şi o pantă medie de 11.3 ‰ .
Cursul său superior se desfăşoară într-o zonă destul de domoală, care-i permite
să-şi formeze o vale largă. Străbate Depresiunea Maramureş pe direcţia SE-NV
formând în aval de localitatea Strâmtura o îngustare în roci mai rezistente, pe o
lungime de circa 2 km, defileul de la Surduc. În continuare, Iza pătrunde în
culoarul depresionar Bârsana-Vadu Izei.

2.2. Relieful şi geologia unităţilor de relief străbătute de Iza

Atât sub aspect petrografic, cât şi structural există o mare varietate şi


complexitate. Unitatea montană carpatică este constituită din patru zone.
Zona cristalino-mezozoică cuprinde masivul cristalin al Maramureşului şi
Rodnei (Seria din Bretila – micaşisturi cu granat, gnaise oculare, amfibolite – ca
paraautohton; Seria din Rebra: micaşisturi cu granat, şisturi sericito - cloritoase,
calcare, pegmatite; Seria din Tulgheş: şisturi sericito – cloritoase, porfiroide,
calcare, dolomite - ca pânze) (Posea, 1982).
Zona flişului intern este constituită, în principal, din depozite cretacice
(alternanţe de gresii, şisturi argiloase, microconglomerate, gresii curbicorticale).
La contactul cu cristalinul, se adaugă formaţiuni triasice (conglomerate, gresii
cuarţitice, şisturi argiloase, calcare), jurasice (fliş negru) şi magmatite (melafiere,
diabaze în Farcău).
Zona maramureşană este dezvoltată peste o fosă umplută cu depozite
flişoide jurasice, cretacice şi paleogene (fliş marno-grezos, conglomeratic, fliş

32
bituminos) şi de molasă neogenă (marne, gresii, conglomerate, marno-argile,
sare).
Din miocen se manifestă fenomene vulcanice în trei faze (tortonian-
sarmaţian cu riolite; pannonian inferior cu dacite şi andezite cuarţifere;
pannonian superior cu andezite bazaltoide), care au dat masivele vulcanice
Gutin, Igniş şi intruziunile din Ţibleş şi Rodna (Posea, 1982).
Munţii Rodnei prezintă aspectul de masiv impunător, corespunzător unui
horst dezvoltat asimetric, cu flancul nordic tranşat spre Depresiunea
Maramureşului (în lungul faliei Dragoş Vodă) şi cu cel sudic prelungit până în
valea Someşului Mare (axată pe o linie de falie). Sub raport structural, şisturile
cristaline de vârstă proterozoică şi paleozoică, care stau la baza structurii
masivului Rodnei au suferit un proces de metamorfozare deosebit de complex, în
timpul orogenezelor algonkiene şi hercinice. Culmea nordică a acestor munţi, cu
înălţimi frecvent la peste 2000 m, care prezintă spre Depresiunea Maramureş un
abrupt de falie de 500 - 600 m, sunt fragmentaţi de o reţea de văi glaciare dirijate
spre nord, la obârşia cărora se află cele mai extinse circuri glaciare din masiv
(Roşu, 1980).
Cutarea masei cristaline s-a definitivat în timpul orogenezei alpine, când
vechile catene hercinice au fost reluate în încreţire şi s-a format pânza de Rodna
care a avansat spre est peste autohtonul Rodnei şi al Maramureşului. O
particularitate a acestei structuri o constituie faptul că autohtonul are calitatea de
paraautohton, el fiind împins şi încălecat, împreună cu restul formaţiunilor
cristaline şi sedimentare mezozoice de pe el, peste unitatea vecină a flişului din
est. Ultimele strate sedimentare dispuse peste autohtonul Rodnei sunt cele
paleogene (în special gresii) care ocupă întregul versant vestic al masivului şi se
continuă apoi pe o arie mult mai vastă şi la vest de Valea Sălăuţei în bazinul
maramureşan.

33
Eroziunea îndelungată a dus la formarea suprafeţelor de eroziune, iar
zonele înalte au fost afectate în Riss şi Würm de glaciaţiune, care a dat naştere
unui interesant relief glaciar, reprezentat prin morene, custuri, văi şi circuri
glaciare, precum şi relief periglaciar tipic ( Reţegan, Bandula, Grigorescu şi
Husian, 1980).
Cumpăna de ape corespunde liniei marilor înălţimi, de pe flancul nordic,
unind nodurile orografice principale printr-un aliniament de vârfuri care nu
coboară sub 2 000 m. Alcătuirea litologică şi intensitatea modelării se reflectă
diferenţiat în relief, prin suprafeţe de nivelare, abrupturi pe calcare cristaline,
doline, cursuri subterane cu exurgenţe carstice, cu precădere pe calcarele eocene
din sud-vestul masivului (Izbucul Albastru al Izei).
Prin altitudinea, poziţia şi condiţiile climatice, Munţii Rodnei constituie un
adevărat castel de ape, aici găsindu-se obârşia a numeroase râuri ce aparţin
bazinului Tisei şi Someşului.
Munţii Gutîiului reprezintă masivul cel mai extins şi mai complex,
desfăşurat între înşeuările Huta şi Seini (ca limită nord-vestică), respectiv pasul
Rotunda, de la izvoarele Botizei (ca limită sud-estică). Arealele cu acumulări de
piroclastite au generat bazinete depresionare suspendate (Poiana Izoarele - pe
Valea Runcului, Poiana lui Ştefan - la izvoarele Marei), în timp ce în cuverturile
de lave s-a încătuşat reţeaua hidrografică, în defilee spectaculoase (Cheile
Tătarului - pe Mara, Cheile Runcului). Masivul Igniş reprezintă un aparat
vulcanic mai bine conservat, cu un platou de lave extins pe latura nordică şi cu
abruptul spre Depresiunea Chiuzbaia, jalonat de un interesant relief periglaciar
(coloane andezitice, grohotişuri) ( Reţegan, Bandula, Grigorescu şi Husian,
1980).
Nota dominantă a reliefului este dată de prezenţa unor întinse platouri de
lave şi aglomerate vulcanice andezitice, având o altitudine mai coborâtă în nord-

34
vest şi mai ridicată spre sud-est, din care se ridică o serie de neckuri sau resturi
ale unor aparate vulcanice importante ce formează vârfurile Frasin (827 m),
Pleşca Mare (1 292 m), Igniş (1 307 m), culminând cu vârful Gutâi (1 443 m).
Acţiunea factorilor subaerieni şi, în special eroziunea fluviatilă deosebit de
accentuată au dus la înlăturarea unei bune părţi din placa de aglomerate
vulcanice şi la distrugerea fostelor cratere vulcanice din care azi au rămas doar
martori deosebit de pitoreşti - precum Creasta Cocoşului – sau la crearea unor
splendide defilee, dintre care cel mai spectaculos este Defileul Tătarului de pe
Valea Brazilor, afluent al Marei (Reţegan, Bandula, Grigorescu şi Husian, 1980).
Aliniamentul de mici depresiuni, modelate în sedimentar miopliocen,
reprezintă axul unui anticlinal preexistent erupţiilor vulcanice, descopertat
ulterior prin eroziunea fluviatilă, fiecare arteră hidrografică favorizând astfel
apariţia unor “butoniere”. Se remarcă de asemenea şi trenele de glacis spre
Depresiunea Maramureşului.
Munţii Ţibleşului, desfăşuraţi între pasurile Rotunda şi Ştref, sunt
consideraţi ca un masiv subvulcanic, descopertat de sub cuvertura de sedimentar
(oligocen - miocen inferior), dar şi cu câteva centre de erupţii mai reduse.
“Cupolele” vulcanice (Hudin, Ţibleş) domină suprafeţele cvasistructurale
dezvoltate pe gresii oligocene. Spre nord şi nord-est, ei prezintă un abrupt
puternic ce corespunde faliei Iza, iar spre vest şi sud-vest coboară lin spre
Depresiunea Lăpuşului prin muncei şi piemonturi bine separate de văi, ce au
format o serie de depresiuni ca Bloaja, Poiana Botizei.
Depresiunea Maramureşului este mărginită de Munţii Maramureşului la
nord, munţii Rodnei, Ţibleş şi Gutâi la sud şi vest, continuându-se spre nord-
vest dincolo de hotarele ţării. Are un nivel colinar general la 750 - 800 m în care
Iza, Mara, Vişeu au tăiat bazinete depresionare la nivelul unor terase (Vişeu,

35
Ruscova, Petrova, Borşa) separate de defilee tăiate în cristalin sau în
conglomerate (fig. 3).

Fig. 3. Relieful bazinului hidrografic al râului Iza (modificată după Gr.


