CURSUL 6

IGIENA AERULUI

CARACTERISTICILE FIZICE ALE AERULUI ŞI SĂNĂTATEA

Caracteristicile fizice ale aerului sunt: temperatura, umiditatea, curenţii de

aer, radiaţiile calorice (împreună formează microclimatul sau ambianţa termică), la
care se adaugă aeroionizarea, presiunea atmosferică

Temperatura aerului
Temperatura aerului este determinată de intensitatea radiaţiei solare care
încălzeşte parţial aerul şi mai ales solul, iar acesta din urmă modifică temperatura
aerului prin curenţi de convecţie. Aceasta înregistrează cele mai scăzute valori
dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui şi cele mai ridicate după amiază, când solul a
înmagazinat cea mai mare parte a căldurii solare.
Variaţiile anuale ale temperaturii aerului se produc tot sub influenţa radiaţiei
solare şi în urma căldurii înmagazinate în sol.
Intervenţia factorilor locali (altitudine, latitudine, configuraţia şi natura solului,
prezenţa suprafeţelor de apă, a vegetaţiei şi a poluării aerului) explică variaţiile de
temperatură care se constată pe suprafaţa globului.

Influenţa temperaturii aerului asupra organismului

Termoreglarea organismului este influenţată considerabil de temperatura
aerului, alături de ceilalţi factori de microclimat (umiditate, curenţi de aer, radiaţii
calorice).
Homeotermia se asigură prin termoreglare, care se află sub control nervos
(în hipotalamusul anterior se află centrul termolizei şi în hipotalamusul posterior,
centrul termogenezei) şi hormonal (hormonul somatotrop, hormonii suprarenalieni şi
sexuali) care participă alături de primul factor în procesul de adaptare termică.

15
 Homeotermia şi variaţiile temperaturii aerului
Temperatura optimă a mediului pentru om este cea în cadrul căreia
procesele metabolice se desfăşoară cu consum minim de energie, corespunde
punctului de neutralitate termică, ce are următoarele valori: 280C pentru omul
dezbrăcat ce se află în repaus, 20-220C pentru omul lejer îmbrăcat ce desfăşoară o
activitate uşoară, 14-12 0C pentru o activitate intensă.

Fig.1.1. Relaţiile dintre organism şi temperatura mediului

Câmpul de acomodare al homeotermiei (Fig.1.1) este dat de intervalul de

temperaturi ale mediului, pentru care homeotermia se realizează cu mijloace proprii.
Acest câmp cuprinde două zone: zona termoreglării chimice şi zona termoreglării
fizice. Zona termoreglării chimice este cuprinsă între temperatura neutralităţii termice
(TNT.) şi temperatura critică inferioară (TCI), iar zona termoreglării fizice între TNT şi
temperatura critică superioară (TCS).
Temperatura critică inferioară reprezintă cea mai scăzută temperatură a
mediului ambiant la care organismul îşi poate menţine constantă temperatura, sub
aceasta se instalează hipotermia.
Temperatura critică superioară este cea mai crescută temperatură a mediului
la care organismul îşi poate păstra homeotermia, depăşirea ei cauzează hipertermia.
Temperaturile critice sunt variabile, în funcţie de ceilalţi factori de
microclimat, mijloacele de protecţie naturale şi artificiale etc.
Zona termoreglării fizice: în momentul în care temperatura creşte peste
temperatura neutralităţii termice, înseamnă o solicitare mai mare sau mai mică a
mecanismului de termoreglare, care se compensează prin termoliză (convecţie,
conducţie, radiaţie până la temperatura mediului de 30-320C când survine
evaporarea).

16
 In aceste condiţii de creştere a temperaturii se produce vasodilataţie
cutanată, care favorizează transpiraţia şi deci pierderea de căldură. Organismul
caută să scape de excesul de căldură şi prin accelerarea respiraţiei.
Termoreglarea este diminuată prin scăderea secreţiei de TSH la care se
asociază anorexia, apatia, inerţia.
Zona termoreglării chimice: scăderea temperaturii aerului sub temperatura
neutralităţii termice se asociază cu adaptarea organismului la frig, prin termoreglare
chimică adică sporirea termogenezei. Sângele de la periferie este mobilizat spre
partea internă a organismului, în special muşchi şi ficat care au un rol esenţial în
termogeneză. Instalarea vasoconstricţiei în aceste condiţii de temperatură este
reglată de secreţia crescută a adrenalinei şi TSH.
Stresul la temperaturi ridicate
Prin depăşirea temperaturii critice superioare se instalează starea de stres
termic care se manifestă prin:
• creşterea temperaturii corpului în special a celei cutanate şi a celei
centrale;
• pierderea de apă mai ales prin transpiraţie, care se poate însoţi de
eliminări de NaCl, vitamine hidrosolubile, aminoacizi, creşterea meta-
bolismului proteic, scăderea calciului ionic din sânge şi a raportului
K/Ca ce se însoţeşte de mărirea excitabilităţii neuro-musculare,
• hemoconcentraţie, creşterea vâscozităţii sângelui;
• laboratorul evidenţiază: hipocloremie, hipocalcemie, hiperproteinemie,
hiperpotasemie, hiperglobuluie, leucocitoză cu neutrofilie şi creşterea
VSH-ului;
• scade activitatea aparatului urinar, prin eliminarea preponderentă a
apei prin sudoraţie;
• aparatul cardio-vascular este suprasolicitat fie prin acţiunea directă a
temperaturii asupra miocardului, fie indirect prin tulburarea meta-
bolismului apei, cu creşterea vâscozităţii sângelui, vasodilataţia
periferică etc.;
• minut-volumul cardiac creşte paralel cu temperatura mediului ambiant,
frecvenţa cardiacă creşte mai mult dacă organismul este supus unui
efort fizic, tensiunea arterială scade doar puţin deoarece vasodilataţia

17
 periferică este compensată de creşterea minut-volumului cardiac şi
vasoconstricţia splahnică;
• când aparatul de termoreglare este decompensat, se prăbuşeşte
tensiunea arterială prin creşterea temperaturii sângelui, care excită
direct receptorii bulbari.
• pierderea mare de apă duce la uscăciunea gurii, scăderea secreţiei
gastrice şi intestinale iar hipocloremia duce la scăderea acidităţii
gastrice, tulburări gastro-intestinale, ischemia anexelor tubului
digestiv.
Tulburările grave provocate de expuneri la ambianţe termice calde sunt:
crampele calorice (tetania calorică), şocul caloric şi colapsul caloric.
Crampele calorice sunt cauzate de dezechilibrul hidrosalin, care constă în
pierderea de NaCl şi apoi de apă. Semnele clinice: sete, oboseală, cefalee, vărsături,
oligurie, crampe musculare în special la membre. Crampele se însoţesc de durere
locală, anxietate, transpiraţie, tahicardie, tahipenie, dispnee, oligurie. Prognosticul
este bun.
Măsuri de intervenţie:scoaterea persoanei din atmosfera caldă, administrarea
orală de soluţie 1-2% clorură de sodiu, în cazuri grave i.v.
Şocul caloric este cauzat de stocarea de căldură în faza de decompensare a
aparatului de termoreglare, se manifestă la început prin simptomele generale ale
expunerii la cald.
În perioada de stare se întâlnesc două etape:
• prima etapă cu tegumente calde, congestionate şi uscate, pulsul rapid,
T.A. normală sau uşor scăzută, respiraţie rapidă şi superficială,
obnubilare, temperatura corpului crescută cu câteva grade;
• în etapa a doua apar semne de colaps periferic şi de iritaţie
meningeală, pielea caldă şi umedă este palid cenuşie şi se asociază
cu tahicardie, polipnee, TA prăbuşită, uneori respiraţie Cheyne-
Stokes, reflexele adesea exagerate, tremurături, nistagmus, redoarea
cefei cu LCR hipertensiv, albuminorahie, creşterea numărului de
celule, delir, agitaţie psihomotorie, convulsii epileptice, la temperatura
corpului peste 400C se instalează adinamia şi coma. Prognosticul este
grav, se însoţeşte cu o letalitate de 50%.

