Fişă biobibliografică

Mihai Eminescu

Mediul familiar
Anul probabil al naşterii lui Petrea Eminovici, ţăran din satul Călineşti, lângă
Suceava (Bucovina), cel mai vechi dintre Eminovicii atestaţi în acte
oficiale.Strabunic al poetului.

În anul 1780 se naşte Vasile Eminovici, singurul fecior al lui al Petrea

Eminocvici şi soţiei sale Agafia.Şi el ţăran, muncitor de pământ.Avea şi darul
cântării.E bunicul poetului. La 10 februarie 1812 se naşte Gheorghe Eminovici, fiu al
lui Vasile Eminovici şi al soţiei acestuia, Ioana.Este tatăl poetului.S-a rupt de mediul
satului natal şi s-a stabilit in Moldova.Ca apoi 4 ani mai târziu se va naşte mama sa
Raluca Juraşcu, fiica stonicului Juraşcu din Joldeşti.

1840 La 28 iunie, Gheorghe Eminovici se căsătoreşte cu Raluca Juraşcu.În

anul 1841 la 12 mai Gheorghe Eminovici, slujer, fu ridicat la rangul de caminar.În
acest an se naşte Serban, primul copil al soţilor Eminovici. La numai 2 ani diferenţă
pe data de 2 februarie se va nasşte al doilea fiu Niculae(Nicu ). Între anii 1844-
1848 se vor mai naşte încă patru copii:George(Iorgu), Ruxandra, Ilie, Maria.

La 15 ianuarie 1850 se naşte al şaptelea copil Mihail (Mihai cum i se spunea în

familie ) în Botoşani mai exact satul Ipoteşti; după el s-au mai născut încă patru:
Aglaia, Harieta, Matei şi Vasile.

Studii
Între anii 1857-1859 frecventează şcoala la Cernăuţi şi îşi petrece verile la
Ipoteşti în mijlocul naturii.
În 1860 şi 1863 este elev la Ober Gymnasium din Cernăuţi unde îl are
profesor pe Aron Pumnul.
În toamna anului 1869 Mihai Eminescu merge la Viena, pentru studii
universitare. In capitala Austriei, unde rămâne până 1872 poetul studiază literatura
şi filozofia.
După înca doi ani de studii la Berlin (1872-1874), Eminescu se reîntoarce în ţara, la
Iaşi.
Facultatea de filozofie ca student extraordinar, auditor, lipsindu-i
bacalaureatul, face cunoştinţă cu Slavici.
Debutul

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie
moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură,
"Lacramioarele învăţăceilor gimnazişti" , în care apare şi poezia "La mormântul lui
Aron Pumnul" semnată M.Eminoviciu. La 25 februarie/9 martie pe stil nou debutează
în revista "Familia", din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia "De-aş avea". Iosif Vulcan
îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai târziu, şi de alţi
membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în "Familia" înca 5 poezii .

Preocupări în plan social

A fost om politic, naţionalist şi gazetar tradiţionalist.

Activitatea de jurnalist politic a lui Mihai Eminescu s-a desfăşurat în principal, timp

de şase ani (1887-1883), la cotidianul Timpul, organul oficial al Partidului
Conservator, unde în 1880 şi 1881 a fost redactor şef. Convingerile sale erau în
acord cu cele ale conservatorilor şi în special cu ale fracţiunii junimiste, condusă
de P.P. Carp şi Titu Maiorescu. Totuşi, în articolele sale şi-a exprimat părerile
proprii, care nu corespundeau întotdeauna liniei oficiale a partidului, ceea ce a
provocat proteste şi nemulţumiri din partea unor conservatori. Datorită implicării
sale afective în evenimentele politice şi datorită conştinciozităţii sale în îndeplinirea
obligaţiilor de redactor, oboseala şi dezamăgirile acumulate în cei şase ani au avut o
contribuţie importantă la declanşarea crizei maniaco-depresive din iunie 1883.

