Organe de mașini

1. Caracterizarea generală si clasificarea organelor de mașini.

2. Capacitatea de funcţionare ale maşinilor (organelor de maşini). Criteriile capacităţii de
funcţionare. Siguranţa în exploatare
3. Materiale utilizate pentru construcţia organelor de maşini.
Caracterizarea generală si clasificarea organelor de mașini.

Organele de mașini sunt parți componente ale mașinilor (mecanismelor si altor utilaje) care se
deosebesc prin formele constructive (au aceleași forme sau forme similare) și funcțiile
îndeplinite în ansamblul mașinii (îndeplinesc aceleași funcții sau funcții similare), care pot fi
calculate, proiectate si executate separat, ținându-se seama de condițiile de funcționare ale
acestora în cadrul ansamblului din care fac parte.
Clasificarea.
Din punct de vedere al complexității, organele de mașini pot fi:
- simple – formate dintr-o singura piesa (exemple: șurubul, piulița, arborele etc.);
- compuse – formate din mai multe piese, care constituie un element unitar din punct de
vedere constructiv si funcțional (roti melcate, unele arcuri etc.).
Construcția organelor de mașini compuse este impusa de economia de materiale scumpe si/sau
deficitare, de posibilitățile de execuție, de condițiile de montaj sau transport etc.
Din punct de vedere al domeniului de folosire, organele de mașini pot fi:
- cu destinație universala - organele de mașini cu destinație universală se întâlnesc în
majoritatea mașinilor si utilajelor (exemple: șuruburi, piulițe, pene, arcuri, arbori, roti
dințate etc.) si, de regula, sunt standardizate si se executa de către firme specializate; cu
studiul acestora se ocupa disciplina Organe de mașini;
- cu destinație speciala - organele de mașini cu destinație speciala se întâlnesc numai la
anumite mașini (exemple: arbori cotiți, biele, pistoane etc.); cu studiul acestora se ocupa
disciplinele tehnice de specialitate.
De regula, mașinile si utilajele sunt divizate, după anumite criterii, în ansamble si subansamble,
care – la rândul lor – sunt formate din organe de mașini.
Ansamblele reprezintă grupuri de mecanisme, cu rol funcțional bine determinat, reprezentând
unități distincte din punct de vedere constructiv (exemple: cutiile de viteze, reductoarele de
turație, diferențialele – din transmisiile autovehiculelor).
Subansamblele sunt complexe de organe de mașini, care păstrează anumite caracteristici de
unitate funcțională, având un rol funcțional mai limitat decât ansamblele (exemplu: arborele unui
reductor sau cutii de viteze, pe care sunt montate rotile dințate, rulmenții si alte piese auxiliare,
necesare fixării axiale).
Clasificarea organelor de mașini cu destinație universală. Conform funcției, metodelor de
calcul și proiectare, acest tip ale organelor de mașini constituie obiectul de studiu a disciplinei
”Organe de Mașini” și se împart în următoarele clase:
1. Organe ale mecanismelor de transmitere a mișcării de rotație (transmisii prin angrenare
cu roți dințate cilindrice, conice și melcate; transmisii prin lanț; transmisii prin curele;
transmisii cu role de fricțiune și variatoare mecanice).
2. Organe de susținere a roților (arbori și osii).
3. Organe de rezemare a arborilor și osiilor (lagăre cu alunecare lagăre cu rostogolire –
rulmenți).
4. Organe de legătură a arborilor (cuplaje mecanice).
5. Organe de ghidare la mișcare de translație - ghidaje (cu alunecare și cu rostogolire).
6. Organe de asamblare – asamblări (demontabile și nedemontabile).
7. Organe de acumulare a energiei potențiale (arcuri) și cinetice (volanți).
8. Etanșări
9. Carcase, blocuri și cadre.
Disciplina Organe de Mașini se ocupa cu elaborarea principiilor si regulilor generale de
proiectare a organelor de masini, în concordanta cu principiile generale de proiectare a masinilor.
Pentru o proiectare corecta, este necesar sa se respecte anumite conditii generale pe care trebuie
să le îndeplineasca organele de masini, cum ar fi:
• îndeplinirea rolului functional;
• siguranta în exploatare;
• durata de functionare rationala;
• solutia constructiva sa fie tehnologica si economica;
• randament ridicat;
• silentiozitate în functionare;
• respectarea standardelor în vigoare, a normelor de interschimbabilitate,
• unificare si tipizare;
• respectarea normelor de protectia muncii,
• asigurarea esteticii etc.
Etapele care trebuie parcurse le proiectarea organelor de masini sunt:
- întocmirea schemei de calcul (organul de masina calculat se simplifica la maxim si
sarcinile exterioare si de legatura se considera concentrate sau distribuite dupa legi
cunoscute sau alese conventional;
- stabilirea sectiunilor periculoase, a sarcinilor care actioneaza în aceste sectiuni si a
solicitarilor;
- alegerea materialului si a semifabricatului;
- calculul de predimensionare si standardizarea dimensiunilor rezultate;
- întocmirea desenului de executie, care sa corespunda, partial, formei finale a piesei;
- calcule de verificare, în sectiunile periculoase;
- definitivarea desenului de executie, conform normelor desenului tehnic, tinând seama si
de rezultatele calculelor de verificare.