Posea şi colaboratori)

A trecut prin câteva faze caracteristice de evoluţie, care au lăsat amprente


în relieful actual. O primă fază este marcată de golful paleogen, desfăşurat între
Munţii Maramureşului şi aliniamentul de masive cristaline Rodna - Preluca –
Dealul Mare (Ţicău) - Codru (Făget), cu depuneri masive de gresii eocene şi
oligocene, spre periferie (gresiile de Borşa şi de Strâmtura), în care s-au încătuşat
defileele Vişeului, Tisei, Izei, Strâmtura). Urmează faza fragmentării tectonice şi
de erupţii vulcanice axiale, miopliocene, care au dus la compartimentarea
vechiului golf în două arii depresionare longitudinale (Maramureş şi Baia Mare -

36
Copalnic Mănăştur - Târgu Lăpuş), cu evoluţie ulterioară relativ independentă
(Maramureşul intră astfel în categoria depresiunilor de baraj vulcanic). Faza de
golf miopliocen apare numai în zona mijlocie şi inferioară a bazinului Izei, cu
depuneri de marne, argile, nisipuri şi lentile de sare (Coştiui, Ocna Şugateg).
Modelarea subaeriană, pliocen superioară, aparţine unei alte faze în care
activează o singură arteră hidrografică (Iza), Vişeul organizându-se printr-o
succesiune de captări ale vechilor tributari ai Izei (Ruscova, Vaserul, Borşa,
reunită cu Ţâşla). În consecinţă, se individualizează zona de interfluviu Vişeu-
Iza, cu înşeuări în dreptul vechilor trasee hidrografice spre Iza. Tot acum se
acumulează şi depozite piemontane, mai bine reprezentate sub abruptul tectonic
al Rodnei (Piemontul Moisiei) şi al lanţului vulcanic (piemonturile Ieudului,
Botizei, Cosăului, Marei). Faza de sculptare a celor două văi - Iza şi Vişeu -
este subliniată de succesiunea de terase - în număr de 6, nivelul superior fiind cel
de 140 m , pe interfluviul Mara – Cosău) şi de încătuşările epigenetice pe seama
gresiilor. Se individualizează şi glacisuri la periferia platoului vulcanic Izvoarele,
valorificate în pomicultură (Velcea, Savu, 1982).
Depresiunea Maramureşului suprapusă flişului transilvănean cutat precum
şi prezenţa faliilor Dragoş Vodă şi a Izei pe latura nordică a Munţilor Rodnei şi
Ţibleş indică şi o probabilă afundare şi deci o accentuare a edificiului
depresiunii de-a lungul acestui plan de falii. Rezultă de aici rolul pe care l-a avut
barajul vulcanic cât şi tectonica în formarea depresiunii.
Din punct de vedere geologic, peste formaţiunile cretacice ale fosei
transilvănene s-au depus faciesurile de fliş paleogen, cutate până la şariaj pe
latura sudică (pânza de Botiza), cărora le urmează miocenul prins în aceste cute
sudice răsturnate şi panonianul, dezvoltat mai ales în vestul depresiunii.
Predominanţa conglomeratelor şi mai ales a gresiilor eocene, a împiedicat
nivelarea reliefului acestei depresiuni. Singure văile principale Vişeu, Iza cu

37
afluenţii Ruscova, Mara s-au adâncit mai mult devenind adevărate culoare în
cadrul plafonului înalt al depresiunii ce se menţine la 700 - 800 m altitudine.
Dintre acestea, culoarul Izei şi Vişeului, longitudinale şi paralele sunt cele mai
bine dezvoltate, culmea Vişeului care le desparte dându-le caracter independent.
Adâncirea râurilor în gresiile calcaroase, energia mare de relief
(300- 400 m) şi prezenţa a cel puţin trei trepte de terasă, bine dezvoltate, indică,
mai ales pentru timpurile mai recente, o tendinţă evidentă a râurilor de atingere a
nivelului de bază coborât, corespunzător subsidenţei active de la Uigorod. Ca
urmare, liniile majore actuale ale acestui relief accidentat, cu frecvente mărturii
ale intensităţii proceselor actuale, prezintă direcţii total opuse, transversale pe
cele structurale iniţiale şi paralele lanţului Munţilor Maramureş (Velcea, Savu,
1980).
Se remarcă particularităţi şi în hidrografie, atât în ceea ce priveşte
densitatea reţelei de râuri care este foarte accentuată (peste 0,70 km/km2) cât şi al
regimului hidrologic. Astfel, se observă o repartiţie anuală mai proporţională a
scurgerii medii datorită rolului pe care îl joacă atât regiunile înalte (Munţii
Rodna, Munţii Maramureş) cât şi zonele sud-vestice aflate sub influenţa
climatului vestic. Ca urmare, scurgerile medii rămân importante atât iarna 17
-26% cât şi vara 19 - 26%, iar valorile mari de primăvară se menţin pe o durată
apreciabilă din februarie până la sfârşitul lui mai, consecinţă a aportului succesiv
de ape din zonele amintite.
O scurtă schiţă a geomorfologiei bazinului Izei este necesară pentru a ne
face o imagine despre zonă. Valea Izei s-a individualizat de-a lungul axei unui
golf din Pliocen. Sectorul superior, denumit Culoarul Săcel - Săliştea de Sus,
este situat la altitudinea de 500 - 600 m şi este săpat în formaţiuni oligocene. La
Săcel, Rozavlea (Culoarul Rozavlea, 330 - 380 m altitudine), Strâmtura şi
Onceşti există îngustări ale văii, iar la Săliştea, Dragomireşti (depresiunea

38
Dragomireştilor, la altitudinea de 400 - 420 m), Bârsana şi Vadu Izei există zone
lărgite de forma unor bazinete. În partea inferioară a Piemontului Mara - Săpânţa
s-a individualizat Culoarul Mara, iar în Piemontul Gutâiului se observă bazinetul
Brebului. Iza prezintă 3 terase mai dezvoltate, acestea pot fi urmărite în amonte
până la Budeşti şi Bârsana. Între valea Izei şi cea a afluentului său, Mara, se
profilează Podişul Şugatagului, la 507 m altitudine medie, unde se exploatau
depozitele de sare acumulate în axa anticlinalului. Dizolvarea sării în apele
infiltrate în camerele de extracţie a produs prăbuşirea tavanelor vechilor saline,
generând cuvete lacustre, acum existând lacuri de diferite dimensiuni, unele
foarte mari, mărginite de alunecări de teren şi un relief haotic.
Iza este mai înălţată în cursul superior, până la Dragomireşti, dar mai joasă
în continuare, cu 20 - 100 m, fapt care ar putea favoriza construirea unor
hidrocentrale cu transport de apă din Vişeu în Iza (Velcea, Savu, 1980).
Vişeul şi Iza, râuri surori, care curg aproape paralel, având direcţia SE-
NV, drenează prin bazinele lor întreaga depresiune. Clina nord-estică a munţilor
Oaş – Gutâi – Ţibleş este drenată de Iza cu afluenţii din stânga ei.
În decursul îndelungatei istorii geologice a acestui teritoriu, o dată cu
formarea rocilor care îl alcătuiesc, au luat naştere acumulări de minerale de
compoziţii diferite, constituite în zăcăminte de substanţe minerale utile
nemetalifere. Resursele de subsol sunt reprezentative pentru Depresiunea
Maramureşului, cele mai importante fiind: calcarele (Săcel), marnele (Botiza),
caolinul (Budeşti): izvoarele minerale, şi staţiuni balneare de interes local
(Dragomireşti, Botiza). Sarea gemă este cunoscută şi parţial exploatată în zona
Ocna Şugatag, precum şi în zona Vad - Onceşti, în acest din urmă zăcământ
extracţia fiind posibilă prin dizolvare. De asemenea, în anumite puncte din
bazinul văii Izei se semnalează iviri de gipsuri.

39
2.3. Caracteristici hidrologice

Afluenţii mai importanţi ai Izei sunt cei de stânga: Bâleasa, Boicu (S=100
km2, L=18 km), Slatina, Valea Morii, Ieudul, Botiza (S=103 km2, L=18 km),
Slătioara, Mara (S=401 km2, L=33 km) - cel mai important afluent şi pârâul
Şugăului (fig. 4).
Printre afluenţii de dreapta se numără Izvorul Baicului, Râul Satului,
Valea Muntelui, Valea Caselor şi Rona - cel mai important afluent de dreapta.
Iza, în cursul său inferior, străbate depozite tortoniene, cu masive de sare în care
apar izvoare sărate; se întâlnesc în văile Baicu, Slatina, Botiza, Slătioara şi pe
cursul inferior al ariei şi al afluentului său inferior, Coşeu.
Mara se formează în aval de Cheile Tătarului, prin unirea văii Brazilor cu
valea Runcului; ieşind în Depresiunea Maramureşului, Mara confluează cu
Râuşorul, iar la Fereşti cu principalul său afluent, Cosăul, ale cărui ape provin
însa în majoritate din munţii Văratecului. La Vadu Izei, Mara îşi împreună apele
cu Iza, care până la vărsarea în Tisa colectează şi apele Şugăului
(http://www.carpati.org/ghid_montan/muntii/oas_gutai-33/hidrografie/).

40
T is a
S IG H E TU R o n a d e J o s
M A R M A T I E I
R o n a d e S u s

v f . T i g a n u V a d u I z e i
1 2 2 2
Ro n
is o

Iz
a ra

a
G i u l e s t i

C
V a lBe r aa z ilo r B i r s a n a

os
au
v f . P l e s c a M a r e
1 2 9 l u2 i O c n a
cu
R un a ra S u g a t a g
C a l i n e s t i

M o r ii
a le
a M S t r a m t u r a

ra
V D e s e s t i

t io a
V a le a
R o z a v l e a

S la
v f . Ig n i s B u d e s t i
1 3 0 7

1 1 7 3 B o g d a n
v f. G u t i n v f . V a ra t e c u l u S i ie u V o d a
1 4 4 3 V a le i
a S a s u lu
B o t i z Iae u d

d
v f . N e te d a D r a g o m ir e s t i

Ie u
1 3 2 2 v f . V a r a te c
1 3 5 8
v f. S e c u l u i Iz a

ii
S a l i s t e a d e S u s

o t iz
1 3 1 1
Bo S a c e l

P.B
ic u

v f B a tr a n a
1 7 1 0

v f . T i b le s
1 8 3 9
L E G E N D A

R e te a h id r o g ra fic a V a r f C o m u n a s u b u r b a n a

C u m p a n a d e a p e C o m u n a M u n ic ip iu

Fig. 4. Bazinul hidrografic al Izei şi afluenţii (hartă modificată după Gr. Posea şi
colaboratori)

Judeţul Maramureş, în condiţiile unui relief predominant muntos cu valori


altitudinale cuprinse între 200 - 2300 m, ale unui climat cu precipitaţii
abundente, cu secete relativ puţine, este caracterizat printr-o reţea hidrografică
bogată, cu o lungime de 3000 km şi cu o densitate cuprinsă între 0,5 şi 0,9
km/km2 . Densitatea este ridicată în zonele care se caracterizează printr-o energie
de relief mai mare şi predomină alimentarea pluvială.

