CAPITOLUL III

ACTUL JURIDIC CIVIL

1.NOŢIUNE ŞI CLASIFICARE

1.1. Noţiunea de act juridic civil

Actul juridic civil reprezintă o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce
efecte juridice, respectiv de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil concret.
După cum ştim, actele juridice sunt, ca şi faptele juridice, izvoare ale raportului juridic
concret, dar, spre deosebire de acestea din urmă, ele sunt săvârşite chiar cu intenţia ca un atare
raport juridic să ia naştere.
Autorul unui delict civil, bunăoară, nu urmăreşte prin săvârşirea acestui fapt producerea
de efecte juridice (care constau în obligarea la acoperirea prejudiciului cauzat), în schimb autorul
unui testament urmăreşte tocmai producerea de efecte juridice (transmisiunea averii succesorale
către cel desemnat ca beneficiar).1
Noţiunea de “act juridic” este utilizată în literatura juridică şi în practică în două
înţelesuri:
- act juridic civil în sens de negotium - desemnează însăşi manifestarea de voinţă intervenită în
scopul de a produce efecte juridice civile, operaţiunea juridică în sine ( vânzare-cumpărare,
schimb, locaţiune etc.);
- act juridic civil în sens de instrumentum se referă la înscrisul constatator al manifestării de
voinţă (al operaţiei juridice), documentul în care această operaţiune este consemnată.

1.2. Clasificări ale actelor juridice civile

1.2.1. Criteriul numărului părţilor
După criteriul numărului părţilor, există acte juridice civile unilaterale, bilaterale şi
multilaterale.
Actul juridic civil unilateral este rodul unei singure voinţe, al voinţei unei singure părţi.
Astfel sunt, de exemplu: testamentul, oferta, promisiunea publică de recompensă, acceptarea
unei succesiuni, renunţarea la o moştenire, denunţarea unui contract, confirmarea unui act
anulabil, recunoaşterea unui copil etc. Oferta de a contracta este, de asemenea, un act juridic
unilateral.
Actul juridic civil bilateral este rezultatul acordului de voinţă a două părţi. El poartă
denumirea de contract sau convenţie.
Art. 942 din Codul civil defineşte contractul ca fiind : ”acordul între două sau mai multe
persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic”.
Este act juridic civil multilateral acela care reprezintă rodul voinţei a trei sau mai multe
părţi. De exemplu, contractul civil de societate.
În determinarea caracterului bi sau multilateral al unui act juridic, nu se va lua în
considerare numărul persoanelor între care s-a încheiat contractul, ci numărul părţilor, deci al
intereselor contractante. Ca urmare, un contract de vânzare-cumpărare încheiat între doi
vânzători şi trei cumpărători rămâne un act juridic bilateral. Tot astfel, contractele collective de
muncă sunt acte bilaterale.

1
Gh. Beleiu –Drept civil .Introducere în teoria generala a dreptului civil. Persoanele. Ed a X-a . Editura Universul
Juridic, 2005, pag 134. şi urm.
 Contractele (acte juridice bi sau multilaterale) se clasifică, la rândul lor, în contracte
unilaterale şi bilaterale după criteriul conţinutului lor. Dar, ca acte juridice, toate contractele
presupun un acord de voinţe, deci nu pot avea caracter unilateral. Cele două clasificări nu se
confundă.
Contractele unilaterale sunt cele în care numai una dintre părţi are calitatea de creditor
(este titular de drepturi) şi doar cealaltă parte are calitatea de debitor (are obligaţii).
Ele se caracterizează prin aceea că dau naştere la obligaţii în sarcina uneia singure dintre
părţi. Un astfel de contract este, de exemplu, contractul de donaţie.
Contractele bilaterale sunt cele în cazul cărora fiecare dintre părţi are atât drepturi cât şi
obligaţii civile. Ele se caracterizează prin reciprocitatea obligaţiilor ce revin părţilor
şi prin interdependenţa obligaţiilor reciproce. Contractele bilaterale se mai numesc contracte
sinalagmatice. Astfel sunt, spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de
schimb, contractul de locaţiune, contractul de prestări-servicii etc. În cazul fiecăruia dintre
acestea, părţile au atât calitatea de creditor, cât şi calitatea de debitor.2
Ca efect al reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor părţilor, contractele sinalagmatice
produc o serie de efecte specifice. În sinteză, acestea sunt:
- excepţia de neexecutare a contractului. Aceasta constă în dreptul uneia dintre părţi, în ipoteza
în care cealaltă parte nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale, de a nu şi le executa nici ea.Spre
exemplu, dacă vânzătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de predare a bunului, cumpărătorul are
dreptul ca, invocând excepţia de neexecutare, să refuze plata preţului;
- riscul contractului. Dacă una dintre părţi nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale fără culpa
sa, (spre exemplu, dintr-o cauză de forţă majoră) în principiu cealaltă parte nu va putea refuza să
şi le execute pe ale sale. Spunem că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei
imposibil de executat;
- rezilierea şi rezoluţiunea contractului. Dacă una dintre părţi şia executat obligaţiile, iar cealaltă
nu, cea dintâi va putea pretinde instanţei judecătoreşti desfiinţarea contractului şi
restituirea prestaţiilor efectuate. Părţile vor fi repuse în siuaţia anterioară, ca şi cum între acestea
nu s-ar fi încheiat nici un contract.

1.2.2. Criteriul scopului urmărit la încheierea lor

După scopul urmărit la încheierea lor, actele civile pot fi: cu titlu oneros şi cu titlu
gratuit.
Actul juridic cu titlu oneros este acela în care, în schimbul folosului patrimonial procurat
de o parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial. Astfel, Codul civil prevede: “
Contractul oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj“. Sunt, de
exemplu, acte cu titlu oneros: contractul de vânzarecumpărare, contractul de locaţiune, contractul
de antrepriză, împrumutul cu dobândă etc.
Actul juridic cu titlu gratuit este acela prin care se procură un folos patrimonial, fără a se
urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb. În definiţia Codului civil, „Contractul gratuit
sau de binefacere este acela în care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj
celeilalte”.
Acte cu titlu gratuit sunt, de exemplu: donaţia, mandatul gratuit, împrumutul fără
dobândă, depozitul neremunerat etc.

2
G. Boroi – Drept civil. Partea generală. Editura All Beck, 2004, pag 125
 Trebuie observat că unele acte juridice au caracter oneros prin esenţa lor: contractul de
vânzare-cumpărare, contractul de închiriere, contractul de schimb. Dacă asemenea contracte s-ar
încheia cu titlu gratuit, aceasta ar schimba însăşi calificarea lor.
Spre exemplu, preţul constituie un element esenţial al contractului de vânzare – cumpărare; în
absenţa obligaţiei de plată a preţului, contractul s-ar transforma într-un contract de donaţie sau
dar manual, după caz.
Similar, există şi contracte care prin esenţa lor sunt gratuite, cum este, spre exemplu,
contractul de comodat (împrumut de folosinţă). Dacă în schimbul folosinţei bunului se percepe o
remuneraţie, contractul se va transforma în contract de închiriere.
Alte contracte sunt gratuite numai prin natura lor; ele se încheie, de regulă, cu titlu
gratuit, dar pot fi totuşi încheiate şi cu titlu oneros. Spre exemplu, contractul de mandat este
îndeobşte încheiat cu titlu gratuit, dar mandatarul poate percepe o indemnizaţie pentru serviciul
făcut mandantelui, caz în care contractul încheiat între cei
doi este cu titlu oneros.

1.2.3. Subclasificarea actelor juridice încheiate cu titlu oneros

În funcţie de cunoaşterea sau nu a întinderii exacte a obligaţiilor părţilor din momentul
încheierii actului juridic, actele cu titlu oneros se subclasifică în acte comutative şi acte
aleatorii.
Este comutativ acel act cu titlu oneros la încheierea căruia părţile cunosc existenţa şi
întinderea obligaţiilor lor. De exemplu: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de
antrepriză, contractul de schimb etc.
La încheierea unor asemenea contracte, fiecare parte ştie exact care îi sunt obligaţiile:
vânzătorul ştie că trebuie să transfere drepul de proprietate exercitat cu privire la un anumit bun,
cumpărătorul ştie că trebuie să plătească preţul convenit etc. Contractul nu se consideră încheiat
până când nu sunt fixate toate aceste elemente.
Dimpotrivă, este aleatoriu actul cu titlu oneros la încheierea căruia părţile nu cunosc
întinderea obligaţiilor lor, ştiind că există şansa unui câştig sau riscul unei pierderi, ce depind de
o împrejurare viitoare incertă.

1.2.4. Subclasificarea actelor juridice încheiate cu titlu gratuit

La rândul lor, actele juridice cu titlu gratuit se subclasifică în liberalităţi şi acte
dezinteresate.
Liberalităţile sunt actele cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul
cu folosul patrimonial procurat. Spre exemplu, în cazul donaţiei, donatorul îşi diminuează
patrimoniul cu valoarea bunului dăruit, în timp ce donatarul îşi măreşte patrimoniul cu aceeaşi
valoare.
Actele dezinteresate sunt acele acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un
avantaj patrimonial celeilalte părţi fără a-şi micşora prin aceasta patrimoniul. Spre exemplu, în
cazul mandatului gratuit, mandatarul îi face un serviciu mandantului, prin aceea că se ocupă de
încheierea unui contract în numele acestuia. Prin acest serviciu, mandantul a primit un avantaj,
dar mandatarul nu şi-a diminuat patrimoniul.

1.2.5. Criteriul efectelor produse

După efectele produse, actele civile pot fi: constitutive, translative şi declarative.
 Este constitutiv acel act juridic civil care dă naştere unui drept subiectiv civil care n-a
existat anterior. Constituie acte constitutive: constituirea unui uzufruct, constituirea
unei ipoteci etc.
Este translativ acel act juridic civil ce are ca efect strămutarea (transferarea) unui drept
subiectiv civil dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu. Astfel sunt: contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de schimb, contractul de donaţie etc.
Este declarativ actul juridic civil ce are ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept
subiectiv preexistent. Spre exemplu, partajul (succesoral sau între între soţi) are character
declarativ şi produce efecte retroactive.