Perioada istorică în care Eminescu şi-a desfăşurat activitatea este cea a Războiului
de Independenţă şi a măsurilor luate pentru recunoaşterea de către puterile
europene a independenţei şi a proclamării regatului. Multe dintre părerile pe care
le-a exprimat Eminescu despre aceste evenimente şi despre protagoniştii lor nu
corespund cu opiniile consacrate ale istoricilor.
O comparaţie între principiile liberale şi cele conservatoare, aşa cum le
concepea Eminescu, găsim în articolul din 1 aprilie 1882. El considera că liberalii
priveau statul într-o „manieră mecanică”, ca pe un mecanism „cu resorturi moarte a
cărui activitate şi repaos se regulează după legile staticii şi ale dinamicii”. De aceea
ei nu respectau tradiţiile, pe care le considerau nişte prejudecăţi, şi credeau că pot
să inventeze după bunul lor plac legi noi sau să importe legi „traduse de pe texte
străine, supte din deget”. Pentru liberali scopul economiei politice era producţia,
ceea ce făcea ca omul să fie redus „la rolul unui şurub de maşină”. Prin această
abordare simplistă se ajungea ca statul să fie privit ca „un mijloc de-a face avere,
de-a-şi câştiga nume, de-a ajunge la ranguri şi la demnităţi”.
Eminescu avea o statura publica impresionanta si era perceput drept un cap al
conservatorismului dar si al luptei pentru unitate nationala, coordonata ulterior
printr-o intreaga retea de societati studentesti din orase centre universitare din
cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca
obiectiv direct lupta pentru unitatea politica a romanilor. Pe langa ,,Societatea
Carpatii”, au mai aparut la Budapesta Societatea “Petru Maior”, la Viena “Romania
juna”, la Cernauti “Junimea”,”Dacia”, “Bucovina si Moldova”, in Transilvania
societatea “Astra” si, in vechea Romanie, “Liga pentru unitatea culturala a tuturor
romanilor in vechea Romanie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste
organizatii se aflau in obiectivul serviciilor secrete ale Rusiei tariste si Austro-
Ungariei, fiind intens infiltrate si supravegheate. Colectia arhivelor politice vieneze
cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea
lui Eminescu , considerat un lider primejdios.
Eminescu a respins categoric recurgerea de catre marile puteri la asa-zisul
“echilibru prin compensatii teritoriale”, facand referiri, in mod special, cu privire la
situatia Olteniei, Bucovinei, Basarabiei, Dobrogei, Insulei Serpilor, Venetiei,
Piemontului, Bosniei, Hertegovinei, Ciprului s.a.

Protestul sau, in cazul compensarii de catre Rusia a celor trei judete basarabene si
despagubirilor de razboi prin atribuirea Dobrogei Romaniei, semnifica o avertizare
asupra riscului pierderii legitimitatii istorice a teritoriului romanesc cedat si,
totodata, un apel la combaterea practicii, situate in afara dreptului international,
care constituia in fapt compensarea unui teritoriu romanesc cu alt teritoriu
romanesc. Pozitia lui Eminescu in aceasta privinta se apropie, pana la identificare, cu
aceea exprimata de primul-ministru I.C. Bratianu si de ministrul de Externe M.
Kogalniceanu. Insistenta cu care a sustinut cauza romaneasca in problema Basarabiei
a fost de-a dreptul iritanta nu numai pentru Rusia, ci si pentru guvernul de la
Bucuresti. In perioada 20 ianuarie 1878 30 aprilie 1878 a publicat, in Timpul, 16
articole si un studiu compus din sase capitole cu referire la provincie, acuzand Rusia
ca proceda neloial, contrar angajamentului asumat cu ocazia semnarii Conventiei cu
Romania.

Opera

Opera poetică a lui Mihai Eminescu. Alături de volumele cuprinzând traduceri din
limbi străine, piese de teatru, încercări beletristice, un rol important îl au ediţiile cu
versuri (antume şi postume).
1866, 12/24 ianuarie - Moare Aron Pumnul. Cu această împrejurare şapte gimnazişti
tipăresc o broşură cu Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu . A
doua din aceste poezii este semnată: M. Eminoviciu, privatist.

25 februarie/9 martie - Revista Familia din Pesta îi publică poezia De-aş avea.

Iosif Vulcan, directorul revistei, i-a schimbat însă numele
din Eminovici în Eminescu, nume pe care poetul l-a adoptat imediat şi pentru
totdeauna.