41
În zona alpină scăderea densităţii se datorează atât perioadei îndelungate
de îngheţ (6-7 luni), prezenţei circurilor şi văilor glaciare, datorită cărora pe
suprafeţe mari se dezvoltă numai cursul principal al râului, cât şi efectului
cumpenei de apă unde se resimte lipsa unei reţele de râuri cu scurgere
permanentă.
În zonele mai joase, cu depozite de versanţi mai groase, ploile bogate
contribuie la o fragmentare mai intensă a reliefului. În această zonă există ape
freatice din abundenţă care asigură în permanenţă alimentarea cu apă a râurilor
mici ( Reţegan, Bandula, Grigorescu şi Husian, 1980).
Precipitaţiile, componentă a bilanţului hidrologic, prezintă valori ridicate
în tot bazinul Izei, cuprinse între 853 mm şi 1 350 mm. Scurgerea oscilează între
450 mm şi 850 mm, iar evapotranspiraţia în jurul valorii de 500 mm. Regimul
hidrologic al Izei este influenţat de valorile ridicate ale precipitaţiilor, dar şi de
încălzirile frecvente ce au loc în timpul iernii datorită aerului oceanic. Apele
mari apar primăvara, în luna aprilie. Pe sezoane, primăvara se scurge cea mai
mare cantitate de apă, cam 40% din volumul total. Valori mari ale scurgerii se
înregistrează şi iarna datorită ploilor, valori ce reprezintă cam 25% din volumul
total. Toamna se întâlnesc cele mai mici ape. Bazinul Izei corespunde, ca tip de
regim, celui carpatic vestic.
Debitul mediu multianual al Izei, pe perioada ultimilor 30 ani, la Vad, este
de 16,3 m3/s, la vărsare de 17,6 m3/s, iar al celui mai important afluent, râul
Mara, este de 8,35 m3/s. Debitele medii anuale au avut valori cuprinse între 1,67
şi 0,43 din valoarea debitului mediu multianual, cea mai mare valoare
înregistrându-se în anul ploios 1970 şi cea mai mică în anul secetos 1961. Debite
maxime apar în timpul primăverii în urma ploilor şi a topirii zăpezilor. Pentru
Iza, la Vad, debitul maxim cu o asigurare de 1% este de 606 m³/s.

42
Debitele minime apar în special toamna şi vara şi nu duc niciodată la o
epuizare a reţelei, sau la o secare temporară. Debitul mediu multianual de
aluviuni în suspensie, în aceeaşi secţiune, calculat pe perioada ultimilor 30 ani,
este de 7,8 kg/s. Temperatura apei urmăreşte pe cea a aerului. Temperaturile
maxime înregistrate au fost de 27,5°C pe Iza, la Săcel. Fenomenele de îngheţ
sunt prezente din a doua decadă a lunii noiembrie până în ultima decadă a lunii
martie. Datorită vitezei mai mici a Izei, podul de gheaţă are o durată medie de 22
zile la Săcel si creşte la 40 zile în cursul inferior. În anii geroşi, podul de gheată a
avut o durată maximă de 101 zile pe Iza, la Vad.
Debitul solid este în dependenţă directă de zonele pe care le străbate, dar în
general este mai ridicat decât la Vişeu. Turbiditatea atinge, la Vad, 497g/m³ (cea
mai ridicată în grupa râurilor nordice), iar scurgerea solidă specifică este de
2,07t/ha/an. Din punct de vedere chimic, apele Izei au o mineralizare scăzută în
zona de izvor, dar aceasta creşte spre vărsare. Datorită existenţei formaţiunilor
salifere, a izvoarelor şi lacurilor sărate, Iza, la vărsare, intră în categoria apelor
clorurate.

2.4. Clima

Unităţile de relief se încadrează deopotrivă în sectoarele cu climă


continental - moderată şi în cel cu climă de munte, pe teritoriu interferându-se
condiţiile specifice ţinutului climei munţilor cu înălţimi mijlocii, cu cele ale
ţinutului climei de dealuri şi podiş. Are specific un regim termic moderat,
umezeală relativ mare, precipitaţii atmosferice bogate. Pe fondul circulaţiei
atmosferice generale, se grefează o serie de influenţe topoclimatice
corespunzătoare etajelor de relief desfăşurate de la nivelul culmilor montane
înalte, până la acela al dealurilor de podiş şi piemonturilor. Caracterul

43
continental - moderat al climei se manifestă sub aspectul reducerii amplitudinilor
de variaţie a parametrilor meteorologici.
Radiaţia solară globală. Sumele medii anuale ale radiaţiei solare globale
prezintă valori de 110kcal/cm2.an, în perimetrul culmilor montane înregistrându-
se unele depăşiri. Sumele medii lunare cele mai mici se înregistrează în
decembrie – ianuarie (2 - 3 kcal/cm2 ), iar cele mai mari medii lunare, în
intervalul mai – iulie (14,5 - 15,2 kcal/cm2).
Circulaţia generală a atmosferei. Se remarcă frecvenţa aproape în tot
cursul anului a advecţiei maselor de aer umed şi o activitate frontală mai
pronunţată. Circulaţia maselor de aer, dinspre vest şi nord constituie o
caracteristică pentru tot acest spaţiu geografic, împreună cu nuanţa climatică
proprie aerului depresionar intramontan al Maramureşului.
Temperatura aerului. Valorile medii anuale variază de la mai puţin de
-1°C până la peste 9,0°C, sectorul sudic al judeţului Maramureş fiind mai cald,
iar cele de N şi NE mai reci. În decursul anului, regiunile prezintă un climat mai
răcoros, perioadele de încălzire (t >10°C) fiind de durată mai scurtă, depăşind, în
medie, patru luni în partea de S, cca două luni şi jumătate în N, iar pe culmile
înalte ale munţilor Rodnei, Maramureş şi Ţibleş, cel mult o lună şi jumătate.
Temperatura medie a lunii iulie înregistrează valori cuprinse între 8,0° şi 20,0°C,
existând un decalaj termic pronunţat între diferitele compartimente şi trepte de
relief din regiune. Vara este în ansamblul ei răcoroasă şi de scurtă durată.
Culoarele văilor Vişeu şi Iza, în sectoarele lor de îngustare, generează un regim
termic mai rece, nu numai în iulie, dar şi în alte luni ale anului. Temperatura
medie a lunii ianuarie este cuprinsă între -3,0°C şi -8,0°C, între cele mai nordice
şi înalte sectoare ale regiunii şi cele mai joase de la S, înregistrându-se o
diferenţă termică de cca 4,5 - 5,5°C (Posea, 1982).

44
Îngheţul este un fenomen meteorologic foarte frecvent, în special pe
culmile montane înalte şi în aria joasă a Depresiunii Maramureş, inversiunile
termice şi aerul rece provenit mai ales din masele de aer arctic constituind
fenomene obişnuite în anotimpul de iarnă. Primele îngheţuri se semnalează iarna,
în medie pe marile înălţimi începând din ultima decadă a lunii septembrie, iar în
părţile mai joase la începutul lunii octombrie. În sectorul sudic al judeţului apare
din a doua jumătate a lunii octombrie.
Precipitaţiile atmosferice. Pe ansamblul teritoriului se înregistrează valori
cantitative mari. Cantităţile medii anuale sunt cuprinse între 700 şi 1400 mm.
Peste 70% din suprafaţa zonei primeşte un volum de precipitaţii care depăşeşte
1000 mm. Regiunea montană în ansamblul ei, prezintă un regim pluviometric
caracterizat prin cantităţi anuale cuprinse între 1 200 şi 1 400 mm şi chiar mai
mult, pe culmile cele mai înalte ale munţilor Rodnei şi Maramureş. În luna iulie,
ca şi pe tot parcursul verii de scurtă durată, ploile nu sunt atât de repezi pe cât
sunt de îndelungate, aducând cantităţi importante de apă. Cantităţile medii din
ianuarie se încadrează între 40 şi 100 mm, local mai ridicate pe vârfurile
montane. Depresiunea Maramureş primeşte cca 50 - 80 mm, fiind deosebit de
umedă în timpul iernii, ca şi în decursul întregului an de altfel.
Vânturile. Regimul eolian este condiţionat de circulaţia aerului din partea
de vest, ce prezintă o frecvenţă medie anuală de cca 18 - 20,0% şi a celui din
nord cu o frecvenţă de aproximativ 10 - 11,0%. Valea Izei canalizează curenţii
de aer rece care pătrund de la N şi NV, ori coboară de pe culmile montane ale
Rodnei şi Ţibleşului. Vitezele medii anuale se menţin între 3 şi 3,8 m/s, vântul
atingând pe munţii cei mai înalţi peste 50 m/s în timpul viscolelor puternice din
lunile de iarnă ( Posea, 1982).
Clima înregistrează o serie de particularităţi, fiind dominată de circulaţia
nord-vest – sud-est (excepţie staţiunea Ocna Şugatag, cu frecvenţa vânturilor din

45
sud - vest, legată de înşeuările de sub masivul Gutâi), de diferenţe de
temperatură de circa 1°C între Ocna Şugatag şi Borşa şi de precipitaţiile medii
(peste 200 mm diferenţă), datorită unor fenomene locale de foenizare în “golful”
Marei. Ca urmare, Iza, cu asimetrie pregnantă a bazinului hidrografic, cu o
alimentare abundentă, înscrie densităţi de peste 0,7 km/km2, provoacă inundaţii
periodice, aşezările omeneşti preferând terasele sau conurile de depunere.
Complexele lacustre Ocna Şugatag şi Coştiui îşi continuă evoluţia, prin noi
prăbuşiri ale vechilor saline inundate (Posea, 1982).