1.2.6. Criteriul importanţei

După importanţa sau gravitatea lor, distingem acte juridice civile de conservare, de
administrare şi de dispozitie.
Actele de conservare sunt cele pe care le pot încheia singure şi persoanele cu capacitate
de exerciţiu restrânsă sau chiar şi persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu. Într-adevăr, actele
de conservare au ca effect preîntâmpinarea pierderii unui drept, astfel încât cu o cheltuială mică
să se salveze (să se conserve) un drept de o valoare mult mai mare, actul de conservare fiind
deosebit de avantajos pentru autorul său.
Prin actele de administrare se realizează o normală punere în valoare a unui bun sau a
unui patrimoniu.Astfel de acte sunt, spre exemplu contractele de prestări-servicii
încheiate cu personalul de reparaţie sau întreţinere al unui imobil, contractele de asigurare de
bunuri etc.
Sunt acte de dispoziţie acele acte juridice care au ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui
bun sau a unui drept sau grevarea unui bun cu o sarcină (gaj, ipotecă). Contractul de vânzare-
cumpărare, în principiu, este un act de dispoziţie. Calificarea lui ca atare se va raporta însă la
întregul patrimoniu. Spre exemplu, proprietarul unui tablou care cumpără o ramă pentru acesta
face un act de administrare, nu de dispoziţie.

1.2.7. Criteriul conţinutului

În funcţie de conţinutul lor, actele juridice civile pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale.
Actele patrimoniale sunt acele acte juridice civile ce au un conţinut evaluabil în bani. De
regulă, fac parte din această categorie actele care privesc drepturi reale şi de creanţă (contractul
de donaţie, contractul de vânzare-cumpărare, împrumut etc.).
Actele nepatrimoniale au un conţinut neevaluabil în bani. De exemplu, este un act
nepatrimonial înţelegerea părinţilor unui copil din afara căsătoriei în sensul ca acesta să ia
numele de familie al unuia dintre ei.

1.2.8. Criteriul formei de încheiere

După forma de încheiere, actele juridice civile pot fi consensuale, solemne şi reale.
Actele juridice civile consensuale sunt cele care se încheie prin simpla manifestare de
voinţă a părţilor (sau autorului lor). În dreptul nostrum civil este consacrat principiul
consensualismului, potrivit căruia, pentru formarea valabilă a unui act juridic civil, este
suficientă simpla manifestare de voinţă.
 Ca urmare, ori de câte ori legea nu prevede nimic cu privire la modalitatea de încheiere a
unui act juridic, tragem concluzia că pentru încheierea lui este suficient simplul acord de voinţe,
indiferent de forma de exprimare a acestuia.
Actele juridice solemne reprezintă o excepţie de la acest principiu, pentru încheierea lor
valabilă fiind necesară, pe lângă manifestarea de voinţă, şi respectarea unor cerinţe de formă,
prevăzute anume de lege. Cu alte cuvinte, manifestarea voinţei juridice nu este producătoare de
efecte dacă nu îmbracă o anumită formă. Această formă poate consta în întocmirea unui înscris
(cum este cazul la încheierea contractului de ipotecă), a unui înscris autentificat la notariat (spre
exemplu, în cazul contractului de donaţie ori a contractului de vânzare – cumpărare a unui teren),
a unui înscris fie autentic fie olograf,
scris, semnat şi datat de mâna autorului (cazul testamentului) etc. În toate aceste situaţii, absenţa
formei echivalează cu absenţa actului juridic. Spunem că forma este cerută ad validitatem
(pentru însăşi validitatea actului juridic).
Actele juridice solemne nu trebuie confundate cu actele juridice consensuale pentru
probarea cărora este necesară redactarea unui înscris. În cazul acestora din urmă spunem că
forma scrisă este cerută ad probationem (pentru dovedirea actului juridic). Într-adevăr, nu se
confundă ipoteza în care actul juridic nu există cu cea în care el există dar, în caz de litigiu, nu
poate fi probat.
Cea mai frecventă formă cerută de lege pentru validitatea sau pentru probarea actelor
juridice este cea scrisă. Inscrisurile sunt de două feluri:
Înscrisuri autentice. Potrivit Codului civil, actul autentic este acela care s-a făcut cu
solemnităţile cerute de lege, de către un funcţionar public competent. Din acest punct de vedere,
înscrisurile autentice pot fi, la rândul lor, înscrisuri notariale sau înscrisuri autentice emise de
autorităţile publice centrale sau locale în raport cu competenţele lor legale. Pe lângă ipotezele în
care înscrisul autentic este cerut chiar de lege, părţile unui act juridic civil de multe ori recurg la
forma autentică a actelor încheiate pentru o mai temeinică siguranţă, înscrisurile autentice
bucurându-se de prezumţia legală de validitate. Într-adevăr, până la proba contrară - declararea
falsului - înscrisul autentic face dovada deplină a conţinutului său.3
Înscrisurile sub semnătură privată. Acestea sunt înscrisurile întocmite de către părţi fără
concursul unui funcţionar public ori al unui organ al statului şi semnate de părţile în cauză.
Semnătura de pe înscris este condiţia esenţială a validităţii acestuia ca mijloc de probă, indiferent
că actul, este scris de mână, dactilografiat, litografiat, imprimat etc. În unele situaţii, legea
impune anumite condiţii speciale pentru înscrisurile sub semnătură privată, precum "multiplul
exemplar" sau menţiunea "bun şi aprobat". Astfel, conform regulii multiplului exemplar, în cazul
contractelor bilaterale este obligatorie redactarea unui număr de exemplare cel puţin egal cu
numărul părţilor cu interese contrare care încheie actul. De asemenea, pentru evitarea
“semnăturilor în alb”, partea care subscrie un act scris de mâna altuia, dactilografiat etc., va
trebui ca, înainte de a semna actul, să scrie personal "bun şi aprobat", după care să indice în cifre
şi litere suma la care se obligă şi în continuare să semneze.
Înscrisurile sub semnătură privată, comparativ cu înscrisurile autentice, prezintă mai
puţine garanţii în raporturile juridice civile. Uneori părţile semnatare ale înscrisului sub
semnătură privată nu îşi mai recunosc semnătura, fiind nevoie de probe suplimentare, precum
expertiza grafologică.

3
Maria Fodor – Probele în procesul civil, Editura Universul Juridic, 2005
 Şi actele juridice reale constituie o excepţie de la regula consensualismului, pentru
încheierea lor valabilă fiind necesară, pe lângă manifestarea de voinţă, predarea sau remiterea
bunului care formează obiect al actului.
Spre exemplu, contractul de depozit nu se consideră încheiat în momentul acordului de
voinţe între deponent şi depozitar, ci abia în momentul în care deponentul predă efectiv bunul în
deposit depozitarului.
Predarea bunului poate fi efectivă (înmânarea bunului care formează obiect al
contractului de împrumut) sau simbolică (cum ar fi înmânarea cheilor autoturismului lăsat în
gaj).

1.2.9. Criteriul momentului producerii efectelor

În funcţie de momentul producerii efectelor lor, actele juridice civile sunt acte între vii şi
acte pentru cauză de moarte.
Actul juridic între vii este actul care îşi produce efectele necondiţionat de moartea
autorului sau autorilor lui. Marea majoritate a actelor juridice civile intră în această categorie.
Actul încheiat pentru cauză de moarte este actul juridic care nu îşi produce efectele decât
la moartea autorului sau. Legatul testamentar, fundaţia testamentară ş.a. sunt acte pentru cauză
de moarte.
1.2.10. Criteriul raportului existent între ele
După raportul existent între ele, actele juridice civile pot fi principale şi accesorii.
Actele juridice principale sunt actele care au o existenţă de sine stătătoare, independentă.
Marea majoritate a actelor juridice civile sunt acte principale.
Actele juridice civile accesorii sunt acele acte care nu au o existenţă de sine stătătoare,
soarta lui juridică depinzând de soarta altui act juridic, principal. Din această categorie face
parte, spre exemplu, contractul de ipotecă convenţională. El depinde de existenţa contractului de
împrumut. De îndată ce acesta din urmă îşi încetează efectele (prin plată sau prin alt mod de
stingere a obligaţiei), vor lua sfârşit şi efectele contractului de ipotecă. Tot astfel, dacă actul
juridic principal este anulat, şi contractul de ipotecă va fi anulat, pe cale de consecinţă.

1.2.11. Criteriul reglementării şi denumirii lor legale

După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civile pot fi numite sau
nenumite.
Actele juridice numite sunt cele care au o denumire stabilită de lege şi o reglementare
proprie.
Actele juridice nenumite sunt cele care nu se bucură de o reglementare şi o denumire
proprii. Ele sunt rodul creativităţii părţilor care, în virtutea libertăţii de voinţă juridică, pot
configura noi acte juridice, conforme intereselor lor. Practic, singura limită o constituie normele
imperative ale legii; dacă acestea nu sunt încălcate, participanţii la viaţa juridică îşi pot crea
singuri propriile acte juridice.4