15/27 mai - I se publică poezia O călărire în zori.

16/29 iulie - Revista Familia îi publică poezia Din străinătate.

14/26 august - Apare poezia La Bucovina, în revista Familia.

11/23 septembrie - Apare poezia Speranţa, în revista Familia.

16/28 octombrie - Apare poezia Misterele nopţii, în revista Familia.

octombrie - noiembrie - În cinci numere consecutive aceeaşi revistă îi

publică nuvela Lanţul de aur, tradusă după Onkel Adam, scriitorsuedez.

2/14 aprilie 1867- Apare poezia Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie în

revista Familia.

18/30 iunie Apare poezia La Heliade.

1869, 31 ianuarie/12 februarie - Revista Familia continuă să-i publice poezii - Junii

corupţi.

11 aprilie - Apare în Familia poezia Amicului F. I..

Cu ocazia morţii fostului domnitor al Munteniei, Barbu Dimitrie Ştirbey, publică

într-o foaie volantă poezia cunoscută sub titlul La moartea principelui Ştirbey.

7/19 1870 şi 9/21 ianuarie - Publică în Albina din Pesta articolul O scriere critică, în

care ia apărarea lui Aron Pumnul împotriva unei broşuri a lui D. Petrino din Cernăuţi.
 Trece la situaţia politică a românilor şi a altor naţionalităţi conlocuitoare
din Austro-Ungaria publicând, sub pseudonimul Varro, înFederaţiunea din Pesta,
trei articole, strâns legate între ele, pentru care a fost citat de procurorul
public din Pesta:

Să facem un congres (5/17 aprilie)

În unire e tăria (10/22 aprilie)

Echilibrul (22 aprilie/4 mai şi 29 aprilie/11 mai)

martie - Alături de N. Teclu, preşedinte, Eminescu, în calitate de secretar,

semnează un apel pentru strângerea de fonduri în vederea serbării de la Putna.

15 aprilie - Publică în Convorbiri literare din Iaşi poezia Venere şi Madonă.

17 iunie - Îi scria lui Iacob Negruzzi, redactorul Convorbirilor literare, lămurindu-i

ideea fundamentalã din Epigonii.

15 august - Publică Convorbiri literare din Iaşi poezia Epigonii.

4/16 septembrie - Îi scrie lui Iacob Negruzzi rugându-l sa publice în Convorbiri

literare notiţa ce-i trimite, asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Ştefan cel
Mare la Putna. Tot atunci trimite povestea Făt-Frumos din lacrimã, care se
tipăreşte în Convorbiri literare, în numerele de la 1 si 15 noiembrie.

1871 - Dintre numeroasele proiecte literare, în acest an probabil ia o formã

iniţială Proletarul, sub impresia lecturilor poetului despre evenimentele Comunei
din Paris. Poemul va fi continuat şi desăvârşit în anii următori. Lucrează la
poemul Panorama deşertăciunilor.

februarie - În câteva scrisori , îl pune pe Negruzzi la curent cu proiectele sale

literare şi i-l recomanda călduros pe I. Slavici.

1 martie - Apare în Convorbiri literare poezia Mortua est, trimisă lui Negruzzi în

scrisori.
 8 aprilie - România junã ţine şedinţă de unificare a conducerii, alegând primul său
comitet, cu I. Slavici, preşedinte şi Eminescu, bibliotecar.

15 iunie - Apar în Convorbiri literare poeziile Înger de pază şi Noaptea ...

1 august - În şedinţa de la Cernăuţi, s-au desăvârşit pregătirile pentru serbarea

de la Putna, fixată pentru 15/27 august. Cu această ocazie Eminescu revede
locurile copilăriei şi ale adolescenţei sale. Se opreşte chiar pe la Botoşani şi
Ipoteşti.

3/15 august - În ziarul Românul Eminescu publică împreunã cu Pamfil Dan,

membru în comitetul serbării, o scrisoare în care explică semnificaţia întâlnirii
tineretului român în jurul mormântului lui Ştefan cel Mare.