2.5. Solurile

Factorii şi condiţiile pedogenetice şi îndeosebi cele de relief şi rocă fiind


foarte variate au imprimat învelişului de sol o alcătuire complexă.
În bazinul hidrografic al Izei apar soluri brune, soluri brune eu-
mezobazice, soluri brune acide, podzolite şi soluri podzolice argiloiluviale, în
cea mai mare parte pseudogleizate. În arealul montan se succed soluri brune
podzolice şi podzoluri. Solurile brune podzolice s-au format sub pădurile de
foioase, în condiţiile unui climat temperat - semiumed, cu apa freatică la
adâncimi mai mari de 3 m. Se întâlnesc până la altitudinea de 750 m. Aceste
soluri au o fertilitate naturală mijlocie spre bună, fiind folosite ca terenuri
arabile, fâneţe, păşuni, livezi de pomi şi păduri. Totodată, ele sunt soluri
favorabile pentru un sortiment larg de plante de cultură.
Soluri podzolice argilo - iluviale, caracteristice pădurilor de stejar, se
întâlnesc pe terasele din lungul principalelor cursuri de apă, precum şi pe
versanţii slab înclinaţi. Ele sunt folosite mai mult ca terenuri arabile şi păşuni,
fiind mai puţin acoperite de fâneţe şi păduri. Sunt soluri acide, sărace în
elemente fertilizante şi cu un nivel de producţie scăzut. În mod obişnuit, se

46
pretează pentru un sortiment redus de plante de cultură, dar prin calcarizări şi
fertilizări corespunzătoare pot deveni soluri fertile (fig. 5).

Fig. 5. Harta solurilor din bazinul hidrografic al Izei (modificată după Gr.
Posea şi colaboratori)

Solurile brune acide se formează în toate masivele muntoase, până la


altitudinea de 1 300 m, în condiţii de climă rece şi umedă, fiind favorabile
pădurilor de fag şi mixte. Ele se caracterizează printr-o bioacumulare puternic
acidă. Aceste soluri sunt ocupate de păduri şi pajişti naturale şi numai pe
suprafeţe mici sunt cultivate cu un sortiment redus de plante (trifoi, cartofi,
ovăz). Sunt soluri sărace în elemente nutritive şi cu activitate biologică redusă.

47
Prezenţa acizilor fulvici se adaugă sărăciei în elemente nutritive şi determină o
fertilitate naturală scăzută. În silvicultură, solurile brune acide sunt apreciate ca
având o valoare ridicată.
Andosolurile sunt cu orizonturile superioare de culoare închisă,
negricioasă, întâlnite pe suprafeţe apreciabile în Munţii Gutâi, la altitudinea de
800 – 1 200 m. Se formează în condiţii de climă rece şi umedă, sub o vegetaţie
lemnoasă, formată din păduri de fag, uneori în amestec cu molid. Andosolurile
oferă condiţii pentru păduri şi păşuni montane, cu o fertilitate scăzută (Reţegan,
Bandula, Grigorescu şi Husian, 1980).
Solurile brune podzolice sunt caracteristice regiunilor montane de peste
1 200 m din Munţii Rodnei. Formate pe roci metamorfice, în condiţii de climă
rece şi umedă, favorabilă pădurilor de molid, ele prezintă o bioacumulare
puternic acidă, sunt folosite pentru păduri şi păşuni. Au o valoare scăzută,
importanţa lor fiind mai mult silvică şi pastorală.
Solurile aluvionale şi aluviunile sunt relativ puţin răspândite în lunca Izei.
Aluviunile reprezintă depozite aluvionare grosiere, foarte slab evoluate şi
structurate, cu puţine elemente nutritive, ceea ce le încadrează în categoria
solurilor slab productive.
Terenurile arabile, aflate îndeosebi în lunci, terase, depresiuni sunt de
regulă uşor accesibile la mecanizare. Pentru folosirea intensivă a fondului funciar
se menţine în actualitate efectuarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare ce privesc
în continuare amenajarea complexă a bazinelor hidrografice în vederea prevenirii
şi combaterii eroziunii solurilor şi regularizarea cursurilor de apă (Reţegan,
Bandula, Grigorescu şi Husian, 1980).
Există numeroase procese actuale care duc la degradarea terenurilor.
Spălarea în suprafaţă reprezintă procesul principal care afectează suprafeţele slab
înclinate lipsite de pădure (terasele Marei, unele trepte structurale). Pe glacisurile

48
de la baza masivelor cristaline sau vulcanice ea se îmbină cu şiroirea şi
torenţialitatea. Acestea creează rigole, ravene, torenţi cu desfăşurare aproape
paralelă, adâncite până la câţiva metri. Acţiunea lor este foarte puternică pe
pantele accentuate, despădurite, cu caracter structural sau petrografic din culmile
Breaza, Preluca, Făget, pe majoritatea versanţilor culmilor din Depresiunea
Maramureş. Alături de torenţialitate, alunecările de teren constituie procesul cu
efecte dintre cele mai negative pentru economia locală. Majoritatea sunt vechi, în
bună măsură stabilizate, axate în treimea inferioară a versanţilor (pe dreapta
Coşeului, pe dreapta Izei, pe stânga Marei). În albiile râurilor, dinamica
proceselor fluviatile este dependentă îndeosebi de condiţiile locale de rocă,
pantă. În bazinetele depresionare de pe Iza există albii largi unde domină
eroziunea laterală şi au loc acumulări însemnate însoţite de despletiri. În unele
sectoare de pe Iza dezvoltate în gresii şi conglomerate albiile sunt înguste, iar în
dinamică rolul principal îl au eroziunea lineară şi transportul.
În unele segmente ale Izei inferioare, apele sunt adânci şi lente, cu
maluri fine şi negre ce se depun pe fundul albiei. Alte zone au depuneri masive
de prundiş, pietre cărate de la diferite distanţe şi modelate în forme ovale-
elipsoidale aplatizate; există zone cu depuneri de nisipuri fine sau mai grosiere;
la Grădina Morii există gresii dure situate transversal - oblic în apă, care atunci
când nivelul apei este redus, apar la suprafaţă dând o estetică aparte peisajului; în
unele sectoare există o puternică tendinţă de meandrare, de erodare agresivă a
malurilor, care rămân pereţi abrupţi, spre exemplu în zona Câmpul Negru. Apele
Izei se despart uneori în braţe ce cuprind insule (bare) de prundiş (Posea, 1982).

49
CAPITOLUL III
METODE DE CERCETARE

3.1. Metode de prelevare şi analiză a probelor

Pentru analiza şi descrierea comunităţilor larvelor de plecoptere au fost


prelevate probe calitative şi cantitative de bentos într-o singură campanie - în
luna iulie 2008.
De-a lungul râului au fost alese 14 staţii de prelevare (tab. 1, fig.6) în
funcţie de particularităţile de biotop, de principalele localităţi precum şi în
funcţie de zonele de confluenţă ale râului cu principalii afluenţi.
Probele cantitative s-au prelevat cu ajutorul bentometrului Surber cu
suprafaţa utilă de 887 cm2, şi cu fileul cu ochiuri de 250μ. Procedeul de
prelevarea a bentosului constă în dislocarea manuală a organismelor de pe
substrat, acestea fiind purtate de curent şi reţinute într-o sită. Probele au fost
conservate în soluţie de formaldehidă 4% tamponată cu bicarbonat de sodiu.
Colectările calitative s-au realizat prin prelevarea directă a plecopterelor de pe
pietrele acvatice (Curtean – Bănăduc, 2001).
Separarea organismelor de sediment s-a făcut în laborator, prin spălare
integrală, pe site cu ochiuri de 0,2 mm. Materialul biologic a fost triat la lupa
binocular (Zeiss, 65X). După triere şi determinare, speciile de plecoptere au fost
conservate în alcool 70%.
Materialul colectat a fost determinat în laboratorul de hidrobiologie.
Pentru determinarea speciilor de plecoptere am utilizat determinatoarele:
„Insecta Plecoptera. Fauna R.S.R., Vol. VIII, Fascicula 7” –Kis B. şi

50
„Diversitatea lumii vii. Determinatorul ilustrat al faunei şi florei României, Vol
II- Apele continentale. Partea 2”- Găldean, N.

Tabelul 1. Localizarea staţiilor de prelevare a probelor


Staţia prelevare Poziţie

Peştera Izei - MI1 Este prima staţie din sectorul


montan
Izvorul albastru al Izei – MI2

MI3

MI4

MI5 Este ultima staţie din sectorul


montan
MI6 Iza amonte de Săcel

MI7 Iza între Săcel şi Săliştea de Sus

MI8 Iza între Săliştea de Sus şi Săcel

MI9 Iza în aval de Dragomireşti; la


intrare în Bogdan Vodă
MI10 Iza la 1 km aval de Şieu şi
Rozavlea
MI11 Iza la confluenţa cu Slătioara

MI12 Iza la intrare în Onceşti

MI 13 Iza la confluenţa cu Mara în


localiatatea Vadul Izei
MI14 Iza la 500 m de confluenţa cu
Tisa, în Sighetul Marmaţiei

51
T is a
S IG H E T U M I 1 4
M A R M A T I E I

V a d u I z e i
Ro
M I 1 3 n is
oa

Iz a
ra
O n
Co c e Ms t i I 1 2
V a B l r ae z i l ao r sa
u

u lu i M I 1 1
nc a
Ru ar
r ii
le
a M S t r a m t u r a
a le a M o
Va
ra
la tio a
R o z a v l e a
M I 1 0
V
S

S i e u
B o g d a n
S ie u V o d a
V a le
a Sas
u lu i
M I 9
d
D r a g o m i r e s t i
Ie u Iz a
M I 8 M IMs 5 I 4
tiz ii

S a l i s t e a d e S u
M I 7
P. Bo

Bo S a c e l
ic u
M I 6 M I 3
M I 2
M I 1

Fig. 6. Schiţa amplasării staţiilor de prelevare a probelor din râul Iza

52
3.2. Metode de prelucrare a datelor

La analiza statistică a materialului colectat s-au utilizat parametri ecologici


cantitativi ca: densitatea statistică (Ds), abundenţa (A), frecvenţa (F) şi indicele
de semnificaţie ecologică (W). De asemenea, s-au utilizat indici de biodiversitate:
Margalef (D1), Simpson (l) şi echitabilitate ( E) .
Densitatea statistică a fiecărui grup de macronevertebrate bentonice în
fiecare staţie de colectare a fost determinată prin calcularea mediei aritmetice
cumulate după formula:
n
∑ xi
i=1
Ds = ———
n

unde:
xi – numărul de indivizi / m² din fiecare probă cantitativă dintr-o staţie;
n – numărul total de probe colectate dintr-o staţie.

