Caracteristici geologice şi de relief

Alcătuirea geologică

Carpaţii se caracterizează printr-o alcătuire geologică relativ complexă, alături de şisturile cristaline cu

intruziuni granitice, apărând atât formaţiunile vulcanice, cât şi cele de fliş cretacic şi paleogen. Aliniamentul

vulcanismului neogen al Carpaţilor reprezintă cel mai lung lanţ montan de acest fel din Europa.

Altitudinea

Vârful Negoiu (2535 m) din Munţii Făgăraş

Carpaţii Româneşti fac parte din categoria munţilor mijlocii, care depăşesc 2500 metri numai pe areale foarte

restrânse, în Carpaţii Meridionali. Altitudinea medie este de 840 metri.

Fragmentarea reliefului

Diferitele faze ale procesului de cutare şi înălţare a Carpaţilor, precum şi intensul vulcanism neogen, au

contribuit la o fragmentare accentuată a spaţiului carpatic, pusă în evidenţă prin mulţimea depresiunilor

intramontane, mai cu seamă în Carpaţii Orientali şi în cei Occidentali. Se remarcă în această privinţă ariile de

discontinuitate Bârgău-Dorna-Câmpulung şi Depresiunea Braşov-Pasul Oituz-Valea Trotuşului din Carpaţii

Orientali, precum şi culoarele Timiş-Cerna şi Bistra-Strei de la limita Carpaţilor Meridionali cu Carpaţii

Occidentali. Spre deosebire de Alpi, Carpaţii au mari depresiuni intramontane, iar culmile lor se prezintă sub

forma unor suprafeţe întinse, acoperite cu pajişti.

Relieful glaciar

În urmă cu aproximativ 2 milioane de ani (prima jumătate a Cuaternarului), Carpaţii au suferit o ridicare în

bloc, cu aproximativ 1000 metri, procesul fiind caracteristic mai ales Carpaţilor Meridionali. Această înălţare a

fost însoţită de o răcire evidentă a climei aşa încât, la altitudini de peste 1800-2000 metri, a apărut situaţia

de prezenţă a zăpezilor permanente. În asemenea condiţii a avut loc acumularea unei mari cantităţi de

zăpadă şi transformarea treptată a acesteia în gheaţă. Încălzirea ulterioară a condus la o modificare

marcantă a climatului, cu consecinţe în topirea gheţarilor din spaţiul montan înalt. A rezultat un relief glaciar

alcătuit din creste şi strungi glaciare, circuri, văi, morene şi praguri glaciare, grohotişuri etc.

Condiţiile climatice

Clima Carpaţilor Româneşti trebuie privită, în primul rând, în corelaţie cu poziţia geografică a României pe

Glob. Această aşezare a ţării determină influenţele corespunzătoare : cele vestice, cu mase de aer umed, a

căror prezenţă conduce la caracteristica de moderare în cea mai mare parte a teritoriului României, inclusiv

al Carpaţilor, apoi cele nordice (umede şi mai reci), cele estice sau continentale (calde în timpul verii şi reci

în anotimpul de iarnă, în mod constant lipsite de umiditate), la care se adaugă influenţele sudice (cu efecte

moderatoare). Pe acest fond climatic de ansamblu intervine şi condiţia de altitudine a Carpaţilor, care

introduce modificări destul de însemnate (scăderi de temperatură în raport cu înălţimea sau creşterea

cantitativă a precipitaţiilor la înălţimi mari), dar şi poziţia acestora în faţa maselor de aer. De asemenea,

culoarele de vale şi depresiunile aduc devieri ale curenţilor de aer, inversiuni de temperatură (cu geruri

persistente iarna) sau, dimpotrivă, încălziri ca urmare a «efectului de foehn» de la începutul primăverii.

Hidrografia

Pe Valea Oltului, ulei pe pânză

În ceea ce priveşte apele de suprafaţă, în Munţii Carpaţi îşi au obârşiile cele mai multe dintre râurile mari ale

ţării, cu excepţia Dunării. Astfel, Carpaţii Orientali cuprind sectoarele superioare ale Oltului şi Mureşului, ale

râurilor Siret, Prut, Someşul Mare, Bistriţa, Trotuş, Ialomiţa, Prahova ş.a. În Carpaţii Meridionali se află

izvoarele şi sectoarele superioare ale Dâmboviţei, Argeşului, Gilortului, Jiului, Sebeşului,

Motrului, Cernei ş.a., iar Carpaţii Occidentali asigură o bună parte a apei râurilor din vestul şi sud-vestul

ţării : Barcăul, Crişul Negru, Crişul Alb, Timişul, Nera etc.