Capacitatea în funcţionare ale mașinilor (organelor de maşini). Criteriile capacităţii de

funcţionare.
Capacitatea în funcționare reprezintă o stare tehnică în care mașina, mecanismul își îndeplinește
funcția fără defectări și cu parametrii de lucru în limite stabilite de documentația tehnică. Se
apreciază cu o serie de cerințe și condiții numite criterii ale capacității de funcționare. Aceste
criterii stau la baza calculului și proiectării organelor de mașini.
Cele mai importante criterii sunt:
1. Criteriile de rezistență, impune respectarea condiției de rezistență a elementului
constructiv supus pericolului ruperii. Acest criteriu este cel mai important în privința
asigurării capacității de funcționare.
Condițiile de rezistență:
a. La întindere - comprimare
Nz
σ z= ≤ σ a
A
b. La forfecare
Q
τ = ≤ τa
A
c. La torsiune
Mz
τ max= ≤τ
Wp a
d. La îmcovoiere
Mx
σ ef = ≤σa
Wx
 e. La pitting

√ q E1 E2
σ H= ∙ ≤ σ Ha
[
ρred π E1 ( 1−ν 22 ) + E2 ( 1−ν 21 ) ]
Sau

√ q E red
σ H= ∙ ≤ σ Ha
ρred 2 π ( 1−ν 2)

2. Criteriul de rigiditate. Impune limitări asupra deformațiilor liniare și unghiulare a

elementelor constructive ale pieselor.
Se aplică în cazurile în care interesează menţinerea unei forme cât mai precise a corpului supus
deformării. Conform ei, criteriul de fiabilitate al unei piese este deformaţia maximă a acesteia,
care se compară cu valori considerate admisibile.
Δ l ≤ Δ l a și Δ φ ≤ Δ φa

3. Criteriul de rezistență la uzură.

Uzura îşi găseşte expresia în pierderea de material de pe suprafeţele în contact ale corpurilor în
mişcare relativă, având ca efect modificarea dimensiunilor, a formei geometrice şi în anumite
condiţii de temperatură conducând chiar la modificări structurale în straturile superficiale. La
variaţia uzurii în timp (fig.1) se disting trei etape:
t1 - perioada de rodaj, timp în care se produce netezirea suprafeţelor şi uniformizarea jocurilor;
t2 - perioada funcţionării normale;
t3 - perioada uzurii finale.
Viteza de uzare se determină cu relaţia:

Fig.1.
Uzura se exprimă cantitativ în volum sau greutate, raportată la anumiţi parametri geometrici sau
funcţionali (de exemplu: la cuplele de translaţie, în grame / cursă dublă).
Atât la frecarea uscată cât şi în prezenţa lubrifiantului pot apare următoarele tipuri de uzuri:
- Uzura abrazivă (O consecinţă a acestei uzuri este gripajul care se manifestă sub formă
de suduri şi smulgeri cu rizuri adânci sau chiar blocaj parţial sau total).
- Uzura de oboseală (pittingul sau uzura prin ciupituri, cavitaţia, exfolierea - se manifestă
prin desprinderea sub forma de solzi din straturile mai dure ale materialelor în contact,
frettinguln - se datorează unui proces de microalunecări pe distanţe atomice în urma
solicitărilor variabile din straturile superficiale ale pieselor asamblate prin strângere,
Uzura de coroziune - poate fi de natură chimică sau electrochimică)
 4. Criteriul fiabilităţii - constă în îndeplinirea de către produsul finit a funcţiilor impuse
prin tema de proiectare la un anumit nivel de calitate, un tip dat. Acest lucru se
realizează prin considerarea tuturor factorilor care influenţează obţinerea parametrilor
funcţionali impuşi prin tema de proiectare, efectuarea calculelor de rezistenţă
mecanică, la deformaţii, uzare, temperatură etc..
5. Criteriul de tehnologitate. Respectarea lui impune considerarea mijloacelor şi
posibilităţilor tehnologice de realizare a produsului proiectat.
6. Criteriul de economicitate - prin respectarea lui se urmăreşte minimizarea costurilor
de realizare şi exploatare. Pentru respectarea lui trebuie să se acorde atenţie deosebită
materialelor folosite, gabaritului, randamentului etc.
7. Criteriul de ergonomicitate - conduce la considerarea relaţiei om-maşină pentru
asigurarea siguranţei în exploatare şi a condiţiilor normale de lucru
8. Criteriul de ecologitate. A devenit imperativ în ultima perioadă şi respectarea lui
presupune cunoaşterea legislaţiei referitoare la protecţia mediului înconjurător.
La proiectarea organelor de mașini, în calitate de criteriu de calcul, datorită simplității și
importanței se acceptă grupa criteriilor de rezistență.

Materiale utilizate în construcţia de maşini

Gama materialelor folosite în industria constructoare de maşini este foarte bogată şi variată.
Întrucât de alegerea materialului depinde tehnologia de execuţie şi îndeplinirea condiţiilor cerute
organelor de maşini, se impune ca această alegere să se facă după o analiză atentă, sub toate
aspectele, a avantajelor şi dezavantajelor fiecărei soluţii posibile.
Clasificarea materialelor şi domenii de utilizare
O clasificare generală a materialelor utilizate in construcţia de maşini se prezintă astfel:

Alegerea materialelor se face in funcţie de o serie de factori, cum ar fi:

- Caracteristicile mecanice (de rezistenţă statică, rezistenţa la oboseală, rezistenţa la rupere,
deformabilitate) și fizico-chimice (densitate, conductibilitate electrică și temică,
magnetism, rezistență la coroziune etc,);
- Stabilitatea caracteristicilor în timp (inclusiv sub influența condițiilor mediului de lucru
caracterizat prin temperatură, umiditate, acţiune electrochimică, prezenţa particulelor
nocive de lucru);
- Tehnologitatea la fabricarea pieselor (condiţii de prelucrare cu tehnologii accesibile,
tratament termic etc.)
 - Accesibilitate la resursele necesare de material;
- Economicitatea, unde se ţine seama de costul materialelor, tehnologiei de fabricaţie şi
exploatării.

Transmisii mecanice

Caracterizarea și clasificarea transmisiilor mecanice.

Transmisiile sunt mecanisme care se folosesc pentru transmiterea energiei si a mişcării, de obicei
prin modificarea parametrilor cinematici (viteza unghiulară, liniară etc.) şi prin urmare a forţelor
si momentelor, iar câteodată cu modificarea felului (formei) sau legii mişcării.