Abundenţa relativă (A%) reprezintă raportul procentual dintre numărul


de indivizi ai unui grup sistematic şi numărul tuturor indivizilor din probele
colectate dintr-o staţie.
n
A= ×100
N

unde:
n – numărul de indivizi care aparţin aceleiaşi specii dintr-o probă;
N – numărul total de indivizi dintr-o probă.
Abundenţa relativă exprimă şi dominanţa, ea fiind folosită pentru a
determina abundenţa relativă generală (Ag%) unde:

53
n – numărul de indivizi care aparţin aceleiaşi specii din toate staţiile;
N – numărul total de indivizi din toate staţiile.
Frecvenţa (F%) reprezintă procentul probelor în care se află specia dată
raportat la numărul total de probe.
pi
F= × 100
P
unde:
pi – numărul de probe în care s-a identificat specia i;
P – numărul total de probe.
Deoarece o staţie a fost considerată ca o probă, valoarea obţinută a
frecvenţei nu este puternic influenţată de heterogenitatea habitatului, de
distribuţia spaţială şi dinamica temporală. După Botnariuc şi Vădineanu (1982),
constanţa poate fi apreciată în funcţie de frecvenţă şi speciile pot fi grupate în
următoarele categorii:
• Accidentale – F ε [0,1 -25%] ;
• Accesorii – F ε [25,1 – 50%] ;
• Constante - F ε [50,1 – 75%];
• Euconstante – F ε [75,1 – 100%].
Indicele de semnificaţie ecologică (W) denumit şi indicele lui Dzuba este
un parametru frecvent folosit în studiile de ecologie şi reprezintă raportul dintre
frecvenţă şi abundenţa relativă.
F ×A
W =
100

unde:
A – abundenţa relativă;
F – frecvenţa.
În funcţie de valorile acestui indice, speciile pot fi împărţite în următoarele
categorii:

54
• Subrecedente – W < 0,1% ;
• Recedente – W ε [0,1 – 1%] ;
• Subdominante – W ε [1,1 – 10%] ;
• Eudominante – W > 10%.
Indicele Margalef (D1) este un indice de biodiversitate care evaluează
bogăţia în specii şi indivizi.
S −1
D1 =
log (N)

unde:
S – numărul de specii din probă;
N – numărul total de indivizi din probă.
Acest indice nu indică modul în care indivizii sunt repartizaţi pe specii, şi
nu este eficient când fondurile comparate au acelaşi număr de specii şi de
indivizi. Indică diversităţi mai mari la valori mai mari, domeniul de variaţie fiind
[0,+
∞) .

Indicele Simpson (l) este un indice care evaluează heterogenitatea şi


măsoară probabilitatea ca doi indivizi extraşi la întâmplare dintr-o probă să
aparţină la aceiaşi specie. Acesta este foarte sensibil la modificările în abundenţa
speciilor dominante.

l=
∑n ( n
i
− 1)
i

N(N − 1 )

unde:
ni = numărul de indivizi din specia i;
N = numărul total de indivizi.
Indicele Simpson ia valori în domeniul [0, 1], diversitatea scăzând cu
creşterea valorii lui.

55
Indicele de echitabilitate (E; Lloyd-Ghelardi) este un alt indice care
evaluează heterogenitatea, care variază în domeniul [0,1].
H
E=
ln S

unde:
H - valoarea indicelui Shannon- Wiener;
lnS - logaritmul natural din numărul total de specii identificate în probă.
Indicele Shannon-Wiener (H) are un domeniu de variaţie cuprins între
[0, +∞) şi indică sporirea diversităţii în sensul crescător al domeniului de
variaţie.
S
H = −∑ pi ln ( pi )
i=1

unde:
pi – valoarea abundenţei relative a speciei i.

CAPITOLUL IV
REZULTATE ŞI DISCUŢII

56
4.1. Aspecte faunistice

În zona de referinţă au fost identificate 8 specii, care aparţin la 5 genuri


(Protonemura, Capnia, Isoperla, Perlodes, Perla) şi 4 familii (Nemouridae,
Capniidae, Perlodidae, Perlidae). Speciile identificate în râul Iza reprezintă
6,83% din plecopterele descrise în România.
Materialul colectat cuprinde 140 de indivizi în stadii identificabile.
Menţionez că în cazul indivizilor aflaţi în stadiul larvar I determinările s-au făcut
până la gen.
În tab. 2 este redată lista speciilor identificate şi distribuţia acestora în râul
Iza.
Din numărul total de specii determinate, asupra speciei Capnia nigra
(Pictet, 1833) există puţine referiri în România. Protonemura meyeri (Pictet,
1841) este rară în România, în ultimii anii aceasta nemaifiind colectată. Isoperla
rivulorum (Pictet, 1841) este de asemenea rară, fiind citată în special în Munţii
Gutâi şi Bucegi. Spre deosebire de acestea, Protonemura intricata (Ris, 1902) ,
Perla marginata Panzer,1799 şi Isoperla grammatica (Poda, 1761) sunt prezente
frecvent în România (Kis, 1974).

57
Tabelul 2. Lista speciilor de plecoptere din râul Iza şi distribuţia acestora
de-a lungul râului
Staţia de prelevare
Familia/Specia
MI MI MI MI MI MI MI MI
MI10 MI11 MI12 MI13
1 2 3 5 6 7 8 9
Capniidae
Capnia bifrons
X X X X X X X X
(Newman,1839)
Capnia nigra
X X
(Pictet, 1833)
Capnia sp.
X X X X X

Nemouridae
Protonemura
intricata X X X X
X
(Ris, 1902)
Protonemura
meyeri
X X X
(Pictet, 1841)
Protonemura sp.
X X X X
Perlidae
Perla marginata
Panzer,1799 X
Perlodidae
Perlodes intricata
(Pictet, 1841) X
Perlodes sp.
X X
Isoperla
grammatica X X X
(Poda, 1761)
Isoperla
rivulorum X
(Pictet, 1841)
Isoperla sp. X X X X X

58
Cea mai mare diversitate specifică a plecopterelor se înregistrează în
sectoarele localizate la Peştera Izei (MI1) şi la Izvorul Albastru al Izei (MI2)
datorită faptului că impactul antropic nu este semnificativ. În ultimul sector
montan (MI5) este prezentă o singură specie din cauza faptului că habitatele nu
sunt caracteristice plecopterelor, este o porţiune cu curgere lineară, substrat
sedimentar (nisip şi pietriş) şi vegetaţie ierboasă pe mal. De asemenea, în
sectorul de râu situat la confluenţa cu Mara în localitatea Vadu Izei (MI13) este
prezentă numai o singură specie cu densităţi mici datorită poluării cu ape
reziduale menajere şi din zootehnie. În staţiile MI4 şi MI14 nu este prezentă nici
o specie de plecoptere (fig. 7).

5
Nr. specii

0
MI1 MI2 MI3 MI4 MI5 MI6 MI7 MI8 MI9 MI10 MI11 MI12 MI13 MI14
Statii

Fig. 7. Numărul de specii de plecoptere prezent în fiecare dintre cele 14 staţii de


pe râul Iza.

59
Din punct de vedere zoogeografic şi aşa cum rezultă şi din fig. 8,
comunităţile de plecoptere din râul Iza se caracterizează prin existenţa unei
varietăţi de elemente. Apar:
- 2 specii europene (Protonemura intricata, Capnia bifrons);
- 2 specii eurasiatice (Capnia nigra, Isoperla grammatica);
- 2 specii medio – sud – europene (Perlodes intricata, Isoperla
rivulorum);
- 1 specie hole – europeană (Protonemura meyeri);
- 1 specie sud – est – europeană (Perla marginata)

24% Sp. europene


25%
Sp. hole -
europeană
Sp. eurasiatică

Sp. sud - est -


europeană
13% 13%
Sp. medio - sud -
europene
25%

Fig. 8. Structura zoogeografică a larvelor de plecoptere din râul Iza

60
4.2. Aspecte cenologice

În cadrul acestui subcapitol se prezintă stuctura comunităţilor larvelor de


plecoptere din fiecare sector de râu precum şi condiţiile de biotop ale acestor
staţii.

Peştera Izei - MI1


Pârâul de munte are un substrat litologic - format din bucăţi de
stâncă, bolovani, pietre mari şi medii, precum şi din pietricele. Are o lăţime
medie de 2 m (lăţimea maximă – 3 m), iar adâncimea medie este de 10 – 15 cm
(adâncimea maximă – 20 cm). Datorită prezenţei pereţilor de stâncă abrupţi şi a
pădurii de brad, pârâul este foarte umbrit. Curgerea este rapidă şi în trepte
(fig. 9).

Fig. 9. Peştera Izei (Staţia MI1)

61
Din numărul total de macronevertebrate prezente în acest sector de râu,
plecopterele reprezintă 23,17%.
În această staţie comunitatea de plecoptere prezintă următoarea structură
(în termeni de abundenţă relativă): Protonemura intricata (35,71%),
Protonemura meyeri (25%), Capnia bifrons (17,85%), Isoperla sp. (7,14%),
Capnia nigra (3,57%), Perlodes intricata (3,57%), Perlodes sp. (3,57%) şi
Isoperla grammatica (3,57%). Se observă că cea mai abundentă familie din
acest sector este familia Nemouridae cu o abundenţă mai mare de 50% (fig. 10).

3,57% 3,57% 17,85%


7,14%
3,57%
3,57% Capnia bifrons
Capnia nigra
Protonemura intricata
Protonemura meyeri
Perlodes intricata
Perlodes sp.
Isoperla grammatica
25,00% Isoperla sp.
35,71%

Fig. 10. Structura comunităţii de plecoptere în termeni de abundenţă


relativă, în staţia MI1

Protonemura meyeri este rară în România, nemaifiind găsită în ultimii


ani. Asupra speciilor Capnia nigra şi Isoperla rivulorum există puţine referiri în
România. Isoperla rivulorum după cum se observă în tab. 3 este prezentă numai
în probele calitative.
În acest sector de râu, densitatea statistică a plecopterelor este mare.