Râurile prezintă un potenţial hidroenergetic important, acesta fiind valorificat prin amenajări cu funcţie

complexă (regularizarea debitelor, producţia de energie electrică, alimentarea cu apă etc). Pe baza retenţiilor
din zona de munte funcţionează însemnate hidrocentrale : Ciunget (510 MW), Brazi (335 MW), Mărişelu (220

MW), Stejaru (210 MW), Şugag (150 MW) ş.a.

Lacurile naturale cele mai numeroase fac parte din categoria celor de origine glaciară sau glacio-nivală, mai

cunoscute fiind Bucura (10 hectare, cel mai întins lac de acest fel din România) şi Zănoaga (-29 metri, cel

mai adânc lac glaciar din România), ambele din Munţii Retezat, apoi Bâlea şi Capra (Munţii Făgăraş), Lala şi

Buhăescu (Munţii Rodnei). Dezvoltarea largă a unor scoarţe de alterare, precipitaţiile abundente şi ponderea

mare a versanţilor înclinaţi au favorizat formarea unor cuvete lacustre, datorită barajelor produse prin

surpări şi alunecări de teren (Lacul Roşu pe cursul superior al Bicazului, Lacul Betiş, pe un afluent al

Vaserului etc). În Carpaţi există un singur lac vulcanic, Lacul Sfânta Ana.

Lacurile artificiale amenajate în scopuri multiple deţin volumele cele mai mari de apă : complexele

hidroenergetice Porţile de Fier I şi II, salba de lacuri de pe Bistriţa, începând cu Izvorul Muntelui, Vidraru, pe

Argeş, Vidra, pe Lotru etc. Alte lacuri artificiale, formate în saline, cariere sau mine abandonate au

dimensiuni mult mai mici (Coştiui, Ocna Şugatag).

Dintre apele subterane, cele mai bine reprezentate sunt apele freatice care, beneficiind de aceeaşi alimentare

bogată din precipitaţii, ca şi râurile, au o contribuţie importantă şi permanentă la alimentarea acestora.

Vegetaţia, fauna şi solurile

În ansamblu, învelişul vegetal actual al Carpaţilor se distribuie în două etaje (forestier şi alpin) condiţionate

climatic.

Etajul forestier este cel mai dezvoltat, atât sub aspectul biodiversităţii, cât şi sub cel al extinderii spaţiale.

Se suprapune peste un spaţiu vast ce începe din Defileul Dunării (sub 100 metri altitudine) şi merge până la

valori situate în jurul a 1800 metri, în acest teritoriu fiind prezente în jur de 60% din pădurile României.

În cadrul etajului forestier se individualizează mai multe subetaje. Astfel, la altitudini mici, în medie sub 500

metri, se întinde subetajul stejarului, alcătuit, la partea inferioară, din specii de stejar termofile (cerul şi

gârniţa), din stejar pedunculat, iar la partea superioară, din gorun. Se adaugă şi alte specii de foioase

precum ulmul, teiul, carpenul etc. Subetajul fagului urcă din Subcarpaţi şi dealurile mai înalte din

Depresiunea Transilvaniei pe munţii mai scunzi din Banat, Munţii Apuseni, ajungând până la 1200

metri. Subetajul coniferelor, cuprinzând bradul, molidul, pinul şi, pe alocuri, zada, urcă până la limita

superioară a pădurii. Cele trei subetaje se interferează în zone de tranziţie, şi, pe alocuri, prin văi reci şi

umbrite, se produc chiar inversări între subetajele de vegetaţie, esenţele termofile urcând pe înălţimi

însorite, iar esenţele de climă rece coborând pe văile umbrite.

Fauna este reprezentată, în principal, printr-o serie de specii de interes cinegetic : cerbul, ursul, mistreţul,

râsul, cocoşul de munte etc, în ape fiind prezent păstrăvul.

Solurile corespunzătoare etajului forestier sunt cele podzolice şi brune feriiluviale (pe suprafeţe mai plane),

precum şi cele brune acide (pe versanţii înclinaţi).

Etajul alpin corespunde, în ansamblu, teritoriilor ce au altitudini de peste 1700-1800 metri şi este structurat

în două subetaje: etajul alpin inferior (subalpin), cuprins între 1700-1800 metri şi 2000-2200 metri,

reprezentat printr-o vegetaţie arbustivă, formată din tufărişuri dense de jneapăn şi ienupăr, şi etajul alpin

superior, desfăşurat la altitudini care depăşesc 2000-2200 metri, unde vegetaţia naturală este aceea de

pajişte alpină.

Condiţiile restrictive din acest etaj s-au impus şi în ceea ce priveşte fauna, acesta fiind domeniul caprei negre

şi a acvilei de munte, iar în apele limpezi şi bine oxigenate (inclusiv unele dintre lacurile glaciare) este

prezent păstrăvul.

În etajul alpin predomină umbrisolurile, reprezentate prin soluri humico-silicatice care se formează în

condiţiile unei pedogeneze foarte lente, cu descompunerea numai incipientă a materiei organice.