18
 Tratament: evacuarea într-o încăpere răcoroasă unde se aplică împachetări
sau băi reci, până ce temperatura corpului începe să scadă, ajungând la 380C. Se
administrează intravenos soluţii saline, ser fiziologic sau plasmă, plus oxigeno-
terapie.
Colapsul caloric este cauzat de dezechilibrul termic şi hidrosalin.
Carenţa hidrosalină se exprimă prin micşorarea volumului circulant al
sângelui şi scăderea electroliţilor, iar staza calorică influenţează centrii vasomotori.
Semnele de început: paloare, hipotensiune arterială, uşoară creştere a
temperaturii, sete, cefalee, puls şi respiraţie accelerate.
Faza de stare: este vorba de colaps periferic, deshidratare, efort termolitic
parţial depăşit, puls mic, frecvent filiform, tensiunea arterială scăzută, respiraţie
superficială şi accelerată, tegumente congestionate acoperite de transpiraţie, sete,
oligurie, greţuri, vărsături, cefalee, tulburări de vedere, obnubilare, temperatura
corpului uşor crescută, hipovolemie, clorura de sodiu redusă în sânge şi urină.
Prognosticul este în general bun.
Tratament: evacuarea într-o cameră rece, băi reci, se administrează soluţii
de clorură de sodiu oral şi i.v. şi analeptice cardiace, dacă nu se obţine o ameliorare
prin măsurile anterioare.
Stresul la temperaturi scăzute
Organismul uman rezistă mai bine la frig nu numai prin activitatea aparatului
de termoreglare ci şi prin existenţa unor mijloace eficiente de protecţie (locuinţa,
îmbrăcămintea, alimentaţia, activitatea musculară etc). Ambianţa rece şi uscată este
mai bine suportată în comparaţie cu cea rece şi umedă când vaporii de apă existenţi
în aer măresc termoconductibilitatea aerului, deci pierderea de căldură a
organismului.
Tulburările datorate complexului de factori din ambianţa rece apar în
condiţiile în care aparatul de termoreglare este suprasolicitat şi uneori depăşit.
Reacţia organismului în cadrul unei ambianţe reci. Temperatura centrală
scade cu 0,3-1,00C, dar poate ajunge la 340C sau mai mică în faza de
decompensare a aparatului de termoreglare. În paralel scade temperatura cutanată,
în primul rând la nivelul extremităţilor.
Din cauza vasoconstricţiei periferice, sângele se retrage de la periferia
organismului în zona splahnică, se concentrează, creşte vâscozitatea şi apare
hiperglobulia.

19
 Aparatul cardiovascular reacţionează prin vasoconstricţie tegumentară,
intensificarea circulaţiei în muşchi şi în zona splahnică. În faza compensată pentru a
menţine homeotermia, apare tahicardia şi hipertensiunea arterială. În etapa de
decompensare scade frecvenţa cardiacă, se prăbuşeşte tensiunea arterială şi apare
aritmia. Este vorba de tulburări nervoase centrale şi asocierea modificărilor hemo-
dinamice cu cele metabolice.
Aparatul renal este suprasolicitat deoarece organismul nu mai pierde căldură
prin transpiraţie şi acesta devine singurul responsabil de eliminarea apei. Eliminarea
de apă este crescută, la fel şi frecvenţa micţiunilor.
Aparatul digestiv: ficatul îşi sporeşte activitatea pentru susţinerea termo-
genezei.
Metabolismul energetic creşte prin stimularea arderilor la nivelul muşchilor şi
ficatului. Ca simptome legate de intensificarea metabolismului se remarcă apariţia
frisonului. În faza de decompensare, când apare hipotermia, consumul de oxigen
scade printr-o folosire slabă la nivelul ţesuturilor (curba de disociere a oxihemo-
globinei depinde de temperatură).
Manifestări patologice determinate de ambianţa rece. Acţiunea poate fi
directă locală (degerături) sau generală şi indirectă, când se manifestă prin afecţiuni
“a frigore”.
Simptomatologia are două etape:
• fază compensată, cu vasoconstricţie cutanată, tahicardie, hemo-
concentraţie, hipertensiune arterială, creşterea metabolismului,
scăderea temperaturii corporale etc.;
• faza decompensată cu ritm cardiac lent, aritmie, prăbuşirea TA, hipo-
termie accentuată etc.;
Hipotermia se poate vindeca cu posibile sechele (nefrită, nevrită periferică,
leziuni miocardice etc.), sau evoluează către exitus prin insuficienţă cardiacă, anoxie
tisulară în special a SNC.
Bolile “a frigore” pot fi: afecţiuni respiratorii (rinite, faringite, amigdalite,
bronşite, pneumonii, bronhopneumonii), afecţiuni cardiovasculare (angionevroze,
accidente hipertensive, coronariene), afecţiuni locomotorii (reumatism, mialgii,
miozite, artrite), afecţiuni renale (glomerulonefrita acută), afecţiuni nervoase (pareză
de nerv facial, paralizie de trigemen).

20
 Măsurile de prim ajutor în caz de stres la rece: deplasarea bolnavului într-o
încăpere caldă, încălzirea prin baie caldă la 34-350C până la 40-430C în decurs de
10 minute, fricţionarea corpului cu prosop uscat, repaus la pat cu învelitori calde,
administrare i.v. de soluţii glucozate şi vitamină C, şi oxigenoterapie.
Alte implicaţii ale temperaturii:
• temperatura aerului influenţează considerabil vremea şi clima
împreună cu umiditatea, presiunea atmosferică, mişcarea aerului,
nebulozitatea;
• temperatura aerului este implicată în poluarea şi autopurificarea
aerului;
• variaţiile bruşte de temperatură agravează o serie de afecţiuni:
afecţiunile coronariene (tromboza coronară), hipertensiunea (accidente
vasculare cerebrale), declanşează endarterita obliterantă, exacerbează bolile
reumatismale, crize de ulcer gastric, crize de astm bronşic, agravează afecţiunile
renale, cauzează nevrite, nevralgii.

Umiditatea aerului
Umiditatea aerului este cauzată de totalitatea vaporilor de apă existenţi în
atmosferă. Factorii ce determină umiditatea aerului sunt: evaporarea apelor de
suprafaţă, a apei din straturile superficiale ale solului, existenţa şi activitatea
plantelor, respiraţia animalelor, diverse procese tehnologice.
Umiditatea aerului creşte direct proporţional cu temperatura acestuia. În
practică, umiditatea se exprimă prin următoarele noţiuni diferite: umiditatea absolută,
umiditatea maximă şi umiditatea relativă.
Umiditatea absolută (Ua) reprezintă cantitatea de vapori de apă existentă în
aer la un moment dat, la o anumită temperatură şi presiune, exprimată în g/m3 aer.
Umiditatea maximă (Um) reprezintă cantitatea de vapori de apă ce poate
satura un volum de aer la o anumită temperatură şi presiune a aerului, exprimarea se
face în g/m3 aer(se găseşte în tabele).
Umiditatea relativă (Ur) reprezintă raportul procentual între Ua şi Um.
Momentul saturaţiei corespunde la o umiditate relativă de 100%.

21
 Ua
Ur = × 100
Um
Valorile optime ale Ur sunt cuprinse între 30-60%
Deficitul de saturaţie (Ds) reprezintă diferenţa dintre umiditatea maximă şi
cea absolută, adică arată cantitatea de vapori de apă pe care o poate primi aerul în
condiţiile de temperatură şi presiune la care se face determinarea.
Ds = Um – Ua
Punctul de rouă se realizează prin scăderi bruşte ale temperaturii aerului,
când Ua este egală cu Um.
În zonele polare, aerul rece reţine puţină apă: umiditatea absolută este
minimă, umiditatea relativă este însă crescută prin scăderea punctului de saturaţie al
aerului, precipitaţiile sunt reduse.
În zona ecuatorială încălzirea aerului este maximă, umiditatea absolută este
crescută, umiditatea relativă mai scăzută prin creşterea punctului de saturaţie al
aerului. Precipitaţiile au un regim ciclic, zilnic, în general după amiază.
În zonele temperate, vara este asemănătoare cu cea din zonele ecuatoriale.
În zonele marine, umiditatea relativă este crescută din cauza evaporării
intense.

Influenţa umidităţii aerului asupra organismului

Termoreglarea este influenţată favorabil de o umiditate cuprinsă între 35-65%.
Umiditatea crescută accentuează efectele nefavorabile ale temperaturilor mari şi mici
favorizând hipertermia în condiţii de temperaturi crescute, prin împiedicarea
pierderilor de căldură şi hipotermia în condiţii de temperaturi scăzute, prin favorizarea
pierderilor de căldură.
Acţiunea directă
Umiditatea relativă scăzută, determină uscarea tegumentelor şi a
mucoaselor, apariţia fisurilor şi a sângerărilor, o senzaţie continuă de sete.
Umiditatea aerului influenţează evoluţia a numeroase procese epidemio-
logice:
• epidemiile de gripă şi scarlatină sunt mai frecvente când temperatura
scăzută se asociază cu o umiditate redusă;
• crizele de astm apar mai frecvent când umiditatea este redusă;
umiditatea crescută în prezenţa poluanţilor intensifică crizele de astm;

22
 • hemoptiziile la bolnavii cu tuberculoză sunt mai frecvente la
temperatură scăzută şi umiditate mare;
• apariţia bolilor reumatismale este favorizată de umiditatea crescută şi
temperatura scăzută în special în spaţiile închise.
Acţiunea indirectă
Aceasta se manifestă prin:
• influenţarea climei şi a vremii prin uscăciune sau umiditate mare,
reducerea radiaţiilor solare, diminuarea pierderilor de căldură de către
sol în timpul nopţii;
• umiditatea aerului intervine în poluarea şi autopurificarea aerului.

Mişcarea aerului
Mişcarea aerului constă în deplasarea în spaţiu a maselor de aer, aceasta
fiind determinată de diferenţele de temperatură, respectiv de cele de presiune între
diferitele zone ale atmosferei. Aceste deplasări ale maselor de aer pot fi verticale şi
orizontale. Mişcările verticale sunt determinate de diferenţele de temperatură pe
verticală şi sunt de obicei de jos în sus datorită aerului cald din vecinătatea solului
care se ridică. Mişcările orizontale sunt determinate de diferenţele de temperatură şi
presiune dintre diferite locuri de pe suprafaţa pământului.