1.2.12. Criteriul modului de executare

4
Un exemplu foarte frecvent astăzi este vânzarea cu clauză de întreţinere, contract nereglementat de lege ci creat de părţi. O problemă
o constituie regulile aplicabile: din moment ce aceste acte nu sunt reglementate de lege, care este regimul lor juridic? Două sunt răspunsurile
posibile: aplicabilitatea regulilor celui mai asemănător act juridic numit sau aplicabilitatea regulilor generale de drept civil. Între acestea, practica
judecătorească şi doctrina optează pentru a doua variantă, aplicând regula de interpretare potrivit căreia “excepţiile sunt de strictă interpretare”.
 Din punctul de vedere al modului de executare, actele juridice civile pot fi acte cu
executare dintr-o dată şi acte cu executare succesivă.
Actele cu executare dintr-o dată sunt actele juridice a căror executare implică o singură
prestaţie din partea debitorului. Ele se mai numesc şi acte cu executare instantanee. Contractul de
vânzare-cumpărare este, în principiu, un astfel de act.
Actele cu executare succesivă sunt actele juridice a căror executare implică mai multe
prestaţii, eşalonate în timp.Astfel, dacă vânzarea unui bun este un act cu executare dintr-o dată,
închirierea lui sau vânzarea cu plata preţului în rate sunt acte cu executare succesivă. Dacă una
dintre părţi nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate printrun contract cu executare dintr-o dată,
cealaltă parte va putea solicita executarea silită sau, dacă doreşte să desfiinţeze contractul
încheiat, va putea solicita rezoluţiunea contractului. Rezoluţiunea reprezintă desfiinţarea cu
efecte retroactive a unui contract, la solicitarea uneia dintre părţi, ca urmare a neexecutării
obligaţiilor asumate de către cealaltă parte. Spre deosebire de nulitate (care are şi ea efecte
retroactive), rezoluţiunea este o sancţiune aplicabilă pentru neexecutare.Spre exemplu, dacă o
persoană a plătit preţul unui bun, dar bunul nu i-a fost livrat, ea va putea solicita executarea silită
a vânzătorului sau va putea solicita instanţei rezoluţiunea contractului, cu consecinţa restituirii
preţului plătit. Dacă una dintre părţi nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate printrun contract cu
executare succesivă, cealaltă parte va putea, de asemenea, să solicite instanţei desfiinţarea
contractului. Dar această desfiinţare, denumită reziliere, nu are efecte decât pentru viitor. Ceea
ce s-a prestat, nu se mai restituie.Spre exemplu, dacă locatarul (chiriaşul) unei case, după ce a
plătit chiria casei în care locuieşte o perioadă de timp, nu şi-o mai plăteşte, va putea fi sancţionat
cu rezilierea contractului de locaţiune, adică încetarea acestuia pentru viitor (cu consecinţa
evacuării). Ceea ce s-a prestat deja (chiria plătită pentru trecut) nu se mai restituie.

1.2.13. Criteriul legăturii cu modalităţile

După legătura lor cu modalităţile, actele juridice civile se impart în acte pure şi simple şi
acte afectate de modalităţi.
Actul juridic pur şi simplu este actul care nu cuprinde o modalitate (termen, condiţie sau
sarcină). Unele acte juridice civile sunt chiar incompatibile cu modalitaţile, cum sunt, de
exemplu, actul de recunoaştere a filiaţiei, actul de opţiune succesorală sau contractul de muncă.
Actul afectat de modalităţi este actul juridic civil care cuprinde o modalitate (termen,
sarcină, condiţie.

2. MODALITĂŢILE ACTULUI JURIDIC

CIVIL

Actele juridice civile pot fi pure şi simple sau afectate de modalităţi.

Din punct de vedere juridic, noţiunea de “modalitate” desemnează un eveniment viitor
de care depinde existenţa sau executarea drepturilor subiective civile şi obligaţiilor civile din
anumite acte juridice.
Termenul, condiţia şi sarcina sunt cele trei modalităţi ale actului juridic civil.

2.1. Termenul
Termenul este acel eveniment, viitor şi sigur ca realizare, care fie amână producerea
efectelor unui act juridic civil, fie determină încetarea efectelor acestuia.
 Termenul poate fi indicat în mai multe feluri.Astfel, uneori se arată o dată calendaristică
(“la data de 2 martie 2001”), o perioadă de timp (“după două luni”) sau o împrejurare viitoare şi
sigură (de exemplu, “începerea cursurilor pentru studenţi“).
2.1.1. Clasificări
Termenele pot fi clasificate după mai multe criterii:
a) În funcţie de beneficiarul termenului, termenul poate fi dispus:
- în favoarea debitorului. Acesta constituie regula;
- în favoarea creditorului, de exemplu, în contractul de depozit;
- în favoarea ambelor părţi, de exemplu, termenul dintr-un contract de asigurare.
De calificarea termenului ca aparţinând uneia dintre aceste categorii depinde identificarea
persoanei care poate renunţa la beneficiul termenului. Astfel, de exemplu, într-un contract de
împrumut fără dobândă, termenul la care suma trebuie restituită este dispus în beneficial
debitorului. Ca urmare, numai acesta poate renunţa la beneficial termenului, plătind înainte de
împlinirea acestuia. Creditorul nu poate pretinde plata înainte de împlinirea termenului, deoarece
acesta nu a fost stipulat în favoarea sa. Dar, dacă împrumutul s-a acordat cu dobândă, termenul
este stipulat în favoarea ambelor părţi, astfel încât nici una nu poate renunţa la termen fără
acordul celeilalte.

b) După izvorul său, termenul poate fi:

- termen legal, stabilit de lege. Astfel sunt, de exemplu, termenele de prescripţie;
- termen convenţional sau voluntar, stabilit de părţile actului juridic civil. Din această categorie
face parte majoritatea termenelor;
- termen judiciar (de graţie), acordat de instanţă debitorului. Întradevăr, potrivit Codului civil,
instanţa poate acorda debitorului, ţinând cont de situaţia patrimonială a acestuia, un termen
suplimentar pentru executarea obligaţiei. Termenul de graţie amână executarea silită a obligaţiei.

c) În funcţie de măsura în care momentul împlinirii sale este cunoscut încă de la data încheierii
actului juridic, distingem:
- termen cert, când momentul împlinirii sale este cunoscut la data încheierii actului juridic (de
exemplu, o dată calendaristică);
- termen incert, a cărui împlinire nu este cunoscută, ca dată calendaristică, deşi realizarea sa este
sigură (de exemplu, moartea creditorului rentei viagere).

d) Criteriul esenţial de clasificare constă în efectele pe care le produc; astfel, termenele pot fi
suspensive sau extinctive:
- termenul este suspensiv când amână sau suspendă exerciţiul drepturilor subiective civile şi
executarea obligaţiilor civile. De exemplu, termenul la care trebuie restituită suma împrumutată;
- termenul este extinctiv când, la împlinirea lui, se sting efectele actului juridic civil. Spre
exemplu, într-un contract de rentă viageră debitorul se obligă să plătească periodic creditorului o
sumă de bani, până la moartea acestuia din urmă. Termenul contractual (moartea creditorului)
este extinctiv.

2.1.2. Efectele termenului

 Efectele termenului sunt diferite, după cum este vorba despre un termen suspensiv sau
extinctiv.Termenul influenţează doar executarea actului juridic civil, nu şi existenţa sa. Deci,
dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă, afectate de termenul suspensiv, există. Ca urmare:
dacă debitorul îşi execută obligaţia înainte de scadenţă (adică înainte de împlinirea termenului
suspensiv), el va face o plată valabilă. Aceasta echivalează cu renunţarea la beneficiul termenului
şi, după cum am arătat, este posibil numai dacă termenul a fost prevăzut în interesul debitorului;
înainte de împlinirea termenului suspensiv, titularul dreptului poate face acte de conservare;
înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere de la debitor plata;
termenul de prescripţie extinctivă, în cazul drepturilor care decurg din acte juridice afectate de
termene suspensive, începe să curgă de la data împlinirii acestora. Spre exemplu, prescripţia
extinctivă a dreptului creditorului de a-l acţiona în judecată pe debitorul său începe să curgă la
momentul în care obligaţia a ajuns la scadenţă şi nu a fost executată. Spunem că în acel moment
obligaţia a devenit exigibilă;
până la împlinirea termenului suspensiv, compensaţia, ca mod de stingere a obligaţiilor civile
(care presupune existenţa unor datorii reciproce ale celor două părţi contractante) nu poate
interveni, întrucât una din obligaţii nu este exigibilă. Prin excepţie, pe parcursul
termenului de graţie compensaţia este posibilă.
În ceea ce priveşte termenul extinctiv, împlinirea acestuia înseamnă stingerea dreptului
subiectiv civil şi a obligaţiei corelative. De exemplu, împlinirea termenului contractului de
închiriere marchează încetarea dreptului de a folosi bunul închiriat şi a obligaţiei de a asigura
folosinţa liniştită a acestuia.

2.2. Condiţia

Condiţia, ca modalitate a actului juridic civil, este un eveniment viitor şi nesigur ca

realizare, eveniment de care depinde însăşi existenţa actului juridic civil.

2.2.1. Clasificări

Şi condiţiile pot fi clasificate după mai multe criterii:

a) În funcţie de legătura ei cu voinţa părţilor, a realizării sau nerealizării evenimentului, condiţia
poate fi: cazuală, mixtă şi potestativă.
Potrivit Codului civil, ”Condiţia cazuală este aceea ce depinde de hazard şi care nu este
nici în puterea creditorului, nici într-aceea a debitorului.”
Condiţia cazuală (de la cuvântul latinesc casus, care înseamnă întâmplare) este
independentă de voinţa părţilor. Constituie condiţii cazuale: „dacă voi supravieţui fratelui meu”,
„dacă va ploua”, „dacă voi avea nepoţi” etc.
Condiţia mixtă este aceea care, conform Codului civil, “depinde totodată de voinţa uneia
din părţile contractante şi de aceea a unei alte persoane“ (determinate). Un exemplu de condiţie
mixtă este: „îţi vând maşina, dacă tatăl meu îmi va cumpăra alta”.
Condiţia potestativă este cea a cărei realizare sau nerealizare depinde complet de voinţa
uneia dintre părţi sau, în exprimarea Codului civil, “aceea care face să depindă perfectarea
convenţiei de un eveniment, pe care şi una şi alta din părţile contractante poate să-l facă a se
întâmpla sau poate să-l împiedice”.
 Condiţia potestativă poate fi: potestativă pură şi potestativă simplă.
Este potestativă simplă condiţia a cărei realizare depinde de voinţa unei părţi şi de voinţa
unei persoane nedeterminate. “Dacă mă voi căsători“ sau “dacă mă voi angaja la societatea
comercială Y” – sunt exemple de condiţii potestative simple. Îndeplinirea condiţiei în exemplele
date depinde şi de debitor, dar şi de o terţă persoană (cu care acesta se căsătoreşte, respectiv care
îl angajează). Actele încheiate sub condiţie potestativă simplă sunt, ca regulă, valabile.
Este pur potestativă acea condiţie care depinde exclusiv de voinţa uneia din părţi.
Angajamentul făcut sub o condiţie pur potestativă din partea debitorului nu este valabil.
În acest sens, Codul civil prevede: “Obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie
potestativă din partea acelui ce se obligă.”
Într-adevăr, în asemenea cazuri nu avem de-a face cu exteriorizarea unei voinţe juridice:
”îţi voi vinde apartamentul, dacă voi dori”. Cel care a formulat această condiţie nu a urmărit, de
fapt, să se angajeze din punct de vedere juridic.
Dimpotrivă, dacă îndeplinirea condiţiei depinde de voinţa creditorului, angajamentul este
valabil: “îţi voi vinde apartamentul, dacă vei dori să-l cumperi”.
Condiţie mixtă

b) Din punct de vedere al modului de formulare, condiţia poate fi pozitivă şi negativă.5