Transmisiile mecanice transmit miscari de la arborele motor numit si arbore conductor la

arborele condus.

Transmisiile mecanice sunt utilizate în următoarele cazuri :

a) când arborii maşinii motoare (motorului) şi cel al maşinii de lucru nu sunt coaxiali;

b) când o maşina motoare acţionează mai multe maşini sau mecanisme de lucru;

c) când turaţia arborelui motor al maşinii motoare diferă de cea a maşinii de lucru, mai ales
atunci când este necesar ca turaţia arborelui maşinii de lucru să poată fi modificată în timpul
funcţionării după necesităţi.

d) când turaţia arborelui motor al maşinii motoare este mai mare faţă de turaţiile maşinii de
lucru.

e) când maşina de lucru cere anumite legi de mişcare pe care nu le pot oferi motoarele. Se
folosesc transmisii cu pârghii cu came cu roţi dinţate necirculare cu şurub piuliţă etc
Rolul functional a unei transmisii mecanice este acela de a modifica turatia arborelui conducator
al masinii motoare in vederea realizarii turatiei necesare masinii de lucru in acelasi sens sau cu
inversarea sensului de miscare.
Parametrii de baza a unei transmisii mecanice sunt :
- puterea de transmisie
- sensul de rotație sau legea de mișcare
- randamentul transmisiei
- turatia arborelui conductor
- turatia arborelui condus
- raportul de transmitere
- legea de mișcare
Clasificare
Transmisiile mecanice pot fi :   - directe
- indirecte

Transmisiile directe se caracterizeaza prin distanta mica dintre axa arborelui conducator si axa
arborelui condus.
Din categoria transmisiilor mecanice directe fac parte :
- transmisii cu roti dintate
- transmisii cu came
- transmisii cu roti de frictiune
- surub - piulita
Transmisiile indirecte se caracterizeaza prin distanta mare dintre cei doi arbori.
Din categoria transmisiilor mecanice indirecte fac parte :
- transmisii cu lant
- transmisii prin curele
- transmisii cu parghii
Angrenaje cu roti dințate.
Clasificarea angrenajelor
Criterii de clasificare
• poziţia relativă a arborilor;
• axa longitudinală a danturii;
• forma profilului dinţilor;
• forma suprafeţei de referinţă a danturii
• raportul de transmitere

Dupa tipul angrenarii

- Exterioara
- Interioara

Dupa poziţia relativă a arborilor

-cu arbori paraleli,
-cu arbori concurenti

- Cu arbori concurenti in spatiu

Dupa axa longitudinală a danturii:

Forma profilului dinţilor
-evolventa

-cicloida

-arc de cerc

Forma suprafeţei de referinţă a danturii

 - cilindrica
- melcata

- plana și conica

Dupa raportul de transmitere

1. Cu raport de transmitere constant:
- angrenaj reductor
Raportul de transmitere:i >1 (n1>n2)
- angrenaj multiplicator
Raportul de transmitere:i<1 (n1<n2)
2.Cu raport de transmitere variabil i-var
- variatoare mecanice.
Transmisii cu roți dințate cilindrice cu dinți drepți în profil evolventic.

1. Roți dințate în profil evolventic. Evolventa cercului. Cremaliera de referință.

2. Caracteristicile geometrice ale angrenajului cu roți dințate cilindrice cu dinți în profil
evolventic.
3. Forțe în angrenajul cu roți dințate cilindrice cu dinți drepți. Forțe de calcul.
4. Defecte întâlnite în angrenajele cu roți dințate. Materiale şi tratamente.
5. Calculul de proiectare și verificare al angrenajului cu roți dințate cilindrice cu dinți drepți
la tensiuni de contact σ H .
6. Calculul de proiectare și verificare al angrenajului cu roți dințate cilindrice cu dinți drepți
la tensiuni de încovoiere σ F .

1.Roți dințate în profil evolventic. Evolventa cercului. Cremaliera de referință.

Roata dinţată este un organ dinţat, destinat a pune în mişcare un alt organ dinţat, sau a fi pus în
mişcare de către acesta, prin acţiunea dinţilor aflaţi succesiv şi continuu în contact (Fig. 1.).

Fig. 1.
Dintele unei roţi dinţate este definit prin capul dintelui şi piciorul dintelui, cele două zone fiind
despărţite de cilindrul de rostogolire. Astfel, capul dintelui este porţiunea de dinte dintre cilindrul
de cap şi cel de rostogolire, iar piciorul dintelui este porţiunea de dinte dintre cilindrul de
rostogolire şi cel de picior (fig.1, 2). Suprafaţa laterală între vârful dintelui şi fundul golului
dintre doi dinţi este cunoscută sub denumirea de flancul dintelui şi este partea principală,
funcţională, a unui dinte. Un dinte are un flanc de dreapta şi un flanc de stânga, şi astfel
angrenarea este posibilă în ambele sensuri. Două sau mai multe flancuri de dreapta, respectiv de
stânga, se numesc flancuri omoloage. Un flanc de dreapta, considerat în raport cu un flanc de
stânga, se numesc flancuri opuse.
Fig. 2.
La angenajele cilindrice exterioare cu dantură dreaptă, dinţii celor două roţi sunt dispuşi parallel
cu axele roţilor. Curba de intersecţie a flancului dintelui cu un plan frontal defineşte profilul
dintelui roţii dinţate (fig.3).

Fig. 3.
Cea mai utilizată curbă matematică pentru profilul frontal este evolventa. Evolventa este curba
descrisă de un punct al unei drepte Db, care se rostogoleşte fără alunecare pe un cerc fix, numit
cerc de bază, de rază rb (fig.4). Proprietăţile evolventei se referă la:
- normala n-n, în orice punct, este tangentă la cercul de bază;
- distanţa, măsurată pe direcţia normalei, între punctul de pe evolventă şi cercul de bază
(MT – fig.1.10, a) reprezintă raza de curbură a evolventei, în acel punct.