Caracteristici
Curenţii de aer se caracterizează prin direcţie şi viteză sau tărie. Direcţia se
exprimă prin punctele cardinale de unde bate vântul, aceasta fiind foarte importantă
în sistematizarea centrelor populate, în special pentru zona de locuit şi recreaţie care
nu trebuie să primească poluanţi din zonele producătoare ale acestora. În
amplasarea acestor zone se ţine cont de roza vânturilor care ne indică direcţia
vânturilor dominante. Viteza se exprimă în m/sec. sau km/h, aceasta influenţează
considerabil termoliza (convecţia şi evaporarea), ventilaţia încăperilor, difuziunea
poluanţilor etc.
Pentru curenţii de aer cu viteze mici sau moderate efectul este stimulant,
benefic, produc prin excitare vasomotore periferică o senzaţie plăcută, reconfortantă.
În schimb vânturile puternice reci şi umede determină răcirea rapidă, favorizând
răceala.

23
 Acţiunea indirectă a curenţilor de aer
Mişcarea aerului contribuie la:
• menţinerea constanţei compoziţiei chimice a aerului;
• ventilaţia naturală a locuinţei;
• influenţează difuzia şi diluarea poluanţilor, cu efecte finale asupra
confortului şi sănătăţii organismului uman.

Presiunea atmosferică
Presiunea atmosferică reprezintă apăsarea exercitată de atmosferă la
suprafaţa pământului şi este în medie de 1kg/cm2 .Valoarea normală a acesteia este
de o atmosferă, care corespunde la greutatea unei coloane de mercur de 760 mm
înălţime, ce are secţiunea de 1 cm2 , la 00 C, 450 latitudine şi la nivelul mării.
Unitatea de măsură internaţională se consideră barul, care corespunde la
greutatea unei coloane de mercur de 750mm
1b (1000 mb) = 750 mmHg
4 mb = 3 mmHg deci 1mm Hg = 1,33 mb
Organismul uman nu resimte această presiune atmosferică deoarece este
echilibrată de presiunea internă a organismului.
Presiunea atmosferică suferă variaţii în timp, la care unele persoane sunt
sensibile (persoane meteorosensibile). În general este vorba de acţiunea în complex
a tuturor factorilor ce intră în structura vremii (temperatură, umiditate, curenţi de aer,
presiune atmosferică). Numai când se trece de la o situaţie anticiclonică la una
ciclonică, se produc variaţii până la 15-20 mmHg în 1-2 zile.
Pe glob există zone cu presiuni atmosferice diferite determinate de radiaţia
solară (factorul termic), care încălzeşte aerul neuniform şi în felul acesta generează
diferenţe de presiune pe orizontală şi verticală. Mişcarea aerului deplasează masele
de aer dinspre zonele cu presiune ridicată spre cele cu presiune scăzută.
Există regiuni cu presiune ridicată, prin acumularea de aer rece, care este
dens, aşa numitele maxime barometrice (M), care sunt situate la poli şi regiuni cu
presiune scăzută, cu aer cald ce au o densitate mai mică, aşa numitele minime
barometrice, situate la ecuator.
Masele de aer reprezintă volume mari de aer, întinse pe suprafeţe mari, cu
aceleaşi proprietăţi fizice, caracteristici împrumutate de la substratul deasupra căruia

24
staţionează. Între masele de aer se află fronturile atmosferice caracterizate prin cele
mai accentuate schimbări ale vremii.
Presiunea atmosferică scade cu altitudinea (1 mm Hg pentru fiecare 10,33 m
altitudine), ceea ce se asociază cu scăderea presiunii parţiale a oxigenului şi azotului
şi cu consecinţele ce decurg, ce au fost prezentate la oxigen.

Aeroionizarea şi sănătatea
În principiu aerul ar trebui să conţină numai molecule de gaze neutre din
punct de vedere electric. În diverse condiţii atomul poate pierde un electron sau mai
mulţi şi să devină un ion pozitiv; invers, dacă un atom câştigă un electron sau mai
mulţi, devine ion negativ.
Este necesară o energie exterioară pentru a scoate sau a capta electronii.
Unele fenomene naturale pot să aducă această energie. printre acestea se află
câmpul electric terestru, razele UV şi X, pulverizarea apei.

Modul de producere al aeroionilor

Câmpul electric terestru poate fi schimbat în felul următor: pământul este un
condensator gigant cu un electrod intern încărcat negativ, în exterior se află un
electrod ce corespunde stratului atmosferic încărcat pozitiv, care se numeşte
ionosferă. Între suprafaţa pământului şi ionosferă este un potenţial de 400.000 volţi.
Ionii pozitivi se dirijează către pământ care este negativ în timp ce ionii negativi sunt
refulaţi în direcţia ionosferei.
În timpul pregătirii furtunilor creşte ionizarea pozitivă la suprafaţa Terrei.
Excesul de ioni pozitivi poate explica stările de rău de dinaintea furtunii.
Fotonii solari UV sau X dau naştere la ioni prin coliziunea lor cu moleculele
aerului din straturile înalte ale atmosferei
Turbulenţa fluidelor cum ar fi pulverizarea lichidelor în aer generează şocuri
între picăturile de apă şi obstacole. Bulele de gaze care scapă de acţiunea apei
provoacă în mod egal formarea de ioni. Moleculele care părăsesc suprafaţa apei
sunt încărcate negativ, în timp ce masa apei este pozitivă (tab.1.1).
La baza unei cascade montane concentraţia de ioni negativi poate fi de
50000/cm3. Jeturile de apă, fântânile şi valurile mării care se lovesc de stânci produc
de asemenea aerosoli de ioni negativi; din contră apa care se evaporă de pe
suprafaţa lichidă nu are sarcină electrică.

25
 TABELUL 1.1.
Influenţa compoziţiei apei pulverizate asupra formării de ioni negativi
(după Pavlik, 1972)
Tipul de apă pulverizată Numărul de ioni negativi/cm 3
apă distilată 100.000
apă cu mineralizare medie 20.000
apă intens mineralizată 700

Electricitatea produsă prin frecarea frunzelor arborilor, a acelor de pin la cea

mai mică adiere, creează o ionizare negativă. Fotosinteza plantelor este o sursă de
eliberare a ionilor negativi de oxigen.
Ionii produşi sunt uşori, foarte mobili, instabili, cu o durată de viaţă scurtă, ei
se recombină pentru a forma molecule neutre. Aceşti ioni uşori pot să se depună pe
particulele eterogene din aer, de exemplu praf şi să formeze ioni grei.
Ionii negativi sunt ioni de oxigen, care au fost numiţi “oxioni”. Probabilitatea
ca şocul ionizant să afecteze molecula de azot este de 4 ori mai mare. Un electron
va fi smuls din molecula de azot prin acest impact, dând naştere la un ion pozitiv de
azot, iar electronul liber se va ataşa în mod preferenţial de oxigen, dând naştere la
un ion negativ de oxigen. În sate se află de 10-12 ori mai puţini ioni negativi decât
ioni pozitivi,în localităţile urbane, raportul este 1/50.

Variaţiile ionizării atmosferice

La altitudinea de 1500 de metri concentraţia de ioni negativi este maximă.
Peste această înălţime, ionii negativi scad rarefiindu-se la înălţimi mari (tab.1.2).

Efectele ionizării atmosferice

Prezenţa ionilor este necesară vieţii. Cercetări experimentale ale ruşilor au
arătat în experimentele lor că aerul fără ioni duce la moartea prematură a
şobolanilor.
Aeroionii ar acţiona mai întâi ca şi catalizatori ai reacţiilor biochimice ale
corpului uman, de exemplu ionii negativi activează degradarea serotoninei prin
oxidare (tab.1.3). Acest hormon puternic este capabil să inducă efecte profunde
neuro-vasculare, endocrine şi metabolice. O cantitate crescută de serotonină
accelerează ritmul cardiac, creşte presiunea arterială, creează un spasm bronşic,
creşte agresivitatea, în acelaşi timp, afinitatea hemoglobinei pentru oxigen este

26
foarte crescută, ameliorând oxigenarea ţesuturilor. După Pr. Jacques Breton ionii
negativi au de asemenea un efect germicid veritabil. Metabolismul vitaminelor
hidrosolubile este crescut prin încărcări negative.
TABELUL 1.2.
Creşterea concentraţiei de ioni negativi şi pozitivi din aer
(Modificat după dr.H.Robert “Ionisation, Sante, Vitalite”)
Creşterea concentraţiei Creşterea concentraţiei de
de ioni negativi în aer ioni pozitivi în aer
în apropierea unei cascade de munte: Factori naturali:
50.000 ioni negativi/cm3 , • înainte de furtună,
în munţi: 8000 ioni negativi/cm3, • la echinocţiu,
staţiuni climaterice 3000-4000 ioni negativi/cm3 • în timpul lunii pline,
după furtună 1500-2500 ioni negativi/cm3 , • iarna
la ţară: 500-1000 ioni negativi cm3 Înainte şi în timpul
la soare, vânturilor calde şi uscate
în pădure, Cu creşterea umidităţii
în apropierea jetului de apă şi a fântânii arteziene, În timpul creşterii activităţii solare
la malul mării, Cu ceaţa
sub un duş, flacără şi foc, În unele locuri închise
Factori artificiali:
În aer închis: locuinţe, şcoală, birou
10-20 ioni negativi/cm3
În maşină:15 ioni negativi/cm3
În aer condiţionat
0 ioni negativi/cm3
În apropierea unui aparat electric:
(radiator, televizor, calculator),
îmbrăcăminte sintetică
aer poluat cu tutun, praf,
gaze de combustie.