1 septembrie 1872 participă la o şedinţă a Junimii din Iaşi, unde citeşte fragmente

din Panorama deşertăciunilor, Egipetul şi începutul Evului de mijloc, apoi
nuvela Sărmanul Dionis. Prezenţa în ţară a poetului este confirmată şi de o scrisoare
pe care Eminescu o trimite din Botoşani, în august, lui Titu Maiorescu, în care
intervenea în favoarea lui Toma Micheru, pentru un concert al acestuia.

7 septembrie - Eminescu citeşte în şedinţa Junimii două poezii: Înger şi

Demon şi Floare albastră.

1 octombrie - Poezia Egipetul apare în Convorbiri literare.

1 decembrie - Se tipăreşte Sărmanul Dionis.

1873 - Prelucrează folclor: începe primele versiuni la Călin (file din

poveste) şi Luceafărul. Pentru a-şi putea asigura o existenţă modestă este nevoit să
accepte curând un post la consulatul român de la Berlin, aflat sub conducerea
lui Theodor Rosetti, mai târziu al lui N. Kretulescu. Tensiunea dintre tată şi fiu l-a
determinat pe poet să ceară exmatricularea şi eliberarea unui certificat doveditor
că până la data de 14 iulie a urmat două semestre.

1 ianuarie - Se retipăreşte Sărmanul Dionis.

1 aprilie - Apar poeziile Înger şi demon şi Floare albastră în Convorbiri literare.

1 noiembrie 1874 - Publică în Convorbiri literare un articol despre Constantin
Bălăcescu, reproducându-i multe poezii. Colaborează la Lexiconul Brockhaus.

1 decembrie - Apare poezia Împărat şi proletar în Convorbirile literare.

1 februarie 1875 - Publică în Convorbiri literare poezia Făt-Frumos din tei.

9 iulie - Apare în Curierul de Iaşi, fără semnătură, schiţa La aniversara.

6 august - Apare în acelaşi ziar nuvela Cezara, retipărită şi în numerele

din 11, 13, 15 şi 18 august.

1 septembrie - Apar în Convorbiri literare poeziile Melancolie, Crăiasa din

poveşti, Lacul şi Dorinţa.

1 noiembrie - Apare în Convorbiri literare poezia Călin.

1 decembrie - Apare în Convorbiri literare poezia Strigoii.

În 1877 - Continuă activitatea ziaristică la Curierul de Iaşi. Publică cronici teatrale

în legătură cu spectacolele la care asistă. Vizitează în dese rânduri casa bătrânului
Micle şi participă la şedinţele Junimii. Anul se scurge fără ca poetul să fi publicat
măcar un vers. Eminescu însă nu avea bani nici pentru o fotografie cerută de
Negruzzi la Iaşi spre a-i pune chipul în tabloul cu portretele junimiştilor.

12 august - În formă polemică, ia apărarea manualului de logică al lui Maiorescu,

sub titlul Observaţii critice, în Curierul de Iaşi.

1878 - Prestează o activitate ziaristică intensă. Abia dacă participă la şedinţele

săptămânale de la Maiorescu şi de la Mite Kremnitz. Venirea lui Rossi în Bucureşti îi
ocupă serile.

28 ianuarie - Sub titlul Reprezentaţiile Rossi publică în Timpul o scurtă cronică

teatrală.

1 martie - Se publică în Convorbiri literare poeziile Povestea codrului, Povestea

teiului, Singurătate şi Departe sunt de tine, trimise la numeroase insistenţe din
partea lui Negruzzi.
 16 aprilie - Publică în Timpul un foileton, Paştele, care îl impresionează pe
Caragiale atât încât peste cincisprezece ani avea să-l reproducă în Moftul
român (1893).

26 mai - Citeşte acasă la Maiorescu poezii, prezent fiind şi Alecsandri,

sărbătoritul de la Montpellier pentru ginta latină.

iulie - Sfătuit de medic, îşi ia concediu de la ziar şi pleacă la Floreşti, Dolj la

moşia lui Nicolae Mandrea. Aici traduce, din însărcinareaMinisterului Cultelor şi
Învăţăturilor Publice, tomul întâi al scrierii Fragmente din istoria
românilor de Eudoxiu Hurnuzaki, apărută de curând în nemţeşte.