Fig. 4.
Roţile dinţate cu profil evolventic au un număr de dinţi z, dispuşi echiunghiular şi sunt
caracterizate prin (fig.5):
cercul de cap (da), care mărgineşte
roata la exterior;
cercul de picior (df), care mărgineşte
roata la interior;
pasul unghiular = 2/z;
pasul circular py =dy/2;
modulul m;
cercul de divizare d = mz.

Fig. 5.

Cremaliera de referinţă. În cazul în care z→∞, roata dinţată devine cremalieră de referinţă
(fig.6), cercurile devin drepte, iar evolventa devine profil rectiliniu. Caracteristic cremalierei de
referinţă îi este dreapta de referinţă, pe care plinul dintelui este egal cu golul. Negativul
cremalierei de referinţă este cremaliera de generare şi este utilizată ca sculă generatoare.
p
Parametrii dimensionali (unghiul de angrenare α =20 o , modulul m= ) și parametrii
π
adimensionali ai cremalierelor sunt standardizaţi: coeficientul capului de referinţă al dintelui
( *ha = ha/m = 1); coeficientul jocului de referinţă la piciorul dintelui (c* = c/m = 0,25);
coeficientul razei de racordare de referinţă la piciorul dintelui ( *r f =rf / m = 0,38).Cu acești
parametric se standardizează dimensiunile dinților roților.
 Fig.6.

2.Caracteristicile geometrice ale angrenajului cu roți dințate cilindrice cu dinți în profil

evolventic.
Angrenajul roată-roată (fig.7) este format din două roţi dinţate caracterizate de numerele de
dinţi z1 şi z2, şi acelaşi modul m pe cercurile de divizare. Normala comună n – n la profilele în
contact trece prin polul angrenării C şi este tangentă la cercurile de bază ale celor două roţi, de
diametre db1 şi db2, în punctele T1 şi T2. Cercurile de rostogolire, de diametre dw1 şi dw2, sunt
tangente în polul angrenării C şi determină distanţa dintre axe aw. Pe dreapta de angrenare n – n
sunt definite segmentul teoretic de angrenare T1T2 şi segmentul real de angrenare AE,
determinat de intersecţia dreptei de angrenare cu cercurile de cap ale celor două roţi dinţate.
Intrarea profilelor în angrenare are loc în punctul A, iar ieşirea în punctul E. Punctul curent de
contact dintre profile descrie segmentul real de angrenare AE, respective flancurile active ale
profilelor dinţilor în contact (reprezentate cu linie îngroşată în fig. 7). Forţa dintre profile
acţionează după normala comună n – n, punctul ei de aplicaţie deplasându-se pe toată lungimea
profilului activ al dintelui.

Fig.7.
Elemente geometrice ale angrenajelor cilindrice cu dantură dreaptă:
Diametrul cercului de divizare a pinionului
d 1=m z 1
Diametrul cercului de divizare a roții
d 2=m z 2
Diametrul cercului de cap a pinionului
d a 1=d 1+2 m
Diametrul cercurilui de cap a roții
d a 2=d 2+2 m
Diametrul cercului de picior a pinionului
d f 1=d 1−2,5 m
Diametrul cercului de picior a roții
d f 2=d 2−2,5 m
Diametrul cercului de bază a pinionului
d b 1=d 1 cosα
Diametrul cercului de bază a roții
d b 2=d 2 cosα
Distanţa dintre axe
1
a w = m( z 1+ z 2 )
2
Gradul de acoperire al angrenajului

Lățimea coroanei dințate a roții

b 2=ψ a aw - coeficientul lățimii coroanei dințate a roții
Lățimea coroanei dințate a pinionului
b 1=b2 + ( 2 … 4 ) mm
Raportul de transmitere
ω1 z 2
i= =
ω2 z 1

Fig.8.

3.Forțe în angrenajul cu roți dințate cilindrice cu dinți drepți. Forțe de calcul.

Angrenajele transmit sarcina prin contactul direct dintre dinţii roţilor, între care apar forţe de
interacţiune, normale la profilele dinţilor, egale şi de sens contrar. Forţele normale Fn se
consideră applicate în polul angrenării C, la mijlocul lăţimii roţii, pe cilindrii de rostogolire.
Forţa de interacţiune normală Fn, este orientată după direcţia liniei de angreanre T1T2 (fig.9) și
se descompune în două componente: o componentă tangenţială Ft şi o componentă radială Fr
Componentă tangenţială Ft determinată cu relaţia

în care T reprezintă momentul de torsiune la arborele roţii considerate, iar dw – diametrul

cercului de rostogolire al roţii respective. Componentă radială
Forţa de interacţiune normală Fn
Ft
F n=
cosα

Fig.9.

Între forţele care acţionează asupra celor două roţi ale angrenajului, există relaţiile |Ft2| = |Ft1|, |
Fr2| = |Fr1|, |Fn2| = |Fn1|, calculându-se numai forţele care acţionează asupra pinionului (Ft1, Fr1
şi Fn1).
Sensul forţelor tangenţiale se stabileşte în funcţie de rolul roţii (conducătoare sau condusă) şi de
sensul de rotaţie, astfel ( fig.10)
la pinion, Ft1 fiind forţă rezistentă se opune mişcării şi are sens invers sensului de rotaţie;
la roata condusă, Ft2 este forţă motoare şi are acelaşi sens cu sensul de rotaţie.
Sensul forţelor radiale este dinspre polul angrenării spre centrul fiecărei roţi (fig. 10).
Cunoaşterea acestor forţe este necesară pentru calculul de proiectare a angrenajului, a arborilor şi
a lagărelor care susţin roţile dinţate.
 Fig.10.

Forțe de calcul.

Forța de calcul distribuită pe linia de contact

Fn
q= K K
b Hβ Hv

K Hβ – coeficientul neuniformității distribuției forței normele F n pe lungimea liniei de contact b .