În fenomenele vitale, încărcările negative sunt necesare pentru activitatea

celulară.
Nu toţi subiecţii sunt la fel de sensibili la aeroionizare. Recrudescenţa
infarctului de miocard, tentativele de sinucidere, durerile reumatismale, iritabilitatea
sunt efecte nefaste ale condiţiilor meteorologice: scăderea presiunii atmosferice,
turbulenţa aerului cald dar şi a intensificării ionizării pozitive.

27
 TABELUL 1.3.
Influenţele biologice ale ionizării aerului (după diverşi autori)

Ionizarea negativă Ionizarea pozitivă

diminuarea serotoninei în sânge creşterea serotoninei în sânge
suprarenale: creşterea glucocorticoizilor suprarenale:creşterea mineralo-
stimularea tiroidei corticoizilor
activarea testiculară inhibarea moderată a tiroidei
stimularea ovarului inhibiţia ovarului
creşterea secreţiei lactate vigilenţă redusă
ameliorarea vigilenţei somn mai puţin profund
creşterea undelor alfa (relaxare) creşterea agresivităţii
diminuarea anxietăţii diminuarea memoriei
facilitarea învăţatului şi a memoriei creşterea durerii
reglarea tensiunii arteriale creşterea tensiunii arteriale la
diminuarea durerii hipertensivi.

Optimizarea microclimatului ionic

Ionii negativi au fost botezaţi “vitaminele aerului” de aceea este oportună
dorinţa de a-i produce, pentru a îmbunătăţi calitatea aerului (tab.1.3).
Aeroionizarea negativă s-a aplicat într-un spital din Philadelphia pentru a
calma durerile celor cu arsuri întinse. Această utilizare s-a extins şi împotriva
durerilor postoperatorii. S-a folosit de asemenea în tratamentul astmului şi a
reumatismului.
Ionizarea artificială
Experienţe de ionizare ale aerului din birouri, uzine, şcoli, în diverse ţări, cu
evaluarea parametrilor de confort personal şi de percepţie a mediului, au fost
realizate cu succes. S-a analizat incidenţa migrenelor, a greţurilor,vertijelor, oboselii,
iritabilităţii, a simptomelor respiratorii, fără ca angajaţii să ştie de aplicarea ionizării.
Un studiu efectuat într-o uzină de fabricare a ţigaretelor din Cehoslovacia citat de
Jokl indică o ameliorare a acestor simptome de 50-60%. După Krueger, ionii negativi
ar creşte rezistenţa corpului uman împotriva virusurilor, în special a celui gripal.
Se pare că ionii negativi sunt benefici pentru sănătate chiar dacă unii sceptici
estimează că ar fi necesară mai multă rigoare ştiinţifică pentru a se asigura că
aparatele nu sunt periculoase. Producerea de ozon chiar în cantităţi mici, de către
aparatele ce produc ioni, poate să se cumuleze cu cea generată de alte aparate şi cu

28
cea exterioară. Unele persoane cu sensibilitate respiratorie pot fi afectate de această
situaţie.
Utilizarea ionizatoarelor în locurile de muncă cu pulberi nu este recomandată
deoarece ionii negativi se fixează pe particulele de praf şi vor facilita inhalarea. Dacă
subiectul este încărcat cu electricitate pozitivă din cauza proximităţii unor aparate
electrice, numărul de particule negative inhalate este crescut (Fig.1.2).

Fig.1.2. Inhalarea diferită a ionilor: fără câmp electric la stânga

şi cu câmp electric pozitiv la dreapta
(după Bach, citat în Microenvironnement,1989,C.Thomas, Publisher)

Fumatul diminuă rapid concentraţia de ioni negativi şi generatorul devine

inoperant. Amplasarea generatorului de ioni este importantă dacă sunt obiecte
metalice la 1,5 m, ionii negativi vor fi distruşi. Ionizatorul amplasat lângă ordinator
poate distruge programul. Tensiunea crescută care alimentează ionizatorul creează
în jurul aparatului un câmp electromagnetic pe care utilizatorul trebuie să-l evite,
situându-se la o distanţă mai mare de 1,5 m.
Ionizarea naturală
Ionizarea naturală are un singur inconvenient, de a fi slabă. Numeroasele
plante din încăperi cresc însă încărcarea negativă a aerului.
Flacăra de lumânare sau de la o sursă vor contribui în timpul unor momente
privilegiate, la o ionizare negativă. Duşul, prin efectul Lenard, permite inhalarea de
sarcini negative.
Ionizarea negativă exterioară trebuie să fie dezvoltată. Arborii şi arbuştii cu
frunze persistente, prezintă un mare interes. Spaţiile verzi cu conifere vor genera
oxioni.

29
 Artezienele şi jeturile de apă din parcuri, oraşe şi integrate în arhitectura
interioară contribuie la ionizarea negativă.

CLIMA ŞI VREMEA – FACTORI DE MEDIU IMPLICAŢI

ÎN SĂNĂTATEA PUBLICĂ.
ACLIMATIZAREA

Generalităţi
Clima este un factor fizic de mediu, depinde de raportul planetei pământ faţă
de soare, de fenomenele fizice din atmosferă (temperatură, umiditate, curenţi de aer,
nebulozitate, precipitaţii, grad de însorire, ionizare) şi de la nivelul solului (câmp
electromagnetic, întinderea suprafeţelor de apă, vegetaţie, relief), factorii fizici
atmosferici sunt dominanţi.
Caracteristicile climei sunt stabile, modificările de climă instalându-se la
intervale mari de timp (zeci şi sute de ani).
Vremea reprezintă starea condiţiilor meteorologice pentru un interval de timp
mai scurt, putându-se modifica chiar pe parcursul unei zile. Ea este considerată ca
un fenomen al naturii constituit din elemente meteorologice, inseparabile, iar clima ca
un fenomen integrator al variaţiilor vremii.
Aceste două fenomene naturale acţionează asupra organismului cu întreg
complexul lor de proprietăţi.
Condiţiile climatice influenţează caracterul solului, existenţa surselor de apă,
căderea precipitaţiilor, flora şi fauna, tipul de culturi agricole, alimentaţia populaţiei,
tipul de locuinţe, de îmbrăcăminte, morbiditatea, etc.
Vremea depinde de interrelaţia proceselor fizice ce au loc în atmosferă
(radiaţii solare, temperatură, umiditate, viteza şi direcţia de mişcare a aerului,
presiunea atmosferică, ionizarea aerului, câmpul electric, vizibilitatea atmosferică,
caracterul norilor şi prezenţa precipitaţiilor) cu teritoriul subiacent.
Modificările vremii pot fi periodice şi neperiodice. Cele periodice apar treptat
în timpul zilei şi a anului şi nu prezintă efecte acute asupra organismului, dar prin
ritmicitatea lor influenţează ritmicitatea unor funcţii ale organismului.

30
 Modificările neperiodice ale vremii depind în special de mişcarea maselor de
aer. Masele de aer reprezintă cantităţi mari de aer cu proprietăţi identice fizico-
chimice, care se deplasează permanent în cadrul troposferei, acoperind în timp un
anumit teritoriu. Ele pot proveni de pe continent (continentale) sau de pe mări
(maritime) şi din zone geografice diferite: pol, zone temperate, tropice.
Masele de aer ce se deplasează datorită diferenţelor de încălzire a acestora,
întâlnesc alte mase de aer pe care le înlocuiesc. Procesul de amestecare a maselor
de aer duce la schimbarea vremii. În zona de contact dintre două mase de aer se
realizează “frontul” şi aici se manifestă cele mai mari schimbări de vreme.

Acţiunea climei asupra organismului

Organismul uman se adaptează satisfăcător variaţiilor climatice sezoniere,
deoarece modificarea ritmului funcţiilor fiziologice se face treptat. În condiţiile de
trecere rapidă de la un climat la altul, efortul de adaptare este deosebit, depinzând
de gradul de solicitare al climei respective.