1879 - Creşte pasiunea pentru Mite Kremnitz, căreia îi predă lecţii de limba română
şi-i oferă în manuscris poezia Atât de fragedă. Faptul îl alarmează pe Maiorescu,
după cum reiese dintr-o însemnare a criticului din ziua de 1 iunie: „Grea epocă
Eminescu“. Se afundă din ce în ce mai mult în munca de gazetar. În redacţie are un
rol preponderent, dar obositor. Satisface cererile repetate ale lui Negruzzi şi-i
trimite la Iaşi poezii care se publică în Convorbiri literare:

1 februarie - Pajul Cupidon..., O, rămâi, Pe aceeaşi ulicioară...

1 septembrie - De câte ori, iubito..., Rugăciunea unui dac şi Atât de fragedă...

1 octombrie - Afară-i toamnă, Sunt ani la mijloc, Când însuşi glasul, Freamăt de

codru, Revedere, Despărţire şi Foaia veştedă.

1 aprilie 1880 - Apare în Convorbiri literare poezia O, mamă...

1881 - Absorbit de activitatea ziaristică, găseşte totuşi timp şi revizuieşte

nuvela Cezara, a cărei ultimă formă o încredinţează lui Maiorescu, între filele unei
broşuri care conţinea balada lui Schiller, Mânuşa, tradusă în treisprezece limbi; în
româneşte de Eminescu. Tot în acest an lucrează la desăvârşirea Luceafărului şi la
diversele forme din Mai am un singur dor.

1 februarie - Se publică Scrisoarea I în Convorbiri literare.

18 martie - Îi scrie tatălui său bolnav, cerându-i iertare că nu poate veni să-l
vadă. „Negustoria de gogoşi şi de braşoave” îl ţine strâns de „dugheană”. Se
 plânge că-i e „acru sufletul de cerneală şi de condei„. Totodată îi scrie şi lui
Negruzzi, spunând că nu găseşte un minut liber spre a răspunde la scrisorile
primite. Îl anunţă însă că prin Maiorescu i-a trimis Scrisoarea III, pe care a
citit-o de mai multe ori laJunimea bucureşteană.

28 martie - Seara, Maiorescu o citeşte în sânul Junimii, la Iaşi.

1 aprilie - Se publică Scrisoarea II în Convorbiri literare.

1 mai - Se tipăreşte Scrisoarea III.

1 septembrie - Se încheie ciclul Scrisorilor cu publicarea în Convorbiri literare a

poeziei Scrisoarea IV.

8 octombrie 1882 - Citeşte şi corectează „Luceafărul” împreună cu Maiorescu, pe

care îl prezintă şlefuit la Junimea.

23 martie 1883- La şedinţa Junimii, Maiorescu semnalizează prezenţa lui Iosif

Vulcan. Probabil cu această împrejurare, Eminescu i-a cedat textul următoarelor
poezii care au apărut în Familia în cursul lunilor următoare. Pentru aceste poezii
Eminescu a primit un mic onorar, singurul cu care a fost răsplătit în toată
activitatea sa literară.

24 aprilie - S-a dus amorul...

15 mai - Când amintirile...

5 iunie - Adio

17 iulie - Ce e amorul?

28 august - Pe lângă plopii fără soţ...

13 noiembrie - Şi dacă...

aprilie - Luceafărul, în româneşte, vede lumina tiparului în Almanahul societăţii

studenţeşti România jună din Viena.
 4 iunie - Timpul anunţă plecarea la Iaşi a lui Eminescu, pentru a asista în calitate
de corespondent al ziarului la serbarea dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare. Îşi
regăseşte vechii prieteni, I. Creangă şi Miron Pompiliu. Cu aceastã ocazie citeşte
junimiştilor din Iaşi, strânşi în casa lui Iacob Negruzzi, poezia Doină.

1 iulie - Se tipăreşte în Convorbiri literare poezia Doină.

august - Convorbiri literare reproduce poezia Luceafărul din Almanahul de la

Viena.

14 octombrie - Alecsandri citeşte la Ateneul Român piesa Fântâna Blanduziei.

Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, sunt adăugate
contribuţiei amicilor pentru plecarea lui Eminescu.

În 21 decembrie 1883 îi apare la Socec volumul Poezii, cu o prefaţă şi cu texte

selectate de Titu Maiorescu, şi portretul autorului (e singurul volum tipărit în timpul
vieţii lui Eminescu). Volumul cuprinde şi 26 de poezii inedite.