K Hv – coeficientul influenței sarcinii dinamice suplimentare asupra încărcării contactului.

Forța tangențială specifică de calcul distribuită pe linia de contact.

Ft
W Ht= K K
b Hβ Hv

Forța tangențială specifică de calcul distribuită pe lungimea secțiunii piciorului dintelui.

Ft
W Ft= K K
b Fβ Fv

K Fβ – coeficientul neuniformității distribuției forței pe lungimea secțiunii piciorului dintelui

K Hv – coeficientul influenței sarcinii dinamice suplimentare asupra încărcării secțiunii piciorului

dintelui.

4.Defecte întâlnite în angrenajele cu roți dințate.

Ruperea dinţilor.

Ruperea dinţilor prin oboseală. Ruperea se produce datorită solicitării de încovoiere a dintelui,
solicitare variabilă în timp, care determină oboseala materialului şi apariţia, la baza dintelui, a
unor microfisuri, care se dezvoltă în timp, provocând, în final, ruperea dintelui. Fisura de
oboseală (fig.11) apare în zona de racordare a dintelui la corpul roţii, pe partea fibrelor întinse,
unde concentrarea tensiunilor de încovoiere este maximă. Evitarea ruperii dinţilor prin oboseală
se poate realiza prin limitarea tensiunilor de încovoiere de la baza dintelui la valori admisibile,
prin creşterea modulului, prin realizarea unor raze mari de racordare şi prin deplasări pozitive de
profil.

Fig.11.

Ruperea statică a dinţilor este cauzată de suprasarcini sau şocuri mari, care apar în timpul
funcţionării angrenajului, ca urmare a condiţiilor de funcţionare. La roţile cu dantură dreaptă,
ruperea se produce la baza dintelui, iar la roţile cu dantură înclinată, dinţii înclinaţi intrând
progresiv în angrenare, se rup porţiuni de dinte (fig.12).

Fig.12.

Deteriorarea flancurilor active ale dinţilor.

Pittingul (apariţia de ciupituri pe flancurile active ale dinţilor) se datoreşte oboselii de
contact a stratului superficial al flancurilor active, constituind principala formă de deterioare a
angrenajelor cu durităţi superficiale < 45 HRC. Ciupirea este un fenomen de oboseală a
straturilor superficiale ale flancurilor active ale dinţilor, determinat de tensiunile de contact
variabile în timp. Primele semne de oboseală apar, de regulă, în zona cilindrilor de rostogolire,
sub forma unor microfisuri. Iniţial, aceste microfisuri apar în sensul forţelor de frecare (fig.13),
care la roata conducătoare sunt dinspre cercul de rostogolire spre cercurile de picior şi de cap, iar
la roata condusă invers, datorită faptului că viteza relativă dintre cele două flancuri îşi schimbă
sensul în polul angrenării. Uleiul, care aderă la suprafaţa dintelui, este presat – de flancul dintelui
conjugat – în microfisurile existenete (fig.13). În zona fisurii apare o presiune hidrostatică, care
favorizează dezvoltarea microfisurilor şi despinderea de mici bucăţi de material, rezultând pe
suprafeţele active ale dinţilor ciupituri (fig.1.3). Ciupiturile se dezvoltă în timp, conducând la o
funcţionare necorespunzătoare a angrenajului.
Fig.13.

Evitarea scoaterii din uz prin pitting se face prin: realizarea unui calcul la solicitarea de contact a
angrenajului; tratamente termice sau termochimice (călire superficială, cementare, nitrurare);
deplasări pozitive de profil; micşorarea rugozităţii flancurilor diniţilor; utilizarea unor lubrifianţi
aditivaţi.
Exfolierea stratului superficial al flancurilor dinţilor este o formă de deteriorare prin oboseală a
materialului şi apare la angrenajele la care dantura a fost supusă unui tratament termic sau
termochimic de durificare superficială (călire superficială, cementare, nitrurare). Exfolierea se
manifestă prin desprinderea unor porţiuni ale stratului superficial al flancului dintelui, ca urmare
a unor microfisuri de oboseală apărute la graniţa dintre stratul durificat şi cel de bază. Evitarea
deteriorării prin exfoliere a angrenajului se face prin adoptarea unor tehnologii de tratament
adecvate.
Griparea este o formă a uzării de adeziune şi apare la angrenajele puternic încărcate, care
lucrează la viteze periferice mari (fig.14). Datorită alunecărilor mari dintre dinţi, a concentrărilor
mari de sarcini, a rugozităţilor mari ale flancurilor, uleiul poate fi expulzat dintre suprafeţele
aflate în contact. Datorită contactului direct, a sarcinilor locale mari şi a temperaturii ridicate din
zona de contact, apar microsuduri care, în timp, se rup şi se refac continuu, datorită mişcării
relative a flancurilor. Punctele de sudură produc pe flancul dintelui conjugat zgârieturi şi benzi
de gripare, orientate în direcţia alunecării (fig.14). Evitarea deteriorării prin gripare a
angrenajului se face prin îmbunătăţirea condiţiilor de ungere şi răcire, prin utilizarea unor
lubrifianţi aditivaţi, prin mărirea preciziei de execuţie şi montaj, prin mărirea rigidităţii arborilor,
prin creşterea durităţii superficiale, prin micşorarea rugozităţii flancurilor dinţilor.

Fig.14.
Uzarea abrazivă este forma de deteriorare a angrenajelor care lucrează la viteze mici (când nu
sunt create condiţiile unei ungeri fluide), a angrenajelor deschise şi a angrenajelor din
componenţa transmisiilor cu deficienţe la sistemul de ungere şi/sau etanşare. Deteriorarea
flancurilor dinţilor se produce printr-un proces mecanic de îndepărtare a unor particule fine de
material de pe flancul dintelui, ca urmare a acţiunii unor particule abrazive, existente între
suprafeţele în contact (fig.15). Particulele abrazive pot proveni din exterior (când sistemul de
etanşare este defectuos), din forfecarea punctelor de sudură (apărute în urma gripării) sau din
desprinderea materialului (în urma apariţiei pittingului). Uzarea abrazivă poate fi limitată prin
asigurarea unei etanşări corespunzătoare şi a unei ungeri adecvate. Alte forme de deteriorare a
angrenajelor pot fi uzarea corosivă, deformarea plastică sau fisurarea

Fig.15.