Climatul polar
Zona polară se întinde până la latitudinea de 650 şi se caracterizează printr-o
temperatură medie anuală sub zero grade , însorire redusă, umiditate relativă mare,
nopţi şi zile lungi. Regimul de radiaţii solare este satisfăcător datorită purităţii aerului
care permite ajungerea radiaţiilor la nivelul solului.
Climatul polar este solicitant pentru termoreglare prin temperaturile scăzute,
regimul de radiaţii redus, şi umiditatea relativă mare.
La subiecţii nou veniţi în aceste zone climatice apar modificări circulatorii şi
metabolice, creşte tonusul vascular, scade frecvenţa pulsului, apare vasoconstricţie
la nivelul tegumentelor ce se asociază cu scăderea temperaturii cutanate. Când
această reglare fizică nu face faţă pentru a menţine constantă temperatura internă,
este mărită termogeneza prin accelerarea metabolismului. Pentru organismele
aclimatizate la rece, termoreglarea chimică funcţionează atât de bine încât
organismul poate renunţa la vasoconstricţia periferică. Aclimatizarea se poate instala
în 3-4 săptămâni.
La persoanele ce locuiesc în permanenţă în zonele reci, care sunt bine
aclimatizate, termoreglarea se face numai prin creşterea termogenezei, tulburările
circulatorii fiind absente.

31
 Aclimatizarea la frig este dificilă pentru persoanele în vârstă cu atero-
scleroză, la cei cu angină pectorală.

Clima temperată
Zona temperată se întinde între 650 şi 250 emisferă nordică şi sudică şi se
caracterizează prin: temperatură medie anuală între 0 şi 200C, prezenţa celor 4
anotimpuri, variaţii frecvente şi neregulate de vreme în funcţie de anumite
caracteristici regionale (influenţă continentală sau maritimă).

Clima tropicală
Zona tropicală este separată de zonele temperate prin zonele subtropicale şi
se caracterizează prin: însorire maximă, temperaturi ridicate, schimbări de vreme cu
caracter ritmic. Climatul tropical poate fi maritim şi uscat.
În cadrul climatului tropical maritim se întâlneşte şi o umiditate foarte mare.
Climatul tropical uscat se subdivide în: climat de stepă, savană, preerie şi deşert.
Climatul tropical de înălţime (peste 2000 m) este foarte bogat în radiaţii solare, în
schimb are o presiune atmosferică scăzută.
Clima este influenţată mult de apropierea sau depărtarea de mări şi oceane.
Se distinge o climă maritimă sau oceanică şi o climă continentală.

Clima maritimă
Clima maritimă are următoarele particularităţi: apa are proprietatea de a
reţine şi elimina încet căldura, de aceea variaţiile zilnice de temperatură sunt mai
mici. Precipitaţiile cad în cantităţi mari, umiditatea aerului şi nebulozitatea sunt
însemnate. Între uscat şi apă există curenţi de aer cu caracter ritmic (briza marină),
iarna vânturile sunt relativ puternice.

Clima continentală
Clima continentală este diferită, datorită capacităţii solului de a se încălzi şi
răci mai repede decât apa şi anume se caracterizează prin variaţii mari de
temperatură între zi şi noapte şi între anotimpuri. Curenţii de aer sunt mai reduşi
când sunt dealuri şi munţi. La fel, umiditatea şi precipitaţiile sunt mai scăzute.
În România este un climat continental influenţat însă de prezenţa lanţului
carpatic, a Mării Negre şi se resimte chiar o influenţă a Mării Mediterane (sud-vestul

32
Banatului, parte din Oltenia şi Dobrogea de Sud). Într-o parte din Bărăgan şi în
special în Dobrogea există o zonă uscată, de stepă.
În ceea ce priveşte acţiunea asupra organismului, climatul poate fi excitant
(alpin şi de stepă), indiferent (de coline, şi în parte cel subalpin) şi intermediar
(elemente excitante şi indiferente) cum ar fi climatul marin.
După altitudine, se disting următoarele tipuri de climate: alpin, subalpin, de
coline, de stepă, marin.
Climatul alpin
Se întâlneşte la peste 1000 m altitudine şi se caracterizează prin: radiaţii UV
şi luminoase care se intensifică proporţional cu altitudinea, presiunea atmosferică,
presiunea parţială a oxigenului şi temperatura scad cu altitudinea, aerul este puternic
ionizat. Prin trăsăturile sale reprezintă un climat puternic excitant pentru persoanele
care nu trăiesc în aceste condiţii.
Aclimatizarea organismului la altitudine implică modificări fiziologice, cum ar fi:
• peste 1000 m altitudine apare hiperventilaţia (frecvenţă şi amplitudine
respiratorie crescută) pentru a asigura organismului oxigenul necesar, la
5 000 m altitudine, presiunea parţială a oxigenului ajunge la 25-30 mm
Hg, valori care se află la limita de menţinere a vieţii;
• creşte frecvenţa cardiacă şi tensiunea arterială, ceea ce reprezintă o
reacţie de adaptare, în vederea accelerării transportului de oxigen la
nivelul ţesuturilor;
• protecţia împotriva hipoxiei se realizează şi prin modificări sanguine;
creşte hemoglobina şi numărul de globule roşii prin mobilizarea rezervelor
sanguine, în special din ficat, prin concentrarea sângelui şi accelerarea
formării de eritrocite, mecanism foarte eficace după 2-4 săptămâni;
• se schimbă echilibrul acido-bazic al organismului: hiperventilaţia
determină eliminări importante de bioxid de carbon, ceea ce duce la
alcaloza sângelui, ce se redresează prin eliminări urinare de bicarbonaţi,
creşterea pH-ului urinar;
• se produce o activare a sistemului nervos vegetativ, proces de apărare
nespecifică a organismului: în prima fază apare simpaticotonia, iar în
stadiile avansate de adaptare, vagotonia.
Adaptarea organismului la altitudine durează 2-4 săptămâni. Prin adaptare,
scade frecvenţa pulsului, tensiunea arterială, debitul cardiac şi se menţine crescută

33
eritropoeza, capacitatea vitală şi volumul respirator maxim (VRM). Aclimatizarea la
altitudine constituie un mijloc important de tonifiere a respiraţiei şi circulaţiei atât
pentru tineri, cât şi pentru persoanele cu vârstă mai înaintată. Este vorba de
ascensiuni până la 2000-2500 m, dar acestea trebuie să se practice cu regularitate.
Adaptarea la altitudine este limitată la persoanele cu ateroscleroză, emfizem
pulmonar, cord pulmonar cronic, care nu pot face faţă la mecanismele compensatorii
ale hipoxiei.
Climatul subalpin
Climatul subalpin (1000-500 m) este un climat de trecere de la cel alpin
solicitant, la cel de şes şi coline. Temperatura şi presiunea atmosferică scad cu
altitudinea, radiaţia solară şi curenţii de aer prezintă intensităţi destul de mari.
Climatul subalpin este cunoscut prin acţiunea stimulatoare, efectele regeneratoare
bune, fără a fi excitant ca cel alpin. Este recomandat în anemii, tuberculoză
stabilizată.
Climatul de şes şi coline
Se întâlneşte la o altitudine sub 500 m, se caracterizează prin presiune
atmosferică uniformă, cu valori ceva mai ridicate în sezonul rece. Diferenţele de
temperatură între zi şi noapte sunt reduse, radiaţiile luminoase şi ultraviolete au
intensitate medie. Umiditatea şi curenţii de aer prezintă variaţii de la zonă la zonă,
dar în general nu au valori excesive. Deci acest climat este un climat indiferent, în
care lipsesc contrastele puternice, de aceea este un climat de cruţare pentru bolnavi
şi convalescenţi.
Climatul de stepă
Se caracterizează prin variaţii mari ale temperaturii între zi şi noapte şi valori
deosebit de crescute ale acesteia în timpul sezonului cald. Radiaţia solară şi curenţii
de aer sunt de intensitate mare, iar umiditatea este redusă.
Din punct de vedere al acţiunii asupra organismului, este considerat un
climat excitant, creşte metabolismul general, stimulează respiraţia şi circulaţia în
special la persoanele care nu sunt obişnuite cu această climă.
Climatul marin
Acesta cuprinde elemente excitante şi indiferente. Elementele excitante sunt:
radiaţia solară intensă, curenţii de aer cu viteze crescute, aeroionii mici pozitivi,
aerosolii marini salini bogaţi în iod. Elementele indiferente sunt: presiunea

34
atmosferică constantă, umiditatea relativă ridicată, dar constantă, diferenţe mici de
temperatură între zi şi noapte şi între sezoane.
Se poate afirma că acest climat este predominant excitant, produce în
organismul uman intensificarea oxidărilor celulare, simpaticotonie, hiperfuncţia
suprarenalelor (hormonii mineralo-corticoizi şi sexuali). Solicită aparatul cardio-
vascular, respirator şi renal. Stimulează metabolismul în general şi cel fosfo-calcic în
special. Eritropoieza ca şi hemoglobinosinteza sunt stimulate.
Acest climat este contraindicat pentru nevrotici, hipertiroidieni, persoanele cu
afecţiuni pulmonare, cardiace, venoase, pentru cei cu afecţiuni renale, tumori la
nivelul sânului, a organelor genitale.
La noi în ţară climatul marin este predominant excitant, deoarece la
trăsăturile climatului marin se adaugă cele ale stepei dobrogene.