62
Tabelul 3. Structura comunităţii de plecoptere din staţia MI1 (A% -
abundenţă relativă, Ds - densitate statistică, xc – specie prezentă numai în probe
calitative).
Ds
Specii A% (nr.ind./1
m2 )
Capnia bifrons 17,24 28,18
Capnia nigra 3,44 5,63
Protonemura intricata 32,48 56,36
Protonemura meyeri 24,13 39,45
Pelodes intricata 3,44 5,63
Perlodes sp. 3,44 5,63
Isoperla grammatica 3,44 5,63
Isoperla rivulorum Xc
Isoperla sp. 6,90 11,27

Izvorul Albastru al Izei - MI2


În acest sector bazinul este adânc, iar substratul este format din bucăţi de
stâncă rotunjite, bolovani acoperiţi cu muşchi. Lăţimea medie a albiei este de 2

63
m (lăţimea maximă – 3,5 m). Valea este mai largă, malurile sunt acoperite cu
vegetaţie ierboasă, albia nu este afundată, iar gradul de umbrire este 0 (fig. 11).
În acest sector de râu, după cum se observă din fig. 12, plecopterele
prezintă următoarea structură: Protonemura intricata (63,63%), Isoperla
grammatica (15, 62%), Protonemura meyeri (9,37%), Capnia bifrons (3,03%),
Capnia sp. (3,03%), Protonemura sp. (3,03%), şi Isoperla sp. (3.03%). Se
observă că familia Nemouridae este dominantă (cu o abundenţă relativă mai
mare de 70%).
În acest sector comunitatea larvelor de plecoptere este de 14,51% din
totalul macronevertebratelor colectate.

Fig. 11. Izvorul Albastru al Izei (Staţia MI2)

64
3,03% 3,03% Capnia
15,62% 3,03%
bifrons
3,03% Capnia sp.

Protonemura
intricata
Protonemura
meyeri
Protonemura
9,37% sp.
63,63% Isoperla
grammatica
Isoperla sp.

Fig. 12. Structura comunităţii de plecoptere în termeni de


abundenţă relativă, în staţia MI2

Cea mai mare densitate statistică se înregistează la specia Protonemura


intricata (Tab. 4 ).

Tabelul 4. Structura comunităţii de plecoptere din staţia MI2 (A% - abundenţă


relativă, Ds - densitate statistică)
Ds
Specii A% (nr. ind./1
m2 )
Capnia bifrons 3,03 1,12
Capnia sp. 3,03 1,12
Protonemura intricata 63,63 236,75
Protonemura meyeri 9,37 33,82
Protonemura sp. 3,03 1,12
Isoperla grammatica 15,62 56,36
Isoperla sp. 3,03 1,12

Staţia MI3
În acest sector substratul albiei este format din bolovani, pietre mari şi
medii şi puţine pietre mici. Malul stâng prezintă pădure de amestec, iar pe malul
drept se află vegetaţie ierboasă cu o înălţime de 1,5 m.

65
Curgerea apei este lineară şi rapidă (fig. 13).
Comunitatea de plecoptere în acest sector de râu se caracterizează prin
prezenţa următoarelor specii: Protonemura intricata (37,5%), Protonemura
meyeri (25%), Isoperla sp (25%) şi Isoperla grammatica (12,5%). Aşa cum s-a
observat şi în staţiile MI1 şi MI2 există un număr mare de indivizi care aparţin
familiei Nemoura (fig. 14, tab. 5 ).
În acest sector de râu, comunitatea larvelor de plecoptere este de 31,14%
din numărul total de macronevertebrate bentonice.

Fig. 13. Râul Iza (Staţia MI3)

66
25% 37,50%
Protonemura
intricata
Protonemura
meyeri
Isoperla
grammatica
12,50% Isoperla sp.

25%

Fig. 14. Structura comunităţii de plecoptere în termeni de


abundenţă relativă, în staţia MI3

Tabelul 5 Structura comunităţii de plecoptere din staţia MI3 (A% - abundenţă


relativă, Ds - densitate statistică)
Ds
Specii A% (nr. ind./1
m2)
Protonemura intricata 37,5 33,82
Protonemura meyeri 25 22,54
Isoperla grammatica 12,5 11,27
Isoperla sp. 25 22,54

În staţia MI4, nu a fost identificată nici o specie de plecoptere în nici una


din cele 2 probe prelevate (fig. 15).

67
Fig. 15. Râul Iza (Staţia MI4)
Staţia MI5
Această staţie de colectare este ultima din sectorul montan. Lăţimea medie
a albiei este de 4 m (lăţimea maximă – 6 m), adâncimea medie este de 20 cm
(adâncimea maximă – 1 m), iar substratul este format din bolovani mari şi
medii, pietre medii şi pietriş. Pe maluri există un cordon de arbori format din
anini şi câteva sălcii, care umbresc zona într-o proporţie de 90 – 100%.
Terenurile riverane sunt reprezentate de fâneţe. Curgerea este tipic montană,
viteza de curgere este mare, iar apa are un curs sinuos. Pe maluri există grămezi
de pietre extrase din albia râului, utilizate în construcţii (fig. 16).
În acest sector de râu, plecopterele reprezintă 1,25% din totalul de
macronevertebrate bentonice colectate. Comunitatea de plecoptere este
reprezentată doar de Protonemura intricata (cu o abundenţă relativă de 100%),

68
care este o specie euribiontă larg răspândită în România. Densitatea statistică a
speciei este de 11 ind./m2.

Fig. 16. Râul Iza (Staţia MI5)


Iza amonte de Săcel - MI6
În acest sector, lăţimea medie este de 3 m (lăţimea maximă – 4,5 m), iar
adâncimea medie este de 30 cm (adâncimea maximă – 1,30 m). Substratul
relativ uniform, este format din pietre medii şlefuite, apărând şi puţini bolovani
şi pietre mari (fig. 17).
Pe malul drept apare rumeguş, iar pietrele sunt acoperite cu mâzgă subţire.
Pe ambele maluri este prezentă o galerie de sălcii şi de arini, iar gradul de
umbire este de 80 – 100%.
Curgerea apei este lineară, viteza de curgere a apei este mare. Există
ochiuri de apă adânci de aproximativ 1,30 m cu o viteză mai mică de curgere.
Între staţiile MI6 şi MI7 pe toată lungimea râului există galerie de sălcii şi
arini.

69
Satele nu au reţea de canalizare, apele reziduale se scurg în râu. De
asemenea, pe maluri există deşeuri menajere.

Fig. 17. Râul Iza amonte de localitatea Săcel (MI6)


Plecopterele colectate reprezintă 3,79% din totalul macronevertebratelor
bentonice analizate.
În acest sector au fost identificaţi numai indivizi care aparţin genului
Protonemura (care au o abundenţă relativă de 50%) şi indivizi din specia Capnia
bifrons - cu o abundenţă relativă de 50% (fig. 18).

70
Capnia bifrons
Protonemura sp.

50% 50%

Fig. 18. Structura comunităţii de plecoptere în termeni de


abundenţă relativă, în staţia MI6

În această staţie densitatea statistică a indivizilor colectaţi este în scădere


faţă de staţiile precedente (tab. 6).

Tabelul 6. Structura comunităţii de plecoptere din staţia MI6 (A% - abundenţă


relativă, Ds - densitate statistică)
Ds
Specii A% (nr. ind./1
m2)
Capnia bifrons 50 3,75
Protonemura sp. 50 3,75

Iza între Săcel şi Săliştea de Sus – MI7


În acest sector Iza are un curs sinuos şi o viteză mare de curgere. Lăţimea
medie este de 5 m (lăţimea maximă de 8 m), iar adâncimea medie este de 35 –
40 cm. Substratul este format din pietre rotunjite, medii şi mici şi puţini
bolovani (fig. 19).

71
Pe malul drept apare un covor vegetal - tufăriş, gradul de acoperire cu
vegetaţie fiind de 60 – 70 %. Gradul de umbrire este de 70-100%. Înaintând pe
cursul apei se observă culturi de porumb dar continuă şi covorul vegetal.

Fig. 19. Râul Iza între localităţile Săcel şi Săliştea de Sus (MI7)

Plecopterele colectate reprezintă 0,14% din numărul total de


macronevertebrate bentonice din această staţie.
Structura comunităţii larvelor de plecopterele în termeni de abundenţă
relativă este următoarea: Capnia sp.(50%) şi Isoperla sp. - 50% (fig. 20, tab. 7).

72
Fig. 20.
Structura

Capnia sp.
Isoperla sp.

50%
50%

comunităţii de plecoptere în termeni de


abundenţă relativă, în staţia MI7

Tabelul 7. Structura comunităţii de plecoptere din staţia MI7 (A% - abundenţă


relativă, Ds - densitate statistică)
Ds
Specii A% (nr. ind./1
m2 )
Capnia sp. 50 3,75
Isoperla sp. 50 3,75

Iza între Săliştea de Sus şi Dragomireşti – MI8


Lăţimea medie a albiei este de 7 – 8 m (lăţimea maximă – 10 m), iar
adâncimea medie este de 30 – 35 cm (adâncimea maximă – 1,5 m). Substratul
este uniform, format din pietre medii şi mici; bolovanii lipsesc.

73
Vegetaţia ripariană este reprezentată de sălcii, gradul de acoperire cu
vegetaţie este de 90 -95% (fig. 21).
Pe maluri se găsesc deşeuri menajere, iar pe malul stâng, la o distanţă de
50 m de râu se află o şosea.

Fig. 21. Râul Iza între localităţile Săliştea de Sus şi Dragomireşti

Din numărul total de macronevertebrate bentonice colectate şi analizate


din acest sector, plecopterele reprezintă 0,41%. .
Comunitatea de plecoptere este formată din aceleaşi genuri care apar la
staţia anterioară: Capnia sp. (50%) şi Isoperla sp. - 50% (fig. 22, tab. 8).