Astfel condiţia pozitivă este cea care constă în îndeplinirea unui eveniment viitor şi
nesigur, în timp ce condiţia negativă constă în neîndeplinirea unui asemenea eveniment. Spre
exemplu, “îţi donez autoturismul dacă vei reuşi la examenul de admitere la facultate” este un
angajament afectat de o condiţie pozitivă. Dimpotrivă, un exemplu de condiţie negativă este: “îţi
donez autoturismul dacă în următorul an nu mi se va naşte un fiu”.

c) Condiţiile se clasifică, de asemenea, în condiţii posibile, respectiv imposibile, ca şi în condiţii

licite şi morale, respectiv condiţii ilicite şi imorale.
Condiţiile ilicite şi imorale afectează valabilitatea întregului act juridic. Actul juridic în
care se prevede naşterea unui drept condiţionată de realizarea unei condiţii imposibile, imorale
sau ilicite este nul absolut.
Dacă se prevede că stingerea dreptului respectiv va depinde de realizarea unei condiţii
imposibile, ilicite sau imorale, se va considera că actul juridic este încheiat pur şi simplu.

d) Cel mai important criteriu de clasificare este cel al efectului pe care îl produce: condiţia poate
fi suspensivă sau rezolutorie:
Condiţia suspensivă este cea care, până la realizarea ei, suspendă existenţa drepturilor
subiective civile şi a obligaţiilor corelative ale părţilor.6

5
Cea mai importantă consecinţă a calificării condiţiei ca fiind pozitivă sau negativă constă în felul în care aceasta se consideră
îndeplinită sau neîndeplinită. Astfel, dacă s-a prevăzut că evenimentul trebuie să aibă loc într-un anumit termen şi acest termen a expirat fără ca
evenimentul să fi avut loc, condiţia pozitivă se socoteşte neîndeplinită, iar dacă nu s-a prevăzut vreun termen, condiţia pozitivă se socoteşte
neîndeplinită numai atunci când este sigur că evenimentul nu se va mai produce. Dimpotrivă, dacă s-a prevăzut că evenimentul nu trebuie să aibă
loc într-un anumit termen, condiţia negativă se socoteşte îndeplinită abia la expirarea termenului, chiar dacă încă dinaintea acestui moment
devenise clar că evenimentul nu se va mai produce. Dacă nu s-a prevăzut nici un
termen, condiţia negativă se socoteşte îndeplinită numai atunci când evenimentul este cu neputinţă să se mai producă.

6
Codul civil prevede că: “Obligaţia sub condiţie suspensivă este aceea care depinde de un eveniment viitor şi necert. Obligaţia condiţională nu se
perfectează decât după îndeplinirea evenimentului “. Astfel, de exemplu, este o obligaţie condiţională (efect al unui act juridic afectat de
modalitate - condiţie suspensivă) promisiunea: “îţi vând apartamentul, dacă voi fi transferat în altă localitate.
 Condiţia rezolutorie este cea până la realizarea căreia drepturile subiective şi obligaţiile
corelative ale părţilor sunt considerate că există şi se execută. 7
Condiţia rezolutorie nu suspendă executarea obligaţiei, ci numai obligă pe creditor a
restitui ceea ce a primit, în caz de îndeplinire a evenimentului prevăzut prin condiţie.
Se poate observa că, în cazul condiţiei suspensive, actul juridic şi efectele sale nu există;
abia împlinirea condiţiei, dacă se va petrece, va conduce la naşterea acestor efecte. Dimpotrivă,
în cazul condiţiei rezolutorii, obligaţiile care decurg din actul juridic trebuie îndeplinite ca şi cum
actul ar fi pur şi simplu. Dar împlinirea condiţiei, dacă se va produce, va conduce la desfiinţarea
tuturor acestor efecte, în mod retroactiv, ca şi cum
între părţi nu ar fi intervenit niciodată actul juridic respectiv.

2.2.2. Efectele condiţiei

Principiile care guvernează efectele condiţiei sunt:
I. Condiţia pune în discuţie însăşi existenţa actului juridic civil, spre deosebire de
termen, care numai amână executarea;
II. Condiţia produce efecte retroactive.
În analiza efectelor condiţiei, ca modalitate a actului juridic, distingem:
- între condiţia suspensivă şi cea rezolutorie ;
- între perioada anterioară împlinirii condiţiei şi perioada ulterioară împlinirii condiţiei.
a) Până la împlinirea condiţiei suspensive efectele actului juridic sunt suspendate în existenţa
lor.
Să analizăm aceste efecte pe un exemplu concret: X se angajează să îi plătească lui Y
suma de 1.000.000 lei dacă acesta din urmă se va căsători. Până la împlinirea condiţiei (căsătoria
lui Y):
creditorul nu poate cere executarea obligaţiei, deoarece debitorul încă nu-i datorează nimic. Y
nu îi poate pretinde plata sumei, cât timp nu s-a căsătorit;
dacă debitorul totuşi plăteşte, el poate cere restituirea prestaţiei, pentru că a făcut o plată
nedatorată. Plata făcută de X fără ca Y să se fi căsătorit nu este valabilă;
creditorul (Y) poate să solicite şi să obţină garanţii pentru creanţa sa (ipoteca, gaj etc.);
prescripţia extinctivă nu începe să curgă, dreptul la acţiune nefiind născut, X nu poate fi
acţionat în judecată pentru neplata sumei, cât timp Y nu s-a căsătorit;
compensaţia nu poate opera. Dacă şi Y îi datora 1.000.000 lei lui X, în cadrul unui alt raport
juridic obligaţional, această din urmă datorie, dacă este exigibilă, trebuie îndeplinită, fără să se
poată invoca reciprocitatea obligaţiilor.
Dacă condiţia suspensivă s-a împlinit, actul juridic este considerat retroactiv, că a fost
un act pur şi simplu. Acesta este principiul retroactivităţii efectelor condiţiei suspensive. Astfel,
plata făcută de către debitor anterior îndeplinirii condiţiei, deşi până acum nevalabilă, se
transformă în plată valabilă.
Ca urmare, dacă X a plătit, deşi Y nu se căsătorise, nu va putea pretinde restituirea plăţii
după ce acesta din urmă s-a căsătorit. De la principiul retroactivităţii efectelor condiţiei
suspensive există însă unele excepţii:
- prescripţia extinctivă începe să curgă doar de la împlinirea condiţiei. Într-adevăr, deşi teoretic
vom considera actul ca fiind născut ca act pur şi simplu, iar datoria lui X ca născută încă de la
7
Potrivit Codului civil, “Condiţia rezolutorie este aceea care supune desfiinţarea obligaţiei la un eveniment viitor şi necert”. Spre exemplu, un act
juridic afectat de o condiţie rezolutorie este: îţi vând schiurile mele, dar dacă va ninge până la sfârşitul lunii, vânzarea se desfiinţează
încheierea sa, în concret termenul în care Y îl poate acţiona în judecată pe X nu curge decât din
clipa în care Y s-a căsătorit;
- fructele culese de înstrăinător rămân ale sale, cu toate că dreptul său dispare cu efect
retroactiv.Aşadar, dacă banii fuseseră depuşi la o bancă, dobânzile (fructe civile) pe care X le-a
perceput până să intervină căsătoria lui Y rămân proprietatea lui X.
În cazul în care condiţia suspensivă nu este îndeplinită, părţile sunt repuse în situaţia
anterioară încheierii actului juridic civil. Aşadar, între altele:
- prestaţiile executate trebuie să fie restituite;
- garanţiile constituite trebuie să fie desfiinţate.
Spre exemplu, dreptul de gaj constituit de Y asupra unui bun mobil al lui X, ca garanţie a plăţii
de către acesta a sumei datorate, în cazul îndeplinirii condiţiei, se stinge o dată cu neîndeplinirea
condiţiei.
b) În ceea ce priveşte condiţia rezolutorie, până la împlinire ea nu produce nici un efect; actul
juridic civil se comportă ca un act pur şi simplu.
Deci, cine datorează sub condiţie rezolutorie, datorează pur şi simplu.
Efectul condiţiei rezolutorii după împlinirea acesteia este desfiinţarea, retroactivă, a
actului. Ca atare, părţile îşi vor restitui una alteia prestaţiile primite.
Există însă şi unele excepţii de la retroactivitate.
Spre exemplu, dacă bunul vândut sub condiţie rezolutorie piere înainte de împlinirea
condiţiei, pieirea va fi suportată de către cumpărător, chiar dacă ulterior condiţia se împlineşte.8
În consecinţă, prin excepţie de la regula retroactivităţii efectelor îndeplinirii condiţiei rezolutorii,
prestaţiile reciproce nu se restituie. Vânzătorul nu va trebui să restituie preţul casei, deşi condiţia
rezolutorie s-a îndeplinit. De asemenea, tot ca o excepţie de la regula retroactivităţii, nu se vor
restitui nici fructele culese de către dobânditor, chiar dacă condiţia rezolutorie s-a îndeplinit.

2.2.3. Comparaţie între termen şi condiţie

Atât termenul, cât şi condiţia, sunt modalităţi ale actului juridic care constau în
evenimente viitoare. Între acestea există însă o serie de deosebiri:
- împlinirea termenului este întotdeauna sigură. Chiar şi în cazul termenului incert, ceea ce nu se
cunoaşte este momentul împlinirii lui, dar faptul că se va împlini este neîndoios (spre exemplu,
“când va ploua prima dată în anul viitor”). În cazul condiţiei, împlinirea este nesigură;
- termenul afectează numai executarea actului juridic, în timp ce condiţia afectează însăşi
existenţa acestuia;
- împlinirea termenului produce efecte pentru viitor, în timp ce, în principiu, împlinirea sau
neîmplinirea condiţiei produce efecte retroactive.