Materiale şi tratamente.
La alegerea materialului trebuie sa se tina seama de o serie de factori: sarcina care încarca
angrenajul; durata de functionare impusa; caracteristicile mecanice ale materialelor; modul de
obtinere a semifabricatului; tehnologia de executie; eficienta economica; conditiile de functionare.
Fontele asigura angrenajelor o amortizare buna la vibratii si calitati antifrictiune. Se folosesc la
constructia rotilor melcate si a rotilor dintate de dimensiuni mari, încarcate cu sarcini mici si care
functioneaza la viteze reduse. Se pot folosi fontele cenusii cu grafit lamelar (Fc 200, Fc 400), fontele
cu grafit nodular (Fgn 600-2, Fgn 700-2), fontele maleabile (Fmp 700-2) si fontele aliate.
Bronzurile (aliaje ale cuprului cu staniu) se folosesc în constructia rotilor melcate, datorita
calitatilor antifrictiune foarte bune. Fiind deficitare si foarte scumpe, bronzurile se folosesc numai
pentru confectionarea coroanei rotii melcate, corpul acesteia fiind executat din fonta sau otel.
Materialele plastice au elasticitate marita, dar caracteristici mecanice reduse, utilizându-se în
constructia rotilor dintate putin solicitate. Se folosesc la realizarea angrenajelor mai putin precise, dar
care necesita o functionare silentioasa – datorita elasticitatii mari, se asigura compensarea
erorilor de executie si montaj – la rotile care lucreaza în medii corosive si la rotile la care ungerea
cu uleiuri minerale nu este posibila (industria alimentara, textila, aparate de birou si de uz casnic).
Otelurile sunt materialele cele mai utilizate în constructia rotilor dintate. Otelurile, în functie de
proprietatile lor mecanice si de prelucrabilitate, se împart în oteluri moi (cu duritate superficiala <
350 HB) si oteluri dure (cu duritate superficiala > 350 HB). În cazul otelurilor moi, danturarea se
face dupa tratament, iar în cazul otelurilor dure, danturarea se face înaintea tratamentului. Otelurile
de uz general pentru constructii si otelurile turnate în piese nu se trateaza termic, fiind utilizate la
angrenajele încarcate cu sarcini mici si/sau la care nu se impun restrictii de gabarit, vitezele de
functionare fiind mici (OL 50, OL 60 si, respectiv, OT 50, OT 60 etc.). Otelurile de îmbunatatire au
continutul de carbon > 0,25_, fiind folosite în constructia rotilor dintate încarcate cu sarcini mici sau
medii. Îmbunatatirea este tratamentul termic care consta într-o calire urmata de revenire înalta. Prin
acest tratament se obtine o duritate medie a suprafetelor active si se aigura o buna structura a
materialului, caracteristicile mecanice obtinute fiind dependente de dimensiunile rotii. Îmbunatatirea
se realizeaza înainte de danturare, obtinându-se, dupa tratament, duritati mai mici de 350 HB. Cele
mai utilizate oteluri de îmbunatatire sunt: OLC 45, OLC 55, 40Cr10, 33 MoCr 11 etc.). Otelurile de
cementare au continutul de carbon < 0,25%. Cementarea este un tratament termochimic, care consta
în îmbogatirea în carbon a stratului superficial al flancului dintilor, fiind urmata de calire si revenire
joasa. În urma calirii, se obtine o duritate mare a stratului superficial (52 ... 62 HRC) si un miez care
îsi pastreaza tenacitatea. Prin cementare se obtine o crestere semnificativa a rezistentei la contact a
flancului dintilor si o crestere, într-o masura mai mica, a rezistentei la încovoiere. Danturarea se
executa înaintea tratamentului, dupa tratament dantura trebuind rectificata, pentru eliminarea
deformatiilor mari care apar în urma tratamentului. Cele mai utilizate oteluri de cementare sunt: OLC
15, OLC 20, 15 Cr 08, 18 MoCr 10 etc.). Otelurile de cemenetare se recomanda la angrenajele
puternic solicitate si când se impun restrictii de gabarit.

7. Calculul de proiectare și verificare al angrenajului cu roți dințate cilindrice cu dinți

drepți la tensiuni de contact σ H .

Uzura prin ciupitură (pitting) este principala cauză care determină ieşirea din funcţionare a
angrenajelor cu durităţi mici sau mijlocii (HB<3500 MPa). Relaţiile stabilite de H. Hertz pentru
calculul presiunii maxime de contact presupun acceptarea următoarelor ipoteze:
- corpurile în contact sunt omogene şi izotrope;
- materialul corpurilor în contact respectă legea lui Hooke (E=ct.);
- forţele exterioare acţionează normal la suprafeţe;
- suprafeţele sunt netede;
- suprafeţele de contact care iau naştere sub acţiunea forţei exterioare sunt foarte mici în
comparaţie cu suprafaţa totală;
- se neglijează forţele de frecare între suprafeţe;
Starea de tensiuni care apare pe suprafaţa de contact şi în imediata vecinătate este triaxială.
Contactul liniar dintre flancurile a doi dinţi se asimilează cu contactul a doi cilindri cu raze egale
cu cele ale evolventelor dinţilor în punctul respectiv de contact, cu lăţimea egală cu lăţimea
danturii "b" şi încărcaţi cu forţa pe dinte Fn (fig.16).