1884 - Convorbirile literare din ianuarie şi februarie îi publică douăzeci şi una din

cele douăzeci şi şase de poezii, publicate ca inedite în volumul de la Socec.

12 februarie - Apare poezia Din noaptea... în Familia, ultima din grupul celor date

lui Iosif Vulcan în primăvara anului precedent.

1885 - Apare la Socec ediţia a II-a a volumului de poezii, cu acelaşi conţinut.

Eminescu continuă modesta slujbă la bibliotecă şi predă lecţii la şcoala comercială.

iulie - Apare poezia Sara pe deal în "Convorbiri literare".

1886

1 ianuarie - Epoca ilustrată publică Dalila (fragment). Poezia apare postum în

întregime în Convorbiri literare la 1 februarie 1890.

2 martie - România liberă informează despre o conferinţă publicată lui Vlahuţă

asupra lui Eminescu, lăudând poeziile şi criticând aspru pe cei care au avut alte
păreri asupra lor.
 15 martie - Albumul literar al societăţii studenţilor universitari Unirea îi publică
poezia Nu mă-nţelegi

decembrie - Apare în Convorbiri literare poezia La steaua.

1887

1 februarie - Apare în Convorbiri literare poezia De ce nu-mi vii.

1 iulie - Apare în Convorbiri literare poezia Kamadeva.

1888

decembrie - Participă la apariţia revistei Fântâna Blanduziei, unde scrie articole

la 4 şi 11 decembrie, semnând cu iniţiale.

25 decembrie - Se anunţă în revistă apariţia volumului de poezii, ediţia a III-a,

cu un adaos de trei poezii faţă de ediţiile precedente: La steaua, De ce nu-mi
vii şi Kamadeva.

octombrie 1889- Se dă la tipar ediţia a IV-a a volumului de poezii de la Socec, cu un

studiu al lui Maiorescu, intitulat Poetul Eminescu.

Introducerea în opera poetică emineşceană

Opera poetică eminesciană are o zonă antumă, a poemelor publicate în timpul vieţii
marelui poet, şi o alta postumă, a poemelor publicate după moartea sa.

Opera autumă
Dacă privim opera poetică a lui Mihai Eminescu din perspectiva comparativă a
istoriei literare şi ţinând cont de criteriul cronologic, poetul face parte din ceea ce,
în Europa, poartă numele de a doua generaţie romantică, sau romantică târzie.
Activitatea literară a lui Eminescu se întinde pe ceva mai mult decât zece ani.

Eminescu este un poet român tradiţional, absorbind toate elementele literaturii

antecedente. Toate temele lui decurg din tradiţia românească, în timp ce înrâuririle
străine aduc numai nuanţe şi detalii. Este evidentă, deci, pentru oricine s-a apropiat
de un poet de mărimea lui Eminescu, necesitatea sublinierii deosebirilor, de exemplu
faţă de Leopardi, menită să alunge echivocul dat de un amalgam de tipare şi teme,
care se deduce în mod greşit din faptul că poetul este contemporan acelei generaţii
romantice.

Eminescu, care a compus ode în metru antic şi a evocat pasărea Phoenix şi

pe Artemis, e departe de a fi realizat sforţările spre clasicitate pe care le făceau
romanticii. Dacă în încercările juvenile mai apăreau construcţii în ruină sau piscuri de
cremene cu înfăţişare de pagodă, în versurile de maturitate apele liricei eminesciene
sunt suprafeţele lacustre informe, străine de ochiul plastic al artistului. Peisajul
preferat al lui Eminescu este pădurea, dar nu ca idilă, ci ca trecere în cosmos, în
lumea stelelor. Natura este liniştită, ea şopteşte, murmură, apele plâng, izvoarele
tremură peste pietre. Vraja sonoră a versurilor se obţine prin repetiţii ( "rânduri,
rânduri"), iar armoniile ("Când însuşi glasul gândurilor tace,/ Mă-ngână cântul unei
dulci evlavii") rămân în ureche chiar când conţinutul a dispărut din memorie.