2.3. Sarcina

Sarcina este acea modalitate a actului juridic civil care constă într-o obligaţie de a da, a
face sau a nu face ceva, impusă de dispunător gratificatului, în actele cu titlu gratuit
(liberalităţi).

8
Astfel, să analizăm ipoteza unui contract de vânzare a unei case, în care se prevede următoarea condiţie rezolutorie: “prezenta vânzare se
desfiinţează dacă vânzătorului i se va naşte un copil în termen de un an de la încheierea contractului”. Dacă înainte de împlinirea unui an de la
încheierea contractului are loc un cutremur, în urma căruia casa este dărâmată, cumpărătorul, ca proprietar al bunului, va suporta riscul acestei
pieiri, în sensul că nu va avea dreptul la restituirea preţului vândut. Ulterior, chiar dacă se va împlini condiţia, iar vânzătorului i se va naşte un
copil mai înainte de împlinirea unui an de la încheierea contractului, acesta nu va putea redeveni proprietar al bunului.
 În Codul civil nu există o reglementare generală a sarcinii, darexistă unele aplicaţii ale
acesteia, cum ar fi dispoziţiile potrivit cărora: ”donaţiunea între vii se revocă, pentru
neîndeplinirea condiţiilor cu care s-a făcut, …” sau: ”când donaţiunea este revocată pentru
neîndeplinirea condiţiilor, bunurile reintră în mâna donatorului, libere de orice sarcină şi
ipotecă.”

2.3.1. Clasificări şi efecte

În doctrină se fac mai multe clasificări ale sarcinii.
Astfel, din punctul de vedere al persoanei beneficiarului, sarcina poate fi:
- în favoarea dispunătorului. Spre exemplu, X îi donează lui Y autoturismul, cu sarcina pentru
donatar de a plăti impozitul restant pe ultimii doi ani;
- în favoarea gratificatului. X îl desemnează pe Y, prin testament, beneficiar al întregii sale
averi, cu sarcina pentru Y de a termina facultatea ;
- în favoarea unei terţe persoane. X îi lasă lui Y, prin testament, un apartament, cu sarcina de a-I
permite lui Z să locuiască în acesta până la sfârşitul vieţii sale.
Din punctul de vedere al valabilităţii lor, sarcinile pot fi: imposibile (care nu pot fi
îndeplinite), ilicite (care contravin dispoziţiilor legale), imorale (care încalcă bunele moravuri)
sau, dimpotrivă, sarcini posibile, licite şi morale.
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic ce o conţine; ea afectează numai
eficacitatea actului juridic. În caz de neîndeplinire a sarcinii, dispunătorul sau moştenitorii
acestuia pot opta între:
- revocarea liberalităţii pentru neexecutarea sarcinii, cu consecinţa reîntoarcerii bunului sau
bunurilor la masa patrimonială a dispunătorului;
- acţiunea în executarea în natură a sarcinii (atunci când aceasta nu constă într-o obligaţie de “a
face”, care nu se poate executa silit).

2.3.2. Comparaţie între condiţie şi sarcină

Sarcina poate afecta numai acte juridice încheiate cu titlu gratuit, în timp ce condiţia
poate afecta şi acte juridice încheiate cu titlu oneros;
Condiţia afectează însăşi existenţa actului juridic, în timp ce sarcina afectează numai
eficacitatea acestuia;
Neîndeplinirea sarcinii este o atitudine culpabilă din partea gratificatului, astfel încât
revocarea liberalităţii apare ca o sancţiune, în timp ce desfiinţarea retroactivă a actului în cazul
îndeplinirii condiţiei rezolutorii nu are caracter de sancţiune;
Sarcina presupune întotdeauna un demers conştient din parteagratificatului, în timp ce
condiţia depinde, într-o măsură mai mică sau mai mare, de întâmplare;
Condiţia operează de drept, în timp ce revocarea pentru neexecutarea sarcinii depinde de
voinţa dispunătorului şi trebuie cerută instanţei de judecată. De altfel, dispunătorul ar putea opta
pentru a nu revoca actul juridic, chiar dacă sarcina nu a fost executată.

3. CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

3.1. Noţiune
Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele indispensabile pentru încheierea
unui asemenea act.
 Potrivit Codului civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
3. un obiect determinat;
4. o cauză licită.
Deşi textul se referă expres numai la convenţii, condiţiile enumerate sunt obligatorii
pentru orice act juridic, indiferent dacă este unilateral, bilateral sau multilateral.
Condiţiilor de fond prevăzute de Codul civil şi obligatorii la încheierea orcărui act juridic
li se adaugă şi o condiţie de formă, obligatory numai în cazul actelor juridice solemne;
neîndeplinirea acesteia duce la nulitatea absolută a actelor juridice civile respective.
În terminologia juridică, noţiunea de “condiţie“ este susceptibilă de mai multe înţelesuri.
Aşa cum deja am văzut, ea desemnează:
o modalitate a actului juridic civil;
o clauză a actului juridic civil;
un element obligatoriu al actului juridic.

Condiţiile actului juridic civil pot fi clasificate după următoarele criterii:

1. Din punctul de vedere al aspectului la care se referă, condiţiile actului juridic civil pot
fi de fond (când privesc conţinutul actului juridic civil) şi de formă (când se referă la modalitatea
de exteriorizare a voinţei).
2. În funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, există condiţii esenţiale (cerute
pentru valabilitatea actului) şi condiţii neesenţiale (numite şi întâmplătoare, care pot lipsi fără ca,
prin aceasta, să fie afectată valabilitatea actului juridic).
3. În funcţie de sfera actelor juridice civile pe care le au în vedere , există condiţii
generale (care privesc toate actele juridice) şi condiţii speciale (care au în vedere numai anumite
categorii de acte juridice civile – de exemplu, actele solemne).

3.2. Capacitatea de a încheia actul juridic civil

Capacitatea de a încheia actul juridic civil este acea condiţie de fond şi esenţială care
constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile
prin încheierea de acte juridice civile.
Aşadar, pentru a încheia în mod valabil acte juridice, o persoană trebuie să dispună de
capacitate de exerciţiu.
Regula este capacitatea de a încheia actul juridic civil, incapacitatea fiind excepţia. Într-
adevăr, potrivit Codului civil,” Poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de
lege” şi, prin excepţie: ”Necapabili de a contracta sunt: 1. minorii ; 2. interzişii;….4. în genere
toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte” (textul
punctului 3 care prevedea incapacitatea femeii măritate a fost abrogat în 1932).
De obsevat că incapacitatea unei persoane de a încheia anumite acte juridice (spre
exemplu, incapacitatea soţilor de a încheia între ei contracte de vânzare – cumpărare) nu trebuie
confundată cu inalienabilitatea unui bun (spre exemplu, inalienabilitatea bunurilor aflate în
domeniul public al statului), deoarece incapacitatea priveşte persoana, subiectul de drept, în timp
ce inalienabilitatea priveşte bunul.
 În exemplele date, atât vânzarea între soţi cât şi vânzarea de bunuri ale domeniului public
sunt acte juridice nule absolut, dar temeiul nulităţii este diferit: inalienabilitatea unui bun vizează
imposibilitatea de înstrăinare chiar de către persoane perfect capabile de a contracta; dimpotrivă,
incapacitatea vizează imposibilitatea încheierii de acte juridice chiar cu privire la bunuri
altminteri alienabile.9
În ceea ce priveşte persoana juridică, principiul capacităţii de a încheia acte juridice civile
are un specific: este subordonat principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor
juridice.

3.3. Consimţământul
3.3.1 Consimţământul şi voinţa juridică

Consimţământul este acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic civil
care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestată în exterior.
Alături de cauza actului juridic, consimţământul formează voinţa juridică a persoanei.
Codul nostru civil consacră două principii care cârmuiesc voinţa juridică, şi anume:
I. Principiul libertăţii actelor juridice civile (al autonomiei de voinţă)
Conform acestui principiu, subiectele de drept civil sunt libere să încheie sau nu convenţii
şi să facă sau nu acte unilaterale, în condiţiile respectării legii, ordinii publice şi a bunelor
moravuri. Mai mult, părţile sunt libere să stabilească conţinutul actului juridic civil aşa cum
consideră de cuviinţă şi, de asemenea, sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice sau să pună
capat actului civil pe care l-au incheiat.
Libertatea de voinţă a părţilor nu este absolută. Ea este îngrădită de normele imperative
civile (de la care nu se poate deroga), ordinea publică (principiile şi normele juridice ce
reglementează ordinea economică, socială şi politică din statul de drept) sau de bunele moravuri.
Într-adevăr, legea intervine, uneori, pentru a limita libertatea de voinţă a părţilor,
deoarece simplul consimţământ al părţilor nu garantează întotdeauna deplina libertate
contractuală. Astfel, dacă una dintre părţi are o nevoie stringentă de a încheia actul respectiv,
dacă nu are posibilitatea de a procura prestaţia din altă parte etc., interzicerea prin lege a unor
clause (cum sunt, de exemplu, clauzele abuzive, interzise prin legislaţia de protecţie a
consumatorului) are darul de a asigura deplina egalitate juridică a părţilor, principiu al întregului
drept civil.

II. Principiul voinţei reale (interne)

Voinţa juridică este formată din elementul psihologic (intern) şi elementul social
(exteriorizarea voinţei interne). Atunci când între cele două elemente există concordanţă, nu se
pune problema determinării principiului aplicabil, deoarece subiectul de drept a reuşit să-şi
exteriorizeze (adică să facă cunoscută celorlalţi) însăşi intenţia sa juridică.
Dar dacă voinţa declarată nu coincide cu voinţă reală, căreia dintre acestea două urmează
a i se da prioritate?
Spre exemplu, dacă o persoană intenţionează să închirieze un bun, dar se exprimă în
sensul încheierii unui contract de leasing, ce contract se va considera că a încheiat?