Acţiunea vremii asupra organismului

Schimbările de vreme care apar la intervale scurte de timp, constituie factori
puternic excitanţi pentru organism. Când aceste schimbări produc tulburări ce
depăşesc limitele fiziologice de adaptare a organismului se ajunge la modificări
patologice. Se pot întâlni următoarele situaţii:
• dacă organismul este tânăr şi în deplină stare de sănătate, în echilibru
neuroendocrin perfect, reacţiile la schimbările mari de vreme sunt reduse,
adaptarea realizându-se fără manifestări subiective sau obiective;
• la subiecţii care au o labilitate fiziologică mai mare, îndeosebi din partea
sistemului nervos vegetativ şi/sau endocrin, efortul de adaptare este mai
intens şi apar unele fenomene subiective şi obiective (metero-
sensibilitate).
Meteorosensibilitatea se manifestă prin: cefalee de diverse intensităţi până la
migrenă, dureri cicatriale, fenomene de iritabilitate sau de apatie, somnolenţă,
randament scăzut în special pentru activităţile intelectuale, somn superficial până la
insomnie. Simptomele pot să se instaleze cu 1-2 zile înaintea apariţiei schimbărilor
de vreme, în timpul perturbărilor atmosferice, sau după trecerea acestora.
Meteorosensibilitatea este un fenomen destul de răspândit în rândul
populaţiei, aproximativ 1/3 din locuitorii din zonele cu climă temperată manifestă
aceste tulburări.

35
 Meteoropatologia este un alt fenomen ce se întâlneşte în cadrul schimbărilor
de vreme, la persoanele ce au diverse afecţiuni cronice. Schimbările de vreme
declanşează sau agravează procesul patologic.
Este vorba de următoarele afecţiuni:
• boli cardiovasculare: schimbările de vreme cresc incidenţa accidentelor
vasculare cerebrale, a infarctului, a crizelor de angină pectorală, a
puseelor de hipertensiune arterială;
• afecţiunile reumatismale în special formele cronice degenerative se
acutizează la schimbările de vreme;
• unele boli neuropsihice (nevroze, psihoze, epilepsie, schizofrenie) se
acutizează;
• boala ulceroasă: crizele dureroase coincid adesea cu schimbările de
vreme;
• astmul bronşic se acutizează în special la trecerea fronturilor reci, la
creşterea umidităţii aerului şi scăderea presiunii atmosferice;
• crizele de glaucom, de spasmofilie şi uneori crizele dureroase hepatice şi
renale se pot corela de asemenea cu perturbările meteorologice intense;
• patologia infecţioasă poate fi influenţată de vreme, atât prin modificarea
rezistenţei nespecifice a organismului, cât şi a agenţilor patogeni:
bronşita cronică se acutizează, catarurile acute respiratorii sunt mai
frecvente.

Mecanismul reacţiilor meteorotrope

Factorii meteorologici care intră în structura vremii acţionează în complex
asupra organismului uman. Nici unul din factorii meteorologici luaţi izolat nu poate
explica în întregime modificările din organism ce dau reacţii meteorotrope.
Dintre factorii complecşi cu acţiune meteorotropă, sunt implicate în special
fronturile atmosferice.
Frontul reprezintă limita dintre două mase de aer de diferite provenienţe şi
care se caracterizează prin modificări accentuate ale factorilor meteorologici
(temperatură, presiune, umiditate, mişcarea aerului etc.).
Se pune problema dacă apariţia infarctului miocardic se poate explica pe
baza acţiunii impulsurilor electromagnetice, care cresc excitabilitatea sistemului

36
 nervos şi a celui vascular, deoarece se ştie că în patogenia acestuia un rol
important îl are şi modificarea dinamicii funcţionale a vaselor.
Frontul se caracterizează prin modificarea factorilor electrometeorologici,
care produc o anumită “tensiune” în starea troposferei. Această tensiune fizică este
normal să cauzeze o “tensiune fiziologică” în organism, care se reflectă în starea
funcţională a organelor şi sistemelor.
Ca rezultat al acţiunii sumate a acestor factori, se dezvoltă în organism
procesele compensatorii adaptative, care duc la o stare patologică sau la
exacerbarea ei.
În mecanismul sindromului de adaptare este recunoscut rolul glandelor
endocrine, a arcului hipotalamo-hipofizo-suprarenalian, precum şi rolul sistemului
nervos, ceea ce ar putea să stea la baza “sindromului de front atmosferic” în cadrul
reacţiilor meteorologice.

Măsuri profilactice în biometeorologie

Profilaxia biometeorologică se bazează pe cunoaşterea elementelor de
biometeorologie medicală, care se referă la interrelaţia organism uman – mediu
atmosferic şi interesează toate ramurile medicale. Aceasta trebuie să fie în primul
rând o profilaxie primară, adresată omului sănătos, care să perfecţioneze
mecanismele de adaptare ale organismului faţă de factorii atmosferici; în al doilea
rând va fi o profilaxie secundară adresată organismelor cu anumite deficienţe
morfofuncţionale (meteorosensibili şi bolnavi), în scopul cruţării lor, prin metode
speciale de protecţie.
Măsurile care se iau pot fi de două feluri:
• măsuri care se adresează factorilor meteorologici;
• măsuri care se adresează întăririi capacităţii de apărare a organismului.
Măsurile de profilaxie care se adresează factorilor meteorologici
Aceste măsuri se referă la crearea unui microclimat corespunzător în
localităţi, locuinţe, locuri de muncă, mijloace de transport etc. În realizarea acestui
confort, prin stabilirea de norme care trebuie aplicate, participă specialişti din diverse
domenii: medical, urbanism, construcţii, sociologi, psihologi.
Prin sistematizarea centrelor populate se realizează o amplasare
corespunzătoare a acestora, încât factorii naturali să fie folositori, nu să dăuneze
populaţiei. În caz de vânturi reci, viscole în timpul iernii, localităţile se amplasează la

37
adăpostul unor obstacole de relief, păduri etc. În cazul zonelor cu aer stagnant,
orientarea localităţilor urmăreşte asigurarea unei ventilaţii favorabile.
Radiaţiile calorice puternice ce produc supraîncălzirea localităţii, se
atenuează prin mărirea spaţiilor verzi şi a suprafeţelor de apă.
Umiditatea ridicată se combate prin măsuri variate de hidrotehnică şi asanare
a terenurilor umede, măsuri de drenare, construcţie etc.
Locuinţele: condiţionarea microclimatului din acestea reprezintă metode
importante de protecţie a omului împotriva acţiunii nocive a factorilor atmosferici.
Caracteristicile de construcţie ale locuinţei, materialele folosite, orientarea acesteia în
raport cu punctele cardinale, sistemul de încălzire şi ventilaţie sunt elemente foarte
importante, de care trebuie ţinut cont în realizarea unui microclimat confortabil al
locuinţei. Aerul condiţionat reprezintă o necesitate ca mijloc profilactic, în condiţiile
climatice extreme.
Protecţia la nivelul locului de muncă se aplică de multă vreme.
În vehiculele de transport, pentru prevenirea disconfortului şi a îmbolnăvirii
persoanelor ce le folosesc, se recurge la perfecţionarea continuă a acestora.
Un microclimat fiziologic deosebit, cu largi posibilităţi de individualizare, se
realizează cu ajutorul îmbrăcămintei.
Măsuri pentru sporirea capacităţii de reacţie a organismului
Călirea, antrenamentul, cultura fizică, folosind factorii naturali drept cadru al
desfăşurării lor, duce la întărirea sănătăţii. Principiul de bază al acţiunii acestor
factori: stimularea funcţiilor organismului, care determină o adaptare treptată a
acestuia la modificările de mare intensitate şi amplitudine a factorilor meteorologici.
Folosirea unor medicamente cu acţiune profilactică specifică pentru
reducerea unor efecte ale factorilor meteorologici este recomandată de multă vreme.
În boala ulceroasă se recomandă: schimbarea regimului de viaţă,
respectarea cu stricteţe a dietei, intensificarea măsurilor terapeutice în perioadele ce
predispun la crize de ulcer.
În cadrul suferinţelor care apar la anumite ore ale zilei, se recomandă
intensificarea măsurilor terapeutice şi de igienă, pentru reducerea acestora.
Prevenirea durerii pentru bolnavii reumatici, cu cicatrici etc. se realizează prin
administrarea de medicamente antalgice şi evitarea locurilor în care factorii
meteorologici sunt mai agresivi.

38
 Informarea bolnavului asupra rolului factorilor meteorologici este foarte
importantă, pentru cei ce au un anumit nivel cultural,pentru ca aceştia să ia măsurile
necesare în caz de schimbare bruscă a vremii.

CARACTERISTICILE CHIMICE ALE AERULUI

Aerul este un amestec complex de gaze în proporţii aproximativ constante în

toate zonele de pe glob. El este constituit din 78% azot (N2 ), 21% oxigen (O2 ), gaze
rare urme, în concentraţii stabile. Alţi doi parametri, legaţi de condiţiile locale, sunt
prezenţi: vaporii de apă în apropiere întinderilor de apă şi bioxidul de carbon (0,03-
0,04%) care variază în funcţie de proximitatea vegetalelor.
Modificarea compoziţiei normale a aerului poate să influenţeze starea de
sănătate a organismului, fie prin variaţia concentraţiei gazelor din componenţa sa, fie
prin modificarea presiunii atmosferice.
Pentru a calcula presiunea parţială a unui gaz component al aerului se aplică
următoarea formulă:
Presiunea parţială = conc. gazului X pres. atm./ 100
Presiunea parţială a oxigenului în mod normal este 159,60, rezultat din 21 x
760 / 100 – conform formulei de mai sus.