74
Capnia sp.
Isoperla sp.

50%
50%

Fig. 22. Structura comunităţii de plecoptere în termeni de


abundenţă relativă, în staţia MI8

Tabelul 8 Structura comunităţii de plecoptere din staţia MI8 (A% - abundenţă


relativă, Ds - densitate statistică)
Ds
Specii A% (nr. ind./1
m2 )
Capnia sp. 50 5,63
Isoperla sp. 50 5,63

Iza în aval de Dragomireşti; la intrare în Bogdan Vodă – MI9


În acest sector râul are o curgere lineară, lăţimea medie este de 9 m
(lăţimea maximă – 13 m), iar adâncimea medie este de 25 cm (adâncimea
maximă – 1,80 m). Substratul este format din pietre medii şi mici, şlefuite
acoperite cu muşchi şi din puţini bolovani (fig. 23).
Malul drept este acoperit de sălcii, iar malul stâng prezintă vegetaţie
ierboasă şi câţiva plopi. Gradul de umbrire este de 0 – 40%.

75
Fig. 23. Râul Iza la intrarea în localitatea Bogdan Vodă (MI9)
Plecopterele reprezintă 2,10% din numărul total de macronevertebrate
bentonice colectate din această staţie.
În termeni de abundenţă relativă, structura comunităţii de plecoptere este
reprezentată de: Capnia bifrons (33,34%), Capnia sp. (33,34%), Perla
marginata (16,66%) şi Perlodes sp. (16,66%) (tab. 9, fig. 24).

16,66%
33,34%
Capnia bifrons
Capnia sp.
16,66% Perla maginata
Perlodes sp.

33,34%

Fig. 24. Structura comunităţii de plecoptere în termeni de abundenţă

76
relativă, în staţia MI 9

Tabelul 9. Structura comunităţii de plecoptere din staţia MI9 (A% - abundenţă


relativă, Ds - densitate statistică)
Ds
Specii A% (nr. ind./1
m2 )
Capnia bifrons 33,34 11,27
Capnia sp. 33,34 11,27
Perla marginata 16,66 5,63
Perlodes sp. 16,66 5,63

Iza la 1 km aval de Şieu şi Rozavlea – MI10


Curgerea apei este lineară, lăţimea medie a albiei este de 27 m (lăţimea
maximă – 30 m), iar adâncimea medie este de 25 cm (adâncimea maximă – 1,25
m). Substratul este reprezentat de pietre medii şi mici acoperite cu mâzgă.
Malurile prezintă diguri, iar mai jos de diguri întâlnim sălcii. Gradul de
umbrire este de 0 – 20% (fig. 25).
Această staţie este amplasată aval de confluenţa cu Boicu şi Botiza.
Plecopterele reprezintă 1,34% din totalul macronevertebratelor bentonice
colectate din acest sector de râu.

77
În termeni de abundentă relativă, comunitatea de plecoptere prezintă
următoarea structură: Protonemura sp. (57,14%), Capnia bifrons (20, 57%) şi
Protonemura intricata (14,28%) (fig. 26, tab. 10).

Fig. 25. Râul Iza aval de Şieu şi Rozavlea (Staţia MI10)

20,57%
Capnia bifrons

Protonemura
intricata
Protonemura sp.
57,14% 14,28%

Fig. 26. Structura comunităţii de plecoptere în termeni de abundenţă


relativă, în staţia MI10

78
Tabelul 10. Structura comunităţii de plecoptere din staţia MI10 (A% - abundenţă
relativă, Ds - densitate statistică)
Ds
Specii A% (nr. ind./1
m2 )
Capnia bifrons 20,57 1,27
Protonemura intricata 14,28 5,63
Protonemura sp. 57,14 22,54

Iza la confluenţa cu Slătioara – MI11


În acest sector curgerea este lineară, substratul este format din puţine
capete de stâncă, bolovani, pietre medii şi mici, şlefuite, aşezate pe un pat de
nisip.
Malul stâng este împădurit, abrupt deoarece în această zonă se închide
valea, iar malul drept prezintă sălcii, arini, puţini plopi, precum şi o şosea.
Gradul de umbrire este de 30 – 40%.
Între Podul Slătioarei şi Onceşti există în dreptul localităţilor diguri. În
albia majoră între râu şi dig apare vegetaţie - sălcii, arini. Există şi zone în care
pe maluri apare vegetaţie ierboasă sau terenuri agricole, unde pe lungimi scurte
lipseşte cordonul de arbori (fig. 27).
Plecopterele reprezintă 1,40% din totalul de macronevertebrate bentonice
colectate din această staţie.

79
Comunitatea larvelor de plecoptere prezintă următoarea structură (în
termeni de abundenţă relativă): Capnia bifrons (40%), Capnia sp. (30%) şi
Protonemura sp. - 30% (fig. 28, tab. 11).

Fig. 27. Râul Iza la confluenţa cu Slătioara (MI11)

30%
40%
Capnia bifrons
Capnia sp.
Protonemura sp.

30%

Fig. 28. Structura comunităţii de plecoptere în termeni de abundenţă


relativă, în staţia MI11

80
Tabelul 11. Structura comunităţii de plecoptere din staţia MI11 (A% - abundenţă
relativă, Ds - densitate statistică)
Ds
Specii A% (nr. ind./1
m2 )
Capnia bifrons 40 15,03
Capnia sp. 30 11,27
Protonemura sp. 30 11,27

Iza la intrare în Onceşti – MI12


Râul este mare, curgerea este lineară, substratul este format din pietre
medii şi mici, şlefuite, pe un pat de nisip. Pietrele sunt acoperite cu un strat
subţire de mâl. În această zonă sunt prezente balastiere. Albia este modificată de
exploatarea substratului. La mal există gropi cu ape stagnante, nisip şi mâl.
Malul drept prezintă dig (fig. 29). Vegetaţia ripariană este reprezentată de sălcii
şi câţiva plopi, gradul de umbrire fiind de 0 – 20 %.

81
Fig. 29. Râul Iza la intrarea în Onceşti (Staţia MI12)

În acest sector de râu, plecopterele reprezintă 1,92% din totalul


macronevertebratelor bentonice colectate.
Comunitatea larvelor de plecoptere din acest sector de râu prezintă
următoarea structură (în teremeni de abundenţă relativă): Capnia bifrons (75%)
şi Capnia nigra (25%) (fig. 30, tab. 12).

Tabelul 12. Structura comunităţii de plecoptere din staţia MI12 (A% - abundenţă
relativă, Ds - densitate statistică)
Ds
Specii A% (nr. ind./1
m2 )
Capnia bifrons 75 11,27
Capnia nigra 25 3,75

82
25%

Capnia bifrons
Capnia nigra

75%

Fig. 30. Structura comunităţii de plecoptere în termeni de


abundenţă relativă, în staţia MI12

Iza la confluenţa cu Mara în localitatea Vadu Izei – MI13


Râul este mare şi destul de adânc, însă mai îngust decât Mara, având o
curgere lineară. Are o lăţime medie de 30 m (lăţime maximă de 35 – 40). Pe
maluri este un culoar de sălcii şi câţiva arini, gradul de umbrire fiind de 30 – 50
%. (fig. 31). Substratul este format din pietre medii şi mici, acoperite cu un strat
de mâl mai gros decât în amonte.

Fig. 31. Râul Iza la confluenţa cu Mara (Staţia MI13)

83
În acest sector de râu plecopterele reprezintă 1,16% din numărul total de
macronevertebrate bentonice colectate, iar comunitatea este reprezentată numai
de indivizi din specia Capnia bifrons (cu o abundenţă relativă de 100%).

Iza la 500 m amonte de conflueţa cu Tisa, în Sighetu Marmaţiei –


MI14
În acest sector râul este mare şi are un curs meandrat. Substratul este
format din pietre medii şi mici, rotunjite, acoperite cu mâl, din loc în loc apar
bucăţi de stâncă precum şi mâzgă.
Vegetaţia ripariană este reprezentată de galerii de sălcii, iar pe malul drept
există vegetaţie ierboasă. Pe maluri există deşeuri menajere (fig. 32).
În acest sector nu există indivizi din ordinul Plecoptera.

Fig. 32. Râul Iza amonte de confluenţa cu Tisa (Staţia MI14)

84
Tabelul 13. Abundenţa relativă generală (Ag), frecvenţa generală (Fg) şi indicele
de semnificaţie relativă (Wg) a speciilor de plecoptere din râul Iza

Specia Ag (%) Fg (%) Wg (%)

Capnia bifrons 17,92% 57,14% 10,23%

Capnia nigra 1,88% 14,28% 0,26%

Capnia sp. 7,54% 35,71% 2,69%

Protonemura intricata 34,90% 35,71% 12,46%

Protonemura meyeri 11,32% 21,42% 2,42%

Protonemura sp. 8,49% 28,57% 2,42%

Perla marginata 0,94% 7,14% 0.06%

Perlodes intricata 0,94% 7,14% 0,06%

Perlodes sp. 1,88% 14,28% 0,26%

Isoperla grammatica 6,60% 21,42% 1,41%

Isoperla rivulorum 0,94% 7,14% 0,06%

Isoperla sp. 6,60% 35,71% 2,35%

85
Speciile cele mai abundente din acest râu (aşa cum rezultă din tab. 13)
sunt Protonemura intricata urmată de Capnia nigra şi de Protonemura meyeri.
Deoarece o staţie a fost considerată ca fiind o probă, constanţa se poate
exprima în funcţie de valoarea frecvenţei, iar speciile pot fi grupate astfel:
- accidentale - Capnia nigra, Protonemura meyeri, Perla
marginata, Perlodes intricata, Perlodes sp. Isoperla grammatica,
Isoperla rivulorum
- accesorii – Capnia sp. Protonemura intricata, Protonemura sp.
Isoperla sp.
- constante – Capnia bifrons
Conform indicelui de semnificaţie relativă (Wg) speciile de plecoptere
prezente în staţiile descrise se clasifică în:
- subrecedente – Perla marginata, Perlodes intricata, Isoperla
rivulorum
- recedente – Capnia nigra, Perlodes sp.
- subdominante – Capnia sp. Protonemura meyeri,
Protonemura sp. Isoperla grammatica, Isoperla sp.
- eudominante – Capnia bifrons, Protonemura intricata

86
Speciile cu distribuţia cea mai largă de-a lungul râului sunt: Capnia
bifrons (prezentă în 8 dintre cele 14 sectoare de râu analizate) şi Protonemura
intricata (prezentă în 5 sectoare de râu).
Speciile cu distribuţie localizată sunt Perlodes intricata şi Isoperla
rivulorum prezente exclusiv în sectorul de râu situat la Peştera Izei (MI2)
precum şi Perla marginata prezentă exclusiv în sectorul situat aval de
Dragomireşti (MI9).