9
Ion P. Filipescu, a. Filipescu – Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, 2002
 Rezolvarea acestei probleme se face în funcţie de concepţia cu privire la raportul dintre
voinţa reală, internă şi voinţa exteriorizată, declarată. În acest domeniu, în literatura juridică de
specialitate s-au conturat două concepţii:
- concepţia subiectivă, care dă prioritate voinţei interne, reale. Aceasta este concepţia îmbrăţişată
de Codul civil francez şi, ulterior, de Codul nostru civil, şi materializată prin numeroase texte ale
acestuia.10). Aceasta înseamnă că, în exemplul luat, chiar dacă înscrisul redactat de părţi este
intitulat “contract
de leasing”, dacă se poate dovedi existenţa unei alte intenţii a părţilor, această din urmă intenţie
va fi luată în considerare;
- concepţia obiectivă, care dă prioritate voinţei externe, declarate. Aceasta este îmbrăţişată de
Codul civil german care, în caz de neconformitate între intenţia părţii şi exteriorizarea acestei
intenţii, acordă prioritate celei exteriorizate. Unii autori denumesc concepţia subiectivă
“individualistă”, deoarece se preocupă de interesul individului şi concepţia obiectivă “socială”
deoarece are în vedere interesele terţilor.
3.3.2. Condiţiile consimţământului
Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să întrunească condiţiile următoare:
să existe. Absenţa consimţământului atrage nulitatea absolută a actului juridic;
să provină de la o persoană cu discernământ. În timp ce capacitatea de a încheia actul juridic
civil este o stare de drept, prezenţa sau lipsa discernământului este o stare de fapt. O persoană ce
are deplină capacitate de exerciţiu poate fi, pentru moment, lipsită de discernământ, cu
consecinţa nulităţii actului pe care îl încheie. Persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu
este prezumată că are discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile, prezumţie care
poate fi însă răsturnată prin proba absenţei discernământului.
Aceasta poate interveni în cazul aşa-numitelor incapacitaţi naturale (acele situaţii în care
o persoană – capabilă, după lege – în fapt este lipsită, temporar, de discernământ; de exemplu:
hipnoza, beţia, somnambulismul, mania puternică).
În ceea ce priveşte persoana juridică, reprezentantul legal al acesteia este, întotdeauna, o
persoană fizică cu deplină capacitate de exerciţiu;
să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice.
Această condiţie decurge din însăşi esenţa actului juridic civil, care este definit ca o
manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.
Consimţământul nu este exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice atunci când:
- manifestarea de voinţă s-a făcut sub o condiţie pur protestativă din partea celui ce se obligă (“îţi
voi vinde dacă voi dori”);
- manifestarea de voinţă este prea vagă (“îţi fac cadou toate proprietăţile mele”);
- manifestarea de voinţă a fost făcută cu o rezervă mintală, cunoscută de co-contractant;
- manifestarea de voinţă a fost făcută fie în glumă, fie din prietenie, curtoazie sau din pură
complezenţă (“pentru o firmă ca a dvs. aş fi gata să lucrez şi gratuit!”).
să fie exteriorizat.
Această condiţie este impusă chiar de definiţia consimţământului (hotărârea de a încheia
actul juridic civil manifestată în exterior). În zadar intenţionez să închei un anumit act juridic,
dacă nu voi comunica această întenţie, nu o voi exterioriza într-un chip inteligibil pentru celelalte
subiecte de drept, actul juridic nu se va putea încheia.

10
Spre exemplu, “interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor şi nu după sensul literal al termenilor” (art. 977 Cod civil)
 Potrivit principiului consensualismului, părţile sunt libere să-şi aleagă forma de
exteriorizare a voinţei; deci simpla manifestare de voinţă este necesară şi suficientă pentru ca
actul juridic civil să fie valabil din punct de vedere al formei.
Există şi excepţii de la principiul consensualismului; o astfel de excepţie o constituie
actele solemne, pentru încheierea cărora manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o anumită
formă cerută de lege (forma scrisă sau autentică, de regulă).
Consimţământul poate fi exteriorizat în scris, verbal, prin gesture sau fapte concludente
sau chiar în mod tacit.Spre exemplu, expunerea mărfii pe o tarabă reprezintă
exteriorizarea consimţământului vânzătorului, după cum înmânarea banilor de către cumpărător
reprezină, în context, exteriorizarea consimţământului acestuia. Tot astfel, ridicarea mâinii la o
licitaţie publică reprezintă exteriorizarea consimţământului licitatorului.
În principiu, tăcerea, prin ea însăşi, nu valorează consimţământ.
Totuşi, există situaţii în care legea prevede că tăcerea are valoare juridică. Astfel sunt:
- tacita relocaţiune. Dacă contractul de închiriere a expirat, dar chiriaşul continuă să plătească
chirie, iar locatorul continuă să îi permită acestuia folosirea bunului, atunci se consideră că între
cei doi a avut loc o reînnoire a contractului, deşi părţile nu şi-au comunicat în mod expres
intenţia de reînnoire. O situaţie asemănătoare întâlnim în cazul contractului de muncă încheiat pe
durată determinată, dacă după expirarea acestuia salariatul continuă să lucreze, iar patronul
continuă să îl plătească;
- acceptarea unei moşteniri se poate realiza expres, prin încheierea unui act în acest sens, sau
tacit, prin aceea că moştenitorul se comportă cu bunurile succesorale ca şi cum ar fi proprietarul
acestora (spre exemplu, le vinde);
- uneori, chiar prin voinţa părţilor se atribuie o anumită semnificaţie juridică tăcerii;
- tăcerea poate valora consimţământ potrivit obiceiului (uzanţelor);
să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
Aceasta este o condiţie negativă impusă de caracterul liber, conştient al actului juridic
civil. Art. 953 din Codul civil prevede, într-o formulare foarte plastică: “Consimţământul nu este
valabil, când este dat prin eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă”
Aşadar, constituie vicii de consimţământ eroarea, dolul şi violenţa. Acestora li se adaugă,
cu particularităţile sale, leziunea.

3.3.3. Viciile de consimţământ

a) Eroarea
Uneori, exprimarea consimţământului la încheierea actului juridic porneşte de la o idee
greşită cu privire la realitate.11
O persoană crede, spre exemplu, că s-a înţeles cu privire la cumpărarea casei şi a grădinii
acesteia, deşi contractul s-a încheiat numai cu privire la casă; sau cumpărătorul casei crede că
aceasta este din cărămidă, când în realitate ea este construită din plăci de beton.
Vor fi valabile aceste contracte? Care este limita dincolo de care cel aflat în eroare
trebuie ocrotit, chiar şi în detrimentul securităţii circuitului civil?

11
Cu privire la eroare, Codul civil prevede: “Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substan ţei obiectului convenţiei.
Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală
pentru care s-a făcut convenţia”.
 Într-adevăr, din punct de vedere structural, eroarea este alcătuită dintr-un singur element,
de natură psihologică (falsa reprezentare a realităţii), ceea ce are drept consecinţă dificultatea
dovedirii acesteia.
În consecinţă, putem defini eroarea ca fiind falsa reprezentare a realităţii din mintea
uneia din părţi, la încheierea actului juridic civil.
Când este vorba despre acte bilaterale, cu titlu oneros, pentru a fi în prezenţa erorii, ca
viciu de consimţământ, se pune condiţia suplimentară ca cealaltă parte contractantă să fi ştiut sau
să fi trebuit să ştie că elemental fals reprezentat este hotărâtor pentru încheierea actului juridic
civil – condiţie impusă de nevoia asigurării stabilităţii circuitului civil. Pe de altă parte, în actele
bilaterale, nu e necesar ca fiecare parte să fie în eroare, pentru a fi în prezenţa viciului de
consimţământ. Dacă, printr-o simplă coincidenţă, ambele părţi au fost în eroare, fiecare din ele
poate cere anularea actului pentru eroarea a cărei victimă este.

După criteriul consecinţelor pe care le produc, erorile pot fi de trei feluri:

eroarea – obstacol (denumită şi distructivă de voinţă) este cea mai gravă formă de eroare,
falsa reprezentare privind fie natura actului care se încheie, fie identitatea obiectului. Sancţiunea
ce intervine în cazul unei astfel de erori este nulitatea absolută, deoarece consimţământul nu este
numai viciat, ci el este chiar absent.
Spre exemplu, o persoană intenţionează să închirieze un bun dar, din eroare, încheie un
contract de vânzare-cumpărare. Practic, ea nu şi-a exprimat consimţământul la încheierea actului
de vânzare, deoarece a crezut că încheie un alt act juridic. Tot astfel, dacă o persoană crede că
încheie actul juridic cu privire la un bun, iar în realitate actul încheiat priveşte un alt bun,
consimţământul lipseşte;
eroarea – viciu de consimţământ constă în falsa reprezentare ce priveşte fie calităţile
substanţiale ale obiectului actului, fie persoana cu care se contractează.
Calităţile substanţiale ale obiectului sunt acele calităţi ce au fost determinante pentru
exprimarea consimţământului, calităţi în lipsa cărora – dacă nu intervenea eroarea – actul nu ar fi
fost încheiat; aprecierea acestor calităţi se face după criterii subiective.12
Eroarea care priveşte persoana co-contractantului este considerată viciu de consimţământ
numai în cazul unei anumite categorii de acte juridice: actele juridice încheiate intuitu personae.
Acestea se definesc ca fiind acele contracte în care considerarea calităţilor persoanei este cauza
principală pentru care ele s-au încheiat.
În mod obişnuit, la încheierea contractului nu este esenţială persoana cu care se
contractează.
Spre exemplu, în cazul încheierii unui contract de vânzarecumpărare, părţile urmăresc, în
principal, obţinerea preţului, respectiv obţinerea bunului. Chiar dacă vânzătorul a crezut că
contractează cu X, când în realitate a contractat cu Y, acestă eroare
nu este esenţială, deoarece este de presupus că preţul a constituit pentru el elementul determinant
în încheierea contractului. Dimpotrivă, în cazul actelor încheiate intuitu personae (cum sunt, spre
exemplu, contractul de donaţie, contractul de mandat etc.), ceea ce primează este persoana co-
contractantului, deoarece calităţile personale ale acestuia au constituit elementul determinant în
încheierea contractului.
Eroarea – viciu de consimţământ conduce la nulitatea relativă a actului juridic;