Oxigenul şi starea de sănătate

Oxigenul se găseşte în aer într-o concentraţie relativ constantă datorită
echilibrului realizat între producerea lui prin procesul de asimilaţie clorofiliană şi
consumul lui în procesele oxidative. Deşi se apreciază că în procesele de combustie
se consumă o cantitate mare de oxigen, s-a demonstrat totuşi că în condiţiile cele
mai nefavorabile oxigenul nu se poate reduce cu mai mult de 3%; se ştie că
scăderea concentraţie de oxigen din atmosferă până la 18% nu provoacă tulburări.
La presiunea atmosferică de 760 mmHg, presiunea parţială a oxigenului este
160 mmHg, însă la nivelul alveolei pulmonare, din cauza saturaţiei cu vapori de apă,
presiunea parţială a oxigenului este de numai 85-100 mmHg. În aceste condiţii
schimburile gazoase se desfăşoară normal, deoarece în sângele venos presiunea

39
parţială a oxigenului este de 46-47 mmHg. Presiunile parţiale ale oxigenului la nivelul
alveolar sub 83 mmHg fac să scadă rapid saturaţia hemoglobinei în acest gaz.
Deficitul de oxigen
Această situaţie se întâlneşte în încăperile cu aer viciat, adăposturile
subterane, fântâni de mare adâncime, în mine adânci, în urma exploziilor etc.
Scăderi ale concentraţiei de oxigen până la 18% nu dau tulburări. La
concentraţii ale oxigenului între 18-15% apar manifestări compensatorii din partea
organismului: creşterea frecvenţei şi amplitudinii respiratorii, creşterea frecvenţei
cardiace şi a numărului de hematii. Între 15-10% oxigen, compensarea este
insuficientă, apar tulburări de hipoxie cerebrală şi alcaloză. Sub concentraţia de
oxigen de 10-8% viaţa nu mai este posibilă.
Scăderea presiunii parţiale a oxigenului. Presiunea parţială a oxigenului
scade cu altitudinea odată cu scăderea presiunii atmosferice. Este cunoscut că
pentru fiecare 10,33 m altitudine, presiunea atmosferică scade cu 1 mmHg.
Tulburările care apar în timpul ascensiunilor variază în raport cu starea de
sănătate, gradul de antrenament, cu altitudinea şi ritmul de ascensiune.
Stările patologice care apar prin scăderea presiunii parţiale a oxigenului sunt:
boala de ascensiune, boala de altitudine şi boala aviatorilor.
Boala de ascensiune se manifestă la persoanele sănătoase la o altitudine de
peste 3000 de metri. Până la această înălţime persoanele sănătoase pot prezenta
fenomene de compensare (modificări de ritm respirator şi circulator). Între 3000-6000
de metri apare boala de ascensiune, mai ales la persoanele neantrenate sau la cele
care nu ştiu să-şi dozeze efortul. Tulburările constau din: dispnee, tahicardie,
oboseală marcată, ameţeli, somnolenţă. În cazuri grave apar: epistaxis, hemoptizie,
lipotimie, - fenomene precedate uneori de euforie şi pierderea controlului cerebral
asupra mişcărilor (la 6000-7000m). Aceste fenomene se explică prin scăderea
presiunii parţiale a oxigenului care ajunge la aproximativ 35 mmHg, valoare care nu
permite oxigenarea sângelui. Înălţimea de 6000 m pentru persoanele neantrenate şi
cea de 8000 m pentru cele antrenate reprezintă limite peste care nu este posibilă
ascensiunea fără mască de oxigen.
Răul aviatorilor. Zborul cu avionul în cabine obişnuite, nepresurizate, duce la
tulburări cauzate de: scăderea presiunii atmosferice, reducerea presiunii parţiale a
oxigenului, diminuarea temperaturii aerului în medie cu 10C la 150 m altitudine,

40
zgomotul şi vibraţiile produse de motor, oscilaţiile aparatului cauzate de golurile de
aer şi de fenomenul de acceleraţie.
Răul aviatorilor se manifestă prin: tulburări respiratorii (tahipnee cu
amplitudine respiratorie crescută), tulburări circulatorii (tahicardie, hipertensiune,
cianoză), tulburări gastrointestinale (meteorism, dureri abdominale, vărsături),
tulburări ale sistemului nervos (cefalee, ameţeli, scăderea atenţiei, mişcări
necoordonate), tulburări oculare (muşte zburătoare), stare de oboseală plăcută,
pierderea cunoştinţei chiar moarte.
Condiţionarea aerului care se realizează obligatoriu în avioanele cu reacţie
face ca aceste tulburări să nu apară.
Este contraindicat zborul cu avionul nepresurizat la persoanele cu leziuni
miocardice, angină pectorală, leziuni valvulare decompensate,hipertensiune arterială,
leziuni pulmonare congestive, pneumotorax, astm bronşic, ulcer gastric sau
duodenal, anemii grave.
Răul de aer ce apare la călătorii cu avionul în cabine nepresurizate se
manifestă prin: tulburări neurovegetative, senzaţie de dezechilibru, anxietate,
paloare, transpiraţii reci, greţuri, vărsături.
Viaţa la altitudine
Peste 20 de milioane de oameni trăiesc la o altitudine de peste 3000 m, cea
mai mare altitudine locuibilă fiind de 5000 de metri (Podişul Tibet, Munţii Himalaia,
Munţii Anzi din America de Sud).
Pentru menţinerea unei bune oxigenări a sângelui la nivel pulmonar,
persoanele expuse acestor condiţii prezintă un torace globulos şi se instalează o
uşoară hiperpnee. De asemenea prezintă o poliglobulie compensatorie (7-8 milioane
hematii/mm3 de sânge), o creştere a încărcării cu hemoglobină a eritrocitelor şi
mărire a minut volumului sanguin. Toate modificările cardiovasculare şi respiratorii la
care se adaugă cele endocrine, explică gradul de adaptabilitate al persoanelor care
sunt născute şi trăiesc la altitudini. Ele trebuie să facă faţă exigenţelor fiziologice
crescute mai ales în momentele de efort fizic.
Persoanele provenite de la şes care se stabilesc la mare altitudine prezintă
simptome datorate perturbărilor la nivelul sistmului nervos central şi periferic, adică în
ţesuturile cele mai expuse la hipoxie. În prima fază adaptarea se produce prin
fenomene compensatorii din rezerve funcţionale, reversibile la încetarea expunerii
cum ar fi: creşterea amplitudinii şi frecvenţei mişcărilor respiratorii, accelerarea

41
pulsului, creşterea debitului sanguin, redistribuirea sângelui în organele sensibile la
hipoxie. În hipoxia prelungită se descriu fenomene adaptative tisulare: creşterea
rezistenţei ţesuturilor la lipsa de oxigen, intensificarea glicolizei anaerobe.
În consecinţă, organismul luptă pentru oxigenarea lui prin fenomene
cardiopulmonare, fenomene umorale şi fenomene tisulare.
Adaptarea persoanelor bolnave (pulmonari şi cardiaci) nu este posibilă din
cauza suprasolicitării funcţiei respectivelor aparate, care sunt deja compromise.
Profilaxia tulburărilor produse prin carenţă de oxigen
Combaterea carenţei de oxigen este o măsură profilactică principală în cazul
ascensiunii la înălţimi mari. Se folosesc aparate de oxigen de la 5000 m (oxigen +
CO2) şi obligatoriu de la 8000 m (oxigen pur). Peste 10000-12000 m folosirea
aparatului de oxigen este insuficientă din cauza presiunii scăzute a atmosferei,
devine necesară folosirea costumelor şi a cabinelor presurizate.
Pentru aviatori se impun antrenamente în condiţii de hipoxie (în camere de
aclimatizare artificială) precum şi o selecţie atentă la angajare.
Tulburări produse prin excesul de oxigen
Creşterea cantităţii de oxigen în aerul inspirat nu produce tulburări decât în
cantităţi foarte mari şi la presiune crescută. Inspirarea de oxigen pur la presiune
normală în timp limitat, duce la scăderea volumului respirator şi a frecvenţei
respiratorii. Prin inspirarea de O2 pur la o presiune de 1 atmosferă timp de 24 ore
apar unele tulburări ca urmare a leziunilor ce apar în ţesutul pulmonar şi nervos.
Dacă aerul inspirat are o presiune de 2 atm, leziunile apar după câteva ore, iar dacă
presiunea depăşeşte 3 atm survine decesul în urma unor convulsii, datorită leziunilor
la nivelul SNC ca urmare a depăşirii “tensiunii prag”.
Creşterea presiunii parţiale a O2 se poate întâlni numai în condiţii artificiale,
în condiţii de muncă la presiune crescută (scafandri, muncitori din chesoane).
Oxigenul hiperbar poate fi folosit cu succes în terapeutică, în cazul în care
este necesar transportul unei cantităţi mari de oxigen în plasmă în urma blocării
hemoglobinei. Această terapie este indicată în tratamentul infecţiilor anaerobe, în
chirurgia plastică pentru o hemostază mai bună şi pentru prevenirea necrozei
ţesuturilor insuficient vascularizate.