Tabelul 14. Valorile diversităţii α a plecopterelor de-a lungul râului Iza

Indici de Staţii
biodiversitate MI1 MI2 MI3 MI5 MI6 MI7 MI8 MI9 MI10 MI11 MI12 MI13

Margalef 5,4 3,9 3,3 0 3,3 3,3 3,3 3,8 2,38 2 1,66 0
7 7 3 3 3 3 9
Simpson 0,1 0,4 0,1 1 0 0 0 0,1 0,33 0,26 0,5 0
8 2 7 3
Echitabilitate 0,7 0,6 0,9 0 0,9 0,9 0,9 0,9 0,85 0.99 0,79 0
5 0 3 8 8 8 2

Conform indicelui Margalef şi Simpson (tab. 14, fig. 33) se constată că


cea mai mare diversitate apare în sectoarele de râu localizate la Peştera Izei
(MI1) şi Izvorul Albastru al Izei (MI2), iar cea mai mică diversitate apare în

87
ultimul sector montan (MI5) şi în sectorul de râu situat la confluenţa cu râul
Mara (MI13).

5
4

3 Margalef
2
1
0
MI1 MI2 MI3 M5 MI6 MI7 MI8 Mi9 MI10 Mi11 MI12 MI13

Fig. 33. Variaţia valorilor indicelui Margalef de-a lungul celor 14 staţii
din râul Iza

MI5
MI2
MI3
MI1
MI10
MI9
MI12
MI11
MI6
MI13

0 10 20 30 40
Distantã euclidianã

Fig. 34. Dendrogramă realizată pe baza Ar (%) a grupelor taxonomice


prezente în bentos

88
Analizând similaritatea comunităţii larvelor de plecoptere din cele 14
sectoare de râu considerate, pe baza valorilor Ar ale grupelor taxonomice
prezente, se constată că aceste comunităţi pot fi grupate în 3 clase (fig. 34):
I. Comunităţi edificate de Protonemura intricata prezentă în
sectoarele de râu localizate la Izvorul Albastru al Izei (MI2) şi în
ultimul sector montan (MI5)
II. Comunităţi edificate de Protonemura intricata şi Protonemura
meyeri prezente la Peştera Izei (MI1) şi în MI3
III. Comunităţi edificate de Capnia bifrons prezentă în MI6, MI9,
MI10, MI11, MI12 şi MI13

CONCLUZII

În râul Iza au fost identificate 8 specii de plecoptere care aparţin la 4


familii (Nemouridae, Capniidae, Perlodidae, Perlidae) şi 5 genuri (Protonemura,
Capnia, Isoperla, Perlodes, Perla). Menţionez că din cauza faptului că unii
indivizi sunt în stadii larvare I, determinările s-au facut până la nivel de gen. Din
cele 8 specii determinate, Capnia nigra, Protonemura meyeri şi Isoperla
rivulorum sunt rare în România.
Structura zoogeografică a faunei de plecoptere din râul Iza este
următoarea: 25% specii eurasiatice, iar restul de 75% sunt specii europene din
diferite areale.
Cea mai mare diversitate specifică a plecopterelor se înregistrează în
sectoarele localizate la Peştera Izei (MI1) şi la Izvorul Albastru al Izei (MI2)
datorită faptului că impactul antropic nu este semnificativ.

89
În ultimul sector montan (MI5) este prezentă numai o singură specie din
cauza faptului că habitatele nu sunt caracteristice plecopterelor, este o porţiune
cu curgere lineară, substrat sedimentar (nisip şi pietriş) şi vegetaţie ierboasă pe
mal. De asemenea, în sectorul de râu situat la confluenţa cu Mara în localitatea
Vadu Izei (MI13) este prezentă o singură specie cu densităţi mici datorită
poluării cu ape reziduale menajere şi din zootehnie. În staţiile MI4 şi MI14 nu
este prezentă nici o specie de plecoptere.
Speciile cele mai abundente din acest râu sunt Protonemura intricata
urmată de Capnia nigra şi de Protonemura meyeri.
Speciile cu distribuţia cea mai largă de-a lungul râului sunt: Capnia
bifrons (prezentă în 8 dintre cele 14 sectoare de râu analizate) şi Protonemura
intricata (prezentă în 5 sectoare de râu).
Speciile cu distribuţie localizată sunt Perlodes intricata şi Isoperla
rivulorum prezente exclusiv în sectorul de râu situat la Peştera Izei (MI2)
precum şi Perla marginata prezentă exclusiv în sectorul situat aval de
Dragomireşti (MI9).
Sectoarele de râu din zona montană, prezintă habitate în stare naturală sau
cvasinaturală, adăpostind specii rare de plecoptere. Acestea merită statut de
protecţie (fiind incluse în Parcul Naţional Munţii Rodnei).
Sectoarele din aval de localitatea Săcel sunt afectate de poluarea cu ape
reziduale menajere (localităţile nu au staţii de canalizare), de depozitarea pe
maluri a deşeurilor solide menajere şi a deşeurilor din lemn, precum şi de
activităţile de exploatare a substratului. În aceste zone se impun măsuri de
redresare ecologică (stoparea poluării, igienizarea malurilor).

90
BIBLIOGRAFIE

1. Coleman, M. J. şi Hynes H. B. N., 1970 - The vertical distribution of

the invertebrate fauna in the bed of a stream, Univ. Granada, Ialiy: 31-
40.
2. Curtean-Bănăduc A., 2001 – Practicum de hidrobiologie, Edit. Mira

Design, Sibiu
3. Fenoglio F., Bo T., 2007 – Feeding of Perla grandis nymphs
(Plecoptera:Perlidae) in an Apennine first order stream (Rio Berga,
NW Italy), Univ. Piemonte Orientale, Italy:221 - 224
4. Fenoglio F., Figueroa J. M., Rodriguez M. J., 2008 – A comparison
between local emergence patterns of Perla grandis and Perla marginata
(Plecoptera, Perlidae), Univ. Piemonte Orientale, Italy: 11 -16
5. Fochetti, R. şi Figueroa J. M., 2004 - Plecoptera.Fauna Europaea Web

Service. http://www.faunaeur.org (Fauna Europaea project, ref. EVR1-


CT-1999–2001).

91
6. Fochetti R., Figueroa J. M., 2006 – Notes on diversity and
conservation of the European fauna of Plecoptera (Insecta), Univ.
Tuscia, Italy:1 – 9
7. Fochetti R., Figueroa J. M., 2008 – Global diversity of stoneflies
(Plecoptera; Insecta) in freshwater, Univ. Tuscia, Italy: 365 – 377
8. Fuller, R. L. şi Stewart K. W., 1977 - The food habits of stoneflies

(Plecoptera) in the Upper Gunnison River, Univ. Colorado,Colorado:


293-302.
9. Găldean N.,2002 – Diversitatea lumii vii – Determinatorul ilustrat al
florei şi faunei României, Vol II – Apele continentale. Partea 2.
Editura Bucura Mond, Bucureşti
10.Grant, P. R. şi Mackay R. J., 1969 - Ecological segregation of
systematically related stream insects. Univ. Tuscia, Italy:69-694.
11.Kato M., Nozaki K., 2000 – Push up response of stonefly larvae in low
oxygen conditions, Univ. Kyoto, Japan: 175 - 179
12.Kis B., 1974 – Fauna R.S.R., Insecta vol VIII, Fascicula 7 –
Plecoptera, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti
13.Krno I., 2007 – Impact of human activities on stonfly (Insecta,
Plecoptera) ecological metrics in the Hron river (Slovakia), Univ.
Comenius, Slovakia:446 – 457
14.Malmqvist B., Sjostron P., 1991 – The diet of two species of Isoperla
(Plecoptera: Perlodidae) in relation to season, site and sympatry, Univ.
Umea, Swedan:191 – 202
15.Miyasaka M., Kato M.,2009 – Shift between carnivory and omnivory
in streams stonefly predators, Univ. Kyoto, Japan:11 – 19
16. Posea, Gr., 1982 – Enciclopedia Geografică a României, Editura

Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti


17. Reţegan I., Bandula O., Grigorescu M., Husian M., 1980 – Judeţele
patriei – Maramureş, Editura Sport- Turism, Bucureşti

92
18. Roşu Al., 1980 – Geografia fizică a Românei, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti
19.Sheldon, A. L., 1980 - Coexistence of perlid stoneflies(Plecoptera):
predictions from multivariate morphometries Univ. Piemonte
Orientale, Italy: 99-105.
20. Sîrbu I., Benedek A., 2004 – Ecologie practică, Editura Universităţii

Lucian Blaga
21. Soucek D.I., Denson D.C., Zipper C.E., 2002 – Impaired Acroneuria
sp (Plecoptera, Perlidae) populations asociated with aluminum
contamnation in neutral pH surface waters, Univ. Virginia, SUA:416 –
422
22. Stuchlik E., Chvoja R., 2005 – Macronevertebrate community and
chemistry of the most atmospherically acidified streams in the Czech
republic, Univ. Charles, Czech republic:261 – 272
23. Tixier G., Guerold F., 2005 Plecoptera response to acidifiction in
several headwater streams in the Vosges Mountains (northeastern
France), Univ. Metz, France: 1529 -1539
24. Velcea V., Savu A., 1982 – Geografia Carpaţilor şi Subcarpaţilor
româneşti, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
www.carpaţi.org/ghid_montan/munţii/oaş_gutâi-33/hidrografie/
www.geonames.org

93