12
Spre exemplu, placa de bronz a unui pian poate fi socotită de către cumpărătorul unui pian ca fiind o calitate substanţială a acestuia. Dacă, în
realitate, pianul nu are placă de bronz, contractul ar putea fi anulat
eroarea – indiferentă este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante la
încheierea actului juridic; ea nu afectează valabilitatea actului, dar poate atrage o diminuare
valorică a contraprestaţiei.
Spre exemplu, dacă debitorul îşi execută de bună voie obligaţia, fără să ştie că dreptul
creditorului este prescris şi nu ar mai fi putut fi invocat în instanţă, eroarea cu privire la
împlinirea termenului de prescripţie extinctivă este socotită indiferentă, astfel încât debitorul nu
se va putea prevala de această eroare pentru a cere restituirea
prestaţiei executate de debitor.
Tot astfel, constituie, eroare-indiferentă eroarea care priveşte identitatea co-
contractantului în ipotezele în care actul nu este încheiat intuitu personae.
Aşadar, pentru ca eroarea să constituie viciu de consimţământ şi să poată atrage anularea
actului juridic, este necesar ca elementul cu privire la care s-a format falsa reprezentare să fi fost
determinant pentru încheierea actului juridic; deci, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul nu s-
ar fi încheiat; această apreciere a caracterului determinant al elementului fals reprezentat se face
de la caz la caz.
În funcţie de natura realităţii falsificate, eroarea poate fi de două feluri:
- eroare de fapt, când este vorba de falsa reprezentare a unei situaţii faptice existente la
încheierea actului juridic. O asememea eroare poate privi însuşi actul încheiat, bunul ce face
obiect al actului, calităţile bunului sau persoana cocontractantului,
- eroare de drept, când falsa reprezentare priveşte existenţa sau conţinutul unui anumit act
normativ sau al unei norme juridice, după caz, la încheierea actului juridic.13
b) Dolul
Cu privire la dol (numit şi viclenie), Codul civil dispune că acesta “este o cauză de
nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de către una dintre părţi, sunt astfel,
încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat. Dolul nu se presupune
“.
În consecinţă, dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a
unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic,
pe care altminteri nu l-ar fi încheiat sau l-ar fi încheiat în alţi termeni contractuali. Succint,
dolul poate fi definit ca fiind o eroare provocată.
Dolul, pentru a fi considerat viciu de consimţământ, trebuie să provină de la cealaltă
parte.
Se admite că această condiţie este îndeplinită, în actele bilaterale, şi atunci când dolul
provine de la un terţ, dar co-contractantul ştie despre aceasta.
Spre exemplu, dacă un terţ, de conivenţă (în înţelegere) cu vânzătorul, recomandă
celeilalte părţi să cumpere un bun, deşi ştie că este defect, suntem în prezenţa vicierii
consimţământului prin dol.
De asemenea, condiţia este îndeplinită atunci când dolul provine de la reprezentantul co-
contractantului.
Ca şi în cazul erorii, nu se cere condiţia ca dolul să fie comun, să existe pentru fiecare din
părţile actului bilateral.

13
Admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimţământ a format obiect de controversă în literatura de specialitate, existând atât
teza inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ, cât şi teza admiterii acesteia ca viciu de consimţământ. Indiferent de soluţia
îmbrăţişată, este evident că nu poate fi invocată necunoaşterea normelor imperative sau a celor care privesc ordinea publică, deoarece cu privire
la acestea se aplică principiul conform căruia „nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii”.
 Dolul nu se presupune; deci cel ce invocă acest viciu de consimţământ trebuie să-l
dovedească. Fiind un fapt juridic, ca şi eroarea, dolul poate fi dovedit prin orice mijloc de probă,
inclusiv martori sau prezumţii simple.
În funcţie de consecinţele pe care le are sau nu asupra valabilităţii actului juridic, dolul
poate fi:
- principal când priveşte un element important, determinant la încheierea actului juridic civil; el
atrage sancţiunea nulităţii relative a actului juridic astfel încheiat
- incident, numit şi secundar sau incidental, când priveşte unele împrejurări nedeterminante
pentru încheierea actului juridic civil; acesta nu atrage nevalabilitatea actului juridic, dar poate fi
invocat drept temei pentru o reducere a prestaţiei.
Din punct de vedere structural, dolul este alcătuit din două elemente:
elementul material, obiectiv ce constă în utilizarea de mijloace viclene, maşinaţiuni etc. făcute
în scopul inducerii în eroare a persoanei. Acesta poate consta într-o acţiune pozitivă (fapt
comisiv) sau într-o acţiune negativă (fapt omisiv).
Spre exemplu, dolul ar putea consta în modificarea de către vânzător a kilometrajului la
maşină, cu scopul de a obţine un preţ mai bun prin vânzarea acesteia decât dacă s-ar cunoaşte
adevărata sa stare (fapt comisiv).
De asemenea, dolul poate consta în necomunicarea de către vânzătorul unui imobil a
faptului că acesta se află în planul de sistematizare urbană şi urmează să fie demolat (fapt
omisiv).
Pentru existenţa unui fapt omisiv se utilizează şi sintagma dol prin reticenţă ce constă în
neinformarea celeilalte părţi contractante asupra unor aspecte negative pe care aceasta ar fi
trebuit să le cunoască.
Fireşte însă că nici una dintre părţi nu poate fi obligată să comunice celeilalte tot ceea ce
ştie despre bunul care face obiect al contractului; în plus, anumite elemente de reclamă, unele
exagerări ale calităţii marfii în scop de publicitate sunt admisibile, fără să fie socotite a constitui
vicierea consimţământului celeilalte părţi. Abia atunci când apare în discuţie intenţia vicleană a
uneia dintre părţi de a determina pe cealaltă să încheie un contract care o dezavantajează, suntem
în prezenţa dolului. Ca urmare, cel de al doilea element este:
elementul intenţional, subiectiv, ce constă în intenţia de a induce în eroare o persoană în
scopul încheierii unui act juridic civil.

c) Violenţa
Violenţa poate fi definită ca fiind acel viciu de consimţământ ce constă în ameninţarea
unei persoane cu un rău, ameninţare sub efectul căreia aceasta încheie un act juridic civil, act
pe care altminteri nu l-ar fi încheiat.
Trebuie observat că noţiunea de “violenţă” nu este utilizată cu înţelesul său uzual, de
agresiune prezentă exercitată asupra persoanei, ci cu înţelesul de “ameninţare cu un rău viitor,
dar iminent”. Mai mult decât atât, dacă suntem în prezenţa unei violenţe în sens uzual, adică a
unei constrângeri fizice actuale a persoanei (care este, spre exemplu, torturată fizic sau psihic
pentru a semna actul) aceasta nici nu constituie o “violenţă – viciu de consimţământ”. Într-
adevăr, în exemplul dat, consimţământul persoanei nu este doar viciat, ci el lipseşte cu
desăvârşire, deci sancţiunea va fi nulitatea absolută a actului (pentru lipsa uneia dintre condiţiile
de validitate) şi nu nulitatea relativă a acestuia. Pentru a fi în prezenţa violenţei, ca viciu de
consimţământ, trebuie ca persoana să aibă totuşi o mică marjă de libertate: libertatea de a opta
între răul cu care este ameninţată şi răul pe care l-ar atrage încheierea actului juridic.
Violenţa, pentru a fi viciu de consimţământ, trebuie să întrunească, cumulativ, două
condiţii şi anume:
- să fie determinantă la încheierea actului juridic civil;
- să fie injustă sau nelegitimă; deci, nu orice ameninţare constituie violenţă – viciu de
consimţământ. Este necesar ca ameninţarea să constituie o încălcare a legii. Spre exemplu,
ameninţarea cu exectarea silită a debitorului care nu îşi execută obligaţiile contractuale nu
constituie o viciere a consimţământului acestuia, deoarece are caracter legitim.
Sub aspect structural violenţa – viciu de consimţământ este alcătuită, ca şi dolul, din
două elemente:
un element exterior, obiectiv, ce constă în ameninţarea cu un rău. Răul cu care se ameninţă
poate fi fizic, moral sau patrimonial; el poate privi fie persoana în cauză, fie soţul, soţia,
ascendenţii sau descendenţii, fie alte persoane apropiate, ce sunt legate de victimă printr-o
puternică afecţiune;
un element subiectiv, ce constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate; tocmai această
temere este cea care alterează consimţământul. Temerea produsă trebuie să fie apreciată în
concret, în funcţie de victima violenţei, ceea ce înseamnă că trebuie să fie suficient de puternică
pentru a o face să încheie actul juridic. Ea se apreciază după vârstă, grad de cultură, sănătate etc.;
deci, criteriul aprecierii este unul subiectiv. Spre exemplu, se va lua în consideraţie faptul că este
mai lesne de viciat prin violenţă consimţământul unui sătean în vârstă decât al unui avocat din
Bucureşti.
Spre deosebire de dol, violenţa atrage nulitatea relativă a actului juridic nu numai dacă
provine de la cealaltă parte contractantă, dar şi dacă provine de la un terţ.

d) Leziunea

Leziunea se defineşte ca fiind acel viciu de consimţământ ce constă în disproporţia

vădită de valoare între două prestaţii
O persoană îşi vinde casa cu mai puţin de jumătate din valoarea sa, o altă persoană
cumpără o suprafaţă de teren cu o sumă ce depăşeşte de trei ori preţul de pe piaţă al terenului din
acea zonă. Asemenea contracte sunt prejudiciabile pentru una dintre părţi şi excesiv de
avantajoase pentru cealaltă. Chiar şi în condiţiile principiului libertăţii de voinţă a părţilor,
legiuitorul intervine uneori permiţând anularea contractelor în care nu există un minim echilibru
al prestaţiilor. Codul nostru civil, îmbrăţişând concepţia obiectivă în reglementarea leziunii,
scuteşte partea care o invocă de orice altă dovadă; este suficientă proba disproporţiei vădite de
valoare dintre contraprestaţii.
Pentru a putea fi invocată leziunea, disproporţia dintre prestaţiile reciproce trebuie să fie
vădită. Aceasta însemnă că nu orice avantaj al uneia dintre părţi faţă de cealaltă, nu orice
deosebire, spre exemplu, dintre valoarea bunului şi preţul obţinut, face ca actul juridic să fie
lezionar. În practică se consideră, în general, că este vădită o disproporţie când una dintre
prestaţii depăşeşte dublul valorii celeilalte sau este mai mică decât jumătate din valoarea
celeilalte.
 În dreptul nostru leziunea are însă un domeniu restrâns de aplicare, atât din punctul de
vedere al persoanelor care o pot invoca, cât şi din punctul de vedere al actelor juridice care pot fi
anulate pentru leziune.14
Astfel, leziunea poate fi invocată, de regulă, doar de minorii cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, având vârsta între 14 şi 18 ani.
Sunt anulabile pentru leziune numai actele juridice civile care sunt, în acelaşi timp:
acte de administrare;
încheiate de minorul între 14 – 18 ani, singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal;
acte bilaterale (contracte);
încheiate cu titlu oneros. În actele încheiate cu titlu gratuit prestaţiile sunt în mod dorit
neechivalente;
comutative. Contractele aleatorii pot fi prejudiciabile pentru una dintre părţi, dar acesta este un
risc asumat la încheierea contractului, întinderea obligaţiilor reciproce depinzând de hazard. Spre
exemplu, mi-am asigurat casa contra incendiului, dar nu a avut loc nici un incendiu. Aceasta
înseamnă că am plătit ratele de asigurare, fără a primi din partea societăţii de asigurări nici o
contraprestaţie;
prejudiciabile pentru minor. Dacă sunt prejudiciabile pentru cealaltă parte, actul nu poate fi
anulat..
Leziunea se sancţionează cu nulitatea relativă a actului astfel încheiat.