Motive Emineşcene
Deşi legată de tradiţia naţională, poezia lui Eminescu se înscrie în contextul
european, se recunosc mai ales afinităţile cu lirica germană, puse în evidenţă mai
ales de studiile lui George Călinescu, Tudor Vianu sau Zoe Dumitrescu Buşulenga. .
Unele versuri eminesciene par să izvorească din Trost in Tränen a
lui Goethe, Luceafărul, deşi cu rădăcini în folclorul românesc, aminteşte de
poemul Teilung der Welt al luiSchiller sau de Hyperion al lui Hölderlin, iar
pesimismul din Scrisori îşi are originea în lectura operei lui Schopenhauer, Welt als
Wille und Vorstellung ("Lumea ca voinţă şi reprezentare"). Dacă, pe de o parte,
Eminescu apare adânc impregnat de esenţele cele mai ancestrale ale poeziei
populare, pe de altă parte, din acea tradiţie el culege şi desvoltă chiar instanţele
unui instrument foarte eficient pentru procesul de unificare lingvistică şi culturală
de care burghezia nu se putea lipsi, dacă voia să-şi vadă încununat cu succes efortul
său revoluţionar în domeniul politic şi economic. Dar dacă a atinge prin propria
inspiraţie izvoarele poeziei populare este un postulat romantic, rezultatul la care
ajunge Eminescu nu mai este unul romantic strictu sensu. Ceea ce în poezia populară
apare atenuat de retorica proprie genului, va găsi la Eminescu o definiţie în termeni
de autoconştiinţă critică, seducţia anihilării abandonează ficţiunea personajului şi
capătă glas uman, acela al poetului, care nu mai întruchipează doar lupta generoasă a
eroului romantic împotriva mediocrităţii epocii, ci şi dorul arzător de eliberare de
sub tirania voinţei de a fi, sursa permanentei nevoi de împlinire. Aceasta este,
dincolo de aparenţa dorinţei amoroase, tema secretă a poeziei Dorinţa, dorinţa
secretă sugerată de versurile:
Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.

Pe această linie se înscrie şi tensiunea pioasă din Rugăciunea unui dac şi memorabilă

cadenţă din Împărat şi proletar: "că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi" .
Sau, "o, moartea-i un secol cu sori înflorit", în durerosul imn al jalei eterne
din Mortua est, "şi te privesc nepăsător / c-un rece ochi de mort" , din Pe lângă
plopii fără soţ, "setea liniştii eterne" din Scrisoarea a IV-a, "nu credeam să învăţ a
muri vreodată" din Odă (în metru antic), "dor de moarte", voluptatea morţii
din Peste vârfuri sau din Scrisoarea a I-a :

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,

Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,
Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii.

În această direcţie specifică, Mai am un singur dor este mai mult decât o declaraţie

poetică, fiind un crez ontologic, totul concentrat în optativul iniţial, "să mă lăsaţi să
mor". Ca şi în Mioriţa, propria anulare a eului postulează pătrunderea acestuia în
realitatea naturală, în universul vegetal, mineral şi animal, vis evocat în mod sublim şi
în basmul filozofic al Luceafărului.

O asemenea intuiţie se ascunde în vocaţia stingerii la Eminescu, care-l leagă de

anumite prezenţe în realitatea înconjurătoare, prima fiind aceea a teiului care
devine sălaşul lui poetic, ba chiar sfânt, tei care cu freamătul ramurilor sale, cu
ploaia de flori, este mereu cel care oficiază ritul de auto-înmormântare pe care
poetul îl înscenează. Teiul este deci sacru, de o sfinţenie care-i oferă prilejul de a fi
un mijloc de apropiere de adevăr. Teiul este un arbore al somnului, arborele morţii.
Pădurile de flori, în care fiecare floare e ca un arbore, iar crinul ca o urnă, "florăria
de giganţi", constituiesc un arhanghelism muzical cu linii prelungi şi transparente, în
care întâlnim o încetinire paradisiacă a mişcărilor de stil dantesc.