Fig.16.
Tensiunea de contact maximă este dată de relaţia lui Hertz:

σ H=

Unde:
√q
∙
Ered
≤σ
ρred 2 π (1−ν 2) Ha
7.1

F Ft
q= n K Hβ K Hv = K K - sarcina normală de de calcul distribuită pe lungimea b a liniei
b b cosα Hβ Hv
de contact;
ρred – raza redusă a curburii profilurilor dinnților connjugați în zona polului de angrenare. Se
determinină conform relației curburii echivalente
1 1 1
= ±
ρred ρ1 ρ2
7.2
Pentru angrenaje cu roți cilindrice cu dinți drepți razele de curbură
1
ρ1= d1 sin α
2
1
ρ2= d sin α
2 2

Înacest caz
1 2 2
= ± 7.3
ρred d 1 sin α d 2 sin α
Luând îm considerație că d 2=d 1 i se obține
1
=
2
±
2
=
2
ρred d 1 sin α d 1 isin α d1 sin α i
i± 1
( ) 7.5
Ered – modulul de elasticitate redus a materialelor roților dințate conjugate, se determină conform
relației
2E E
Ered = 1 2 ;
E 1+ E 2
ν – coeficientul Poisson
Introducând în relația de calcul a tensiunikor de contact

σ H=
√ Ft
b cosα
K Hβ K Hv ∙
2
( )
i ±1
d 1 sin α i
∙
E red
2 π (1−ν )
2
≤ σ Ha

Regrupând factorii

σ H=
√ Ft
b d1
K Hβ K Hv ∙
2
cosα sin α i( )
i ±1
∙
E red
2 π (1−ν )
2
≤ σ Ha 7.6

Și luând în considerație că

1
cosα sin α = sin 2α
2

σ H=
√
sub radical
Ft
b d1 ( )
K Hβ K Hv ∙
i ±1
i
∙
2
∙
E red
≤σ
sin 2 α π (1−ν 2) Ha
Constantele de

√ Ered
π (1−ν 2 )
=Z M – reprezintă factorul materialelor
Și

√ 2
sin 2 α
=Z H - reprezintă factorul formei contactului

Calculul de verificare

Atunci relația pentru calculul tensiunii de contact

σ H =Z M Z H
√ Ft
K K ∙
b d 1 Hβ Hv( )
i±1
i
≤ σ Ha
1
7.8

În cazul oțelului Z =275 ( MPa ) 2

M
Pentru unghiul α =20° , Z H =1,77

σ H =436
Ft
√
b d1
K Hβ K Hv ∙( )
i± 1
i
≤ σ Ha

Relația se poate rezolva în raport cu diametrul de divizare a roții

d
d 1= 2
i
De unde se obține

Înlocuind
σ H =436
Ft
√ K K ∙ ( i ±1 ) ≤ σ Ha
b d 2 Hβ Hv

Ft
K K =W Ht – fotța tangențială specifică de calcul
b Hβ Hv
Se obține relația generalizată de verificare la tensiunii de comtact

σ H =Z M Z H
d1√
W Ht i± 1
∙
i ( )
≤σ Ha 7.9

Relația dată se folosește pentru calculul de verificare a angrenajului la tensiuni de contact.

Calculul de proiectare
Exprimând forța tangențială distribuită de calcul prin momentul aplicat la arborele pinionului T 1
și lungimea liniei de contact (lățimea coroanei dințate) b=ψ d d 1 (ψ d – coeficientul lățimii
coroanei dințate) se obține
Ft 2T 1
W Ht= K Hβ K Hv = 2
K Hβ K Hv
b ψd d1
Sau

2T 1
W Ht= 2
K Hβ K Hv 7.10
ψd d1

Înlocuind relația 7.10 în relația 7.9

σ H =Z M Z H
√
2 T1
3
ψd d1
K Hβ K Hv ∙ ( )
i ±1
i
≤ σ Ha 7.11

La calculul de proiectare se caută caracteristica geometrică principală a angrenajului exprimată

în relația 7.11 cu diametrul d 1 de divizare a dintelui pinionului.
Ridicînd la patrat relația 7.11 se obține
 ( i±i 1 )≤ σ
2 2T 1
σ 2H =( Z M Z H ) 3
K Hβ K Hv ∙ 2
Ha
ψd d 1
Comdiția de rezistență la proiectare

d1 ≥
√3 2T 1 K Hβ K Hv
2
ψ d σ Ha ( ) ∙
i ±1
i
2
∙( Z M ZH ) ∙

Înlocuind constantele din relația 7.12 printr-un coeficient K d

7.12

√3 2
K d = ( Z M Z H ) 2 K Hv
Se obține relația finală pentru calculul de proiectare a angrenajului cu roți dințate cilindrice cu
dinți drepți în profil evolventic

d1 ≥ K d
√ ( )
3 T 1 K Hβ
2
ψ d σ Ha
∙
i± 1
i
2a T b
7.13

Înlocuind în relația 7.13 d 1= , T 1= 2 și întroducând coeficientul ψ a= , relația 7.13 se

i± 1 i a
rezolvă țn raport cu distanța dintre axe

√√
3
T K
a ≥ K a ( i± 1 ) 3 2 2 Hβ2
ψ a i σ Ha
2
Unde K a = ( Z M Z H ) 0,5 K Hv
7.14