3.4. Obiectul actului juridic civil

Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel act
juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau la care sunt
obligate.
Aşa cum bunurile sunt socotite obiect derivat al raportului juridic civil, ele pot fi
considerate obiect derivat şi al actului juridic civil.
Pentru ca obiectul actului juridic civil să fie valabil, el trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
Obiectul trebuie să existe. Dacă această condiţie nu este îndeplinită, nu se mai pune problema
realizării celorlalte condiţii. Dacă obiectul actului juridic civil priveşte un bun, această condiţie
implică respectarea următoarei reguli: bunul trebuie să existe în momentul încheierii actului
juridic civil.
Bunul care nu există încă, dar va exista în viitor, este considerat că există. Spre exemplu,
este valabil actul juridic care are ca obiect cheresteaua care se va obţine prin valorificarea unor
suprafeţe încă nedespădurite.
Prin excepţie, există o categorie de acte în cazul cărora obiectul nu poate fi viitor:
succesiunile viitoare nu pot forma obiectul actului juridic civil. Motivul pentru care un asemenea
act juridic este nul nu îl constituie însă faptul că obiectul este viitor, ci caracterul imoral al
cauzei. Se consideră că este imorală încheierea unui act juridic cu luarea în considerare a morţii
unei persoane. Cât timp succesiunea nu s-a deschis (deci cel despre a cărui moştenire este vorba
nu a decedat), viitorii moştenitori nu pot contracta cu privire la acesta (nu pot vinde, închiria,
14
Se admite totuşi, că majorul poate invoca leziunea în două cazuri:
a) în temeiul O.G 442.1997 pentru aşa-zisele convenţii de salvare maritimă;
b) în temeiul art. 694 C..civ: “ majorele nu poate să-şi atace acceptarea expresă sau tacită a unei succesiuni decât în cazul când această
acceptare a fost urmarea unei viclenii ce s-a întrebuinţat în privinţă-i”
gaja etc. bunuri succesorale, nu pot face acte de acceptare sau renunţare anticipată la moştenire
etc.).15
Bunul care a existat în trecut, dar nu mai există încă, este considerat că nu există.
Potrivit Codului civil: ”Dacă în momentul vânzării, lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este
nulă. Dacă era pierdut numai în parte, cumpărătorul are alegerea între a se lăsa de contract sau
apretinde reducerea preţului”.
Obiectul trebuie să fie în circuitul civil.
Codul civil prevede că ”numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract.”
Deci bunurile inalienabile, cum sunt bunurile aflate în domeniul public al statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale, nu pot forma obiect al unor acte juridice translative de proprietate.
Fireşte, ele pot forma obiect al altor acte juridice, spre exemplu al unui contract de concesiune;
Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil.
Pentru a fi în prezenţa unei manifestări de voinţă producătoare de efecte juridice, obiectul
actului juridic trebuie să fie determinat (dacă bunul este cert – prin arătarea caracteristicilor
acestuia) sau determinabil (dacă bunul este de gen – prin arătarea cantităţii, calităţii, valorii sau
prin stabilirea anumitor criterii de determinare care să permită individualizarea bunului prin
cântărire, numărare, măsurare etc.).
Este nul contractul prin care una dintre părţi se obligă faţă de cealaltă să-i vândă “lemne”.
Obiectul trebuie să fie posibil
Această condiţie este impusă de regula de drept conform căreia nimeni nu poate fi obligat
la imposibil. Dar se are în vedere imposibilitatea absolută (pentru oricine) şi nu imposibilitatea
relativă (pentru un anumit debitor).
Spre exemplu, obligarea unei persoane de a plăti până a doua zi o anumită sumă de bani
nu este un act nul chiar dacă persoanei respective, în concret, îi este imposibil să procure suma
de bani până a doua zi.
Imposibilitatea absolută a obiectului duce la nulitatea actului juridic, indiferent dacă este
de natură materială (spre exemplu o imposibilitate fizică de a executa prestaţia: “mă oblig să ar
întreaga suprafaţă de teren într-o oră”) sau de natură juridică (“mă oblig să vând Parcul
Cişmigiu”).
În cazul actelor translative de proprietate, posibilitatea juridică a obiectului presupune şi
că cel care se obligă trebuie să fie titularul dreptului. Într-adevăr, conform principiului “nimeni
nu poate transmite mai multe drepturi decât are”, vânzarea lucrului altuia este un act juridic nul
pentru obiect, imposibil din punct de vedere juridic. Dacă însă cumpărătorul are cunoştinţă
despre faptul că bunul nu se află în proprietatea vânzătorului, actul juridic poate fi considerat
valabil, încheiat sub condiţia suspensivă a procurării dreptului de proprietate de câtre vânzător.16
Obiectul trebuie să fie licit şi moral.
Actul va fi nul pentru obiect ilicit sau imoral, atunci când obiectul acestuia este în
contradicţie cu legea sau morala.
Spre exemplu, este nul pentru obiect ilicit contractul prin care una dintre părţi se obligă în
schimbul unei sume de bani la săvârşirea unei infracţiuni.

15
Gh. Beleiu – Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Editura Universul juridic, Bucureşti, 2005, pag 161-165
16
Dacă, spre exemplu, o parte se obligă celeilalte că îi va vinde autoturismul aflat în proprietatea unui terţ, contractul poate fi
considerat valabil dacă ambele părţi au cunoştinţă despre fapul că nu vânzătorul este proprietar al bunului. Se subînţelege că vânzătorul urmează
să procure de la terţ dreptul de proprietate, pe care apoi să îl transmită cumpărătorului ;
3.5. Cauza actului juridic civil
Cauza reprezintă elementul actului juridic civil ce constă în motivaţia încheierii unui
astfel de act. Împreună cu consimţământul, cauza formează voinţa juridică. Ea este cea care
răspunde la întrebarea “de ce“, “pentru ce s-a încheiat actul juridic” ?
Potrivit Codului civil, obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu
poate avea nici un efect. De aici decurge că, pentru a conduce la încheierea unui act juridic
valabil, cauza trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
Cauza trebuie să existe.
Când cauza lipseşte ca urmare a lipsei discernământului, lipsa cauzei atrage nulitatea
relativă a actului juridic, aceasta fiind sancţiunea încheierii actului juridic de către o persoană
lipsită de discernământ. Când lipsa cauzei este urmarea lipsei scopului încheierii actului,
sancţiunea aplicabilă este aceea a nulităţii absolute.
Spre exemplu, în cazul contractelor sinalagmatice (bilaterale), scopul încheierii actului se
găseşte în contraprestaţia celeilalte părţi. Dacă una dintre părţi vinde un bun fără a pretinde nici
un preţ pentru acesta şi fără să existe intenţia de a gratifica cealaltă parte, contractul va fi nul ca
act de vânzare pentru lipsa cauzei.
Cauza trebuie să fie reală.
Cauza este falsă atunci când există eroare asupra motivului determinant al încheierii
actului. Ea atrage sancţiunea nulităţii relative a actului juridic civil.
Cauza trebuie să fie licită şi morală.
Potrivit Codului civil “cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie
bunelor moravuri şi ordinii publice”.
În ceea ce priveşte proba cauzei, Codul civil prevede: “Convenţia este valabilă cu toate
că cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrarie”.
Textul citat conţine următoarele două prezumţii relative (împotriva cărora este admisibilă
proba contrară):
a) prezumţia de existenţă a cauzei;
b) prezumţia de valabilitate a cauzei.
Deci, cel ce invocă lipsa sau nevalabilitatea cauzei trebuie să-şi dovedească susţinerile, şi
nu cealaltă parte, care susţine că actul s-a încheiat pentru o cauză existentă şi valabilă.
Inexistenţa şi falsitatea cauzei pot fi probate prin dovedirea lipsei discernământului, lipsei
unui element esenţial la încheierea actului juridic ori erorii asupra mobilului determinant.
Caracterul ilicit sau imoral al cauzei pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.
Din punct de vedere structural, noţiunea de cauză cuprinde două elemente: cauza
imediată şi cauza mediată.
- Cauza imediată este un element abstract şi invariabil, în cadrul unei anumite categorii de acte
juridice. Toţi vânzătorii, spre exemplu, au aceeaşi cauză mediată: obţinerea preţului bunului pe
care îl vând.
- Cauza mediată constă în motivul determinant al încheierii unui anumit act juridic civil. Motivul
determinant priveşte fie calităţile prestaţiei, fie însuşirile persoanei. Cauza mediată este un
element subiectiv, concret, variabil de la un act juridic la altul.17

17
Spre exemplu, o persoană vinde un autoturism pentru că doreşte să-şi cumpere altul nou, altă persoană vinde pentru că doreşte să-şi achite o
datorie din banii obţinuţi, altă persoană vinde pentru că este un moment bun pe piaţa de autoturisme etc.