În ceea ce priveşte istoria, ea nu este prezentă în opera lui Eminescu ca sursă de

inspiraţie primară, întrucât lui Eminescu îi lipseşte credinţa în devenire, înţeleasă ca
manifestare a unui principiu logic, sub a cărui egidă să se desfăşoare nestingherit
drumul către perfecţiune al speciei umane. Acolo unde tematica istorică este
prezentă, ca în cazul Scrisorii a III-a, apare ca o presupunere a unei integrităţi
morale a oamenilor din vremurile trecute. Ideea poetică stăruitoare este stagnarea
timpului.

În Scrisori este multă filozofie. Geneza din Scrisoarea a I-a are desfăşurarea

mitului. Ca în La steaua, gândul cade în câmpurile experienţei, mintea se înspăimântă
şi legea străbaterii luminii siderale devine un mister producător de fioruri
poetice. Scrisoarea a II-a se nutreşte aproape numai din sarcasm, din contrastul
dimensional. Labilitatea de sentiment, trecerea bruscă de la contemplaţie la
violenţă, de la şoaptă la declamaţie constituie lirismul predominant al poeziei.
Adversitatea materiei faţă de produsul spiritului îl convinge să renunţe la luptă sub
cea mai sardonică ameninţare:

De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva

Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.
Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,
Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.

Scrisoarea a III-a trăieşte dintr-o indignare furioasă, cu lirism maxim, întors de la

extatic la grandios.

Erotica lui Eminescu nu e mistică, depăşeşte metafora în care femeia nu-i decât un
simbol al fericirii paradisiace. Asta nu înseamnă că la Eminescu nu se întâlnesc
atitudini sublimate, dar erotica sa se întemeiază pe "inocenţă", nu pe virginitatea
serafică, inconştientă de păcat. Perechea nu vorbeşte şi nu se întreabă. Ameţită de
mediul încojurător, ea cade într-o uimire, numită de poet "farmec" ( Floare
albastră, Lasă-ţi lumea, Iubind în taină):

Pe cărare 'n bolţi de frunze,

Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi,

C'un zâmbet faci gândirea-mi să se 'mbete,
Fă un sfârşit durerii - vin la sânu-mi.

Nu se poate trece cu uşurinţă peste problema fonetismelor moldoveneşti. Astăzi

însă ştie oricine că Eminescu este tot atât al Moldovei cât şi al întregului pământ
românesc şi al lumii întregi. Nu putem modifica limba lui Eminescu, aşa cum n-o
modificăm nici pe-a lui Neculce, a luiCreangă ori a lui Sadoveanu, pitorescul lor
reprezintă o etapă din istoria limbii române.

Poezia lui Eminescu este cu mult prea complexă pentru a fi limitată la tiparele
acestui articol. E mult mai profitabil a interpreta textele eminesciene nu ca fiind
operă de final a unei perioade virtual încheiate în anii maturităţii sale, ci ca o creaţie
care păşeşte pe drumul poeziei viitoare, ba chiar al poeziei iminente.

Opera poetică postumă

Uni specialişti eminescologi (ca Petru Creţia, între alţii, sau Ion Negoiţescu) au
accentuat valoarea operei poetice postume a lui Eminescu.Virgil Nemoianu făcea
distincţia între două romantisme aplicabile şi eminescianismului poetic, unul de tip
Biedermaier, de salon, de expresie franceză în principiu, ca în poezia antumă
(selecţie făcută în spiritul vremii de Maiorescu însuşi) şi un romantism înalt, de tip
germanic sau englez (comparabil cu poemele lui John Keats, Byron, Shelley, la care
se adaugă Novalis, Holderlin etc., romantici cu largi meditaţii metafizice, înalte,
estetizante).

Receptare critică

“Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea,
literatura poetică română va începe secolul al douăzecilea sub auspiciile geniului lui şi
forma limbei naţionale care si-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire
până astăzi va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului
cugetării româneşti”.
Titu Maiorescu

“Între poezia lui Eminescu şi limba românească există afinităţi aşa de strânse încât a
încerca să le desfacem una de alta înseamnă aproape un sacrilegiu”.
Elena Văcărescu

“Eminescu e sinteza sufletului românesc din vremea netulbure“

Nicolae Iorga

“Eminescu este şi rămâne cea mai strălucită incarnaţie a geniului românesc”.

Octavian Goga
“Darul ce ni s-a făcut prin Eminescu? A apărut în lumea noastră un om care a
înţeles să fie om deplin”.
Constantin Noica