42
 Dioxidul de carbon şi starea de sănătate
Dioxidul de carbon (CO2) se găseşte în aerul atmosferic în proporţii de 0,03-
0,04%, concentraţie care variază foarte puţin în diferite puncte de pe glob.
Stabilitatea proporţiei de CO2 în aerul atmosferic se datoreşte unui echilibru între
producerea de CO2 în natură şi consumul lui.
Sursele de producere mai importante sunt:
• respiraţia umană şi animală (un om elimină pe oră 15-22 l CO2 );
• combustiile naturale din sol;
• respiraţia nocturnă a plantelor;
• combustiile industriale;
• descompunerea substanţelor organice;
• transformarea bicarbonaţilor în carbonaţi pe suprafaţa mărilor şi
oceanelor;
• izvoarele minerale;
• eliminările vulcanice.
Deşi aceste surse produc zilnic mari cantităţi de CO2 , consumul este tot atât
de mare şi se realizează prin fenomenele de asimilaţie clorofiliană şi fixarea acestuia
de către carbonaţii din ape.
În ultima vreme, diferiţi cercetători au semnalat o creştere a CO2 în aerul
atmosferic, ca rezultat al creşterii considerabile a combustiilor necesare producerii de
energie. În momentul în care cantitatea de CO2 produsă ar depăşi capacitatea de
fixare în apele oceanului sau de utilizare a vegetaţiei, se apreciază că s-ar produce o
ecranare a radiaţiei infraroşii de la nivelul solului, ceea ce ar duce la creşterea
temperaturii şi consecutiv modificări de climă.
Principalele cauze ale creşterii concentraţiei CO2 din aerul atmosferic:
• distrugerea pădurilor, în special în zona ecuatorială, cu scăderea
capacităţii de fixare a CO2, dezgolirea humusului şi grăbirea oxidării
sale cu eliberare de CO2;
• extinderea agriculturii, cu accelerarea oxidării substanţelor organice
din sol şi cu trecerea insecticidelor folosite în apă, cauză a reducerii
fotosintezei fitoplanctonului;
• arderea combustibililor în cadrul mijloacele de transport, a centralelor
termoelectrice, industriilor, focarelor domestice.

43
 În perioada contemporană se constată şi un alt fenomen: o creştere
semnificativă a încărcării atmosferei cu pulberi şi în special cu pulberi în suspensie,
cu diametrul sub 5 microni. Ele provin din procese naturale (eroziunea eoliană, praful
vulcanic) şi artificială (surse industriale).
Prin absorbţia radiaţiei solare de către particulele în suspensie, regimul
radiaţiei solare incidente pe sol se poate modifica. Consecinţele pot fi mai importante
dacă particulele fine ajung în stratosferă unde persistă, nemaifiind antrenate de către
precipitaţii. Fenomenul a fost desemnat ca “efectul de seră murdară”.
Creşteri reale de CO2 pot apărea în încăperi închise, aglomerate, ventilate
incomplet, când se poate ajunge la o concentraţie de maximum 1% (aer viciat).
Tulburările ce apar la persoanele expuse la aer viciat nu se datoresc concentraţiei de
CO2 ci modificărilor proprietăţilor fizice ale aerului viciat, ceea ce influenţează negativ
procesele de termoreglare ale organismului. Valori mari de 5-10% de CO2 se
realizează în încăperi ermetic închise (adăposturi contra gazelor, submarine, mine
sau fântâni adânci) sau în halele anumitor industrii (fabrici de bere, de zahăr).
În mod normal dioxidul de carbon rezultat din arderile de la nivelul ţesuturilor
este adus în sângele venos la nivelul alveolei pulmonare. Trecerea lui în aerul
alveolar se face prin diferenţa de presiune parţială a CO2 din aerul alveolar şi sânge
(40 mm Hg la nivelul alveolei şi 46 mm Hg în sângele venos), precum şi prin
capacitatea lui de difuzare care este de 25 de ori mai mare ca a oxigenului.
În condiţiile în care CO2 este crescut în aerul atmosferic creşte presiunea lui
parţială, iar eliminarea lui din sângele venos este modificată, ducând astfel la o
concentrare la nivelul ţesuturilor, la care se adaugă şi solubilizarea CO2 din aer în
plasmă.
Când cantitatea de CO2 din aer creşte, apar tulburări cu intensitate şi
gravitate variabilă în funcţie de concentraţia realizată: până la concentraţia de 2% nu
apar tulburări evidente, în jur de 3% apar dispnee cu hiperventilaţie, la 4% apare şi
senzaţia de constricţie toracică, agitaţie, la 8% se produce pierderea cunoştinţei,
urmată în scurt timp de moarte iar la 20% moartea survine brusc prin paralizia
centrului nervos respirator. În astfel de cazuri se recomandă scoaterea accidentatului
din atmosfera cu CO2 şi efectuarea de respiraţie artificială ca prim ajutor.

44
 Azotul şi starea de sănătate
Azotul se găseşte în aer în proporţie de 79,02 şi are rolul de a dilua
concentraţia oxigenului. Azotul efectuează un circuit în natură ajungând din aer în
plante şi animale, iar prin descompunerea substanţelor organice de origine animală
şi vegetală în sol, o parte din azot trece sub formă de amoniac în aer, restul
continuându-şi ciclul în sol.
Azotul din aer la presiune normală nu are acţiune nocivă asupra
organismului. Fenomenele patologice pot apărea când este inspirat sub presiune,
condiţie ce se realizează la muncitorii din chesoane şi la scafandrii. Prin creşterea
presiunii aerului, creşte şi presiunea parţială a azotului, care fiind neutru, nu intră în
combinaţii chimice cu elementele din sânge sau ţesuturi, ci se dizolvă în sânge şi
lichidul interstiţial până la saturare. Diferitele ţesuturi au afinitate sporită faţă de azot
(ţesutul adipos, ţesutul nervos), devenind mai repede saturate. Saturaţia ţesutului în
azot se efectuează progresiv, ea este rapidă la început, dar se încetineşte pe măsură
ce se apropie de saturaţie totală, care se realizează la aproximativ 4 ore de la
creşterea presiunii.
Prin scăderea presiunii azotului în sânge, ca urmare a scăderii presiunii
aerului inhalat (condiţie ce se realizează la ridicarea spre suprafaţă a scafandrului
sau a muncitorului din cheson) azotul se deplasează din ţesuturi în sânge şi est
eliminat prin plămâni. Eliminarea se face urmând aceeaşi curbă exponenţială ca la
dizolvarea lui în ţesuturi, dacă decompresiunea se face lent. În caz de
decompresiune bruscă se produce o degajare rapidă a azotului de la nivelul
ţesuturilor, ceea ce duce la apariţia emboliilor gazoase, deoarece gazul nu se poate
dizolva în sânge în totalitate. Localizarea emboliilor gazoase în vase şi în diferite
ţesuturi (pulmonar, cardiac, nervos, adipos, articular) produce apariţia unor
fenomene morbide cunoscute sub numele de boală de decompresiune.
Manifestările clinice pot fi acute sau cronice. Dintre cele acute mai frecvente
sunt infarctul miocardic şi pulmonar, parestezii şi paralizii la nivelul membrelor
inferioare, artrită coxofemurală sau humerală, prurit şi edem subcutanat.
Manifestările cronice apar după câţiva ani de la o manifestare acută a bolii de
decompresiune, sau chiar fără să fi existat o astfel de manifestare. Ele se traduc prin
paralizii, artrite sau leziuni degenerative miocardice sau ale nervilor optici.
Pentru preîntâmpinarea acestor accidente sunt necesare câteva măsuri
profilactice:

45
 • selecţionarea muncitorilor; vor fi respinşi obezii, alcoolicii, cei cu
afecţiuni cardiovasculare, pulmonare, otice sau sinuzale;
• instruirea muncitorilor expuşi;
• respectarea timpului de lucru;
• decompresiunea lentă;
• întrebuinţarea unor amestecuri de gaze (amestec de oxigen şi heliu,
oxigen şi hidrogen).
Narcoza hiperbară sau „beţia adâncurilor” este un sindrom întâlnit mai
frecvent la scafandrii care rămân scufundaţi un timp mai îndelungat la adâncimi mari,
se datoreşte tot azotului şi anume acţiunii sale narcotice, şi se traduce prin apariţia
unei stări de excitaţie, euforie şi tulburări senzoriale. Cei atinşi de acest sindrom sunt
dezorientaţi şi nu mai sunt în stare să se ridice la suprafaţă. Pentru profilaxia apariţiei
acestui sindrom se cere respectarea strictă a timpului de scufundare în funcţie de
rezistenţa individuală, precum şi supravegherea scufundătorilor cu posibilitatea de
readucere la suprafaţă.

46