Valoarea coeficienților se recomandă în limitele: ψ d =0,6 … 1,2: ψ a=0,2… 06

În cazul când momentul T 1 și T 2 se măsoară în ( Nm ) iar tensiunea admisibilă σ Ha în ( MPa ) ,
pentru oșeluri valorile coeficienților: K d =780 și K a =490.
La calculul de proiectare se acceptă K Hv =1
b
Pentru determinarea modulului de angrenare se introduce coeficientul ψ m= , unde
m
b=ψ d d 1 sau b=ψ a a. Pentru angrenaje cu roți cilindrice ψ m=20 …30 .
Valoarea distanței dintre axe a și a lățimii coroanei dințate a roții b 2=b se standardizează
conform șirului normalizat de dimensiuni liniare.
b
Modulul dintelui m= ( mm ). Valoarea modulului se standardizează conform șirului modulelor
ψm
de angrenare.
Cunoscând distanța dintre axe și modulul de angrenare se deteminnă numărulu de dinți ai
angrenalului:
2a
z Σ =z 1+ z 2= 7.14
m
Numărul de dinți – număr întreg.
Numărul de dinți ai pinionului
zΣ
z 1=
i+1
Numărul de dinți ai roții
z 2=z 1 i
Cunoscând modulul și numărul de dinți se definitivează proiectarea angrenajului conform
următorilor pași:
1. Determinarea caracteristicilor geometrice ai angrenajului;
2. Determinarea vitezei liniare în polul de angrenare;
3. Determinarea forțelor în angrenaj;
4. Calculul de verificare a angrenajului la tensiuni de contact din condiția σ H ≤ σ Ha ;
5. Calculul de verificare a angrenajului la tensiuni de încovoiere din condiția σ F ≤ σ Fa
Calculul de proiectare și verificare al angrenajului cu roți dințate cilindrice cu dinți drepți
la tensiuni de încovoiere σ F
Dintele se consideră ca o grindă cu un contur profilat încastrat în coroana roţii dinţate şi
încărcată cu forţa normală F n (fig.17).
Se fac următoarele ipoteze:
- forţa se aplică la vârful dintelui şi este preluată numai de un dinte (angrenare singulară);
- lăţimea dintelui la baza lui este şi are lungimea b (lăţimea roţii dinţate);
- grosimea dintelui în secțiunea periculoasă (de rupere) este egală cu s.
Forţa F n se translează pe direcţia liniei de angrenare până la intersecţia cu axa de simetrie a
dintelui şi se descompune în forţa tangenţială F ta şi radială F ra care produc la baza dintelui o
solicitare compusă (încovoiere, datorată momentului de încovoiere ( M î =F ta ∙l ) şi compresiune
datorată forţei F ra ).
cos α a
F ta =F n cos α a=F t
cos α
sin α a
F ra =Fn sin α a=F t
cos α

Fig.17.

Ruperea dintelui se produce în zona piciorului (fig. 17) din partea solicitată la întindere.
Astfel că tensiunea în zona periculoassă va fi:
σ F =( σ î −σ c ) K t (1)
σ σ K
Unde: î – tensiunea maximală de îmcovoiere; c – tensiunea de compresiune; t – coeficientul
teoretic de concentrație a tensiunilor în zona de racordare a dintelui cu roata.
Mî Fta ∙ l Ft ∙ l∙ K Fβ K Fv cos α a
σ î= K F β K Fv = K Fβ K Fv = (2)
W W W cos α
F F K K sin α a
σ c = ra K Fβ K Fv = t Fβ Fv (3)
A A cos α
b s2
Unde: W = – momentul de rezistență la încovoiere a dintelui în secțiunea periculoasă; A=bs
6
– aria suprafeței secțiunii periculoase.
Substituid (2) și (3) în relația (1) se obține
σ F=
(
6 F t ∙l ∙ K Fβ K Fv cos α a F t K Fβ K Fv sin α a
bs
2
cos α
−
bs cos α )
Kt

sau
σ F=
b (
F t K Fβ K Fv 6 l cos α a 1 sin α a
2
−
s cos α s cos α )Kt (4)

Reducând caracterristicile geometrice l și s ale dintelui la modulul de angrenare (din condiția

asemănării geometrice a dinților de diferit modul) se obține valorile lor adimensionale
' l ' s
l= și s = (5)
m m

Înlocuind mărimile dimensionale cu cele a dimensionale în relația (4) se obține

( )
F t K Fβ K Fv 6 l ' cos α a 1 sin α a
σ F= − ' Kt (6)
bm ( s' ) cos α s cos α
2

( )
'
6 l cos α a 1 sin α a
Factorul din relația (6) simbolizat prin Y F= 2
− ' K t =f ( z) este o funcție de
( s ' ) cos α s cos α
numărul dedinți z al roții reprezintă modificarea formei dintelui (implicit a rezistenței la
încovoiere). Acestt factor a fost numit coeficientul formei dintelui Y F. Utilizând acestă
simbolizare relația (6) capătă forma
F t K Fβ K Fv
σ F =Y F (7)
bm
Condiția de rezistență a dintelui la tensiuni de încovoiere
F t K Fβ K Fv
σ F =Y F ≤ σ Fa (8)
bm
σ Fa – valoarea admisibilă la oboseală a tensiunilor de încovoiere a materialuluoo roții.

Luând în considerație că
F t K Fβ K Fv
=W Ft - forța specifică de calcul
b
Relația (8) capătî forma
W Ft
σ F =Y F ≤ σ Fa (9)
m
Relațiile (8) și (9) se folosesc pentru calculul de verificare a dintelui la rupere prin încovoiere.

Calculul de proiectare a angrenajului la tensiuni de încovoiere σ F

Pentru dimensionare în relaţia (8) se fac următoarele înlocuiri:

2 T 1 2T 1
F t= = ; b=ψ d d 1=ψ d mz 1
d 1 mz1
 2 T 1 K Fβ K Fv
σ F =Y F ≤ σ Fa (10)
ψ d m 3 z21

Din condiția de rezistență se determină modulul dintelui

√
m ≥ Km 3
T 1 K Fβ
2
ψ d z 1 σ Fa
YF (11)

La calculul de imensionare se acceptă: K Fv =1; pentru roți cu dinți drepți K m =1.4; coeficientul
ψ d =0,6 … 1,2; numărul de dinți z 1=20 … 30.

Numărul de dinți al roții z 2=z 1 i .

Cunoscând modulul și numărul de dinți ai roților se definitivează calculul de proiectare conform

algoritmului examinat mai sus.